luni, 6 decembrie 2021

Cred că publicul jurnalului nu e doar călătorul, ci oricine visează departe

 

Urme pe zăpadă şi nisip, jurnalul de călătorie al ilustratorului, fotografului şi călătorului Gabriel Şerban, îi pregăteşte cititorului un drum lung peste fluvii enorme, prin păduri arareori umblate, prin cătune de cîteva case sau peste savana însăşi, pe creste de munte, pe mări calde pline de viaţă, dar şi pe altele îngheţate şi austere, neîndurătoare cu noi, oamenii, după triburi îndepărtate, spre oraşe uitate de vreme, temple de aur, reptile uriaşe şi gheţari pătaţi demult de cenuşa vulcanilor. Volumul a adunat sute de foi din caietele de buzunar cu întâmplări care se-ntind de-a lungul a şapte ani şi a nenumăraţi kilometri bătuţi pe drumuri mai umblate sau nu, din Guiana Franceză, Islanda, Kenya, Indonezia şi Peru şi este disponibil la Filos Publishing House (urme-pe-zapada-si-nisip). Despre desenul cu lumina, răbdarea unui fotograf de natură şi publicul curios ne-a povestit Gabriel în interviul de mai jos:




Anca Spiridon: Cum ai devenit fotograf? Când şi de ce te-ai orientat spre fotografie? Când ţi-ai descoperit pasiunea pentru imagine?
Gabriel Şerban: Prin facultate abia am cochetat cu fotografia, dar imaginea m-a atras de când mă ştiu, artist fiind şi desenând de mic copil. Prin urmare, ea a venit destul de natural, ca şi cum aş fi schimbat doar o tehnică de desen cu alta. Până la urmă, etimologia fotografiei - phos/photos - graphe este să desenezi cu lumină şi, pentru un desenator, asta n-a fost ceva foarte străin faţă de ceea ce deja făcea de multă vreme. Artele vizuale, nesurprinzător, m-au fascinat - film, fotografie, sculptură, pictură. Sunt puţine zone pe care nu le-am explorat. Apoi, sunt o tipologie destul de vizuală, gândesc în imagini. Practic, apariţia fotografiei în viaţa mea era cel mai previzibil lucru într-un fel.

A.S.: Ce a fost prima dată, fotografia sau ilustraţia? Când a apărut şi scrisul în ecuaţie?
G.Ş.: Lumea care mă cunoaşte mă cunoaşte drept ilustrator, fotograf şi abia apoi drept autor. Dar asta nu e şi ordinea în care au apărut ele neapărat. Scriu de multă vreme dar fără să o fac foarte public. Pe la 8-9 ani am început să ţin tot felul de jurnale şi să umplu fel şi fel de carnete. Am avut o perioadă în copilărie când transcriam cărţi cu animale şi le ilustram. Mai târziu am scris povestiri scurte, schiţe, chiar poezie, am şi tradus poezie prin facultate, apoi am început şi eu un blog, când credeam că am ceva de spus. Când mi-am luat treaba ceva mai în serios, am început să scriu pentru diverse publicaţii, printre care şi National Geographic.

Desenez cam de pe la 5 ani. Deşi nu am studii formale în artă, am recuperat fiind autodidact. Azi sunt grafician de meserie şi nu am profesat niciodată nimic altceva în afară de artă. Scrisul şi desenul sunt deci lucruri care m-au însoţit aproape toată viaţa şi pe care le-aş practica pentru propria plăcere, indiferent dacă am un public sau nu.

Fotografia a completat ultima zona a vizualului. Să fie cam 7 ani de când m-am apucat mai serios de ea, în sensul că mi-am luat prima cameră ceva mai performantă decât cele compacte de turist. Foarte curând mi-am dat seama ce gen de fotografie îmi doresc - de natură, de viaţă sălbatică.

A.S.: De ce crezi că are nevoie un fotograf pentru a fi bun în activitatea sa?
G.Ş.: Cred că orice fotograf ar trebui să aibă o anumită educaţie artistică. Cu cât mai multă, cu atât mai bine. Sigur, el trebuie să aibă şi o înzestrare nativă, "un ochi" pentru imagine, altfel va rămâne cel mai probabil un fotograf mediocru, în cel mai bun caz unul bun din punct de vedere tehnic, dar nu neapărat artistic. Cred că, indiferent de ramura acestei arte, ai nevoie de răbdare, simţ estetic, imaginaţie şi spirit de observaţie. Probabil că am început cu răbdarea pentru că sunt fotograf de natură şi nu pot controla nici vremea, nici comportamentul animalelor pe care le pozez - drept urmare fie că stau la pândă, ori că aştept răsăritul în frig, răbdarea e o deprindere preţioasă dacă te apuci de aşa ceva.

A.S.: E necesar să ai un scop bine definit sau o cauză de susţinut în fiecare proiect? Ce părere ai despre impactul şi amploarea muncii tale în rândul publicului tău?
G.Ş.: Nu e necesar, dar e de preferat. Însă asta atâta vreme cât nu devine un avânt "heirupist". Natura te învaţă să-ţi cunoşti locul, să-ţi înţelegi condiţia aşa că, de cele mai multe ori, realitatea din teren nu e aceeaşi cu proiecţia ta de acasă. Un scop bine definit îţi poate structura munca dacă eşti haotic. Nu ştiu care este impactul muncii mele fotografice dar sper că ,atunci când ajunge la cine trebuie, să-i facă pe oameni să se gândească mai mult la natură şi să-i scoată din cotidianul repetitiv şi plat. Să-i facă să viseze puţin mai mult. Şi să le pese mai mult.

A.S.: Porneşti cu o idee clară de mesaj înainte de a porni un proiect sau sensul acestuia se modifică şi se cristalizează pe durata procesului creativ?
G.Ş.: Cumva ambele. Uneori am o idee foare clară a lucrurilor pe care vreau să le fac. Dar în bucla aceasta de feedback dintre mine şi subiect se întâmplă uneori să găsesc sensuri noi la care nu mă gândisem iniţial. Întregul proces e unul foarte organic şi nu cred să existe un şablon pentru toate.

A.S.: De ce te-ai orientat către fotografia de natură în special şi ce îţi propui să transmiţi prin munca ta? Câtă libertate de creaţie simţi că ai?
G.Ş.: Nicăieri nu m-am simţit mai acasă decât în natură. Încă de când eram copil. Şi asta fără a fi crescut la ţară, deşi mi-aş fi dorit. Petrec încă mult timp în natură şi nu doar ca o relaxare - m-a interesat dintotdeauna cum funcţionează lucrurile acolo, care sunt relaţiile dintre organisme, s-o ascult şi s-o privesc cu orele. Am vrut să mă fac biolog şi deşi, n-a fost să fie şi viaţa m-a dus în alte zone profesionale până la urmă, interesul meu pentru ce e viu a rămas nestins. Nu ştiu ce alt gen de fotografie aş fi putut face afară de acesta.

Cât despre libertatea de creaţie, aş crede că limita imaginaţiei este şi limita ei. E drept, nu ai aproape niciun control asupra lucrurilor pe care le surprinzi în acest gen de fotografie. Cum spuneam, nu poţi dirija nici starea vremii şi nici animalele dar, cu toate astea, am impresia că nu se poate face un gen de fotografie mai real şi mai sincer decât cea de natură.

A.S.: Nevoia de a explora şi alte spaţii şi culturi a venit când ai simţit că ai epuizat subiectele din România?
G.Ş.: Absolut deloc. De fapt, mă simt puţin cu musca pe căciulă câteodată că am umblat prin Amazonia dar că nu am văzut încă Maramureşul, de exemplu. Exoticul mi-a aprins însă imaginaţia de când eram copil - citeam pe atunci jurnale de călătorie din secolele trecute şi visam cu ochii deschişi spre mările calde pe care am ajuns ani mai târziu. Sunt munţi pe care nici măcar nu i-am văzut de la noi, ce să mai zic de urcat, dar toate la timpul lor. De obicei călătoresc spre locurile care mă cheamă. Iar la marginile civilizaţiei supravieţuieşte câte un ecou al lumii de ieri, cred că această penumbră a trecutului îndepărtat, a ancestralului mă atrage la culturile de departe.

A.S.: Ce ţi-ai propus cu acest jurnal de călătorie şi ce se va întâmpla cu proiectul mai departe?
G.Ş.: Frumuseţea acestui jurnal de călătorie e că nu şi-a propus să fie unul. Sau cel puţin nu unul publicat. Prin urmare nu mi-am propus nimic decât să consemnez experienţele pentru mine însumi la început. M-am lăsat cu greu convins să-l împărtăşesc cu cineva şi să-l şlefuiesc cât să-l fac inteligibil şi interesant unui cititor care nu a hoinărit la pas cu mine. Dar, la un moment dat, a prins un fel de viaţă proprie şi a început să devină o carte în toată regula, nu doar un exerciţiu de memorie pe hârtie. Abia atunci cred că am început să-mi propun ceva - şi anume să aduc o frântură din acea lume acasă şi pentru altcineva. Să inspir nu neapărat la călătorie (deşi mă bucur enorm dacă am făcut-o), dar măcar la a cunoaşte şi lucruri atât de îndepărtate de realitatea noastră zilnică imediată, şi totuşi atât de relevante. Ce se va întâmpla cu el mai departe? Nu ştiu exact, însă pot spune ce sper - să ajungă fix la cine trebuie. În fond e dorinţa oricărui scriitor să îşi găsească publicul.

A.S.: Cine face parte din publicul pentru jurnale de călătorie?
G.Ş.: Asta e o întrebare pe care mi-am pus-o şi eu. Oricine vrea să ştie cum trăiesc oamenii de pe cealaltă parte a globului, care le sunt poveştile, cum sunt stelele văzute din Anzi, cum se aude noaptea pe Amazon, cum sună un cântec de leagăn de pe Titicaca. Oricine s-a aplecat asupra unui şir de furnici să le vadă mai de aproape sau care a urcat o creastă doar ca să privească ce se află dincolo de ea. Oricine a ascultat ca vrăjit litanii străine în limbi pe care nu le ştie, aceia care se opresc în faţa ruinelor şi se întreabă ce au fost odinioară ele. Eu am scris ce mi-ar fi plăcut să citesc, dar cred că publicul jurnalului nu e doar călătorul, ci oricine visează departe.

A.S.: Care sunt următoarele idei pe care ţi-ai propus să le dezvolţi?
G.Ş.: Se întrevăd câteva proiecte editoriale despre care nu pot vorbi prea mult pentru că-mi sunt neclare şi mie încă. Idei sunt multe, dar îmi lipseşte disciplina de a nu le începe pe toate odată, aşa că, cel mai probabil, va învinge cea mai potrivită printr-un fel de selecţie naturală. Până atunci, voi scrie, poza şi desena orice simt că spune o poveste demnă de a fi zisă mai departe. Mi s-a făcut foarte dor de selvă şi cred că foarte curând o s-o revăd.













Trebuie să ai încredere în...


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu