Ioan Butnaru
Și acum, încotro? De la ofițer decorat la condamnat politic
Editura Meteor Press, 2022
Citiți
prefața și cuvântul înainte al acestei cărți.
*****
Intro
O lucrare cu un conținut educativ, care ar putea fi sintetizată în trei cuvinte:
luptă (contra comunismului),
suferință (în închisori) și
credință
(în Dumnezeu și victorie). Acest triptic este esența volumului
memorialistic, în care suferințele fizice și psihice din penitenciare au
fost depășite de autor prin inteligență și credința nestrămutată în
supraviețuire. O mărturie, care se alătură altora, despre infernul
suferit de acei care au îndrăznit să se opună cu vorba sau cu fapta
regimului impus de Moscova în România.
Fragment
Capitolul I. Pacea. Și acum, încotro?
O larmă neobișnuită
m-a făcut să mă trezesc din somn, chiar puțin speriat.
Voci precipitate, țipete, râsete, strigăte nedeslușite se auzeau de afară,
mărindu-mi
din ce în ce mai mult nedumerirea. Capul mă durea îngrozitor, pleoapele
refuzau să se deschidă, iar picioarele nu mă mai ajutau nici măcar să
fac câțiva pași până la fereastră. Mă ajunsese oboseala.
Zilele
și nopțile de nesomn, de activitate neîntreruptă, de alarme urmate de
cele mai multe ori de bombardamente îngrozitoare, au stors tot ce puteau
stoarce din viața unui om, tânăr, energic, dar cu limite omenești.
Mă retrăsesem aici
într-un
sat, printre vii, la 25 km depărtare de Ploiești, ca să pot dormi măcar
câteva ore, spre a prinde puteri noi, atât de necesare în situația de
tensiune ce se mărea din clipă în clipă. Americanii își trimiteau
bombardierele în valuri neîntrerupte ce se zăreau în înaltul cerului,
doar ca niște puncte argintii, strălucitoare, dar care lăsau în urma lor
un covor de bombe nimicitoare. Rafinăriile din Ploiești, atinse de
bombe, explodau una după alta, iar echipele de pompieri germane abia
reușeau între un bombardament și altul să stingă incendiile ce aveau
limbi de foc și nori de fum până în cer. Schelete sinistre de țevi și
cazane arse, torsionate, răsturnate, cratere imense formate de căderea
bombelor, oameni înnegriți de fum, supți de neodihnă, ce abia își mai
târau picioarele
dintr-un loc în altul, întregeau acest tablou apocaliptic.
Rușii
pătrunseseră de câteva zile în țară și se îndreptau cu cea mai mare
grabă spre Berlin, trecând fără oprire prin primele orașe din Moldova.
Iar eu mă aflam acum aici, în Ploiești, în al patrulea an de război, pe care
l-am
trăit clipă cu clipă, începând cu intrarea primelor trupe germane în
România, apoi trecerea Prutului, până la înfrângerea hotărâtoare de la
Stalingrad, nu de puține ori
minunându-mă singur de faptul că încă mai trăiesc.
Îmi luasem cu orice risc permisiunea de a mă retrage în seara aceasta din Ploiești la o vie
într-un sat, unde am reușit
într-adevăr
să dorm aproape patru ceasuri înainte de a fi trezit de larma de afară.
Făcând un efort, cum de altfel mai făcusem de atâtea ori în ultimul
timp, am reușit să ajung afară. "PACE" a fost primul cuvânt pe care am
reușit
să-l deslușesc. Și din învălmășeala cuvintelor și a sătenilor ce alergau de colo, colo, am înțeles că,
într-adevăr, e vorba de pace.
- Ce
s-a întâmplat? întrebai pe prima femeie ce tocmai trecea în grabă prin fața mea.
- Cum, nu știți?
S-a făcut pace.
S-a anunțat adineauri la radio. Am făcut pace cu rușii!
Creierul meu, încă buimac și obosit, refuza să înțeleagă. Doar aseară, la comandament, ni
s-a spus că, deși rușii au reușit să rupă frontul din Moldova, sunt sleiți, la limita puterilor, că americanii
nu-i mai ajută și că noi, românii, cu un efort bine organizat, putem
să-i oprim și chiar
să-i alungăm dincolo de Prut.
În acest sens,
s-au
dat dispoziții noi bateriilor antiaeriene germane din Valea
Călugărească, postul cel mai avansat al apărării pe direcția Buzău pe
unde se credea că vor veni rușii, să fie pregătite, cu țevile tunurilor
îndreptate orizontal spre a face un baraj prin tragere directă împotriva
lor. Și acuma, aud aici
vorbindu-se despre pace.
De
fapt, despre pace se vorbea mai demult. Lumea se săturase de război. O
pace voiau Partidele Național Liberal și Național Țărănist, ai căror
conducători, Constantin (Dinu) Brătianu și Iuliu Maniu, după ce au
încercat fără succes
să-l determine pe
mareșalul Antonescu să iasă din război, duceau tratative la Cairo cu
americanii prin intermediul prințului Barbu Știrbey. Acestea însă nu au
avut succes.
O pace voia și Mihai (Ică) Antonescu,
viceprim-ministru
și ministru de externe, care îl autorizase pe ministrul plenipotențiar
român la Stockholm, Frederic Nanu, să discute cu doamna Alexandra
Kollontai, ambasadoarea URSS în Suedia, tot în acest sens.
Pace voiau, de asemeni,
așa-zisele
partide progresiste din România, care, din umbră, militau pentru
răsturnarea lui Antonescu și pregăteau o primire frumoasă trupelor
sovietice.
O pace, dar una adevărată și durabilă, dorea și
poporul român, care se săturase de jertfe, de lipsuri, de suferință și
de nesiguranță.
Și nu greșesc afirmând că înșiși cei ce au aruncat omenirea în acest îngrozitor dezastru doreau
să-i pună capăt. Și acum aflu că pacea a venit.
Care din ele a fi?
Cum va fi?
Ce va fi?
Se lumina de ziuă. De pe dealul pe care mă aflam, priveam șoseaua
Ploiești-Buzău.
Coloane nesfârșite de trupe germane se strecurau în grabă spre
Ploiești. Din când în când, răzbeau până aici o bufnitură de tun sau
împușcături de arme automate. Liniștea dimineții era măcinată de
huruitul șenilelor de la tancurile germane ambalate și sforăitul
motoarelor de la automobile și motociclete ce păreau că se întrec pe
șosea. Iar trupele pedestre păreau că abia se târăsc, lăsând impresia că
dintr-o clipă în alta vor cădea la pământ.
Deși mă trezisem
de-a
binelea, aveam senzația că visez cu ochii deschiși. Mi se întâmplase de
multe ori, în anii de război, când somnul încetase a mai fi un drept al
omului, ziua și noaptea, teama și nesiguranța să se amestece
de-a valma în situațiile absurde pe care numai războiul le putea crea și să
nu-mi dau seama care sunt barierele visului și ale realității.
Doar
zgomotul ce devenea din ce în ce mai asurzitor, amplificat și
multiplicat de strigătele de tot felul ale oamenilor ce se agitau
necontenit,
m-a adus
de-a
binelea la realitate. În cel mai scurt timp eram îmbrăcat și, în goana
motocicletei, am plecat spre centrul de transmisiuni, unde îmi făceam
serviciul în calitate de ofițer și de unde, tocmai în aceste momente
critice, lipsisem.
Trebuia să merg pe aceeași șosea pe care se
retrăgeau trupele germane care, deși în ordine, erau periculoase,
datorită stării de tensiune în care se aflau. Nu
mi-a fost teamă și trebuie să mărturisesc sincer că încercam un sentiment de jenă, de vină chiar, că
s-a
întâmplat ceea ce trăiam acum, și ei, și eu. Deși atent la conducerea
motocicletei, în condițiuni deosebite, gândul mă purta spre primele zile
ale războiului când trupele germane au intrat fulgerător în România,
echipate ca de paradă,
uimindu-ne și
îngrozindu-ne totodată, prin siguranța, ordinea și disciplina cu care demonstrau cum vor face ei războiul cu rușii.
După
desfășurarea de forțe, după echipamentul de război, după siguranța cu
care se achitau de cea mai neînsemnată datorie, nu aș fi putut crede
vreodată că voi ajunge să trăiesc ziua în care
să-i văd umiliți, descurajați, fugind cu teama în spate spre locurile de unde au plecat cu patru ani mai înainte.
Strecurându-mă
cu prudență printre coloanele din ce în ce mai compacte ce păreau că
nici nu mă bagă în seamă, am ajuns la centrul de transmisiuni de unde
abia plecasem de câteva ore. O santinelă germană mă opri,
spunându-mi că centrul e sub controlul lor. La insistențele mele, am fost totuși lăsat să intru.
Nu mică
mi-a fost surpriza,
întâlnindu-mă
aici cu o veche cunoștință, un căpitan neamț, de transmisiuni, pe care
îl lăsasem la Zaporoje, și care acum, politicos, dar rece, îmi răspunse
la salutul ce
i-am adresat.
- Și acuma ce
facem, domnule căpitan? îl întrebai eu, pentru a reînnoda această veche
legătură, întreruptă temporar de capriciile războiului.
- Știți deci! îmi răspunse el.
Știam, dar nu știam prea multe. Nu știam ce hotărâre a luat guvernul nostru, nu știam în ce condițiuni
s-a
încheiat pacea și, mai ales, nu știam ce atitudine să iau față de un
fost aliat. Ca ofițer, chiar rezervist cum eram, aveam dreptul la
inițiativă, în cazul că lipsea un ordin special de la superiorii mei.
Dar în același timp, nu era ușor să găsești o soluție pentru o situație
nouă, întoarsă brusc la 180 de grade.
Căpitanul german mă privea mut, așteptând un răspuns de la mine, răspuns pe care gândurile învălmășite mă împiedicau
să-l
dau. Un zbârnâit de la centrala telefonică mă scoase din încurcătură.
De la comandamentul orașului mi se ordona să restabilesc urgent toate
legăturile,
recomandându-mi-se să fiu foarte
prudent deoarece era posibil în orice moment un atac din partea trupelor
germane. Am răspuns monosilabic, lăsând să se înțeleagă că acest lucru
s-a produs deja, iar ofițerul de la celălalt capăt al firului, înțelegând situația,
m-a asigurat că va raporta mai departe.
- Ce spune?
m-a întrebat căpitanul.
În loc
să-i spun adevărul, mintea
mi-a impus spontan un alt răspuns.
-
Ascultă-mă, domnule căpitan! Ne cunoaștem bine de mult timp. Pe amândoi războiul
ne-a pus în situații grele și nu de puține ori
ne-am riscat viața. Acum acesta
s-a
sfârșit. Amândoi știm ce preț are viața. Și eu, și dumneata avem
familie, care ne așteaptă de atâta vreme să ne reîntoarcem acasă. Aici,
dumneata, în primul rând, ești în mare pericol. Te sfătuiesc prietenește
să pleci cât mai e timp din Ploiești. Rușii vor fi aici în curând și te
vor lua prizonier. Știi ce înseamnă aceasta!
- Niciodată! îmi
răspunse brutal căpitanul, punând în același timp mâna pe revolverul de
la centură. Am jurat credință Führerului și
nu-l voi trăda, mai ales acuma, când voi
ne-ați trădat.
M-a uluit răspunsul lui,
gândindu-mă
că și el era tot ofițer de rezervă (îmi spusese că e profesor de
geografie) și bănuiam că e mai puțin influențat de propaganda fanatică a
lui Goebbels, care a creat destui nebuni ce au împins Germania la
marginea prăpastiei. Nu
m-am lăsat intimidat și am continuat:
- Atunci, măcar
folosește-te de o strategie. Profită de situația derutantă ce
s-a creat și
mută-te
cu unitatea la Predeal, pe culmea Carpaților, de unde ai posibilitatea
să revii, dacă ai voștri îi resping pe ruși, sau treci dincolo, în
Transilvania, în cazul că Wehrmachtul organizează o rezistență pe
Carpați.
- Cu atât mai mult nu o voi face!
Și
scoțându-și
revolverul din toc, calm, dar hotărât, dând în același timp un ordin
celor câțiva soldați nemți ce se aflau de față, ne declară că suntem
arestați, sau mai precis, luați prizonieri.
Un alt telefon, de data aceasta dinspre Buzău, suna cu întreruperi scurte și puternice.
- Răspunde, îmi ordonă scurt căpitanul și fostul meu aliat!
- Aloooo! Se auzi de acolo o voce autentic rusească. Cto tam?
- Zdesi Ploiești, răspund eu
reculegându-mă
și făcând oarecare eforturi ca să răscolesc prin bagajul de cuvinte
rusești ce reușisem să acumulez în decursul celor trei ani cât am
mărșăluit prin meleagurile rusești cu ocazia războiului.
- Govorit
odin maior ot Krasnaia Armia. Curând voi fi în Ploiești. Prindeți toți
nemții ce se găsesc acolo și aveți grijă să nu se distrugă instalațiile.
Răspundeți fiecare cu capul dacă nu ascultați ordinele noastre. Deci,
acesta era noul nostru aliat.
Dar căpitanul neamț nu
mi-a lăsat timp de reflecții.
- Was sagt er? mă întrebă nervos acesta.
Nu aveam intenția și nici interesul
să-l mint. Cerând un răgaz rusului,
i-am
răspuns neamțului la întrebare, reproducând fidel tot ceea ce auzisem
cu urechea cealaltă, la care țineam încă receptorul acoperit cu mâna, ca
să nu mă audă rusul ce spun.
-
Spune-le să se grăbească, izbucni iritat neamțul. Tunurile noastre au obosit stând mereu aplecate în așteptarea lor.
Așa ceva nu puteam transmite.
- Ce este acolo? mă întreba insistent rusul. Vreau informații mai precise.
În acest timp, câteva împușcături de afară
m-au împiedicat să continui dialogul cu rusul.
O campanie din garnizoana locală a pătruns vijelios în localul centralei și, mai înainte ca nemții
să-și
dea seama ce se întâmplă, au fost dezarmați și luați prizonieri. Nu am
apucat nici măcar să întorc capul spre ușa prin care ieșise căpitanul
neamț cu cei care
l-au ridicat, căci trebuia să răspund la apelul rusului, din ce în ce mai insistent.
- Aici totul e în ordine. Veniți când voiți și cum voiți.
Nu aveam chef de discuții și cu greu găseam cuvintele potrivite unei situații atât de bizare.
Eram
răscolit și derutat, căci foarte greu găseam în acele momente, mai ales
luat prin surprindere, care era atitudinea cea mai indicată. Ce poate
fi mai absurd decât războiul, unde omul nu mai e stăpân nici pe voința
și nici pe gândurile lui? Acum, mai mult ca oricând, vedeam absurditatea
și inutilitatea lui.
Mă vedeam, ca tânăr ofițer de rezervă cu
câțiva ani în urmă, concentrat pe malul Nistrului, unde cu ochii
înroșiți de nesomn, de pândă, aplecat zi și noapte asupra mitralierei,
priveam dincolo spre ruși, care nu de puține ori
și-au manifestat intenția de
a-l trece și a ocupa Basarabia.
Și
într-o
noapte, după ce sacrificasem mult din cel mai frumos timp al tinereții
mele, stând acolo în noroi, ploaie, vânt, păduchi și foame, am primit
ordin să ne retragem fără ca măcar să tragem un foc pentru ca să
nu-i supărăm pe ruși. Aceștia,
printr-o înțelegere perfidă cu nemții (pactul
Ribbentrop-Molotov), au ocupat de câteva zile Basarabia, pământ românesc, de unde
ne-am retras,
lăsându-i pe frații noștri, unii plângând, alții
blestemându-ne că
i-am părăsit.
Nu
am putut opri gândurile să mă poarte în locurile și timpurile când
făceam de strajă la frontiera cu ungurii care ne priveau mereu în
dorința de a ne lua Ardealul (Transilvania), pe care, prin aceeași
înțelegere abuzivă și absurdă, samavolnică, a trebuit, prin
așa-zisul dictat de la Viena,
să-l
cedăm fără a trage măcar un glonț ca să ne apărăm onoarea. La ce au
servit atâtea nopți de veghe, atâtea sacrificii și atâta demonstrație de
patriotism?
La fel
s-a întâmplat și cu
bulgarii, când a trebuit să cedăm, fără măcar a putea protesta, o fâșie
din pământul secular al Dobrogei noastre, pământ muncit cu sudoare și
înroșit cu sângele strămoșilor noștri.
Și iată, acuma vin aici,
în țara noastră, iarăși rușii, după ce am fost obligați să lăsăm pe
câmpul de luptă sute de mii de morți, prețul redobândirii acestor
provincii pierdute. Informez pe cei ce nu știu că mareșalul Antonescu,
conducătorul de atunci al României, a făcut alianța cu nemții și a
intrat în război alături de ei tocmai pentru a redobândi aceste
provincii pierdute.
M-a trezit din
negura gândurilor vocea bunului meu prieten, nenea Mișa, care era în
noaptea aceea de rezervă și venise la centrală, auzind și el zvonurile
din oraș.
- Ai auzit? mă întrebă el.
- Da, răspunsei eu, deși nu prea multe și nu prea înțeleg ce se petrece sau mai bine zis, înțeleg, dar
nu-mi vine să cred. Știu doar că nemții se retrag și că vin rușii. Chiar adineauri am vorbit la telefon cu un rus de la Buzău.
Chipul prietenului meu, pământiu de felul lui, deveni alb ca varul.
- Cum? În adevăr vin rușii aici? Și nu se opune nimeni? Nu face nimeni nimic ca
să-i oprească?
Se agita inutil și neputincios. Părea chiar ridicol.
- Lasă, nene Mișa, că
n-o fi dracul chiar așa de negru, am spus și eu ceva, ca
să-l liniștesc și să risipesc atmosfera de spaimă care se citea și pe fețele celor doi operatori de la centrală.
-
S-a terminat cu liniștea și fericirea noastră, izbucni aproape plângând nenea Mișa. Voi
nu-i
cunoașteți pe ruși, pe comuniști. Ei nu țin seamă nici de mamă, nici de
tată, nici de prieteni și nici chiar de Dumnezeu. Ei nu se încred și nu
se iubesc nici măcar ei între ei. Eu îi cunosc bine. Sunt basarabean și
am stat și eu și familia mea sub ocupație rusească. Nici nu bănuiți voi
ce ne așteaptă. Se vor lua casele și pământurile oamenilor. Cei
înstăriți vor fi deposedați și închiși. Se va munci mai mult timp decât
acum, cu norma greu de realizat, iar plata va fi de mizerie și producția
de proastă calitate. Intelectualitatea va fi persecutată, fiind
obligată să gândească după directive absurde. În țara pâinii și a
cărnii, vom aștepta zilnic, ore în șir, ca să primim o rație, și aceea
problematică. Iar închisorile vor fi neîncăpătoare, oricine putând
ajunge acolo, fără ca să știe când și de ce. Toate acestea vor fi
rânduite de ruși, având ca unealtă pătura cea mai de jos, analfabeții,
leneșii, aventurierii oportuniști și toți aceia care nu au vrut să
muncească cinstit și
să-și facă vreun rost. Și
nu ne ajută nimeni? Europa nu simte că rușii au trecut prin prima ei
poartă dinspre răsărit și că însăși ființa ei e amenințată?
În timp ce nenea Mișa se frământa mergând prin cameră
dintr-un loc în altul, gândurile mele
m-au purtat cu ani în urmă, printre amintiri.
Într-o toamnă ploioasă și mohorâtă, ghemuit
într-un
tren militar ce mergea spre nordul țării cu o destinație numai de
comandant știută, fără să ni se dea nicio explicație, am făcut cale
întoarsă la locul de unde
ne-am îmbarcat. Numai datorită unei indiscreții am aflat că avusesem ordinul de a intra în Polonia, pe care trebuia
s-o
apărăm în virtutea obligațiilor ce aveam ca membri ai Micii Înțelegeri.
Și de data aceasta, oamenii politici ai acestor timpuri
s-au
dovedit a fi lipsiți de perspicacitate și de curaj, lăsând Polonia să
fie sfâșiată și ocupată, pe de o parte de nemți, pe de alta de ruși,
care, se știe, dacă intră odată undeva, nu mai ies de bunăvoie.
Se derulau toate aceste imagini ca
într-un
film rupt, scăpat de sub controlul operatorului, cu viteza cu care
acuma blindatele germane alergau disperate pe șoselele noastre, cu
groaza în spate. Simțeam că mi se umezesc ochii și, cu greu, făceam
eforturi spre a opri lacrimile ca să nu mă vadă subalternii,
gândindu-mă că a venit și rândul nostru. Dar acum nu mai era timp nici de lacrimi, nici de ezitări.
Am luat repede măsuri pentru buna funcționare a transmisiunilor telefonice și,
rugându-l pe nenea Mișa să se ocupe el deocamdată de lucrul acesta, am convocat tot personalul cu echipament și mașini,
îmbarcându-ne
cu destinația București, de unde urma să primim noi ordine. Mă grăbeam
cu atât mai mult cu cât mă apăsa teama provocată de nesiguranța în care
se afla propria mea familie, ce era evacuată
într-un sat la 30 km de București, din cauza bombardamentelor și raidurilor aeriene
anglo-americane, periculoase și greu de suportat. Încercasem de câteva ori să iau legătura cu superiorii mei din București, dar fără rezultat.
Nu
aveam de unde să știu că, în acest timp, nemții bombardau cu aviația
Capitala, iar toată aripa de nord se afla în plină luptă cu trupele
germane de sub comanda generalului Alfred Gerstenberg, care nu accepta
cu ușurință să piardă un aliat și o poziție. Dinspre Mizil, încep să se
audă bufnituri de tun. Antiaeriana de la Valea Călugărească, cu țevile
tunurilor aplecate orizontal, trăgea din când în când câte o lovitură în
această direcție pentru intimidare.
Știrile
ce-mi parveneau din oraș indicau că toate trupele germane au fost dezarmate și luate prizoniere. Nu mai aveam timp de pierdut.
Echipându-mi oamenii și alimentând mașinile, am plecat spre București pe drumuri ocolite,
ferindu-ne
a ne întâlni cu eventuale trupe germane răzlețe, de la care ne puteam
aștepta la orice acum. Cu oarecare dificultăți, am ajuns pe înserat în
București, unde am lăsat pe fiecare să meargă la casa lui, cu obligația
ca a doua zi la ora 7 să fie prezenți la unitatea de bază. Neavând acum
un mijloc de transport, am mers pe jos spre casă, prin acest București
agitat, răvășit de bombardamente, de evenimente, de oameni ce mișunau
pretutindeni
într-o panică greu de descris.
Eu, însă, aveam în cap un plan bine chibzuit. Am ajuns acasă. O casă
ce-mi părea străină, nefiind locuită mai bine de patru luni din cauza bombardamentelor. Aici
m-am
îmbrăcat civil, sumar, doar cu o pereche de pantaloni și o cămașă de
vară, apoi, încălecând pe bicicletă, uitând de oboseala celor patru zile
de neodihnă și nesomn,
m-am îndreptat
pedalând cât puteam de tare spre satul în care era evacuată familia mea.
Intenția mea era să ajung acolo înaintea rușilor. Din când în când,
simțeam că
mi-e foame,
mi-e sete,
mi-e
somn, iar la un moment dat, un fel de slăbiciune mă ispitea să mă
trântesc pe jos și să uit de toate, dar aproape mecanic continuam să
pedalez, iar sentimentele cumulate, de tată, de fiu, de soț și de bărbat
trecut prin greutăți și mai mari, nu mă lăsau să abandonez.
Trebuia
cu orice preț să ajung acolo unde era familia mea, mai înaintea
rușilor. Îi cunoșteam bine pe ruși, dar și pe ai mei. Rușii, dezlănțuiți
în înaintarea lor fanatică spre Berlin, nu cruțau pe nimeni. Ai mei,
neputincioși, fără nicio protecție, ar fi trăit momente de groază, pe
care eu căutam să le înlătur cu prezența mea.
La miezul nopții am
ajuns în sat. Rușii încă nu ajunseseră aici. Nimeni nu dormea. Toți se
agitau și mulți își părăsiseră casele
ascunzându-se în porumb sau în pădurea din apropiere. Știri contradictorii măreau și mai mult zăpăceala.
Văzându-mă, toți au tăbărât pe mine, să le spun ce e la București, ce se va întâmpla și
ce-i sfătuiesc să facă ei acuma.
- Oameni buni - am început eu
să-i liniștesc - stați fiecare la locurile voastre și
păziți-vă casele. Ascundeți orice fel de băutură și femeile. Rușii sunt grăbiți. Nu li se lasă timp nici măcar să răsufle.
Dați-le
mâncare, ouă, pâine, fructe, lapte și apă, în niciun caz băutură, deși
vă vor cere, chiar vă vor amenința să le dați. Vă asigur că nu veți păți
nimic.
Familia mea vedea în mine pe Mesia timpurilor noastre.
Fără să mai pierd timpul, plătind bine, am convins trei săteni, care
aveau și ei copii în București, să încărcăm în trei căruțe lucrurile pe
care le evacuasem din București împreună cu aceștia și în mare grabă am
părăsit satul.
Spre ziuă,
ne-am întâlnit aproape de București cu primele trupe sovietice.
Văzându-i,
am avut aceeași senzație pe care o aveam pe front, când stăteam față în
față cu inamicii. Acuma, se spunea că suntem amici, dar nu o credeam și
nici nu o simțeam, nici noi, nici ei. De la primul contact cu ei, teama
mea nu
s-a dezmințit. Văzând la una din
căruțele noastre un cal mai robust, fără să țină seama de protestele
mele și de văicărelile țăranului, doi soldați ruși
l-au deshămat și
l-au băgat în coloana lor. Pe mine mă trecuseră nădușelile, și de căldură, dar și de indignare, și în timp ce căutam
să-i conving pe ruși că suntem niște refugiați necăjiți, victime ale războiului, am scos batista
să-mi
șterg nădușeala, iar odată cu ea a ieșit la iveală și brățara ceasului
pe care din prudență îl ascunsesem. Cu ochi ca de vultur
l-au văzut și, fără jenă, ba chiar râzând, mi
l-au luat, plecând fericiți cu această prețioasă "pradă de război".
Am
mutat totul în cele două căruțe și cu mare greutate am ajuns la
marginea Bucureștilor. Dar nici aici nu am scăpat de necazuri, căci o
patrulă rusească
ne-a cerut să dăm lucrurile
jos din căruțe, pe care voiau să le ia ei. Norocul nostru, că au apărut
niște soldați din Cavaleria română, care
ne-au ajutat, punând rușii pe fugă. Am evocat aceste întâmplări, care sunt de la început edificatoare și care
m-au avertizat din primele momente la ce ne putem aștepta de la acești "tovarăși" cărora noi, călcând un angajament,
le-am întins frățește amândouă mâinile.
Acesta a fost doar un fapt divers, pe lângă nesfârșitul șir de tragedii ce
s-au
produs odată cu venirea noilor "prieteni" în țara noastră. Deși am
luptat alături de ei în Ungaria și în Cehoslovacia, lăsând pe câmpul de
luptă sute de mii de morți și răniți,
ne-am
privat mulți ani spre a întreține sutele de mii de ostași sovietici ce
treceau zi și noapte prin țara noastră, contribuind cu materiale și
hrană. La discuțiile pentru pace nu numai că nu am avut niciun cuvânt de
spus, dar am fost obligați să le mai plătim mulți ani despăgubiri de
război.
Dar omul se învață lesne chiar și cu necazurile, încât
acel sentiment de nesiguranță și de revoltă a început să mă apese mai
puțin. Eram liniștit
că-mi știam familia
acasă, la adăpost, că în Capitală începuse să funcționeze o autoritate
care să pună ordine în starea de haos de până acuma și că viața începea
să intre în normal.
Deoarece se făcuse ziuă,
mi-am
dat cu puțină apă rece pe ochi și, înghițind din mers ceva, am plecat
la unitatea mea. Aici se afla deja o mică unitate sovietică de
transmisiuni, condusă de un maior. Nu am apucat nici măcar să dau bună
ziua, că mi
s-a și dat ordin să plec imediat
cu ei și cu oamenii mei spre răsărit către Prut, pentru a restabili
legăturile telefonice cu Moscova, distruse de nemți în retragerea lor.
Și pentru a da și mai multă greutate ordinului, maiorul rus adăugă pe un
ton poruncitor, aproape disprețuitor: "Davai scarei. Eu mai întâi spun,
ordon, apoi trag. Siceas voina."
Nu e greu de înțeles că nu se putea nici discuta, nici refuza un astfel de om. Nici măcar
să-mi schimb hainele sau să telefonez acasă nu
mi-a permis. Dacă eu trebuia să înțeleg această situație, nu la fel gândeau soldații mei, care murmurau mocnit proteste.
I-am liniștit,
dându-le asigurarea că familiile lor vor fi în siguranță, că vor primi toate drepturile bănești și că în curând ne vom întoarce acasă.
Drumul
spre Moldova era dezolant și anevoios. Coloane nesfârșite de trupe
rusești, în camioane și tancuri uriașe, încă nefolosite, primite de la
americani, purtând vizibile embleme și seriile U.S.A., se deplasau zi și
noapte spre apus, ca torentul apelor scăpate
dintr-un baraj rupt. Șiruri de refugiați, unii
într-o
direcție, alții în alta, care în căruțe, care pe jos sau în camioane
improvizate, mergeau peste arături, alături cu drumul, în timp ce
soldații ruși îi jefuiau, îi amenințau și îi umileau.
Pe calea ferată care fusese distrusă, dar pe care geniștii noștri, îndemnați energic de ruși, au
reparat-o într-un
timp ce a bătut toate recordurile, treceau de asemeni trenuri încărcate
cu trupe și materiale de război spre apus, în timp ce alte convoaie de
trenuri încărcate cu "capturi de război" se întorceau către răsărit,
spre Rusia. Vagoane nenumărate, închise, unele cu animale, altele cu
oameni, în special femei, și unii, și alții suferind de foame și de
sete, erau dirijate spre URSS, păzite cu strășnicie de soldații ruși
înarmați, la care
nu-ți permiteau nici măcar să te uiți. Nu de puține ori
s-a
întâmplat ca un bărbat sau o femeie, aflați în trecere prin gări, să
fie prinși și aruncați în vagoane spre a completa numărul ființelor
închise, în locul acelora care muriseră sau reușiseră să fugă.
Turme
nesfârșite de vaci, boi și oi, sleite de oboseală, de foame și de sete,
erau împinse fără cruțare pe jos spre Rusia, luate de asemeni ca pradă
de război. Nu erau cruțate nici fabricile sau orice fel de instalații
ori utilaje, ce erau demontate și transportate în Rusia, în timp ce
muncitorii din ținuturile ocupate de ei munceau zi și noapte ca sclavii,
pentru a da rușilor tot ce pretindeau. Iar lăcomia lor nu cunoștea
limite. Scumpă plată, dacă cea de sânge, de vieți omenești și de
suferință nu a fost suficientă.
Pe malul Prutului, noua frontieră
cu URSS, se afla de asemeni un uriaș depozit de obiecte, materiale și
mașini, capturate de soldații și ofițerii ruși de la civilii orașelor pe
unde trecuseră, iar acuma, la întoarcerea spre casă, le erau oprite de
grănicerii ruși. Nu li se permitea să ia cu ei niciun obiect și treceau
granița înjurând și blestemând, dezamăgiți, deoarece li se promisese că
tot ce vor "captura" va fi al lor.
Cu toate greutățile, lipsurile
și amenințările brutale ale maiorului rus, am reușit, muncind zi și
noapte, să ne încheiem misiunea și să ne întoarcem la București.
În
țară, ocupația rusească începuse să se facă peste tot simțită.
Samavolnicii de tot felul măreau zi de zi neîncrederea și nesiguranța.
Foști proprietari, mari negustori sau oameni politici dispăreau peste
noapte, fără ca cineva să poată ști ceva de soarta lor, fără să ai măcar
pe cine întreba unde
i-au dus. Aprovizionarea
cu alimente se făcea anevoie, prețurile urcau de la o zi la alta, iar
bursa neagră își găsise cele mai prielnice condiții pentru a activa și
prospera.
Iată că acuma prezicerile lui nenea Mișa începuseră să
prindă contur. Aventurierii și oportuniștii, deveniți peste noapte
oameni politici, dirijați de Andrei Vîșinski, ministrul rus, și de
comisari politici comuniști, au pus mâna pe toate posturile din guvern
și instituții, schimbând radical toată vechea orânduire din țară.
Aceasta
era situația ce se deteriora de la o zi la alta, dând de gândit
fiecărui român conștient, față de el și de țară, față de familia lui și
față de generațiile viitoare. Pe mine, această stare de lucruri mă
chinuia până la suferință, și alături de mine, mulți, foarte mulți erau
aceia care își puneau aceeași întrebare: "Războiul
s-a terminat! Și acum, încotro?"
Citiți
prefața și cuvântul înainte al acestei cărți.
