Proiectul Vitrine Imposibile, o instalaţie
performativă produsă de Vanner Collective, în regia Iuliei Grigoriu, a
adus în văzul lumii Supra Feţele care au fost mai mult decât performance-uri,
au fost episoade ce dau voie slăbiciunilor noastre să se manifeste. În
luna octombrie 2021, trei personaje au coborât de pe scena de teatru şi
au poposit în spaţiile a trei galerii din centrul Bucureştiului - trei
mărturisiri, trei dezvăluiri, trei momente artistice de 15 minute ale
unor fiinţe improbabile: copilul nenăscut, diavolul şi omul fericit, au
putut fi văzute într-un itinerariu între trei galerii de artă: Galateea, Nemţoi şi 1001 Arte, în care s-a deschis discuţia despre umanitate şi adevăr.
Despre cum e să joci într-un context nefamiliar povesteşte Codrin Boldea, actor în proiectul Vitrine Imposibile.
Anca Spiridon: Care a fost prima reacţie la ideea proiectului Vitrine Imposibile? Cum ai ajuns să faci parte din proiect?
Codrin Boldea: Iulia Grigoriu (regizorul) s-a gândit la mine pentru unul dintre cele trei personaje din performance. A fost un prilej de mare bucurie pentru că nu am mai lucrat de mult timp împreună şi cred că amândoi ne-am dorit să ne reîntâlnim pe "scândură" sau, în acest caz, în vitrine. Dacă Iulia mi-ar fi propus să facem acest proiect pe Casa Presei Libere, aş fi spus da.
A.S.: Cum ai colaborat cu Iulia? Care au fost indicaţiile şi recomandările cele mai importante?
C.B.: Cele mai importante s-au văzut în performance - am colaborat eficient, ca doi oameni care sunt conştienţi de timpul limitat şi de "noul" cu care trebuie să se confrunte.
A.S.: Cum te-ai pregătit pentru această instalaţie performativă?
C.B.: Prin repetiţii şi gânduri alocate proiectului.
A.S.: Ce ai simţit când ai stat în vitrină şi ai fost privit? Ce credeai că vei simţi? Care sunt emoţiile care te-au traversat în timpul performance-ului?
C.B.: E ciudat de interesant ce se întâmplă dacă pui un actor să joace într-o vitrină. E un sentiment paradoxal deoarece, pe de o parte, te simţi extrem de vulnerabil pentru că eşti privit de la un metru distanţă de către spectatorul curios, pe de altă parte, geamul care separă artistul de stradă conferă o siguranţă, un "ţie nu ţi se poate întâmpla nimic rău".
A.S.: Cu ce premise ai plecat la drum şi care au fost surprizele acestui proiect?
C.B.: Eram convins că o să fiu foarte speriat de vitrină. Pentru un actor care e obişnuit cu scena clasică de teatru, experienţa de a juca într-o galerie de artă pe Calea Victoriei este una care te marchează. Ai impresia că tot ce ştii nu mai este valabil, ceea ce este eronat. Trebuie să ai încredere în forţa pe care o are teatrul. Cineva spune şi face ceva, altcineva ascultă şi priveşte. Putem să ne jucăm şi să improvizăm cu forma în care se întâmplă asta dar rădăcinile sunt aceleaşi. Mi-am propus să am încredere în teatru.
Despre cum e să joci într-un context nefamiliar povesteşte Codrin Boldea, actor în proiectul Vitrine Imposibile.
Anca Spiridon: Care a fost prima reacţie la ideea proiectului Vitrine Imposibile? Cum ai ajuns să faci parte din proiect?
Codrin Boldea: Iulia Grigoriu (regizorul) s-a gândit la mine pentru unul dintre cele trei personaje din performance. A fost un prilej de mare bucurie pentru că nu am mai lucrat de mult timp împreună şi cred că amândoi ne-am dorit să ne reîntâlnim pe "scândură" sau, în acest caz, în vitrine. Dacă Iulia mi-ar fi propus să facem acest proiect pe Casa Presei Libere, aş fi spus da.
A.S.: Cum ai colaborat cu Iulia? Care au fost indicaţiile şi recomandările cele mai importante?
C.B.: Cele mai importante s-au văzut în performance - am colaborat eficient, ca doi oameni care sunt conştienţi de timpul limitat şi de "noul" cu care trebuie să se confrunte.
A.S.: Cum te-ai pregătit pentru această instalaţie performativă?
C.B.: Prin repetiţii şi gânduri alocate proiectului.
A.S.: Ce ai simţit când ai stat în vitrină şi ai fost privit? Ce credeai că vei simţi? Care sunt emoţiile care te-au traversat în timpul performance-ului?
C.B.: E ciudat de interesant ce se întâmplă dacă pui un actor să joace într-o vitrină. E un sentiment paradoxal deoarece, pe de o parte, te simţi extrem de vulnerabil pentru că eşti privit de la un metru distanţă de către spectatorul curios, pe de altă parte, geamul care separă artistul de stradă conferă o siguranţă, un "ţie nu ţi se poate întâmpla nimic rău".
A.S.: Cu ce premise ai plecat la drum şi care au fost surprizele acestui proiect?
C.B.: Eram convins că o să fiu foarte speriat de vitrină. Pentru un actor care e obişnuit cu scena clasică de teatru, experienţa de a juca într-o galerie de artă pe Calea Victoriei este una care te marchează. Ai impresia că tot ce ştii nu mai este valabil, ceea ce este eronat. Trebuie să ai încredere în forţa pe care o are teatrul. Cineva spune şi face ceva, altcineva ascultă şi priveşte. Putem să ne jucăm şi să improvizăm cu forma în care se întâmplă asta dar rădăcinile sunt aceleaşi. Mi-am propus să am încredere în teatru.
Aşa simt şi acum...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu