Cred că regizorul ar trebui să evite puterea

Grzegorz Jarzyna e unul dintre cei mai influenţi şi mai reprezentativi regizori de teatru europeni. Director artistic al Companiei TR Warszawa, explorator tenace al noilor modalităţi de expresie în arta teatrală, incomod, surprinzător şi original, regizorul polonez a fost prezent la Târgu Mureş în cadrul programului UN NUME, iniţiat şi curatoriat de regizorul Theodor-Cristian Popescu şi organizat de Compania "Liviu Rebreanu" a Teatrului Naţional Târgu Mureş. Timp de patru zile, Grzegorz Jarzyna a susţinut ateliere de mişcare cu actorii naţionalului târgumureşean şi a participat la sesiuni de discuţii după proiectarea câtorva spectacole-reper ale carierei sale, care au marcat etape de creaţie diferite, începând cu debutul - Nebunie tropicală, realizat în 1997 - şi până la aventura teatrală prin intermediul tehnologiei realităţii virtuale, de dată recentă - G.E.N. VR.
Publicul participant s-a putut familiariza cu laboratorul artistic şi cu modalităţile de lucru ale unui creator care se reinventează în permanenţă şi care a amprentat în mod inconfundabil arta teatrală a ultimelor două decenii.

Andrei Vornicu: Să facem un salt în timp, la primul spectacol pe care l-aţi pus în scenă. Ce sentiment aţi avut în prima zi de repetiţie? Dar la premieră?
Grzegorz Jarzyna: Eram student în anul III în acel moment şi pentru mine era ceva de necrezut. Am început repetiţiile, dar nu eram sigur că le voi finaliza fiindcă teatrul avea nişte probleme legate de buget în acel moment. Atunci a venit profesorul meu, Krystian Lupa, alături de alţi câţiva profesori şi, în timpul pauzei, m-au încurajat. Iar reacţia publicului a fost cu totul spontană. Astfel, chiar de la începutul reprezentaţiei s-a întâmplat ceva incredibil, iar aplauzele de la final au fost copleşitoare. A fost ceva la care nu m-aş fi aşteptat vreodată.

A.V.: Credeţi că un artist aflat la început de drum are nevoie de sprijinul şi de ghidajul cuiva consacrat şi influent în domeniul respectiv?
G.J.: Sunt convins de asta, în special în primii ani după absolvirea studiilor. Aceştia sunt cruciali şi cei mai importanţi din întreaga carieră fiindcă faci un salt de la procesul academic, care e caracterizat prin visuri, gândire idealistă şi multe idei grozave, după care începi să lucrezi în teatru. Eu am fost destul de norocos, dar cei mai mulţi dintre colegii şi prietenii mei au avut un debut dificil în teatru pentru că sunt multe obstacole şi limite şi nu au putut face ceea ce au vrut. Nu au putut alege piesa, le-au fost impuse textele din partea teatrului. Primii ani sunt cei mai cruciali şi acela e momentul în care artiştii tineri au nevoie de protecţie, în primul rând, şi de condiţii bune de lucru.

"Cuvintele nu mai sunt vehicule ale adevărului"

A.V.: Consideraţi că aţi avut parte de libertate artistică până acum?
G.J.: Da, am avut.

A.V.: Aţi luptat pentru ea sau aţi avut mai degrabă noroc?
G.J.: Într-un fel a trebuit să fiu atent. Când am primit primele oferte, în special la început, şi am fost rugat să montez diverse texte care nu mi-au plăcut, pur şi simplu am refuzat să le fac. Pe urmă, după următoarele producţii, nimeni nu mi-a mai sugerat nici o piesă, ci m-au solicitat să regizez ceva, iar textul a fost ales de mine. Asta a fost cea mai dificilă parte.

A.V.: Care element consideraţi că ar trebui să primeze în teatru, cuvântul sau imaginea?
G.J.: Cred că ambele sunt foarte importante. Bineînţeles, cuvântul are o tradiţie foarte lungă şi putem spune că teatrul dramatic s-a născut din cuvinte, dar în prezent imaginile pentru mine, personal, sunt foarte importante, sunt mult mai puternice pentru percepţia noastră decât cuvintele. Cuvintele şi-au pierdut cumva puterea prin suprautilizare, rostim atât de multe cuvinte fără să spunem nimic. Cuvintele nu mai sunt vehicule ale adevărului. Imaginea e mai stabilă pentru mine.

A.V.: Consideraţi că imaginea e mai onestă şi mai directă decât cuvântul?
G.J.: Da, aşa cred. Cuvântul e mereu legat de manipulare.

A.V.: Care consideraţi că este rolul regizorului în cadrul unui spectacol? Ar trebui să fie un ghid sau mai degrabă un creator? În Europa de Est, regizorul încă e considerat un fel de autoritate supremă în teatru, pe când în Occident, în special în spaţiul britanic, dramaturgul este mai degrabă cel privilegiat.
G.J.: Eu nu cred că regizorul ar trebui să fie un zeu, dar nici dramaturgul. Cred că e o mare responsabilitate pentru regizor, iar acesta ar trebui să creeze circumstanţele pentru ca echipa să creeze spectacolul alături de el sau de ea.

A.V.: Cum credeţi că va arăta teatrul peste 10-15 ani?
G.J.: În primul rând, decorul va fi virtual, mai rapid, mai puternic şi mai uşor de montat. Nu vor mai fi elemente atât de grele pe scenă. Fireşte, calitatea sunetului şi a luminii va fi net superioară celei de acum.

"Ca să reuşeşti să faci ceva excepţional, responsabilă este energia care curge între scenă şi public"

A.V.: Ce anume credeţi că mai atrage lumea la teatru acum, când oferta de divertisment şi cea artistică e atât de variată?
G.J.: Lumea e atrasă datorită oamenilor. E cadrul artistic în care publicul îi observă pe alţi oameni, le observă emoţiile şi energiile şi cred că ăsta e cel mai puternic element al teatrului.

A.V.: Ce lucruri ar trebui să evite complet un regizor de teatru? Ce atitudine e contraindicată unui spectacol reuşit?
G.J.: Puterea. Cred că regizorul ar trebui să evite puterea.

A.V.: Puteţi detalia conceptul de putere în acest context?
G.J.: Când un regizor începe să folosească puterea împotriva, inclusiv, a conducerii teatrului, şi a actorilor în mod special, devine singur, iar când rămâne singur nu îşi mai poate transmite ideea grupului mare de oameni care conlucrează pentru succesul unui spectacol. Chiar atunci când se zbate nu va reuşi să obţină energie fluentă, iar această energie fluentă creatoare este importantă pentru că actorii o transferă publicului, iar publicul trebuie să o simtă. Publicul mereu simte dacă e energie într-un spectacol, sau dacă aceasta lipseşte. Poate fi o imagine frumoasă sau un text frumos sau muzică frumoasă şi actori buni, dar ca să reuşeşti să faci ceva excepţional, ceva de neuitat, responsabilă este energia care curge între scenă şi public.

A.V.: Care este cea mai importantă realizare din cariera dumneavoastră?
G.J.: Cred că cea mai importantă este faptul că sunt la conducerea companiei mele. Compania este cea mai mare provocare, presupune multe îndatoriri şi dificultăţi, iar uneori obstacole, dar pe de altă parte, este cea mai mare realizare a mea.

Fotografii realizate de Cristina Gânj

Square One - an investigation that reveals new information concerning the 1993 allegation against Michael Jackson

All over the world there are countless people who love Michael Jackson's music and choreographies, they admire his humanitarianism, his exceptional contributions to popular culture, the unwavering loyalty to his African-American heritage, which shines through in his artistic creations, they understand his audacious message of making the world a better place for everyone - a genuine, worthwhile purpose - as difficult as it can be to live up to it. For many of them, the past ten months have been challenging.
In January 2019, a production presented as a two-part documentary series featured two men who claimed that they were molested by Michael Jackson when they were children. Entitled Leaving Neverland, the film was vigorously advertised, broadcast in many countries, endorsed by celebrities, journalists, and movie critics. This article is not in any way intended to discredit any alleged victim of abuse. The authorities and also the journalists who write about these cases should treat every abuse accusation with the highest degree of professionalism. From an objective perspective, one's appreciation of Jackson's artistry and philanthropic efforts should be of no consequence in this context. However, if I hadn't been interested in his work (to hide that would be unfair), I would have probably relied solely on what the mainstream media communicated about him and the accusations made against him. But had I done that, I would have mostly read articles containing fragments of information, or opinion-based features and I would be unaware of many essential facts concerning these cases. This doesn't mean, of course, that only his fans or his sympathizers are looking into this matter. While specific information and official documents were already available on various platforms, since Leaving Neverland premiered - perhaps also due to the fact that only a few journalists who knew the cases have talked openly about them - many independent content creators, who researched the allegations against Michael Jackson, began to present important findings of their investigations via YouTube videos, documentaries, podcast episodes, interviews with people connected to the cases, etc.
One of those researchers is Danny Wu, a 23-year-old filmmaker born in Chengdu, China. His first documentary - Square One - had its premiere on September 28th, 2019, in Los Angeles. As the title suggests, Square One focuses on the first allegation, when a man named Evan Chandler claimed that his son - Jordan Chandler - was molested by Michael Jackson. The film offers a comprehensive study of this 1993 case and the ensuing 1994 civil settlement between Jackson and the Chandlers. Key facts concerning the case are revealed, some of which rarely, if ever, appeared in the mainstream media. In this documentary, a former colleague of Jordan Chandler's agreed to speak publicly about him for the first time. Danny Wu also interviews the former legal secretary who worked for Evan Chandler's lawyer at that time, and other people connected to the cases.
I got the chance to speak with Danny just a few days before the China tour of Square One, which took place in eight cities, ending on November 17th, 2019. We talked about the investigative process that represents the backbone of his documentary, preparing the film for its next release phase on Amazon Prime Video, but also about the mystery that surrounded this case for such a long time and some of the reasons behind that.
Viewers in USA and UK will soon be able to watch the polished version of Square One on Amazon Prime Video. Square One can also be watched free of charge, on Danny Wu's YouTube channel.

Rodica Iuliana: You created your YouTube channel in 2007. You must have been a child back then. How did you start in this field and why?
Danny Wu: Yes, in 2007 I was still a kid and I generally used YouTube just to watch other people's videos back then, I didn't create my own content. I didn't really start making YouTube videos per se until late 2017 and I never posted consistently. I'm not really a YouTuber, I just use the platform to share my videos.

R.I.: What did you post at the beginning?
D.W.: At the beginning I made vlogs. I tried to always turn them into stories and to make them different from other video blogs that I watched. I also did reaction videos sometimes, whatever I was feeling at the time. But at the very beginning, my YouTube channel was mostly dedicated to basketball videos, because I used to be a basketball player. It was my first love.

R.I.: You don't play basketball anymore?
D.W.: I suffered two big knee injuries and I'm no longer able to play at the level that I want to. But if I had continued playing at that level, I doubt that I would have had time to make something like Square One.

R.I.: Your recent documentary, Square One, provides detailed information concerning the 1993 allegation made against Michael Jackson and the ensuing 1994 civil settlement between him and the Chandler family. It also meticulously presents the context of that case, its complexity, and many of its judicial aspects. What made you dedicate yourself to this extensive investigation, especially considering the sensitive nature of the subject - an abuse allegation, analyzed in the #MeToo era?
D.W.: Originally, it was supposed to be just Josephine Zohny - one of Jordan Chandler's former colleagues. She agreed to do an interview with me and that was supposed to be it. But what I started realizing was that, if I just posted a video of that interview, of course that for the people who know about the case and for Michael Jackson's fans that would have meant a lot, but the problem though is that most people aren't familiar with the case. Watching just a video of an interview I did with a colleague of Jordan Chandler doesn't mean much to a neutral person, right?
So from there I saw that I had to give context to the story, to get the next piece of the puzzle, and it just kept building and building: from Geraldine Hughes [former legal secretary of Barry Rothman - Evan Chandler's lawyer at that time], to Taj Jackson [nephew of Michael Jackson], to Jenny Winings and Caroline Fristedt [two fans of the artist, who have visited his home at Neverland ranch], to ultimately, Charles Thomson [prominent British journalist; for one of his multiple achievements in this field, he won the 2018 Ray Fitzwalter Award for Investigative Journalism] - who basically narrated the entire story, and I'm very happy that he was able to join in.
When I first planned to turn it into a documentary, in my original state of mind it would have looked very different from what it looks now. I actually had a friend of Gavin Arvizo's, who was willing to speak on tape as well, and I would have had her story parallel with Ms. Zohny's [Arvizo's 2003 accusation against Michael Jackson led to a trial in 2005. The artist faced ten felony charges and other four misdemeanor charges. On June 13, 2005, the jury unanimously found Michael Jackson not guilty on all fourteen counts].
But Gavin's friend ultimately got cold feet and she didn't want to do the interview anymore. So I still had people like Jenny Winings and Caroline Fristedt, who were also involved in the Arvizo case, and I was trying to find a place for them in the documentary, wondering whether or not I could even include them, but I feel that I was able to incorporate them in a way that didn't take away from the story. They added their own bits to it and I was very happy about that. When I look back in hindsight, it is better that it went the way it did. I had around seven people that I needed to fit into the documentary, and when you have a structure, when you know what you have it's easier to be creative, because you know the limits. A good part of the creation of the documentary was searching for the right timing, the right interview placement, and ultimately finding a pace that flows.
To the second part of the question, which is about the sensitivity of the case, that's something that I also paid a lot of attention to, because the last thing I want to do is to shame the alleged victims. I was very careful about that and I don't think that in any way, shape, or form we are shaming Jordan Chandler in this documentary. If anything, people can be more sympathetic towards him now, after knowing the entire story.

R.I.: In Square One you interview Josephine Zohny, one of Jordan Chandler's former colleagues at New York University. It's the first time she agreed to officially talk about him, on camera. How did you convince her to speak about this?
D.W.: If a friend or a Michael Jackson fan somehow got hold of her, she would always tell her story. But she's always been reluctant to go to the media or to accept any public interviews, because she is a very private person. I've got the chance to know Ms. Zohny during this period and she does not like the attention. She works in PR, so she is always behind the scenes, wanting her clients to be in the spotlight, but she's never comfortable with the attention herself.
When I first approached her she was a little bit reluctant, but I kept insisting, always reminding her that I was there if she wanted to do the interview. I think at that time she had also watched an interview I did with Brandi Jackson [niece of Michael Jackson] and Taj Jackson [Returning To Neverland: Taj and Brandi Jackson interview], so she already had a trust in me. There were a lot of difficulties along the way to finally getting the interview, but she's been very, very helpful. We actually did two interviews [in New York]. The first was a one-on-one interview, which was supposed to be what I uploaded on YouTube. But after that, I had the idea of taking the camera off myself and having only her in the video. So I actually went back to New York a second time and that is the take that can be seen in Square One.

R.I.: Your documentary offers crucial information about a complicated subject, which is the 1994 civil settlement between Michael Jackson and the Chandler family. After all these years, there is still an interest to find out more about it. Why do you think that is?
D.W.: I think that there was such a mystery around it and a lot of it has to do with miscommunication. Because of the civil settlement, which banned him from speaking about it, Michael could never explain himself publicly. He always had to give pretty vague answers when asked about it and that has led to a lot of confusion regarding the settlement. The one time that he kind of did talk about it was on Primetime with Diane Sawyer and you saw what happened after that with Evan Chandler. [After the above-mentioned, 1995 Primetime interview and the release of the HIStory album, which is widely considered Michael Jackson's most personal work, Evan Chandler - Jordan Chandler's father - claimed that the artist breached the non-disclosure part of their settlement and filed a lawsuit against him, asking for 60 million dollars in damages].
It's important to know that the civil settlement didn't void the criminal case. That is one of the biggest misconceptions: that Michael Jackson bought himself out of jail settling the civil case, and that's simply not true. [Chandler's 1993 allegation also led to a criminal case, separate from the civil].

R.I.: Throughout the years, we have often seen the media portraying Michael Jackson in a manner that seemed, intentionally or not, to dissociate him from the fact that he was an actual human being. We've seen this happening with other famous people as well, but in his case this phenomenon is striking; it appears to generate a tendency to judge him using different principles than the ones we apply in general, culminating, in the wake of Leaving Neverland, with almost a disregard for the presumption of innocence. Do you think that's the case?
D.W.: Yes, I think that is definitely the case. Michael Jackson is held to different standards than other people. He was the most famous person to ever grace this planet as an entertainer, so I guess in a way that comes with the territory - a lot of people just judge him based on how the media portrays him. When you are surrounded by so much media coverage it's very hard to see the truth, unless you actually do some research.

R.I.: Are there people who didn't know much about the 1994 civil settlement, who thought that Michael Jackson was guilty, and who changed their minds after watching Square One?
D.W.: Oh, many! I feel that this is the main audience, to be honest. If you read the comments on the documentary on YouTube, most of them are talking about how Square One changed their minds. That was my main goal - to appeal to neutrals. When I was first showing the film to some of the people around me, I would go to friends who knew nothing about the cases, just to see their reaction and what parts needed more explaining from their perspective, because that's what it's for.

 

R.I.: What was your favorite part of the editing process and how did you come up with the idea for the visuals you use in the film to illustrate the timeline?
D.W.: The timeline was the most important part and one of the first things that were accomplished. I felt that I needed to visually have a timeline, to have people be able to place events on a certain date. My favorite editing part was working with some of the visuals, I guess. I really wanted to create an intro that stuck with people, but I didn't want it to be too in-your-face, just to have a lot of images that portray a meaning. The intro, when you really look at it, it kind of tells the story in itself, in a very simplistic way. But also, one of my favorite parts was having a vision and then just locking myself at my working station and completing it, no matter how long that took. That was basically my entire summer and I don't regret any of it, because those were some of the most productive times that I had. On the other hand, one of the disappointing things was that there were some ideas that I really wanted to include in the film and I couldn't do that because of time constraints and not having the personnel with me to be able to complete some of those visions. I had to store them away for some future projects. But in general, I think the documentary turned out as well as it could have and it's still evolving a little bit. The polished version is about to go on tour in China, starting on November 9th, 2019. [The China tour of Square One ended on November 17th, 2019]

  

R.I.: Speaking of which, what can you tell us about the China tour of Square One?
D.W.: I'm Chinese, and Keen Zhang, from the Michael Jackson Chinese fan club, asked me if I would be interested in having some China screenings of Square One and... of course I'd be down for that! To have a documentary you made be shown in the country that you were born in - that's an opportunity that I possibly could never have again. Keen organized the entire event. Eight cities in China will be showing Square One. The first screening is in Chengdu, my home town. I haven't been back in over two years, so it's going to be great.

 

R.I.: It will also be a bit emotional, I presume.
D.W.: Exactly! To be close to everyone again will be just phenomenal. The screening in Chengdu will be the most special one to me. I'm very, very excited for that. Also, this tour came at the right time because, although I'd love to say Square One is perfect, nothing is perfect and I've been working to polish it a lot more for another release, on Amazon Prime Video - so that's going to be the next step.

R.I.: What do you think about how your documentary is received so far? Weeks after its premiere, people are still talking about it on social media.
D.W.: There's still a long way to go from where it is now to where I hope it will be one day, but I'm very happy about how it's received so far. The Michael Jackson fans on social media have been great. I would be browsing Twitter, looking for something completely different, see someone's tweet saying something questionable about Michael Jackson, and many replies would be like: "Hey, watch Square One!", "Watch Square One!"

R.I.: Is there anything you wish it would be acknowledged more regarding this documentary?
D.W.: What I wish it would be acknowledged more is the huge role that my investigative assistant Shania Kumar had in the entire section about Victor Gutierrez [Chilean writer and reporter]. She read his book and Ray Chandler's book [Ray Chandler is Evan Chandler's brother], both in two days, then she found all the similarities - how Gutierrez connects to Ray Chandler's book and to Evan Chandler. She basically did all the research for that part.

R.I.: As someone who is interested in research, what are your thoughts regarding opinion-based journalism - so widespread in the media, even when it comes to matters that require methodical, objective investigation?
D.W.: I think it's completely valid to have an opinion that is based on research, instead of following what someone else says. But what we frequently see in 2019 is that what tends to matter the most is what famous people say. For instance, some celebrities backed up Leaving Neverland and that kind of triggered a whole wide range of journalists to follow their lead. I think that we live in an era when we are so obsessed with celebrities and fame, and some people base their opinion on appeal to authority, rather than listening to those who have investigated the cases.

R.I.: Are you considering a career in Film?
D.W.: Definitely! Going to Film school was always my goal. I never saw myself as an Internet content creator. It was more like using that to get better at editing, so I could have a career in Film. I want to do a couple more documentaries, because I'm really enjoying all the investigative process. Also, in my opinion, many documentaries are really sticking to a formula these days - they tell the story chronologically and that's it. I think there are many artistic elements missing in a lot of the documentaries that I watch.

R.I.: What do you think inspired you to want to make movies?
D.W.: My dad watches so many movies! He used to watch, like, a movie every day. He literally had a room full of films, with shelves built around it just for that, and I grew up surrounded by them. That kind of always intrigued me to want to create them myself.

R.I.: What are some of your favorite directors, movies and genres?
D.W.: I love Akira Kurosawa, the Coen brothers, Wes Anderson, Quentin Tarantino... I really like every film genre and I don't think I could choose one. My favorite movie of all time used to be The Shawshank Redemption, but my favorite films are always changing. I like movies that are thought-provoking and are able to make me feel a strong emotion.

Square One
Directed by: Danny Wu
Investigative Assistant: Shania Kumar
Illustrations: Clarence Choy
Graphic Design: Jamie Park, Danny Wu
Edited by: Danny Wu
Interviews with: Josephine Zohny, Geraldine Hughes, Charles Thomson, Taj Jackson, Jenny Winings, Caroline Fristedt.

Square One - o investigaţie care dezvăluie noi informaţii în cazul acuzaţiei aduse lui Michael Jackson în 1993

Nenumăraţi oameni de pretutindeni iubesc muzica şi coregrafiile lui Michael Jackson, îi admiră umanitarismul, contribuţiile excepţionale pe care le-a adus culturii populare, devotamentul pentru cultura afro-americană, exprimat atât de clar în întreaga sa creaţie artistică, îi înţeleg mesajul curajos de a face o lume mai bună pentru noi toţi - o chemare autentică de a trăi cu sens - oricât de dificil ar fi de urmat. Pe mulţi dintre aceştia, ultimele zece luni i-au pus la încercare.
La începutul lui 2019, într-o producţie prezentată sub forma unui documentar în două părţi, doi bărbaţi afirmau că, atunci când erau copii, au fost molestaţi de Michael Jackson. Intitulat Leaving Neverland, filmul a fost puternic promovat, transmis în multe ţări, susţinut de celebrităţi, jurnalişti şi critici de film. Acest articol nu intenţionează, sub nicio formă, să discrediteze nicio presupusă victimă a vreunui abuz. Autorităţile şi, de asemenea, jurnaliştii care scriu despre astfel de cazuri trebuie să le trateze cu cel mai înalt grad de profesionalism. Dintr-o perspectivă obiectivă, admiraţia pentru abilităţile artistice şi eforturile filantropice demonstrate de Jackson ar trebui să fie irelevantă în acest context. Totuşi, dacă nu m-ar fi interesat ceea ce a creat el (aş fi nesinceră dacă aş ascunde acest lucru), probabil m-aş fi bazat doar pe ceea ce s-a scris în mass-media, atât despre el, cât şi despre învinuirile care i s-au adus. Însă dacă aş fi făcut asta, aş fi citit, în mare parte, articole conţinând informaţii incomplete, sau texte bazate pe opinii şi nu aş fi aflat multe lucruri esenţiale despre aceste cazuri. Asta nu înseamnă, fireşte, că doar fanii sau simpatizanţii lui se documentează în legătură cu acest subiect.
Deşi informaţii specifice şi documente oficiale erau deja disponibile pe diferite platforme, de la premiera filmului Leaving Neverland - probabil şi din cauza faptului că doar foarte puţini jurnalişti care cunosc cazurile au vorbit deschis despre acestea - mulţi creatori independenţi de conţinut, din online şi nu numai, care au studiat acuzaţiile aduse lui Michael Jackson, au început să prezinte informaţii importante obţinute în urma cercetărilor pe care le-au realizat, prin intermediul YouTube, al unor documentare, podcasturi, interviuri cu persoane care au legătură cu cazurile etc.
Unul dintre cei care au investigat aceste cazuri este Danny Wu, un tânăr în vârstă de 23 de ani, originar din Chengdu, China. El a regizat şi produs primul său documentar, intitulat Square One. Titlul este sugestiv, Square One investigând prima astfel de acuzaţie, când un bărbat pe nume Evan Chandler a susţinut că fiul său - Jordan Chandler - a fost molestat de către artist. Filmul prezintă un studiu amplu al acestui caz din 1993 şi al acordului civil, care a urmat în anul 1994, dintre Michael Jackson şi familia Chandler. Sunt oferite informaţii-cheie, unele dintre ele foarte rar, poate niciodată, dezvăluite în mass-media. În acest documentar, o fostă colegă a lui Jordan Chandler a acceptat să vorbească pentru prima dată despre el în mod public. Danny Wu intervievează şi alte persoane care au legătură cu cazurile, inclusiv pe secretara care lucra pentru avocatul lui Evan Chandler la acea vreme. Premiera filmului a avut loc în Los Angeles, pe 28 septembrie 2019.
Am avut ocazia să vorbesc cu Danny cu doar câteva zile înainte de începerea turneului Square One din China, care s-a desfăşurat în opt oraşe, încheindu-se pe 17 noiembrie 2019. Am discutat despre procesul investigativ care reprezintă coloana vertebrală a documentarului său, pregătirea pentru următoarea etapă a lansării filmului pe Amazon Prime Video, dar şi despre misterul care a învăluit acest caz pentru atât de mult timp şi câteva dintre motivele care l-au generat.
În SUA şi în Marea Britanie, versiunea finisată a documentarului Square One va putea fi vizionată pe Amazon Prime Video. Documentarul poate fi urmărit în mod gratuit pe YouTube, pe canalul lui Danny Wu.

Rodica Iuliana: Ţi-ai creat propriul canal YouTube în 2007. Probabil erai încă un copil la acea vreme. Cum ai început în acest domeniu şi de ce?
Danny Wu: Da, în 2007 eram încă un copil şi pe atunci foloseam YouTube doar pentru a mă uita la clipurile altora, nu îmi cream propriile materiale. Nu am început să realizez conţinut video pentru YouTube decât abia spre finalul anului 2017 şi nu am postat niciodată în mod constant. Nu sunt tocmai un YouTuber, doar folosesc această platformă pentru a-mi distribui materialele video.

R.I.: Ce fel de materiale ai postat la început?
D.W.: La început făceam video blog-uri. Încercam întotdeauna să le creez sub forma unor întâmplări şi să le fac diferite de alte vlog-uri pe care le urmăream. Am făcut şi reaction videos uneori, orice simţeam la vremea respectivă. Însă iniţial, canalul meu YouTube era dedicat baschetului, pentru că am fost jucător de baschet. A fost prima mea pasiune.

R.I.: Acum nu mai joci baschet?
D.W.: Am suferit două accidentări importante la genunchi şi nu mai pot juca la nivelul la care aş vrea. Dar dacă aş fi continuat să joc baschet la acel nivel, îmi e greu să cred că aş fi avut timp să realizez un proiect ca Square One.

R.I.: Recentul tău documentar, Square One, oferă informaţii detaliate despre acuzaţia adusă lui Michael Jackson în 1993 şi despre acordul civil pe care artistul l-a încheiat cu familia Chandler în anul 1994. În acelaşi timp, filmul prezintă cu meticulozitate contextul în care s-a desfăşurat acel caz, complexitatea lui şi multe dintre aspectele sale juridice. Ce te-a făcut să te dedici acestei vaste investigaţii, mai ales considerând caracterul delicat al subiectului - o acuzaţie de abuz, analizată în era #MeToo?
D.W.: Iniţial, trebuia să fie un material doar cu Josephine Zohny - o fostă colegă a lui Jordan Chandler. Ea acceptase să îmi acorde un interviu şi asta ar fi trebuit să fie tot. Dar începeam să-mi dau seama că dacă aş fi postat numai acel interviu, fireşte că pentru cei care ştiu cazul şi pentru fanii lui Michael Jackson ar fi însemnat mult, însă problema e că majoritatea oamenilor nu cunosc acest caz. Dacă o persoană neutră ar fi văzut doar un interviu cu o fostă colegă a lui Jordan Chandler, nu i-ar fi spus mare lucru, nu-i aşa?
De aici am realizat că trebuie să prezint întregul context al cazului, să găsesc următoarea piesă a puzzle-ului şi acesta a tot continuat să se dezvolte - de la Geraldine Hughes (n.red.: fostă secretară a lui Barry Rothman - avocatul lui Evan Chandler de la acea vreme), la Taj Jackson (n.red.: unul dintre nepoţii lui Michael Jackson), la Jenny Winings şi Caroline Fristedt (n.red.: două fane ale artistului, care au vizitat locuinţa acestuia de la ferma Neverland), până la Charles Thomson (n.red.: jurnalist britanic, recunoscut pentru multiplele sale realizări; în anul 2018, câştigat Premiul Ray Fitzwalter pentru Jurnalism de Investigaţie) - care practic a explicat în film întregul caz şi sunt foarte fericit că ni s-a putut alătura.
Când m-am gândit pentru prima dată să îl realizez sub formă de documentar, în planul meu iniţial ar fi arătat foarte diferit faţă de cum arată acum. O cunoştinţă a lui Gavin Arvizo fusese de asemenea de acord să vorbească în mod oficial şi aş fi prezentat acea poveste în paralel cu cea a d-nei Zohny. (N.red.: învinuirea adusă lui Jackson de către Arvizo în anul 2003 a condus la un proces penal în 2005, în cadrul căruia au existat zece capete de acuzare de natură penală şi încă patru pentru delicte mai puţin grave. Pe data de 13 iunie 2005, Michael Jackson a fost găsit nevinovat de către juraţi, în unanimitate, în toate cele paisprezece capete de acuzare).
Dar între timp cunoştinţa lui Gavin s-a răzgândit şi nu a mai vrut să dea interviul. Dar încă mai aveam persoane ca Jenny Winings şi Caroline Fristedt, care de asemenea aveau legătură cu cazul Arvizo şi încercam să le găsesc un loc în documentar, întrebându-mă dacă le mai pot include sau nu. Cred că am reuşit să le integrez într-un mod care nu a afectat coerenţa filmului. Au contribuit şi ele cu informaţii şi sunt foarte mulţumit din acest punct de vedere. Când privesc în urmă la toate acestea, îmi dau seama că e mai bine că lucrurile s-au petrecut astfel. Aveam aproximativ şapte persoane pe care trebuia să le includ în documentar, iar atunci când ai o structură, când ştii pe ce te poţi baza e mai uşor să fii creativ, pentru că ştii care sunt limitele. O bună parte din procesul de realizare a documentarului a fost căutarea timing-ului potrivit, a unei plasări corecte a interviurilor şi, în cele din urmă, găsirea unui mod fluid în care să se desfăşoare totul.
În ceea ce priveşte cea de-a doua parte a întrebării, care se referă la natura delicată a subiectului, acesta este un aspect căruia i-am acordat de asemenea foarte multă atenţie, pentru că ultimul lucru pe care îl vreau este să le pun într-o situaţie stânjenitoare pe presupusele victime. Am avut mare grijă în legătură cu asta şi cred că sub nicio formă nu îl punem într-o situaţie jenantă pe Jordan Chandler în acest documentar. Din contră, după ce află întreaga poveste, oamenii pot avea şi mai multă compasiune pentru el.

R.I.: În Square One o intervievezi pe Josephine Zohny, care a fost colegă cu Jordan Chandler la New York University. Este pentru prima dată când a fost de acord să vorbească în mod oficial despre el, în faţa camerei. Cum ai reuşit să o convingi?
D.W.: Dacă vreun prieten sau vreun fan al lui Michael Jackson o abordau în legătură cu acest subiect, ea povestea de fiecare dată despre el. Dar întotdeauna a evitat să meargă la presă sau să accepte interviuri publice pentru că este o persoană extrem de discretă. Am avut şansa de a o cunoaşte pe d-na Zohny în acestă perioadă şi nu îi place să fie în centrul atenţiei. Lucrează în PR, deci se află mereu în spatele scenei, îşi doreşte ca persoanele pe care ea le reprezintă să fie remarcate, însă nu se simte confortabil atunci când atenţia e concentrată asupra ei.
Când am contactat-o pentru prima dată a fost puţin reticentă, dar am continuat să insist, reamintindu-i mereu că sunt acolo dacă se hotărăşte să îmi acorde interviul. Cred că la acea vreme văzuse interviul pe care l-am realizat cu Brandi Jackson (n.red.: una dintre nepoatele lui Michael Jackson) şi cu Taj Jackson (n.red.: Returning To Neverland: Taj and Brandi Jackson interview), aşa că avea deja o anumită încredere în mine. Am întâmpinat multe dificultăţi până am reuşit să facem interviul, dar ea m-a ajutat foarte mult. De fapt, am realizat două interviuri (n.red.: în New York). Primul era un fel de interviu one-on-one, care ar fi trebuit să fie materialul pe care l-aş fi postat pe YouTube. Dar după aceea am avut ideea de a mă scoate pe mine din cadru, pentru a o lăsa doar pe ea. Deci m-am reîntors la New York pentru a doua oară şi aceea este înregistrarea care se poate vedea în Square One.

R.I.: Documentarul tău oferă informaţii esenţiale despre un subiect complicat, respectiv acordul civil încheiat între Michael Jackson şi familia Chandler în anul 1994. După atâţia ani, încă mai există un interes în legătură cu acesta. De ce crezi că se întâmplă asta?
D.W.: Cred că a existat foarte mult mister în jurul acestui subiect şi asta are legătură cu lipsa de comunicare. Din cauza acordului civil dintre părţi, care îi interzicea să vorbească despre acesta, Michael nu a putut niciodată să ofere explicaţii în mod public. Atunci când era întrebat despre acest subiect, el trebuia să dea întotdeauna nişte răspunsuri vagi, ceea ce a generat foarte multă confuzie în legătură cu acel acord. Singura dată când a vorbit oarecum despre asta a fost în interviul pentru Primetime cu Diane Sawyer şi ai văzut ce s-a întâmplat după aceea, cu Evan Chandler. (N.red.: după interviul menţionat mai sus, acordat emisiunii Primetime în anul 1995, şi după lansarea albumului HIStory, care este considerat cel mai personal album al lui Michael Jackson, Evan Chandler - tatăl lui Jordan Chandler - îl învinuieşte pe artist că ar fi încălcat clauza de confidenţialitate dintre ei şi îl dă în judecată, cerând daune de 60 de milioane de dolari).
Este important de ştiut că acordul civil încheiat în 1994 nu a anulat cazul penal. Aceasta este una dintre cele mai mari confuzii în legătură cu acest caz: că Michael Jackson şi-ar fi cumpărat libertatea încheind acordul civil, ceea ce este pur şi simplu neadevărat. (N.red.: acuzaţia lui Chandler din 1993 a generat şi deschiderea unui caz penal, separat de cel civil).

R.I.: De-a lungul anilor, mass-media l-a portretizat deseori pe Michael Jackson într-un mod care, intenţionat sau nu, părea să îl disocieze de faptul că era o fiinţă umană. Am văzut întâmplându-se asta şi cu alţi oameni faimoşi, însă în cazul lui acest fenomen este izbitor; pare să genereze o tendinţă de a-l judeca după alte principii decât cele pe care le folosim în general, culminând, odată cu Leaving Neverland, cu aproape o ignorare a prezumţiei de nevinovăţie. Crezi că este adevărat?
D.W.: Da, cred că este adevărat. Michael Jackson e judecat după alte standarde, în comparaţie cu alţi oameni. El a fost cel mai faimos entertainer care a existat vreodată, deci cred că într-un fel acest lucru e de aşteptat - mulţi oameni îl judecă în funcţie de modul în care îl portretizează mass-media. Când eşti înconjurat de o asemenea acoperire mediatică e foarte greu să vezi adevărul, dacă nu analizezi informaţia primită.

R.I.: Există oameni care nu ştiau foarte multe despre acordul civil din 1994, care credeau că Michael Jackson e vinovat şi care şi-au schimbat opinia după ce au vizionat Square One?
D.W.: O, mulţi! Sincer, cred că aceştia reprezintă cea mai mare parte a publicului. Dacă citeşti comentariile aferente documentarului pe YouTube, majoritatea oamenilor vorbesc despre cum Square One i-a făcut să se răzgândească. Acesta a fost principalul meu scop - să trezesc interesul persoanelor neutre. Atunci când am arătat filmul pentru prima dată celor apropiaţi, mergeam la prieteni care nu ştiau nimic despre caz, doar ca să le surprind reacţia şi să-mi dau seama unde ar mai fi nevoie de explicaţii din perspectiva lor, pentru că de aceea l-am făcut.

 

R.I.: Ce ţi-a plăcut cel mai mult în ceea ce priveşte procesul de editare video şi cum ţi-a venit ideea de a ilustra succesiunea cronologică a evenimentelor?
D.W.: Cronologia a reprezentat partea cea mai importantă şi a fost unul dintre primele lucruri pe care le-am realizat. Am simţit nevoia de a reda o axă a timpului, pentru ca cei care urmăresc documentarul să poată lega evenimentele de anumite date.
În ceea ce priveşte editarea, cred că cel mai mult mi-a plăcut să lucrez cu unele dintre elementele care ţin de ilustrare. Mi-am dorit mult să creez o introducere pe care oamenii să nu o poată uita uşor, însă nu am vrut să fie ostentativă, ci doar să prezint o serie de imagini care să aibă o semnificaţie. Introducerea, dacă o priveşti cu atenţie, spune cumva prin ea însăşi povestea, într-un mod foarte simplu. De asemenea, una dintre părţile mele preferate a fost să am o viziune a ceea ce vreau să fac şi apoi să nu mă dezlipesc de biroul la care lucram până nu o finalizam, indiferent cât de mult ar fi durat. Aşa mi-am petrecut practic toată vara şi nu regret absolut nimic, pentru că a fost una dintre cele mai productive perioade pe care le-am avut.
Pe de altă parte, a fost dezamăgitor faptul că aveam nişte idei pe care aş fi vrut să le includ în film şi nu am avut posibilitatea, din cauza lipsei de timp şi a personalului de care aveam nevoie pentru a duce la îndeplinire acele viziuni. A trebuit să le păstrez pentru proiecte viitoare. În general însă, cred că documentarul a ieşit atât de bine cât s-a putut şi încă mai evoluează puţin. Versiunea finisată tocmai urmează să pornească într-un turneu în China, începând cu 9 noiembrie 2019. (N.red: turneul Square One din China s-a încheiat pe 17 noiembrie 2019).

  

R.I.: Pentru că a venit vorba, ce ne poţi spune despre turneul Square One din China?
D.W.: Eu sunt chinez şi Keen Zhang, de la fan clubul Michael Jackson din China, m-a întrebat dacă aş fi interesat să avem câteva proiecţii ale documentarului în China şi... fireşte că n-am stat pe gânduri! Un documentar pe care l-ai realizat, să fie prezentat în ţara în care te-ai născut - asta este o oportunitate pe care e posibil să nu o mai am vreodată. Keen a organizat întregul eveniment. Square One va putea fi vizionat în opt oraşe din China. Prima proiecţie a filmului va fi în Chengdu, oraşul meu natal. Nu am mai fost acolo de mai mult de doi ani, aşa că va fi minunat.

 

R.I.: Va fi şi un pic emoţionant, presupun.
D.W.: Exact! Să fiu lângă toată lumea din nou va fi pur şi simplu fenomenal. Pentru mine, proiecţia din Chengdu va fi cea mai specială. Sunt foarte entuziasmat în legătură cu asta. De asemenea, acest turneu s-a ivit la timpul potrivit, pentru că, deşi mi-ar plăcea să spun că Square One este perfect, nimic nu e perfect şi am lucrat pentru a-l finisa mai mult pentru o altă lansare, pe Amazon Prime Video - acesta va fi următorul pas.

R.I.: Ce părere ai despre cum este primit până acum documentarul tău? Au trecut săptămâni de la premieră şi oamenii încă mai vorbesc despre el pe reţelele de socializare.
D.W.: Mai este încă mult până va ajunge acolo unde sper că va fi într-o zi, dar sunt foarte fericit pentru modul în care este primit până acum. Fanii lui Michael Jackson au fost extraordinari pe reţelele de socializare. Se întâmpla câteodată să caut ceva complet diferit pe Twitter, să văd comentariul cuiva spunând ceva discutabil despre Michael Jackson şi foarte multe dintre replici să fie în genul: "Hei, uită-te la Square One!", "Uită-te la Square One!"

R.I.: Există ceva ce ţi-ai dori să fie apreciat mai mult la acest film?
D.W.: Ceea ce mi-aş dori să fie apreciat mai mult este rolul uriaş pe care asistenta mea Shania Kumar l-a avut în ceea ce priveşte întreaga secţiune despre Victor Gutierrez (n.red.: scriitor şi reporter de origine chiliană). A citit cartea scrisă de acesta, cât şi pe cea scrisă de Ray Chandler (n.red.: fratele lui Evan Chandler) în două zile şi a găsit toate similarităţile dintre ele - conexiunile dintre Gutierrez, cartea lui Ray Chandler şi Evan Chandler. A făcut practic toată munca de cercetare aferentă acelei părţi a documentarului.

R.I.: Fiind preocupat de cercetare, care este părerea ta despre genul de jurnalism bazat pe opinie - atât de răspândit în presă, chiar şi atunci este vorba despre subiecte care necesită o investigaţie metodică, obiectivă?
D.W.: Cred că este foarte corect să ai o opinie bazată pe o examinare a informaţiei primite, în loc să te ghidezi după ce spun alţii. Dar ceea ce observăm frecvent în 2019 este că ceea tinde să conteze cel mai mult este ceea ce spun celebrităţile. De exemplu, unele staruri au susţinut filmul Leaving Neverland, iar acest lucru a atras după sine o pleiadă întreagă de jurnalişti care le-au urmat. Cred că trăim într-o eră în care suntem obsedaţi de celebrităţi şi de faimă, iar multe dintre opiniile oamenilor se bazează pe un soi de apel la autoritate şi nu pe cercetările celor care investighează cazurile.

R.I.: Intenţionezi să urmezi o carieră în film?
D.W.: Desigur! Să studiez filmul a fost dintotdeauna obiectivul meu. Nu m-am considerat niciodată un creator de conţinut pentru Internet. Mai degrabă m-am folosit de asta ca să capăt experienţă în ceea ce priveşte editarea, pentru a putea avea o carieră în film. Vreau să mai fac câteva documentare, pentru că îmi place întregul proces investigativ. De asemenea, în opinia mea, multe documentare urmează o formulă în zilele noastre - spun povestea în mod cronologic şi cam atât. Cred că lipsesc multe elemente de natură artistică din mare parte dintre documentarele pe care le văd.

R.I.: Ce crezi că te-a inspirat să vrei să faci film?
D.W.: Tatăl meu vizionează foarte multe filme! Obişnuia să se uite la câte unul în fiecare zi. Avea o cameră realmente plină cu filme, ţinute în rafturi special construite de jur împrejur şi am crescut înconjurat de ele. Acest lucru mi-a trezit dintotdeauna interesul de a le crea eu însumi.

R.I.: Care sunt câţiva dintre regizorii tăi preferaţi, filmele şi genurile de film favorite?
D.W.: Îmi plac Akira Kurosawa, fraţii Coen, Wes Anderson, Quentin Tarantino... Iubesc toate genurile de film şi nu cred că pot alege unul singur. Dintre toate filmele, preferatul meu era The Shawshank Redemption, însă favoritele mele se schimbă mereu. Îmi plac filmele care îmi dau de gândit şi care îmi pot provoca o emoţie puternică.

Square One
Regia: Danny Wu
Asistent investigaţie: Shania Kumar
Ilustraţii: Clarence Choy
Graphic design: Jamie Park, Danny Wu
Editor: Danny Wu
Interviuri cu: Josephine Zohny, Geraldine Hughes, Charles Thomson, Taj Jackson, Jenny Winings, Caroline Fristedt.

Dialoguri cu autorii LiterNet (III) - Imaginile ascunse privirilor interesează publicul la fel de mult ca spectacolele în sine

Mircea Albuţiu s-a născut în 1968 şi trăieşte în prezent în Cluj-Napoca. Artistul este fotograf independent şi autor de filme documentare, lucrând la proiecte pe termen lung în domeniul dansului şi al jazzului, având şi un master în film documentar, obţinut în cadrul Facultăţii de Teatru şi Televiziune de la Cluj-Napoca. Mircea a început să fotografieze cu un aparat Vilia primit cadou de la părinţi în 1980, la vârsta de 12 ani. Şi-a improvizat camera obscură în baie, iar mama lui, Maria, profesoară de chimie, îl ajuta să îşi prepare soluţiile de revelator şi fixator pentru filmele şi fotografiile alb-negru. A învăţat "abc-ul fotografiei" la cercul foto împreună cu alţi cinci colegi saşi din clasă şi şi-a făcut ucenicia în studioul fotografului Bugar din Târnava, lângă Mediaş, în perioada vacanţelor de vară. Publică pe LiterNet (iunde curatoriază de o vreme şi rubrica de fotografie zilnică) şi pe siteul propriu: http://mirceaalbutiu.com/.

Mircea Albuţiu (foto: Feleki Istvan)

Prin fotografiile de dans, am avantajul apropierii de subiect cum rar mi-e dat în alte proiecte

Beatrice Lăpădat: Dragă Mircea, eşti astăzi un fotograf recunoscut, care s-a bucurat de expoziţii importante şi de colaborări cu personalităţi şi instituţii prestigioase, şi ai deja ani buni de experienţă în domeniu. Care este, totuşi, prima creaţie a ta pe care ai califica-o ca fotografie profesionistă şi în ce context a apărut ea?
Mircea Albuţiu: Sunt două proiecte care au apărut în aceeaşi perioadă (2011), despre dansatori şi despre muzicieni de jazz, ambele fiind, în general, proiecte de culise, repetiţie, sound check. Totuşi, am acordat mai multă atenţie proiectului cu dansatori, pentru că eram foarte curios, dar aveam şi avantajul că aveam acces cotidian la subiect. În perioada aceea, urmasem cursuri de istoria fotografiei şi am făcut cunoştinţă şi cu lucrările lui Guy Le Querrec şi Gueorgui Pinkhassov. Ambii fotografi îmi plac foarte mult şi m-au inspirat. În prezent, cel mai recent proiect al meu despre dansatori este gata pentru publicare, sunt în căutarea unei edituri care doreşte să publice imaginile. Am o selecţie de 300 de imagini din care s-ar putea publica cu siguranţă în jur de 125 de fotografii.

B.L.: Un detaliu care m-a impresionat în legătură cu primele tale contacte cu fotografia este legat de "complicitatea" dintre tine şi mama ta, profesoară de chimie, care te ajuta în copilărie, prin prisma cunoştinţelor sale, să dai curs interesului pentru fotografie. Cum se face că ai fost încurajat într-un proiect atât de..."artă pentru artă" în vremuri atât de grele?
M.A.: Mama m-a ajutat şi cu orele de ucenicie la fotograful Bugar, ea vorbise cu el să mă primească, mama mă ducea şi mă lua cu maşina. Dl. Bugar era fotograful Liceului de chimie din Copşa Mică, unde mama era profesoară. Eu cred că mamei mele îi plăcea să mă vadă "prins" într-o activitate artistică. Spun asta pentru că tot ea s-a bucurat foarte mult când m-am înscris la masterul de film. Îmi urmăreşte activitatea cu interes, expoziţii, proiecţii în festivaluri de film, şi se bucură de fiecare dată când sunt articole sau chiar ştiri despre activitatea mea. Şi bănuiesc că mama ştia foarte bine că arta îţi mută atenţia de la cotidian, iar în 1980 era cu atât mai important să ne interiorizăm.

B.L.: Să revenim la dans. Dacă ne-am imagina că peste o sută de ani fotografiile tale vor fi singurele documente disponibile care le vor spune celor de atunci ceva despre ce înseamnă balet şi dans contemporan, ce ţi-ai dori să înţeleagă acei potenţiali privitori despre această lume sub semnul mişcării?
M.A.: Mă amuză întrebarea:) Aş vrea să le confirme că viaţa este un joc. Imaginile mele nu sunt didactice. Uneori, ele conţin umanitatea subiectului, sunt fotografii de atmosferă, alteori sunt imagini pur grafice.

B.L.: Se spune că este mai bine să nu îţi întâlneşti niciodată idolii sau, în fine, oamenii pe care îi admiri foarte mult. Entuziasmul tău faţă de lumea dansului pare însă inepuizabil, deşi ştim că acolo, în culise, lucrurile nu sunt deloc atât de glamorous precum îşi imaginează publicul care are acces doar la perfecţiunea care se vede pe scenă. Ce te ţine, totuşi, îndrăgostit de acest spaţiu-timp al dansatorilor?
M.A.: Sunt fascinat de creaţia coregrafilor pe care i-am întâlnit. Şi dau doar trei nume ale acestor personalităţi care formează un adevărat trio în artă: Miriam Răducanu, Gigi Căciuleanu şi Gheorghe Iancu. Mai e şi atmosfera în care se petrece totul. Gigi Căciuleanu a scris în 2017 un text minunat despre cum mă vede el pe mine în sala de studii şi la repetiţii (citeşte textul aici). Şi mai e ceva important: eu intru într-o stare foarte bună de creaţie şi am avantajul apropierii de subiect cum rar mi-e dat în alte proiecte.

B.L.: În ce fel ţi-ai dori să influenţeze fotografiile tale percepţia pe care balerinii şi dansatorii înşişi o au asupra prezenţei lor şi asupra modului în care se revelează lumii? Crezi că faptul de a-i pune astfel în lumină poate fi considerat o formă de terapie, o formă de a fi, poate, mai blânzi cu ei înşişi, de a-nvăţa să îşi iubească mai mult corpurile supuse atâtor exigenţe şi rigori?
M.A.: Dansatorii de la Opera din Cluj nu erau obişnuiţi în 2011 să "se vadă" în fotografii la studii, în repaos, în culise; ei conştientizau doar imaginile din spectacol, în poziţii "poză" surprinse foarte bine, de altfel, de fotograful instituţiei, Nicu Cherciu. Eu i-am surprins cu fotografiile mele, dar s-au obişnuit foarte repede cu ele. Expoziţia permanentă de la rangul întâi al Operei Naţionale Române din Cluj atrage multe priviri ale publicului, am înţeles de la angajaţii Operei că oamenii îşi fac selfie-uri în pauze cu acele imagini de culise. Cred că imaginile "ascunse" privirilor şi redate în cele 31 de fotografii interesează publicul la fel de mult ca spectacolele în sine.
Da, există şi o altă reacţie: se întâmplă ca, atunci când sunt eu lângă ei cu aparatul de fotografiat la îndemână, dansatorii să îşi corecteze postura. Acum, eu fotografiez pe peliculă, deci ei nu au posibilitatea să vadă ce am fotografiat decât după developare şi scanare peliculă. Asta e bine, fiindcă atât ei, cât şi eu, uităm între timp ce s-a întâmplat şi ce am fotografiat.
Îmi place când sunt relaxaţi, când se bucură de munca lor, iar eu pot surprinde frumuseţea unor scene pe care doar acolo le poţi vedea.

B.L.: De ce alegi uneori să prezinţi un corp - nu întotdeauna neapărat de dansator - într-un mod "fragmentat", adică alegând să prezinţi doar anumite părţi ale corpului şi nu corpul întreg?
M.A.:

:) Consider că e suficient ce arăt în imagine, posibil tot din motive de grafică. Apropo, eu nu tai din imagini la editare, ceea ce încadrez la declanşare rămâne ca fotografie finală.

Ceea ce văd şi simt trebuie să mă provoace suficient de tare încât să declanşez

B.L.: Aş fi vrut să evit să iau acest ton solemn care poate cădea uşor în metafizică de Facebook, dar mă tem că nu am ce să fac, arta ta mă duce acolo. Există în fotografiile tale în natură un ceva bântuitor, care chiar şi în cadrul cel mai aparent seren generează o stare de nelinişte şi de teamă. E ceaţa care acaparează lent un peisaj, sunt norii care sugerează subtil ceva ameninţător, sunt câmpurile golite de prezenţă umană care trezesc timp de câteva secunde o anumită angoasă. Chiar şi în fotografiile mai solare, cearşafurile întinse la soare sau husa care îmbracă o maşină încep să semene cu un giulgiu. Ţi se face uneori teamă de ceea ce îţi revelează propriile fotografii?
M.A.: Cred că imaginile au nevoie de dramatism, e ceea ce face ca privitorul să rămână cu imaginea mai multă vreme, altfel o uită repede. E la fel şi pentru mine, am nevoie de cadre interesante, care să mă inspire. Bine, eu nu am fotografiat în zone de risc, în zone de conflict etc. Poate că şi acolo aş alege tot backstage-ul.

B.L.: Fiinţe umane, obiecte, animale şi lumină - ele sunt toate prezente în fotografia ta. Poţi fotografia într-un interval foarte scurt elemente din paradigme, spaţii şi contexte diferite sau ai nevoie de un anumit timp ca să asimilezi şi interiorizezi materia cu care eşti în contact în acel punct specific?
M.A.: În general, mă adaptez uşor şi imediat la orice ţară, loc, situaţie, nu am nevoie de timp pentru acomodare. Desigur, dacă vorbim despre a duce aparatul foto la ochi şi a declanşa, lucrurile stau cam aşa: privesc atent tot ce se întâmplă în jurul meu. Sunt selectiv, fotografiez doar ceea ce simt că îmi este "aproape". Fotografiez pe peliculă, iar un film are 36 de expuneri. Da, uneori se întâmplă să fotografiez 5-10-15 cadre sau chiar un film întreg pe o situaţie care mi se pare că merită exploatată.

B.L.: Ce fel de constrângeri sau, dimpotrivă, libertăţi îţi pune în faţă realizarea unei fotografii într-un spaţiu deschis vs. spaţiu închis?
M.A.: Teoretic, ambele au avantaje şi dezavantaje, iar eu fotografiez atât în spaţii închise, cât şi deschise. De avantaje e uşor de profitat. Eu îmi doresc să mă folosesc şi de dezavantaje, adică să le exploatez, să îmbogăţească imaginea într-un fel. Ca să dau un exemplu: să zicem că intenţionez să fotografiez o dansatoare şi aş vrea să fie totul "curat" în interiorul cadrului, să nu intre nimeni, să fie aşa cum văd imaginea în mintea mea. Dar nu se întâmplă. Prin faţa mea umblă alţi dansatori, prin spatele ei umblă alte dansatoare, repetă, vorbesc etc. OK, mă resetez. Caut imaginea "nouă" în cap şi aştept să se întâmple. Imaginea nouă conţine şi acele "corpuri" nedorite iniţial. Ele creează o altă atmosferă în imagine, îi conferă, poate, dinamism, sau altceva. Declanşez dacă văd / simt imaginea nouă, dacă nu, nu. Ce vreau să spun e că încerc să exploatez totul, inclusiv ceea ce nu-mi convine, ca să îmi dea plus la rezultat.

B.L.: În ceea ce priveşte prezenţa umană vs. prezenţa animalelor în fotografii, care sunt toate elementele de care e nevoie pentru ca privirea unui câine, de exemplu, să ajungă la spectator într-un fel cel puţin la fel de expresiv ca al unei fiinţe umane? Mă gândesc, de pildă, la câinele cu o expresie absolut sfâşietoare din seria White Nights sau la cel surprins în mijlocul unei încăperi între rafturi cu încălţări, ca să nu dau decât două exemple.
M.A.: Ceea ce văd şi simt trebuie să mă provoace suficient de tare încât să declanşez. Să fie dramatic, sau să fie ceva grafic, important e "să spună" ceva. Pentru mine, "animalele" sunt fiinţe ca şi mine. Dacă mă întâlnesc cu ele şi "văd" un cadru bun, declanşez. În Brazilia am fotografiat câţiva cai, îmi ieşeau în cale des. Avem doi câini şi trei pisici acasă şi uneori devin subiect fotografic. Imaginea cu câinele din magazinul de pantofi e o glumă, desigur. Dar eram în Askiz, Siberia, şi am urmărit câinele în toată piaţa aceea, îmi aducea aminte de câinele din filmul Stalker de Andrei Tarkovski.

B.L.: Dar dacă "personajul" principal unei fotografii este un obiect - singur sau în serie - cum concepi compoziţia astfel încât să te asiguri că acel element neînsufleţit - fie că e vorba de o grămadă de lemne, de o perdea, de o umbrelă sau de nişte maşini vechi - acaparează centrul privirii spectatorului fără ca, totuşi, celelalte elemente din decor să piardă din rostul lor acolo?
M.A.: Conceptul ţine de multe lucruri şi, în principal, e legat de bagajul tău cultural, ce citeşti, ce muzică asculţi, la ce filme, picturi sau fotografii te uiţi. În fine, lumina e foarte importantă.

B.L.: Privind peisajele surprinse de tine, am realizat în ce măsură redarea umbrei în fotografie este o artă în sine. Cum te apleci asupra tratamentului umbrei sub aspect tehnic şi poetic?
M.A.: Umbra intră în ecuaţia grafică a imaginii, grafică pe care eu o iubesc şi o caut. Pentru mine, umbra e un element de construcţie, de compoziţie. Poezia umbrei se poate înţelege mai mult văzând o imagine printată pe hârtie de artă, bumbac 100%. Există hârtii de artă care ajută la evidenţierea detaliilor în negru, dacă acele detalii există pe pelicula impresionată (pelicula e impresionată cu lumină prin deschiderea diafragmei obiectivului, aşa apare imaginea pe peliculă).

B.L.: Filmul documentar a venit ca o continuare firească a pasiunii pentru fotografie sau a constituit o "epifanie" aparte în devenirea ta artistică?
M.A.: Aş fi vrut să studiez fotografia la Academia de Artă din Cluj imediat după Revoluţie, însă nu am avut suficientă încredere în situaţia economică din România şi am început să lucrez în Germania. Abia în 2015 am revenit la ideea studiului academic şi am urmat un modul de master pentru film documentar la UBB. Practic, dorinţa de studiu a rămas în mine în toată perioada respectivă. Şi pe urmă mi-am zis că e chiar mai bine să studiez film, fiindcă în felul acesta voi învăţa lucruri diferite, care mă vor ajuta în proiectele de fotografie.

B.L.: Cu ce regizori te-ai vedea lucrând la imagine, dacă e să luăm în considerare preferinţele tale estetice şi tematice?
M.A.: Îmi place foarte mult şi mă inspiră Albert Maysles (1924-2015) ca autor de filme documentare. Cred că mi-ar plăcea să lucrez cu dl. Silviu Purcărete.

B.L.: Te rog să ne explici câteva principii fotografice de care ai vrea ca noi, consumatorii nespecialişti în domeniu, să ne amintim în era Insta şi a selfie-ului. În viziunea ta, cum am putea să privim o fotografie de artă astfel încât să fim mai conştienţi de efortul celui care a creat-o prin mijloace mult mai sofisticate decât cele puse la dispoziţie de un smartphone?
M.A.: Nu ştiu. Cred că, dacă ai cultură vizuală, îţi dai seama cum a fost făcută imaginea, şi apoi nu prea contează dacă a fost uşor sau greu, dacă a fost nevoie de un aparat de cincizeci de mii de euro sau de unul cu care şi vorbeşti la telefon.

B.L.: Care este clişeul de care te temi şi te fereşti cel mai mult în arta ta?
M.A.: Nu mă tem de clişeu, fotografiez ceea ce mă face să rezonez. Şi dacă fotografiez un apus de soare, e pentru că mă determină ceva să declanşez. Pe urmă hotărăsc dacă arăt şi altcuiva imaginea sau nu.

B.L.: Şi ce faci cu imaginile pe care hotărăşti să nu le arăţi altcuiva? Le păstrezi pentru alte posibile proiecte? Ţi s-a întâmplat să îţi "distrugi" vreo creaţie?
M.A.: Nu am aruncat niciodată fotografii. Mi se întâmplă să am nevoie de anumite cadre. Chiar de curând mi s-au solicitat zece fotografii din arhivă şi le-am adunat, ele nefiind incluse în serii publicate până acum. Şi pe urmă, noi ne schimbăm percepţia asupra imaginilor în timp. După 10-15 ani, poţi "găsi" imagini pe care vrei să le foloseşti, contrar deciziei iniţiale.

B.L.: Ai semnat mai multe fotografii cu scaune goale în diferite contexte. Mă interesează să aflu însă ce crezi tu că face un scaun gol într-un hol al Operei în timp ce toţi oamenii - balerini, maşinişti, scenografi, coregrafi - sunt prinşi în acţiune şi în mişcare aproape continuă.
M.A.: Un scaun are rolul lui, aşteaptă, serveşte, poate fi bun sau rău, poate să spună ceva - şi îl fotografiez doar atunci când îmi spune mie ceva - de exemplu, despre atmosfera din jurul lui. Am avut însă şansa să fotografiez interioarele Operei din Cluj înainte de renovare. Atmosfera şi patina de teatru dinainte de renovare s-au dus. Mă bucur că am imaginile respective în arhivă.

Nu moare nimeni dacă o clădire e urâtă sau un text e prost, dar e al naibii de bine pentru toată lumea când ambele sunt reuşite

Andreea Tănase este de profesie arhitect, dar interesele ei merg şi în alte zone creative, cum ar fi... teatrul. Andreea este unul din cei cinci autori dramatici rezidenţi ai Drama 5 - rezidenţe de scriere dramatică, a IV-a ediţie, organizată de Reactor de creaţie şi experiment din Cluj-Napoca. Piesa ei, Totul e bine când se termină, a fost selectată la finalul rezidenţei pentru a fi montată la spaţiul Reactor de regizorul Radu Nica.

Toate cele 5 texte ale rezidenţilor Drama 5 vor apărea la LiterNet în volum electronic în ianuarie 2020. Textele din precedentele ediţii ale Drama 5 se pot descărca gratuit aici, aici şi aici.

Andreea Tănase (foto: Bogdan Botaş)

Şerban Pop: Este vreo legătură între arhitectură şi dramaturgie?
Andreea Tănase: Cum să nu, chiar mai multe: ambele au elemente tehnice şi artistice, e nevoie de o structură stabilă pe care să creezi liber şi sunt gândite/create pentru oameni. În ambele poţi să rişti să ai complexul Creatorului Suprem. În ambele e nevoie să colaborezi cu alţii, pentru că lucrezi cu oameni din domenii adiacente, bine, asta presupunând că textul nu rămâne doar pe foaie, ci se ridică într-un spectacol. Nu moare nimeni dacă o clădire e urâtă sau un text e prost, dar e al naibii de bine pentru toată lumea când ambele sunt reuşite.

Ş.P.: Cum ai aflat de Drama 5? Ce te-a determinat să aplici?
A.T.: Am aflat total întâmplător. Prin 2018, căutam pe net concursuri de texte de teatru şi am dat peste Drama 5 care propunea o experienţă interesantă. Am aplicat atunci prima oară cu un fragment şi o idee destul de vagă, dar nu s-a întâmplat nimic. Anul ăsta, prin aprilie, scriam pentru un concurs şi mi-am adus aminte că e perioada de înscriere pentru rezidenţă. M-am tot gândit la posibile idei cu care aş putea să aplic, dar nu mi-a venit nimic nou care să mă atragă. Ştiam că am lucrat textul ăsta prin 2018 şi-mi doream foarte mult să-l duc la capăt, să ajungă într-un context în care am acces la părerile unor oameni care fac asta profesional. În plus, personal, era o provocare mare pentru mine în acest moment al vieţii să aplic cu el şi să lucrez pe el, aşa că... am aplicat din nou şi-am avut norocul să fac parte din rezidenţă. Deci, pe scurt: provocare, curiozitate şi dorinţă.

Ş.P.: Ai menţionat că Totul e bine când se termină este primul tău text dramatic. De ce crezi că nu ai scris teatru până acum? Ce a fost cel mai greu la scrierea textului? Se simte diferit de proză sau poezie?
A.T.: N-am scris teatru până acum pentru că... nu m-am gândit să scriu teatru până acum.
Cel mai greu a fost să rescriu textul. Dar fac o menţiune la acest "greu", pentru că acum, la final, n-am rămas doar cu asta. A fost mult de muncă, dar a fost o muncă faină, cu o mulţime de curiozitate, surpriză şi drag. Chiar simt că am trecut printr-un proces complet: am aplicat cu un text aproape final, am adăugat scene/monoloage la acest text aproape final, apoi am luat-o de la zero şi am rescris alt text, pe aceeaşi idee şi cu aceleaşi personaje. Şi-am mai scris şi pe perioada repetiţiilor, cât s-a lucrat la spectacol.
Da, e diferit de proză/poezie. Bine, a trecut destul de mult timp de când am scris ultima oară proză/poezie. Dar da, mi se pare că e total altă formă. E o poveste spusă prin dialog. E ca la un sport de echipă, unde se dă mingea de la unul la altul, doar că toată echipa şi tot jocul sunt înăuntrul tău. Fiecare scrie teatru în felul lui şi cred că sunt o grămadă de modalităţi de a scrie teatru, dar, pentru mine, dialogul e esenţial. E şi ceva ce-mi place mult să scriu şi să explorez.

Ş.P.: Într-un interviu Drama 5, ai mărturisit că scriai un jurnal de când erai copil. Are acest text o latură de jurnal?
A.T: Da şi nu. Vorbeşte despre nişte lucruri care îmi sunt foarte aproape şi înseamnă mult: intimitate, vulnerabilitate şi iubire. Dar, deşi am pornit dintr-un punct în care am pus pe foaie destul de multe elemente personale, în timp le-am dat altă formă, pentru că ideea cu care am venit la Drama 5 a fost să scriu un text de teatru, nu să-mi expun gândurile/trăirile intime într-o formă pe care aş face-o într-un jurnal. Şi, cu toate astea, cred că lucrurile se amestecă într-un fel şi că nu există o separare atât de clară/alb-negru. Uneori, la repetiţii, apăreau două lucruri paradoxale: uneori simţeam că textul n-are aproape nici o legătura cu viaţa mea, alteori simţeam că e dureros de personal.

Ş.P: Vorbind de ce ai scris în copilărie. Am aflat că scriai poezii. Erau bune? Le mai ai?
A.T.: Poezii cred că am scris prin adolescenţă. Le mai am, sigur sunt printr-un laptop mai vechi, dar nu m-am mai uitat peste ele de mult timp şi habar n-am dacă erau bune sau nu. Dar, legat de copilărie, acum îmi aduc aminte că, în primele clase de şcoală, eu şi o prietenă voiam să ne facem o formaţie şi eu aveam un caiet în care scriam viitoarele noastre cântece. Nu ne-am făcut niciodată o formaţie, dar tot îmi place să inventez spontan versuri/poezii. Cred că ar trebui să mă apuc să le şi scriu.

Ş.P.: Te consideri o persoană revoltată. Ce nu te revoltă? Ce te ajută să ajungi în punctul tău zen?
A.T.: (E o întrebare foarte bună pentru că nu m-am gândit niciodată la asta.) Cred că cel mai zen element din viaţa mea e unul exterior: câinele meu, un veritabil basset pensionar de 13 ani. De multe ori mă uit la el când doarme sau stă (doarme şi stă foarte mult, e leneş) şi mă uimeşte cât de multă relaxare poate să existe în acest câine. Uneori chiar îl invidiez. În rest, îmi place mult să citesc ficţiune şi chiar m-am reapucat mai serios în ultima vreme. Iar când lucrurile sunt prea serioase, comedie sub diverse forme: improv, stand-up, sketch-uri, filme şi seriale.

Ş.P.: Vorbind mai în detaliu despre Totul e bine când se termină. Personajele tale sunt de o umanitate excepţională. A existat vreun model pentru acestea în viaţa ta reală?
A.T.: Nu sunt nişte modele aplicate sută la sută. Poate mai degrabă ca punct de pornire, pentru că amândouă personajele sunt un amestec de elemente inspirate din oameni diferiţi care-mi sunt familiari, plus alte elemente de la oameni pe care nu i-am văzut niciodată.

Ş.P.: Cadrul piesei e unul destul de diferit. De unde a pornit ideea unei petreceri de divorţ?
A.T.: Diferit în ce sens? Am lucrat o perioadă în evenimente şi aşa am auzit prima oară conceptul de petrecere de divorţ, care m-a şocat. Mi se pare destul de brutal într-un sens în care mă atrage. Apoi, prin 2018, a fost un concurs de piese care avea ca temă - cuplul. Am început să mă gândesc la posibile idei şi într-o zi, a venit asta, pur şi simplu: o să scriu despre un cuplu care vrea să divorţeze şi organizează această petrecere de divorţ la care, în ideea iniţială, nimeni nu vine. Acum, invitaţii sunt oamenii din public. Atât am avut, mi-a plăcut mult ideea şi m-am apucat să scriu, fără să ştiu neapărat unde vreau să ajung cu ea şi ce se întâmplă cu personajele. Mi-am zis doar - Hai să vedem unde poate să ducă - şi am descoperit povestea în scris.

Ş.P: Care a fost momentul cel mai revelator din cadrul rezidenţei?
A.T: Îmi aduc aminte un moment foarte puternic, undeva în partea a doua a rezidenţei. Mi se părea că nimic nu merge, că tot ce am scris e destul de haotic, trebuia să iau nişte decizii, dar părea că sunt atât de multe opţiuni înspre care puteam să merg. Mă simţeam blocată şi aveam senzaţia că habar n-am ce să scriu şi cum să scriu. Şi-atunci, am luat-o de la zero. Ideea a rămas, personajele au rămas, dar în interior s-a modificat foarte mult faţă de ce aveam atunci, am păstrat doar vreo 10-15% din scenele iniţiale. M-am apucat de scris/rescris şi a ieşit textul de acum. A fost un moment important din Drama 5 pentru că mi-a clarificat şi, pe undeva, mi-a confirmat modul în care creez eu. Momentan, nu sunt un om care poate să-şi pună un plan pe foaie, o structură generală pe care să o dezvolte ulterior. Eu mă apuc să scriu şi în scris încep să se clarifice lucrurile: îmi vin idei ca să dezvolt ce am deja sau să creez alte scene noi, se conturează o posibilă structură, apar elemente la care nu m-am gândit şi care se întâmplă să mă surprindă. Cred că, scriind, se activează un fel de intuiţie pe care mi-e foarte greu să o accesez altfel, cu o foaie albă în faţă.

Ş.P.: Rezumă rezidenţa Drama 5 în 5 cuvinte.
A.T.: Incredibil de intensă, faină şi...