N-aş putea rămâne într-un mediu artistic care nu caută schimbarea şi transformarea, care nu e ancorat în prezent - Vitrine Imposibile

 

Actriţă, traducător şi facilitator de cursuri, Denisa Nicolae s-a implicat de curând şi în realizarea instalaţiei performative Vitrine Imposibile, produsă de Vanner Collective, companie a cărei co-fondatoare este. Vitrine Imposibile a propus o călătorie în trei galerii de artă de pe Calea Victoriei, în care se adăpostesc sau sunt prinşi trei actori care le vorbesc spectatorilor despre frici, clişee, visuri dar şi despre condiţia actorului şi rezilienţa creatorilor de teatru pe timp de pandemie.
Despre dialogul cu spectatorul pe care şi-l doreşte în orice demers al Vanner Collective, forme inovatoare de a pune în scenă (sau în vitrină) teatrul şi aşteptările care devin obiective spune mai multe Denisa, în interviul de mai jos.
 

 

 
Anca Spiridon: Povesteşte-ne puţin despre tine: cum te-ai format ca artist?
Denisa Nicolae: Am terminat U.N.A.T.C., Facultatea de Teatru, secţia actorie, licenţă şi masterat. Indiferent de păreri, care sunt cât se poate de subiective şi experienţele cât se poate de personale, cred în puterea şcolii de a naşte artişti, acţionând ca un catalizator de resurse cu potenţial, ce au nevoie de cizelare şi dezvoltare. Mai simplu spus, drumul meu în încercarea de a deveni artist, pe lângă cele lipsite de conştientizare de dinainte, a început din facultate. Este o perioadă guvernată, în mare, de încercări, de curiozităţi, de descoperiri, de dezamăgiri. Dar există drive-ul de a continua, de a învăţa, de a perfecta, un atribut pe care îl găsesc esenţial în ceea ce numesc eu artist. Prea rar aud actori care îşi spun artişti, deşi au poate toate motivele să o facă.

Sunt actriţă, co-fondator al Companiei de teatru Vanner Collective, traducător, designer şi facilitator de cursuri de dezvoltare prin tehnici teatrale. Sunt în continuă căutare, încerc forme noi de exprimare artistică. Lucrul în Vanner m-a învăţat enorm de multe lucruri, atât pe parte profesională, cât şi personală. Sunt foarte deschisă şi doritoare să îmbunătăţesc lucrurile, să aduc în fiecare proiect şi fiecare întâlnire profesionalism, noutate, curaj. Mă uit la ce produse artistice ies în ţară, apreciez şi urmăresc companii din afară. Mai presus de toate, însă, în formarea continuă a vieţii mele artistice, empatia, ascultarea, înţelegerea nevoilor şi iubirea de oameni sunt pilonii pe care mă sprijin.

A.S.: Dintre toate lucrurile pe care le puteai face, de ce tocmai arta performativă?
D.N.: Mă întreb adesea şi eu asta. Şi m-am întrebat frecvent încă din facultate, când nu fiecare încercare era însoţită de succes. Am avut şi am nevoie să ştiu că fac ceva relevant. Relevant pentru mine înseamnă să fiu în armonie cu ce sunt, cu ce îmi doresc de la meserie. A fost o conjunctură fericită în care nevoia de a mă exprima artistic, venită din copilărie, a fost încurajată şi susţinută de părinţii mei. Mai profund, putem vorbi, sigur, de nevoia de a fi văzută şi auzită, de a fi apreciată, poate chiar de a mă ascunde. Este un paradox. O fac pentru oameni, dintr-o nevoie viscerală de a construi acel ceva spre a fi arătat, cu rezerva de iubire asupra propriei persoane, cu doza de egoism şi conştientizare că fiecare proiect mă ajută să cresc, mă arată şi pe mine şi mă mai vindecă puţin.
 

A.S.: Simţi vreo evoluţie în ceea ce priveşte arta performativă în România, faţă de începuturile tale?
D.N.: Nu sunt chiar atât de bătrână. Sunt pe "piaţă" de vreo 10 ani. Absolut că există o evoluţie, altfel n-aş putea rămâne într-un mediu artistic care nu caută schimbarea şi transformarea, care nu e ancorat în prezent. Nevoia de exprimare artistică există, e bogată, oamenii sunt plini de resurse creative, sunt dornici să experimenteze, sunt curajoşi. Rămân, din păcate, fără voce sau fără ecou, în lipsa unui ajutor susţinut pe parte financiară. Arta performativă caută să apropie oamenii, să îi aducă aproape. Eu când mă gândesc la artă performativă îmi doresc să nu fie privită ca fiind de nişă, sau drept ceva experimentalo-ciudat. Dar, în orice formă s-ar desfăşura şi oriunde, ea vine să completeze, nu să suplinească educaţia, respectul, bunăstarea. Dacă oamenii nu află şi nu se bucură de ea şi dacă ea nu are capacitatea de a transforma, arta performativă devine zadarnică.

 
A.S.: Cum percepi publicul de la noi şi ce relaţie ai cu el?
D.N.: Este un subiect de interes pentru mine - relaţia cu publicul, din dubla mea perspectivă, cea de actor, dar şi producător şi iniţiator de proiecte. Mă interesează, sigur, să ajungă produsul meu la ei. Să afle de el, să le capteze atenţia, să le fie stârnită curiozitatea şi să-i activeze. Este la fel de important ca mesajul să ajungă unde trebuie, unde este nevoie de el. Simt că fiecare spaţiu cultural şi-a format un public al lui, care îi devine fidel. Noi suntem o companie de teatru fără de casă, căutăm pentru spectacolele noastre nu numai adăpost, ci şi un mediu familiar şi prietenos în care spectacolele să trăiască mult şi bine. Conjunctura aceasta face ca publicul nostru să fie, în mare, cel al teatrelor partenere, spaţii din mediul independent şi privat.

Mă interesează, însă, în aceeaşi măsură, dialogul cu spectatorii care încă nu au încercat şi altceva. Atragerea de public nou. Există o deschidere şi o direcţie clară, pare-se, în ce fac, în ce facem în Vanner, în ceea ce priveşte interacţiunea cu publicul. Cele mai multe spectacole de-ale noastre sunt interactive, implică publicul. Îmi place să ne cunoaştem, să ne vorbim şi să ne ascultăm şi în afara scenei. Să spargem puţin bariera dintre creator şi spectator, să ne lipsim de preconcepţii sau de etichete şi să comunicăm uman. Dacă tot vorbim despre acest schimb minunat de energie ce se produce în timpul actului artistic, de ce să nu ne bucurăm de el şi după?

 
A.S.: De unde vine ideea Vitrinelor Imposibile şi cum ai ajuns să faci parte din proiect?
D.N.: Vitrine Imposibile este un proiect iniţiat de Vanner Collective în colaborare cu regizoarea Iulia Grigoriu. Ideea proiectului a apărut undeva la începutul pandemiei, în încercarea de a rămâne conectaţi, de a găsi şi crea forme inovative de teatru care să corespundă măsurilor de siguranţă impuse de pandemie şi care să vorbească, totodată, de condiţia actorului în această perioadă. În acelaşi timp, ne bântuia întrebarea dacă mai este teatrul relevant în situaţii de criză, în situaţii ca aceasta pe care o trăim şi dacă da, cum? Ce formă poate să ia el? La ce trebuie să renunţe şi ce poate câştiga? Aşa am ajuns cu performance-urile în vitrinele unor galerii de artă, protejaţi şi totodată izolaţi, închişi în spatele geamului mare de sticlă. A fost un proces foarte interesant şi important, cred, în viaţa artistică a fiecăruia dintre noi. Vitrine Imposibile este un proiect valoros, care vorbeşte pe multe paliere tuturor celor implicaţi în dezvoltarea şi crearea lui, dar şi celor care stau de partea cealaltă a geamului.

A.S.: Cum ţi se par cele trei personaje şi care crezi că e misiunea proiectului?
D.N.: Personajele, aceste fiinţe improbabile, imposibile, închise in spatele geamului de sticlă, sunt o oglindă cât de poate de reală şi de nedorit, pe alocuri, a umanităţii. Vorbesc despre frici, dorinţe, clişee, adevăr, aducându-i pe spectatori până în punctul în care se recunosc şi se identifică cu ele, cu discursul lor. Personajele sunt vii, puternice, te însoţesc mai departe de punctul în care ai părăsit vitrina şi le-ai lăsat în urmă. Le-am prins, le-am închis, le-am izolat, le-am arătat lumii doar ca ele să ne stârnească să ne uităm mai atent la noi.

 Nicoleta Hâncu / Codrin Boldea / Ionuţ Grama

Acesta a fost şi pariul, să prezentăm aceste personaje ca fiind nişte ciudăţenii, fiinţe imposibile, ca în urma întâlnirii să transpară similitudinile cu cel care îi priveşte, îi respinge, se teme de ele. Misiunea proiectului ţine, din punctul meu de vedere, dincolo de revelaţiile şi emoţiile produse de aceste capsule de teatru, de aducerea oamenilor "împreună" în context de siguranţă, martori la rezilienţa şi puterea teatrului de a transmite şi de a se adapta.

A.S.: Care a fost cea mai grea şi care cea mai faină parte a performance-ului?
D.N.: În acest proiect mi-am asumat, alături de Liviu, exclusiv rolurile de producător şi organizator ai evenimentelor Vitrine Imposibile. Pe partea aceasta, nu au existat situaţii cărora nu le-am găsit rezolvare. Am avut lângă noi o echipă creativă grozavă, organizată, receptivă şi adaptabilă. Poate că cea mai grea perioadă a fost aceea în care rata de infectare a început să crească vertiginos şi proiectul în care Calea Victoriei era pietonală s-a închis înainte de data stabilită. Au fost câteva zile în care nu ştiam dacă vom mai putea desfăşura evenimentele. Le-am ţinut cu un număr mai mic de spectatori şi a fost foarte bine. Foarte profund şi intim. Cea mai faină parte a fost, pentru mine, să pot să văd la ultima reprezentaţie performance-urile şi să mă bucur de ele, să observ cum rezonează în spectator şi câtă curiozitate stârnesc printre trecători.
 

A.S.: Cum e să lucrezi cu toate echipa din faţa şi din spatele Vitrinelor?
D.N.: Aşa cum am mai spus, Vitrinele au avut parte de o echipă creativă, artistică şi organizatorică grozavă. Proiectul a facilitat sudarea unor legături cu oameni cu care am mai lucrat şi cu care rezonăm artistic, dar a adus şi oameni cu care cu care nu mai lucrasem înainte, pe care îi ştiam însă şi îi apreciam, oameni cu care cu siguranţă mi-aş dori să mai lucrez.

A.S.: Te-ai temut de ceva când te-ai implicat în acest proiect?
D.N.: Nu, nu ştiu să mă fi temut de ceva. Nici măcar de riscul de a nu primi finanţare (este un proiect co-finanţat de Arcub). Pot să recunosc valoarea unui proiect, încă de pe hârtie şi cumva am ştiut că el va găsi o cale să ia viaţă.

A.S.: Cum ţi se par reacţiile de până acum la Vitrine Imposibile şi ce aşteptări ai avut? A venit acest proiect cu surprize?
D.N.: Reacţiile şi feedbackul primite ne-au adus mai mult decât bucurie şi satisfacţie, ne-au dat un boost de energie şi dorinţă să căutăm să continuăm proiectul. Este uşor replicabil, deja ne uităm şi suntem deschişi în a primi propuneri de spaţii expoziţionale în care să mergem. Dacă e să mă leg de aşteptările pe care le-am şi preconizat în proiect, şi anume să atragă oameni, să se vorbească despre proiect, să stârnească dorinţa de a lua parte la eveniment, atunci aşteptările şi obiectivele au fost atinse. În fiecare proiect pe care îl facem, aşteptările devin obiective clar formulate spre care ne îndreptăm energia. Cred că şi surprizele fac parte din proces, fie ele plăcute sau mai puţin dorite. Nu ştiu să menţionez acum una asupra căreia să mă opresc.

A.S.: Cu ce ai vrea să plece privitorii acasă după acest performance?
D.N.: Cu dorinţa de a mai căuta experienţe similare şi cu un sentiment de asumare şi apartenenţă. Şi curioşi să cunoască şi să urmărească Vanner, acest colectiv de oameni care creează lucruri faine.

 
A.S.: Ce mai pregăteşti în viitorul apropiat?
D.N.: Pregătim proiectul Captain Amazing, cu spectacol la unteatru cinematic şi live când vom putea. Îl vom lansa la mijlocul lunii noiembrie. Este un proiect foarte drag mie, pentru care mi-am asumat, din nou, rolul de producător. Este vorba despre un one-man show cu Liviu Romanescu, un spectacol duios, amuzant, dureros de emoţionant. Proiectul vorbeşte despre vulnerabilitate ca super-putere. Pe lângă spectacol, vom prezenta 6 podcasturi cu 6 artişti din arii diferite care folosesc vulnerabilitatea în procesul de creaţie şi un serial Captain Amazing pe tik-tok, ca instrument de învăţare prin contra-exemplu. Este, pentru noi, o toamnă cu roade.

 

Vitrine Imposibile