duminică, 14 ianuarie 2018

O teorie indrazneata! Copiii cu puteri paranormale

14 Ian 2018 - 10:25
O teorie indrazneata! Copiii cu puteri paranormale


O nouă teorie a conspirației bântuie lumea amatorilor de mistere: se vorbește despre "copiii indigo" ca fiind etapa următoare a evoluției omului pe Terra.

"Copiii indigo" au fost denumiți așa după culoarea aurei pe care o poartă, dar și pentru că această nouă rasă umană are idealuri mărețe pe planeta Pământ, spun promotorii teoriei esoterice.
Idealurile acestor copii sunt de ordin spiritual și doar cu ajutorul copiilor indigo lumea materialistă se poate schimba într-un în care valorile morale și spirituale sunt culmile spre care trebuie să viseze oricine.
Copiii Indigo se incarnează pe Pământ de 100 de ani încoace. Primii oameni Indigo au fost pionieri şi deschizători de drumuri. După al doilea război mondial, s-au născut în număr semnificativ, şi aceştia sunt adulţii Indigo de azi, informează efemeride.ro
Ai un copil-indigo? Cele 10 trăsături de personalitate
Pentru a înțelege cât mai bine aspectul de copil sau adult indigo, parapsihologii prezintă o listă cu cele mai importante caracteristici ale lor:
1. Sunt gânditori desăvârșiți și preferă să facă lucrurile după sistemul lor de valori. Niciodată nu o sa se supună sistemului pentru că îl consideră bolnăvicios și putred.
2. Au o înțelepciune ieșită din comun încă din primii ani ai vieții.
3. Disciplina tradițională nu reprezintă o modalitate de educare a copiilor indigo. Ei sunt cei care nu își recunosc părinții în rolul de îndrumători în viață și nu se vor supune nedreptăților produse acasă.
4. Copiii indigo vibrează la un nivel energetic mai ridicat decât oamenii obișnuiți, dar reversul medaliei este că se pot încărca foarte ușor cu energie negativă.
5. Sunt ușor instabili emoțional, pot avea excese de personalitate, iar furia este o modalitate de a de echilibra energetic.
6. De cele mai multe ori sunt diagnosticați cu ADHD pentru că au un comportament energetic și impulsiv.
7. Ei sunt extrem de intuitivi, pot vedea sau auzi lucruri la care oamenii obișnuiți nu au acces.
8. Copiii indigo au diverse sensibilități alimentare, dar și de mediu, pentru că sunt extrem de sensibili la orice stimul venit din exterior.
9. Atunci când nevoile lor nu sunt îndeplinite devin egoiști. Adevărata lor stare nu este aceasta, dar pentru a putea crea ceva le trebuie îndeplinite anumite condiții.
10. Acești copii au daruri incredibile, dar se pot folosi de ele numai în momentul în care le cultivă permanent.
Antena3

vineri, 12 ianuarie 2018

Marea literatură se naşte din excese


(Radu Vancu, poet & traducător)

Sfîrşit de iulie 2017. Sînt tot mai sîcîită de arşiţă. Mi-a plăcut vara dintotdeauna, dar nu prin birouri încinse în care porneşti aerul condiţionat doar cu ţîrîita, ca să nu ai capul cît o baniţă sau să te lase vocea cînd ţi-e lumea mai dragă. Seara în schimb, e bine. Fug cît pot de des la doi paşi de casă, pe malul Someşului, şi citesc. Nu-mi vine să las cartea din mînă şi stau acolo pînă cînd cade întunericul şi nu mai disting literele. M-a cucerit de la bun început şi mă ţine captivă pagină, după pagină, după pagină. Un jurnal citit pe nerăsuflate? Cam aşa ceva, căci autorul are talent cu carul, este şi hîtru atît cît trebuie, scrie proză ca şi cînd ar fi un poem şi mă lasă să pătrund nestingherită în universul lui cotidian. Îmi place tot mai tare felul lui de a scrie serios fără a se lua mereu prea în serios, de a fi erudit fără a fi scorţos sau obositor. Sînt de acord cu el sau îl dezaprob uneori cînd vine vorba despre cîte un scriitor, mă suprinde plăcut implicarea lui civică, îi admir stilul şi mai cu seamă sinceritatea. E nevoie de ceva curaj, cred, ca să povesteşti deschis, aşa cum face el, despre perioada în care şi-a înecat amarul în hectolitri de alcool pentru că tatăl i s-a sinucis sau ca să dezvălui inconvenientele intime, de natură fizică, pe care ţi le provoacă trupul bolnav. Mă fascinează figurile celor trei poeţi care revin obsedant în acest jurnal: Mircea Ivănescu, John Berryman şi Claudiu Komartin. Scrie cu tandreţe despre relaţia cu fiul său Sebastian, născut la vreme ca să-i dea un nou rost în viaţă şi să-l vindece de alcoolism, despre întîlnirea cu alţi scriitori, despre lecturile lui. Despre viaţa lui, cu bune şi cu rele.

Zodia Cancerului, Jurnal 2012-2015. Autor Radu Vancu. La capătul celor aproape 350 de pagini, rămîn cu impresia că ne ştim de cînd lumea, şi totuşi nu-l cunosc. E sibian, poet înainte de toate, traducător, eseist, profesor. Născut sub semnul racului, al cancerului ce a dat şi numele volumului a cărui lectură m-a încîntat aşa de tare. Trei sînt cancerele la care se face referire în titlu: cel al lipsei de inspiraţie (spune că nu mai poate scrie poezie, aşa că se refugiază în genul autobiografic), cancerul la colon de care se teme că suferă (din fericire, diagnosticul a fost infirmat), şi "cancerul" politic al societăţii româneşti. Îmi încolţeşte gîndul că trebuie să îl cunosc pe Radu Vancu şi să-i mulţumesc personal pentru cartea asta minunată, ca o seară răcoroasă de vară.

August 2017. Planuri de vacanţă. Pe lîngă o călătorie scurtă, dar intensă în Italia, se conturează şi un drum pînă la Sibiu, să vedem (în sfîrşit
!) Faust-ul lui Purcărete, reluat cu talentatul actor clujean Miklos Bacs în rolul titular. Două visuri deodată? Oare îl pot întîlni în acelaşi weekend şi pe Radu Vancu? Da, pot!

Sfîrşit de august 2017. Mă întorc din Italia într-o joi, bucuroasă că, deşi nu era în plan, am revăzut şi Florenţa. Ruptă de oboseală, după ce am umblat într-o zi cît alte dăţi în şapte şi cîteva dimineţi la rînd m-am trezit cu noaptea-n cap să prind trenuri şi avioane. Vineri după-masa urma să fiu la Sibiu, pentru întîlnirea cu Radu Vancu. Anunţă că nu ne putem vedea după-masa, cum mă socotisem eu că ajung, ci la amiază. Pentru o clipă, mi se pare că nu sînt capabilă să mă mai trezesc încă o dimineaţă la ore imposibile. Ba da, sînt! Iau decizia să pornesc mai devreme din Cluj ca să ajung la timp. Cînd îţi doreşti cu adevărat ceva...

Început de septembrie 2017. Buimacă de somn, pe drumul spre Sibiu. Îmi scot din rucsac Jurnalul pe care l-am luat cu mine, îl răsfoiesc şi mă năpădesc stările pe care le-am avut atunci cînd l-am citit. Încerc să îmi ordonez în minte întrebări şi teme de discuţie. Îmi scot carneţelul şi le notez cu stiloul pe genunchi. Cînd maşina intră în oraş, prima clădire pe care o recunosc pe stînga este Hotelul Continental. Îmi amintesc că de acolo voia să se arunce Radu Vancu şi chestia asta are darul de a-mi limpezi mintea şi de a mă pregăti pentru întîlnirea cu el. Îi spun în gînd: "ok, am ajuns!"

O oră mai tîrziu, îi întind mîna, mă prezint şi-i spun cît de tare mi-am dorit să stăm de vorbă. Mă conving din primele minute că Radu Vancu este exact aşa cum l-am perceput din paginile cărţii sale: un om cald şi generos, un povestitor admirabil, ce vorbeşte cu pasiune despre literatură şi nu ratează nici o ocazie de a se lua şugubăţ peste picior.

Pornim înregistrarea.


Anca Mureşan: Jurnalul dumneavoastră este o confesiune, aproape o spovedanie. Care este limita sincerităţii atunci cînd scrii jurnal, cît de mult dezvălui din tine şi cît se poate încrede cititorul în mărturisirile unui scriitor care îşi publică jurnalul?
Radu Vancu: E de fapt problema centrală a oricărui jurnal: cît e creditabil din vocea aceea care pare că spune fără filtru, fără camuflaj, fără coduri de siguranţă activate ce se petrece cu ea. Unii teoreticieni ai genului biografic spun că şi jurnalul e ficţiune, că vocea care vorbeşte acolo e inventată, la fel ca un personaj dintr-un roman. Pretinde că notează sincer ce i se întîmplă, dar de fapt se construieşte pe sine ca personaj. În ce mă priveşte, cred că am fost mai degrabă un fel de stendhalian, un om care notează cît mai sincer şi exact, cît mai "la firul ierbii" ce se petrece cu el. Nu m-am gîndit nici o clipă că fac ficţiune sau literatură, în sensul acesta al invenţiei de personaje şi lumi, ci am încercat, ca la spovedanie, cum spuneaţi, să notez ce s-a petrecut cu mine în acei ani. Pentru mine, literatura nu are alt sens în afara genului biografic. E un spaţiu în care te poţi duce cu toată fiinţa ta şi să transformi aceste depozite interioare ale tale în ceva care să comunice şi celorlalţi.

A.M.: Dar stilul este unul "căutat", în momentul în care v-aţi apucat să scrieţi jurnal v-aţi gîndit că-l veţi publica?
R.V.: Aş fi ipocrit să spun că nu. E un clişeu al autorilor de jurnal să spună că scriu doar pentru ei sau pentru ei şi Dumnezeu, dacă-s mai mistici. Însă din momentul în care începi să îţi supraveghezi fraza şi să "faci stil", cum spuneaţi, din momentul acela, gîndul secret al publicării e undeva în spatele minţii tale, chiar dacă nu vrei să admiţi asta. De ce ai face fraza frumoasă şi cît mai expresivă, de ce ai împodobi-o, dacă nu cu gîndul că va ajunge cîndva sub ochii altcuiva? Cu siguranţă, gîndul că va fi publicat l-am avut de la bun început, de cînd am început să bibilesc frazele, să fac din ele stil. Însă am încercat să nu las stilul să devină falsificator al acelei sincerităţi despre care vorbeam. Dacă am avut de ales între a face fraza mai frumoasă minţind ceva, înflorind, cum se spune, sau a fi precis şi mai puţin caligraf, am preferat precizia.

A.M.: Vreau să vorbim un pic despre grafomanie, vă numiţi un grafoman.
R.V.: Da.

A.M.: Cînd apucaţi să scrieţi aşa de mult, să traduceţi, să citiţi aşa de mult, să predaţi cursuri la facultate? Cînd aveţi timp pentru toate?
R.V.: Nu pot da un răspuns univoc pentru că cititul şi scrisul sînt lucruri foarte diferite. Presupun cantităţi diferite de timp, cantităţi diferite de investiţie personală şi moduri diferite de a te investi în ele. În ce priveşte scrisul, am început să scriu cu adevărat foarte mult din momentul în care am abandonat alcoolul, din 2009...

A.M.:... mie îmi place cealaltă exprimare pe care o folosiţi în jurnal, "alcoolul v-a abandonat pe dumneavoastră"!
R.V.: Da, sau poate el m-a abandonat pe mine. În orice caz, nu-i port nici resentimente, nici admiraţie excesivă. Şi-a făcut treaba într-o perioadă în care credeam că am nevoie de el, apoi, ca un prieten care înţelege că şi-a făcut treaba, dar mai are de mers şi prin altă parte, n-a mai insistat şi s-a retras. Dar a rămas o cantitate foarte mare de timp în urma lui. Cînd bei, nu-ţi dai seama de asta, dar petreci multe ore în crîşmă sau cu prietenii în alte locuri şi ziua trece fulgerător. Cum spune Ion Mureşan într-un poem: cînd stau alcoolicii-n crîşmă, "pînă la prînz de trei ori se face toamnă, şi de trei ori se face primăvară, de trei ori pleacă păsările în ţările calde", se schimbă anotimpurile şi alcoolicul nu-şi dă seama. Cînd nu mai bei, constaţi că ziua are 24 de ore şi ai senzaţia că se scurg îngrozitor de greu, că timpul are o viteză înnebunitor de lentă şi tu nu poţi face faţă acelui infern de timp, acelor dune uriaşe de secunde, decît dacă bei. Acesta este jocul pervers pe care îl face alcoolul cu mintea ta. De aceea m-am îndreptat instinctiv către scris. Aşa mi-am administrat eu timpul rămas în urma alcoolului, transformîndu-mă într-un grafoman. Mai în glumă, mai în serios, chiar asta sînt, mă comport ca un grafoman care scrie întruna, îi face plăcere să scrie şi nu prea îi pasă de calitatea scrisului său. E drept că ultima parte a caracterizării nu mi se aplică neapărat: mă interesează totuşi cum scriu. Cu toate astea, nu mă blochez dacă o frază nu-mi iese perfect, căci în dorinţa de perfecţiune e ceva sterilizant. Toţi decadenţii, toţi estetiştii şi calofilii excesivi au scris extrem de puţin. Uitaţi-vă de exemplu la Mateiu Caragiale sau la Barbey d'Aurevilly. Există sterilitate care vine dintr-un purism al frumosului. Dacă simt că fraza mă blochează, trec peste ea, scriu în continuare şi-apoi revin. Asta le spun şi scriitorilor mai tineri: întîi scrieţi şi apoi tăiaţi.

A.M.: În cazul dumnevoastră, alcoolul a ajutat la inspiraţie?
R.V.: Nu. Nu ajută, însă acesta e un clişeu cultural greu de eliminat. Lumea e convinsă că Nichita bea cantităţi enorme de vodcă şi după aceea scria poeme metafizice. De fapt, scria tot cînd era lucid, cînd era băut dicta şi versurile nu erau la fel de bune. Scrisul presupune luciditate. Întrebat care e principala calitate a unui poet, Baudelaire a spus "sîngele rece". Sigur că e nevoie şi de alte calităţi, dar are perfectă dreptate: scrii fiind lucid. Cînd beam, mi s-a întîmplat să fi trăit mai intens unele lucruri, se poate întîmpla şi asta, - deşi după o anumită cantitate alcoolul te amorţeşte de fapt, îţi dă în cap ca măcelarul vitei înainte de tăiere -, dar pînă la punctul acela îţi dă senzaţia că îţi exacerbează receptorii. Şi într-o anumită măsură e adevărat: o cantitate mică de alcool poate face asta, însă îţi ia luciditatea. Fără ea, nu poţi scrie. Notam uneori poeme seara, cînd eram băut, şi credeam că sînt foarte bune, dar dimineaţa constatam că sînt cel mult mediocre. Exact asta a fost şi prejudecata mea cînd n-am mai băut. Mi-era teamă că n-o să mai pot scrie. Or, e tocmai pe dos: am avut mai mult timp pentru scris şi am avut mai multă luciditate.

A.M.: Nu ştiu dacă am dreptate, dar eu v-am perceput din lectura Jurnalului ca pe un om al extremelor şi al exceselor, deopotrivă. Adică ori aţi băut foarte mult, ori acum nu mai beţi deloc. Ori aţi vrut să vă sinucideţi, ori spuneţi că vă este frică de moarte.
R.V.: Da, sînt total de acord cu asta. Literatura se naşte din exces, cum spunea Blake în versul acela frumos: "cărarea excesului duce către palatul înţelepciunii". Eu nu vreau să devin înţelept, mi s-ar părea plictisitor, dar sînt sigur că excesele dau naştere marii literaturi. Însă nu-mi plac scriitorii care cred că trebuie să fii excesiv în viaţă şi nu în scris, cei care sînt dispuşi să sacrifice orice şi pe oricine pentru scrisul lor, cu scuza că din asta se naşte creaţia. Nu în sensul ăsta trebuie să fii excesiv. Am avut norocul să cunosc cîţiva scriitori cu adevărat mari: Mircea Ivănescu, Mircea Cărtărescu, Patapievici. În viaţa de zi cu zi, toţi sînt oameni foarte naturali, echilibraţi şi fireşti în relaţia cu ceilalţi, deşi sînt fiecare excesivi în scrisul lor. Cum zice John Berryman, atunci cînd scrii, trebuie să ajungi să nu mai ai piele psihică, să ieşi din epiderma propriei gîndiri, dar în ciuda acestui lucru să rămîi un om normal, să nu ai o aură genialoidă deasupra capului. Nu trebuie să fii îndrăgostit prea tare de prezenţa ta în lume.

A.M.: Voi lega acum două dintre temele despre care vreau să vorbim. Una este sinuciderea, aş vrea să vă întreb dacă credeţi că este nevoie de curaj pentru a recurge la acest gest extrem, iar cea de-a doua este un citat din Jurnalul dumneavoastră: "cu cît eşti mai aproape de epicentrul traumei, cu atît eşti mai protejat", frază scrisă pe cînd aţi fost la un simpozion Berryman.
R.V.: Îmi amintesc de acest pasaj. La acel simpozion, fosta soţie a lui Berryman a venit şi s-a aşezat lîngă fereastra de unde se vedea podul de pe care s-a aruncat el şi pe toată durata simpozionului a privit fix acel punct, cu linişte pe faţă. Mi-am dat seama că, paradoxal, e cumva protejată în locul acela. Probabil de aceea nici nu a plecat din Minneapolis, deşi în mod sigur fiecare colţ din oraş îi amintea de el. Cît despre Ivănescu, el avea culpa supravieţuitorului, după ce fratele lui mai mare s-a sinucis. În momentele de confesivitate, se întreba de ce fratele său a avut curaj să o facă şi el nu. Nu ştiu dacă e vorba de curaj, sînt sigur că nu e vorba în mod decisiv nici de curaj, nici de laşitate. Sinuciderea e singurul răspuns pe care crezi că îl găseşti la un moment dat. Şi e o iluzie să crezi că poţi să o domini sau să o abandonezi cînd vrei tu.

A.M.: Cum se împacă traducătorul Vancu cu poetul Vancu? Cît din ceea ce traduceţi intră mai apoi în versurile proprii şi cît de mult din personalitatea dumneavoastră răzbate în poezia pe care o traduceţi?
R.V.: Există două feluri de traducători de poezie. Cei care personalizează foarte mult textul, cum este de exemplu Şerban Foarţă cînd traduce Eliot sau Cartea lui Iov. Apoi e traducătorul ce încearcă să rămînă invizibil, să îşi estompeze prezenţa cît mai mult şi să îţi dea iluzia că citeşti direct textele celui pe care îl traduci în limba ţintă. Sigur că e o utopie, dar acesta ar fi idealul de traducere. Eu, personal, optez pentru a doua soluţie. E adevărat că nu-i uşor, dar e necesar să îţi suspenzi orgoliul şi să nu ai vanitatea de a-ţi marca prezenţa în text. Există şi cealaltă mişcare, te transformi într-un intertextual: textele pe care le traduci intră apoi în poezia ta, tocmai pentru că te gîndeşti atît de mult la ele şi la cum să le faci să sune mai bine. E absolut necesar pentru un poet să fie şi traducător, toţi poeţii mari au şi tradus, Pound, Eliot, Rilke, absolut toţi. Faptul că traduci te face să vezi literatura sub altă incidenţă, se schimbă tot în universul tău. Iar atunci cînd o faci bine, nu doar tu traduci un autor, ci şi autorul respectiv te va "traduce" pe tine, te va transforma într-o altă variantă a ta. Traducerile au contribuit la marile revoluţii ale modernităţii.

A.M.: Aveţi vreun ritual legat de scris?
R.V.: Nu. Pot să scriu în orice contexte. Ar fi preferabil în spatele unei uşi închise, singur într-o cameră. Dar mă descurc şi fără asta, provin dintr-o familie numeroasă, sîntem 5 fraţi, eu fiind cel mai mare, şi trebuia să îmi fac temele în timp ce ei se jucau şi se fugăreau. Nu mă deranjează zgomotul.

A.M.: Puteţi scrie inclusiv pe şerveţele?
R.V.: Nu pot, pentru că au hîrtia proastă.

A.M.: Locul preferat de citit?
R.V.: Întins în pat, dar e drept că există şi riscul să adorm. Recent, soţia mea a cumpărat un fotoliu de la IKEA care-mi place foarte mult, cred că ăsta va deveni locul preferat.

A.M.: Cu cine dintre personalităţile pe care nu le-aţi cunoscut, fie în viaţă, fie nu, v-ar plăcea să beţi o cafea?
R.V.: Foarte intrigant e Eminescu. Pe lîngă faptul că-mi place enorm poezia lui, cred că era foarte convivial şi plăcut să stai la o cafea cu el, mai ales că nici el nu bea alcool decît foarte puţin, deci ne-am potrivi. Cred că din literatura noastră e autorul la care e cel mai important să facem efortul ăsta de a-i construi o imagine umană, aşa cum era el: cald, prietenos şi foarte reactiv. E îngrozitor că l-am transformat prea mult pe Eminescu într-o statuie bună pentru academicieni şi politicieni.

A.M.: Care vi se pare cel mai frumos oraş din lume, în care aţi putea trăi?
R.V.: Îmi plac orăşelele din Bretania, Guingamp sau Saint-Brieuc, nu cu mari merite culturale, dar foarte frumoase. Îmi place şi Ljubljana foarte mult, e şi suficient de mic ca să te simţi confortabil, şi suficient de capitală ca să te bucuri de toată infrastructura culturală. Cam asta ar fi. Sau un orăşel din Bretania sau Ljubljana. Sau Sibiu, dacă nu se poate altfel.

A.M.: Ce vers pe care nu l-aţi scris dumneavoastră, dar aţi fi vrut să îl scrieţi, vă vine prima oară în minte?
R.V.: Un vers din Ivănescu: "ce frumoasă e moartea". Îmi place apoi teribil primul vers de mare poezie a lui Eminescu, cronologic vorbind: "braţ molatic ca gîndirea unui împărat poet". E acelaşi procedeu pe care îl va utiliza mai apoi Nichita în "ea era frumoasă ca umbra unei idei". Iată, trei versuri minunate.

A.M.: Care este calitatea pe care o apreciaţi cel mai mult la un om?
R.V.: Căldura lui umană, e cel mai important lucru. Ceea ce se numea tradiţional şi utopic bunătate. Cred că inteligenţa este supraevaluată. În plus, sînt puţini oameni cu adevărat inteligenţi, despre care se poate spune că sînt geniali. Şi există suficienţi oameni pe care inteligenţa nu i-a ajutat la nimic. Inteligenţa e indiferentă la morală şi la căldura umană. Cunoaştem cu toţii atîtea jigodii inteligente, că e clar că este o calitate secundară.

A.M.: Ce nu suportaţi la un om?
R.V.: Răutatea. Fie sub forma agresivităţii şi violenţei, fie a minciunii. Toate acestea sînt avataruri ale răutăţii şi ne fac distructivi ca specie.

A.M.: Se include aici "răul cu faţă umană, care doarme cu tine în pat şi mănîncă cu tine la masă"?
R.V.: Da. Este acel vers cutremurător al lui W.H. Auden care ne arată că monştrii sîntem noi, de fapt.

A.M.: Care este cea mai importantă calitate a dumneavoastră?
R.V.: Faptul că am găsit-o la timp pe soţia mea şi că fiul meu mă suportă.

A.M.: Şi cel mai mare defect?
R.V.: Al meu? Vanitatea, poate. Sînt şi altele, dar să zicem vanitatea.

A.M.: Cel mai mare regret pe care îl aveţi?
R.V.: Că a murit tata. Dar nu pot schimba asta.

A.M.: Cea mai mare spaimă, temere pe care o aveţi?
R.V.: Că cei dragi vor muri şi ei. Nu pot să admit asta, dar, nici în acest caz, nu poţi să schimbi nimic.

A.M.: Şi cel mai nebunesc vis? În sensul de îndrăzneţ.
R.V.: Al meu? (Rîde) Nebunesc? Să-mi iau permisul de conducere cîndva. (Rîdem amîndoi) Asta chiar ar fi o îndrăzneală şi o nebunie excesivă.

A.M.: Raţional sau romantic?
R.V.: Vanitatea zice romantic, biografia zice raţional.

A.M.: Comedie sau dramă?
R.V.: Hmmm, greu de ales. Dacă acceptăm că Furtuna lui Shakespeare e şi comedie sau că Ionesco e şi comedie, atunci comedie.

A.M.: Shakespeare sau Beckett?
R.V.: Iată, sîntem pe-aproape. Pentru mine şi Beckett are multă comedie.

A.M.: Bacovia sau Ion Barbu?
R.V.: Bacovia, decisiv. (Rîde din nou, poate pentru că se lasă prins în acest mic chestionar, de joc al dualităţilor)

A.M.: Nichita sau Blaga?
R.V.: Nichita.

A.M.: Costum şi cravată sau tricou?
R.V.: Tricou sau cămaşă fără cravată.

A.M.: Bach sau Bob Dylan?
R.V.: Bob Dylan.

A.M.: Marilyn Monroe sau Sophia Loren?
R.V.: Nu ştiu, mă mişcă mai mult Sophia Loren ca prezenţă fizică iar ca destin, bineînţeles, Marilyn Monroe. Însă doar ca destin.

A.M.: Blonde sau brunete?
R.V.: Brunete.

A.M.: Făgăraş sau Riviera franceză?
R.V.: N-am fost încă pe Riviera franceză, iar Făgăraşii i-am bătut deja de prea multe ori. Dar ca să fie bucuroasă soţia mea, Făgăraş.

A.M.: Bere sau vin?
R.V.: Nici una. Aaaah, pe vremea cînd consumam? (Încuviinţez tacit) Bere. Vinul e mai bun, evident, e o băutură superioară, cu un etos incomparabil mai complicat decît al berii, dar cei care beau autodistructiv, cum beam şi eu, preferau berea pentru că era în cantităţi uriaşe, asigura uciderea timpului şi se cupla foarte bine cu vodca: amestecai berea cu vodcă şi erai anesteziat.

A.M.: Vă mulţumesc.
R.V.: Eu vă mulţumesc.

Timpul a trecut surprinzător de repede şi deosebit de plăcut alături de Radu Vancu. Nici nu mi-am dat seama cînd a trecut mai bine de un ceas. La final, l-am întrebat dacă vom citi cîndva într-o carte şi perspectiva lui despre această discuţie pe care am purtat-o într-o însorită zi de vineri, la Sibiu. Mi-a mărturisit că este posibil, cu condiţia să nu adoarmă în seara respectivă mai repede decît fiul său. Am aflat că există o continuare a Jurnalului, pe care a început-o în noiembrie 2016 şi în care s-au adunat deja cîteva zeci de pagini. Aşadar, aştept cu nerăbdare partea a doua a Jurnalului: dacă şi cînd va fi publicat, voi căuta fila pe care va fi notată, poate, ziua de 1 septembrie 2017.

Citiţi un fragment din jurnalul lui Radu Vancu aici.
Ascultaţi întregul interviu aici.

Oricine va vedea filmul Octav se va simţi binecuvântat

Renumitul director de imagine italian a semnat imaginea a peste 100 de filme, printre care şi Cinema Paradiso, peliculă premiată cu Oscar. În 2017 îi putem admira geniul şi în filmul românesc Octav, al cărui Director de Imagine este. Despre cum a ajuns Blasco Giurato în echipa regizorului Serge Celebidachi şi de ce filmarea pe peliculă este dragostea vieţii sale, aflăm în rândurile de mai jos.



Întrebare: Cum aţi ajuns să lucraţi la Octav?
Blasco Giurato
: La Octav am ajuns din întâmplare, în sensul că am primit un mesaj de la producătorul filmului, care îmi spunea că are proiectul acesta. Aşa cum fac cu toţi cei care îmi propun colaborări am spus Da, cu mare drag, dar că mai întâi trebuie să citesc scenariul, să înţeleg despre ce e vorba. După foarte puţin timp mi-a ajuns scenariul şi a fost una dintre puţinele foarte rarele ocazii în care l-am citit de la un cap la altul, fără să mă opresc. Îmi aduc aminte că m-am apucat pe la 11 seara, iar la ora 1:00 îl terminasem pe tot, dar nu citindu-l pe nerăsuflate, ci oprindu-mă să meditez şi să înţeleg ce operă extraordinară e filmul acesta. De ce? Pentru ca mi s-a părut că citesc sau, mai degrabă, ca ascult o partitură foarte frumoasă. Şi, prin urmare, am acceptat imediat. Am spus, da, vin, indiferent de onorariu sau de perioada de filmare.

Î.: Ştiu că unul din motivele pentru care aţi acceptat să lucraţi la acest film este că el se filmează pe peliculă. De ce vă atrage pe dumneavoastră acest stil de filmat?
B.G.: Să filmez pe peliculă, pentru mine, a fost o propunere foarte neobişnuită pentru ziua de azi. Am acceptat-o imediat pentru că acesta va fi poate testamentul meu pe peliculă şi pentru ca va fi foarte greu să mai fac un alt film pe 35 mm. Au trecut patru sau cinci ani de când n-am mai lucrat pe peliculă, care e dragostea vieţii mele. E ca şi cum te-ai întoarce la prima iubită din viaţa ta. E o bucurie de nedescris să poţi filma pe peliculă faţă de lăudatele şi eficientele sisteme de filmare din ziua de azi.


Î.: Ce înseamnă pentru dumneavoastră frumuseţe într-un film?
B.G.: Nu ştiu dacă vi se întâmplă ca atunci când mergeţi la cinema, să vedeţi o imagine care vă rămâne imprimată şi să nu va puteţi explica de ce. Poate e o imagine care v-a mişcat toate simţurile... adică frumuseţea nu se poate descrie, este o senzaţie pe care o avem înăuntru.

Î.: Şi frumuseţea din filmul Octav, cum aţi descrie-o?
B.G.: Jur că citind, şi apoi făcând acest film, cunoscând şi văzând capacitatea extraordinară pe care o are Serge (un regizor cu care sunt onorat să lucrez, pentru că va deveni un foarte mare regizor), sensibilitatea lui mi-a dat posibilitatea de a crea tocmai acele imagini pe care eu le consider a fi însăţi frumuseţea, care te fac să te simţi bine. Cred că oricine va vedea acest film, la sfârşit nu va exista o explozie şi nu va spune, "Doamne, am văzut cea mai mare capodoperă din viaţa mea!", dar se va simţi, zic eu, binecuvântat; iar acesta este un rezultat la care ajungi de foarte puţine ori la cinematograf.

Î.: Cum aţi lucrat cu Serge Celebidachi?
B.G.: De obicei, atunci când mă alătur unui proiect, prima zi mi-o dedic cunoaşterii echipei şi a modalităţii de lucru, însă cu Serge după primele 2 ore am înţeles care este modul lui de lucru şi felul în care a vizualizat (lucru foarte important să vizualizezi) mereu filmul. Iar eu cred, de fapt sunt sigur, că ochii săi au făcut toate secvenţele, nu le-am făcut eu să fie materiale, ci el. Eu am pus la dispoziţie doar experienţa mea, care nu e puţina, pentru a rezolva probleme mărunte de filmare şi nu configurarea generală a secvenţei. Configuraţia fiecărei secvenţe o avea atât de precisă el, atât de bine vizualizată, încât aportul meu a fost doar unul de serviciu.


Î.: Sunteţi modest, înseamnă...
B.G.: Nu sunt modest. Trebuie să înţelegi că azi cea mai mare bucurie a mea este să intru în mintea regizorilor mei. Nu sunt o povară, nu mă gândesc cum s-ar putea realiza, după viziunea mea, anumite secvenţe. Pot să propun cum să se realizeze, dar la sfârşit tot regizorul decide, pentru că el a trăit filmul înaintea mea. Eu îl trăiesc în clipa aceea. El poate deci să ia câteva senzaţii pe care eu le am în clipa aceea şi să se îmbogăţească, lucru care s-a şi întâmplat de câteva ori la Octav.

Î.: Pe platoul de filmare aţi fost extrem de activ, de binedispus, în ciuda condiţiilor meteorologice nefavorabile. Aţi fost primul care ajungea, ultimul care pleca, aţi dansat, aţi glumit... De unde vă încărcaţi cu atâta energie?
B.G.: O echipa de filmare e precum o armată. Serge e generalul, eu sunt maiorul. Maiorul trebuie să-şi ţină toţi soldaţii laolaltă. Dacă tu ai slăbiciuni sau momente de slăbiciune, soldaţii nu te mai urmează. Pe când, dacă soldaţii văd că ai o atitudine pozitivă şi frumoasă faţă de ceea ce faci, te urmează. Echipa pe care am găsit-o aici este una extraordinară, m-a urmat mereu, prin frig si ploaie. Fizic n-a fost deloc uşor filmul asta. Exigenţele filmărilor au constrâns tehnicienii să facă lucruri cumplite, electricienii să care lumini în locuri de neînchipuit, dar asta s-a întâmplat pentru ca au simţit că eu iubesc filmul asta. Am reuşit să-i implic pe toţi. Asta e secretul. Te uiţi la mine şi mă întrebi cum de nu eşti niciodată obosit, dar tu nu mă vezi seara când mă duc la culcare, cum mă prăbuşesc. Dimineaţa însă, am din nou energie şi asta pentru ca îmi place mult să fac filmul asta. Am făcut tot timpul, de-a lungul carierei mele, lucrul asta. Sunt primii mei prieteni, pe toţi colaboratorii mei i-am implicat mereu. Până şi ultimul tehnician sau electrician ştie care e secvenţa pe care o filmăm. De obicei acest lucru nu se întâmplă. Într-o echipă normală lucrul asta nu se întâmplă. Fiecare face, să-i spunem, o munca de rutina, şi asta e cel mai rău lucru care ţi se poate întâmpla. Într-o seară, de exemplu, când am cerut la ora două dimineaţa să mi se aducă o lumină într-un loc dificil, ar fi făcut-o blestemându-mă, atunci în schimb au făcut-o pentru ca ştiau cu toţii că era necesară. Prin urmare, cred că secretul unui bun director de imagine este să-şi implice întotdeauna toată echipa în fiecare lucru pe care-l face; ca să facă atmosfera veselă pentru ca, altfel, imaginează-ţi cât de plictisitoare şi apăsătoare ar fi lucrurile la un film, care deja e greu. Pentru ca asta e un film greu, nu-i uşor.

Î.: Care este acea sclipire pe care doriţi să o transmiteţi mai departe, prin frumuseţea imaginilor din Octav?
B.G.:
Eu spun că filmul se explică perfect prin lecţia pe care tatăl i-o da fiului, când sunt la pian. Pentru mine e explicaţia întregului film. Iar apoi, scânteia pe care ţi-o da sau ţi-o lasă Octav, nu e una singură, e una generală şi importantă care te face să înţelegi cum era România odinioară, dar într-un mod voalat. Nu e un film politic care sa denunţe situaţia politica de atunci, comunismul, opresiunea... îl reda cu imagini foarte simple, precum procesele pe care le are personajul principal la tribunal, fără să ia nicicând o poziţie violentă şi dură împotriva celor întâmplate. Prin urmare, nu există o singură scânteie pe care ţi-o lasă Octav, sunt o infinitate în film, e o continuă eliberare de scântei.

Î.: Fiecare dintre noi ascunde în el, un copil. Ce îl determină pe copilul din dumneavoastră să iasă la suprafaţă?
B.G.: Cred că rămânem mereu puţin copii. Norocul unui om în vârstă este să poată rămâne copil, să îşi păstreze curiozitatea. Eu sunt curios să aflu tot, să descopăr tot ce se poate întâmpla în viaţă. Dacă întâlnesc un om, vreau să-i aflu povestea. Am rămas copil.

Î.: Ce reprezintă nostalgia pentru dumneavoastră?
B.G.: Nostalgia înseamnă enorm. Pe mine mă devorează, mă face să mă simt rău pentru că am nostalgia nepoţelelor mele, nostalgia anumitor prieteni sau nostalgia unor împrejurări. Dar asta e totodată şi o forţă importantă a vieţii. Adică să nu închizi niciodată un anumit sector, să-l laşi deschis. E foarte frumos lucrul asta. Nostalgia e, după mine, un alt sentiment care te ţine în viaţă. Care îţi dă forţă.

Î.: În opinia dumneavoastră, viaţa pe care o trăim e doar un episod, o etapă pe care o trăim?
B.G.: Pentru mine viaţa e un ciclu, care se sfârşeşte şi apoi nu mai e nimic. Trebuie să trăieşti ciclul pe care ţi-l oferă. Nu trebuie să te gândeşti ce va fi după viaţă, ea se sfârşeşte când murim. Aşa am considerat mereu. Nu mi-e teamă de moarte, când vine, vine. Eu am avut o viaţă minunată. Şi asta e un lucru important. Nu mă uit la amintirile din trecut, ci la ce-ar putea să fie mâine şi asta e frumuseţea vieţii.


Î.: Cu ce vă doriţi să rămână publicul, după vizionarea filmului Octav?
B.G.:
Îmi doresc ca filmul să transmită o senzaţie de mare duioşie, dar mai ales de mare reflecţie asupra vieţii. Viaţa este ca o amintire frumoasă; chiar şi episoadele urâte din trecut, la bătrâneţe sunt redimensionate, devin experienţe care ne-au format.

Î.: Şi ce doriţi să lăsaţi dumneavoastră oamenilor, după o viaţă întreagă în cinematografie?
B.G.: Filmele mele. Putem face o retrospectivă a filmografiei italiene, prin prisma filmelor la care am lucrat. Filmele mele sunt importante pentru cei care le privesc, revăzute chiar şi acum şi asta e frumos.

Î.: Referitor la cariera dumneavoastră, aţi ajuns acolo unde v-aţi propus?
B.G.: Mult mai departe de aşteptările mele. Faptul că am făcut filme care acum aparţin istoriei cinematografiei mi-a îmbogăţit spiritul şi m-a făcut să cunosc oameni care m-au învăţat atât de multe lucruri, ducându-mă la o cunoaştere a acestei meserii pe care nu m-aş fi aşteptat s-o dobândesc.

Î.: Cât de periculoasă este rutinizarea în această artă?
B.G.: Poate că este cel mai periculos lucru. O experienţă vastă poate să pună în pericol creativitatea, de aceea fiecare proiect trebuie abordat ca şi cum ar fi primul din viaţa ta profesională.

Î.: Cât de uşor se poate distruge talentul, din punctul dumneavoastră de vedere?
B.G.: Nedându-ţi seama, uneori din grabă, alteori din suficienţă, alteori din prostie, de faptul că îl ai. Am încercat mereu să-l găsesc în toţi cei cu care am lucrat şi acesta a fost punctul meu forte, să-i ajut să înţeleagă că îl au, pe cei care nu şi-l identificaseră încă.

Î.: Pe ce mizaţi dumneavoastră, ca Director de imagine, în relaţia cu publicul?
B.G.: Mă gândesc întotdeauna că ceea ce fac va fi supus aprecierilor şi criticilor, sunt fericit dacă reuşesc să transmit o emoţie, iar dacă aceasta nu ajunge unde trebuie, încerc mereu să mă gândesc de ce nu a funcţionat.

Î.: Cât de mult contează pentru dumneavoastră părerea criticilor?
Foarte importantă, chiar dacă uneori unii şi-au dat seama cu întârziere de valenţele vreunuia dintre filmele mele.

Î.: Cum aţi defini succesul?
B.G.: Atunci când într-o sală cu foarte puţini spectatori îi vezi pe unii care surâd şi sunt mulţumiţi de ceea ce văd, cu acele priviri ai dobândit succesul.

Î.: Cât de importantă ajunge să fie modestia în această artă unde imaginea prevalează?
B.G.: Să fii umil înseamnă totul. Întotdeauna mai avem ceva de învăţat şi fiecare proiect poate fi o nouă şcoală. Niciodată nu reuşeşti să o absolvi.


Î.: V-aţi văzut vreodată în ipostaza de regizor sau în cea de actor?
B.G.: Uneori am avut mici apariţii în filmele mele, mereu cu mare stânjeneală. Locul meu adevărat e acela din care să-i privesc pe actori.

Î.: Ce vă face fericit?
B.G.: Să fiu ochii regizorilor mei şi să le pot oferi toată sensibilitatea mea.

Î.: Se spune că pentru a fi fericit, trebuie mai întâi să ştii să fii singur. În acest sens, într-o cameră goală, dumneavoastră cine sunteţi?
B.G.: Unul care închide ochii şi se gândeşte la cât de fericit a fost.

Î.: Ce anume vă întristează?
Când cei pe care îi iubeşti nu sunt bine.

Î.: Pe dumneavoastră ce vă intimidează, aşa, în viaţă?
B.G.: Prostia. Mi-e greu să relaţionez cu prostia.

Î.: Vă consideraţi un om religios?
B.G.: Dacă religiozitate înseamnă să crezi în cei pe care îi iubeşti, atunci sunt religios.

Î.: Numiţi 3 filme care v-au impresionat cu adevărat şi pe care le-aţi recomanda oricui să le urmărească.
B.G.: Roma città aperta, The Wild Bunch, Il Vangelo secondo Matteo / Evanghelia după Matei.

Î.: Şi 3 titluri de cărţi.
B.G.: Iliada, Odiseea, Eneida, totul începe de acolo.

Î.: Şi ce melodie vă este cel mai aproape de suflet?
B.G.: Nu există o melodie a vieţii mele, toată muzica e viaţa mea.

Î.: Ipotetic vorbind, dacă ar fi să primiţi o cutiuţă în care să puteţi păstra amintiri, ce momente din viaţa dumneavoastră aţi aduna acolo?
B.G.: Întâlnirea cu soţia mea, naşterea copiilor mei şi cea a celor două nepoate ale mele.

Î.: Cine este cel mai bun prieten al dumneavoastră?
B.G.: Un prieten pe care l-am întâlnit târziu, dar poate tocmai de aceea ne aşteptam să ne întâlnim.

Î.: Cum vi s-a părut România?
B.G.: O ţară extraordinară, din fericire, încă de descoperit, cu un potenţial al tinerilor pe care puţine ţări îl mai au astăzi.

Î.: În momentul de faţă, care este cea mai arzătoare dorinţă a dumneavoastră?
B.G.: Să continui să fac filme frumoase.

Cred foarte mult în literatura pentru copii, mi se pare că de-acolo începe totul

Ioana Nicolaie a cucerit treptat, dar incontestabil lumea literară prin poezie, mai apoi prin literatură pentru copii, şi a culminat în ultimii ani cu proză. Ultima apariţie bibliografică, romanul Pelinul negru, a impus-o ca o autoare de mare fineţe stilistică, posedând o remarcabilă acuitate psihologică şi o apetenţă pentru poveştile care transmit emoţii într-un mod direct şi pur.

Autoarea a fost prezentă la cea de a IV-a ediţie a Salonului de Carte Bookfest Tîrgu Mureş, 2017, unde a vorbit despre carte alături de Andreea Răsuceanu şi Alexandru Cistelecan. Înainte de eveniment am petrecut 12 minute fermecătoare în care am povestit în special despre universul în care Ioana Nicolaie se simte cel mai confortabil: cel al copilăriei.

Am rugat-o să aleagă o singură carte pentru copii preferată, iar Ioana Nicolaie a ales
Aventurile lui Huckleberry Finn: "Nu pentru că ar fi singura, ci pentru că atunci când am citit-o a însemnat foarte mult pentru mine, şi pentru că acuma mi se pare o carte esenţială, o carte extraordinară de literatură foarte puternică."



Andrei Vornicu: Care a fost sentimentul care v-a încercat după ce aţi încheiat lucrul la Pelinul negru?
Ioana Nicolaie: A fost foarte interesant pentru că era atât de apăsătoare experienţa scrierii încât n-am putut să scot cartea din computer. Am ţinut-o acolo încă trei luni până când am putut s-o arăt primului cititor (Mircea Cărtărescu, n.r.). După ce s-a întâmplat asta, am ştiut că acum este pe cont propriu, trebuie să meargă singură, să-şi ducă mesajul cât mai departe şi la cât mai multă lume. Este povestea unei fetiţe dislexice, născute la doar câteva luni după accidentul nuclear de la Cernobîl. Sigur va fi cumva ca acea hârtie scrisă cu cerneală simpatică pe care se vede deodată textul, text care poate fi înţeles în sfârşit de foarte multă lume, oameni care au fost victime neştiute, necunoscute, fără ca ei înşişi să îşi dea seama, ale acelei tragedii.

A.V.: Aţi mai lucrat mult la manuscris după ce l-aţi scos la lumină?
I.N.: Nu, după aceea a ajuns la editură şi a ieşit în câteva luni fiindcă durează puţin procesul de publicare. N-a mai fost mare lucru de făcut, dar a fost totuşi ceva esenţial ce am făcut: am schimbat titlul. Cartea este structurată iniţial pe două cuvinte pe care cititorul nu va şti de unde să le ia: "druga" şi "tutuana". Sunt cuvinte neobişnuite; cel de al doilea, "tutuana", este un cuvânt inventat. "Druga" este un cuvânt care există regional în zona în care m-am născut, Bistriţa-Năsăud, şi acest cuvânt era folosit de bunica mea. Nu l-am mai auzit nicăieri în altă parte, dar avea un sens foarte precis. De exemplu, îmi spunea: "Eşti ca o drugă!" când voia să spună "Eşti neîngrijită, eşti neatentă cu tine, în general arăţi rău şi te porţi urât." N-am mai auzit ulterior cuvântul. Căutat în dicţionar, el poate fi găsit, dar înseamnă cu totul altceva. Aceste două cuvinte au sens în economia cărţii pentru că ele sunt numele a două păpuşi pe care copilul, fetiţa dislexică Agustina, le avea: una era bună şi frumoasă şi perfectă, în rochiţă strălucitoare şi pantofi de aur, şi asta se numea Tutuana, şi cealaltă, dimpotrivă, era din cârpe mânjite, era distrusă, şi asta era Druga. Iar fetiţa îşi dorea foarte mult să fie o tutuană şi nu o drugă. Cartea s-a numit iniţial Druga, a fost titlul cu care a plecat către editură, dar pentru că sonoritatea era prea agresivă şi cuvântul era şi prea straniu, am decis până la urmă să numesc cartea Pelinul negru. Titlul fusese oricum o variantă de lucru pentru că Cernobîl înseamnă în traducere exact Pelinul negru.

Între inocenţă şi pierderea stimei de sine

A.V.: Am observat că devine tot mai vizibil în mass-media fenomenul numit în engleză bullying, şi care nu şi-a găsit încă un echivalent românesc. Dumneavoastră lucraţi în învăţământ, ce părere aveţi despre acest fenomen?
I.N.: Cred că dintotdeauna a existat. Eu traduc cuvântul prin "hărţuire". Întotdeauna au existat copii hărţuiţi, întotdeauna în grupuri umane există acel individ marginalizat. Dar în lumea copiilor totul e mult mai direct, mai nemediat şi, într-un fel, mai traumatic, fiindcă ei sunt fiinţe în devenire şi orice lucru rău care li se spune se adânceşte pe ei asemenea unei răni. Prin urmare, povestea asta cu bullying-ul este foarte acută. În cartea mea este foarte importantă. Dumneavoastră aţi nimerit una dintre tensiunile cărţii: pierderea stimei de sine. Cum se întâmplă asta? De ce un copil care se socoteşte aidoma celorlalţi copii - este întru totul întreg şi nu-i lipseşte nimic, din punctul lui de vedere, se percepe aşa cum trebuie să se vadă orice copil - devine treptat un copil făcut praf şi pulbere, făcut din aşchii şi din durere? Ei, lucrul acesta se întâmplă pentru că cei din jur mereu îi atrag atenţia şi îi spun: "Eşti prost, eşti tâmpit, nu eşti bun de nimic." Agustina, personajul meu, rămâne de trei ori repetentă în clasa I. Şi punctul de vedere al poveştii este subiectiv, adică intru în mintea personajului şi construiesc literar toată drama lui, din interiorul ei. Lucrurile se mai schimbă puţin când ajunge la o şcoală specială. Jumătate din carte se petrece într-o instituţie pentru copii cu nevoi speciale, şi acolo este absolut teribil pentru că sunt alăturaţi copii cu handicap fizic, copii cu handicap psihic, copii cu boli foarte diverse, şi sunt puşi să convieţuiască în aceleaşi dormitoare şi aceleaşi săli de clasă. Sunt peste o sută de pagini despre această şcoală şi despre ce trăieşte copilul în acest mediu.

"Editurile au început să mizeze pe literatura pentru copii."

A.V.: Cum vedeţi piaţa de carte pentru copii?
I.N. (zâmbeşte): Ce frumos că aţi întrebat despre asta! În primul rând, cred foarte mult în literatura pentru copii, mi se pare că de-acolo începe totul. E ca acel sâmbure pus în pământ, de acolo poate să iasă un copac extraordinar. Dacă tu nu pui sâmburele, nu va ieşi niciodată copacul. Noi, timp de douăzeci şi ceva de ani, nu am publicat literatură pentru copii, editurile s-au ferit să o facă. A fost foarte complicată şi dureroasă revenirea pentru că s-a tăiat o tradiţie şi a existat pur şi simplu un hău neumplut de nimic multă vreme. Îmi amintesc că acum vreo 10 ani nu existau cărţi obişnuite cu care generaţiile mai vechi au crescut, precum basmele tradiţionale româneşti. Nu mai erau reeditate decât cel mult în ediţii deosebit de ieftine, total neprietenoase şi total perdante în competiţie cu cartea străină care se traducea foarte mult. Se traducea foarte mult Disney, de exemplu, dar carte originală nu era. Acum lucrurile nu mai stau aşa şi, de ceva timp, mai multe edituri au început să mizeze pe literatura pentru copii. Editura Arthur este cea care a impus pe piaţa românească mari autori. A tradus scriitori ca Roald Dahl, de exemplu, care nu erau cunoscuţi înainte, au completat portretul lui Michael Ende şi a altor autori uluitori, pentru copii. Editura Arthur scoate nişte ediţii foarte frumoase şi a reuşit să facă un program coerent pe literatura română, vrea să publice cărţi scrise de autori români. Sunt cărţi foarte frumoase, de la Reciclopedia de poveşti cu rimă şi fără tâlc a lui Florin Bican, până la O istorie secretă a Ţării Vampirilor de Adina Popescu. Se scot deja mereu cărţi noi. Îmi mai vin în minte Istoria lui Răzvan de Horia Corcheş şi Olguţa şi un bunic de milioane a lui Alex Moldovan. Sunt câteva cărţi foarte bune care acum ajung la copii, şi acestea arată şi foarte bine grafic. Sunt deodată cooptaţi artiştii vizuali, au ce să facă, îşi folosesc abilităţile şi realizează minuni din formă şi culoare.

"O carte pentru copii se scrie la fel de greu ca o carte pentru oameni mari."

A.V.: În ce stadiu se află viitoare dumneavoastră carte pentru copii, Vertijia?
I.N.: Vreau foarte mult să continui ultima carte a mea de literatură pentru copii. Până acum am scris trei cărţi pentru copii. Am început cu un mic ciclu în care personaj e Arik, protagonistul a două cărţi: Aventurile lui Arik şi Arik şi mercenarii. Aceste volume sunt feerii în versuri şi au ca public ţintă copilul cam până în 7-8 ani. Pe urmă am scris un fantasy la care eu ţin foarte mult şi care se numeşte Ferbonia. Mi se pare o carte simpatică, nu neapărat fiindcă am scris-o eu, ci pentru că e foarte bine ilustrată. Artista vizuală Anca Smărăndache a făcut o treabă bună. Mi-am dorit mult să continui proiectul acesta pentru că îmi lăsasem eroii suspendaţi undeva într-un spaţiu necunoscut, şi acum lucrez într-adevăr la un volum numit Vertijia. Este pauza mea de după Pelinul negru, dar în acelaşi timp nu este pauză pentru că o carte pentru copii se scrie la fel de greu, este la fel de solicitantă ca o carte pentru oameni mari. Pelinul negru a presupun un alt tip de raportare emoţională. În cărţile pentru copii e mai bine: eşti foarte vesel, eşti foarte vioi, e altceva. Acum sunt destul de adânc în Vertijia şi aş fi vrut să o termin de fapt până acum, în septembrie 2017, pentru că eu lucrez verile, fiindcă în restul anului am o viaţă foarte aglomerată şi nu am niciodată timp pentru proiectele mele. E rău că n-am reuşit să termin cartea, fiindcă ştiu că va mai ţine o vreme până când o să pun punct, dar e o lume interesantă, cu poveşti interesante, şi îmi place să stau pe-acolo.

Trăiesc cu teama ratării, trăiesc cu teama morţii

Proaspăt absolvent de regie de teatru, Bogdan Guţu se acceptă şi se consideră un ciudat, are însă şi o temere; aceea de a nu deveni un ratat al societăţii. Mai mult decât atât, prin intermediul acestui interviu, am aflat şi modul său de lucru cu actorii. Un singur lucru este cert: îi place un fel de disciplină, dar pledează foarte mult pentru schimbarea continuă. Actorul la repetiţiile lui trebuie să aibă şi un psihic suficient de puternic pentru a rezista neprevăzutului. Un interviu despre temeri, mod de abordare, surse de inspiraţie şi nu numai...



(
Bogdan Guţu la vernisajul expoziţiei sale de pictură - detalii aici)

Lavinia Lazăr: Drumul tău spre regia de teatru a venit ceva mai târziu. Mai întâi ai început cu teatrologia.
Bogdan Guţu: Drumul meu spre regie... e lung şi sinuos. Nu a început cu teatrologia. A început cu medicina, ulterior cu dreptul, apoi cu jurnalismul, apoi cu încercarea eşuată de a face film şi într-un final s-a ajuns la teatrologie. Mi-a prins bine perioada de la teatrologie, dar m-am plictisit repede, m-am plictisit după câteva luni. Mă simţeam pe scenă. A fost o frică, a fost o teamă. Credeam că toate chestiile astea sunt un blestem. Credeam că sunt un blestemat de soartă.

L.L.: Te consideri un blestemat al sorţii?
B.G.: Mă consider un ratat suprem.

L.L.: De ce regie de teatru şi nu regie de film?
B.G.: După cum spuneam, am cochetat cu regia de film. Cred că e un joc al destinului.

L.L.: Crezi în destin?
B.G.: Încep să cred. Zilele astea mă gândeam dacă sunt mulţumit.

L.L.: Şi?
B.G.: Sunt pe deplin mulţumit. Practic, primele mele forme de manifestare artistică aveau de a face cu teatrul. Încă de mic copil simţeam asta. Înainte să descopăr scrisul sau desenul sau pictura, eu mă jucam de-a teatrul.

L.L.: Cum te jucai de-a teatrul?
B.G.: Fără să ştiu, fără să am habar. E o chestie paradoxală pentru că primul spectacol l-am văzut târziu, undeva la douăzeci de ani, aici în Iaşi: Hecuba regizat de Mihai Măniuţiu. M-a captivat în aşa fel încât încercam să gândesc paşii următori, cumva încercam să gândesc regizoral văzând spectacolul. Îmi spuneam că aşa ceva trebuie să fac şi eu, dar fără să ascult de cineva. Până atunci habar nu aveam că există teatrul. Îmi aduc aminte că eram în şcoala generală şi veneau tot felul de trupe particulare. Practic, eram obligaţi să luăm biletele alea şi eram bucuroşi că nu mai mergem la ore. Eu am mers o singură dată şi m-am simţit vinovat că era gălăgie în sală. Atunci am zis că nu merită să iau parte la aşa ceva, la dezastrul ăla, la hărmălaia aia.

L.L.: Asculţi de cineva când faci teatru?
B.G.: Nu ascult de nimeni.

L.L.: Să ne amintim un pic de copilăria ta...
B.G.: Am fost tocilar şi vagabond, ulterior tocilar, din nou vagabond. Sunt între extreme şi mă ajută aventurile mele de pe stradă. Nu am avut o copilărie fericită. Eram o fire destul de solitară.

L.L.: Prietenii tăi erau...?
B.G.: Prietenii mei erau tot timpul vagabonzii ăia cu zece, douăzeci de ani mai mari ca mine. Mă protejau şi mă simţeam răsfăţat. Aşa puteam comunica cu societatea, cu cei de vârsta mea nu găseam subiecte comune, deci nu comunicam cu ei.

L.L.: Din ce moment al copilăriei tale aveai ideile astea uşor ciudate care în viitor au stârnit şi polemici? Recunoaşte că eşti controversat.
B.G.: Probabil. Nu mai ştiu care a fost momentul de la care a pornit totul. Ce-i drept, eram ciudăţel. Toţi prietenii îmi reproşau lucrul ăsta. Aproape toţi colegii şi profesorii îmi ziceau la unison: bă, eşti ciudat, eşti o persoană greu de înţeles. Deja eram o "marcă înregistrată". Recunosc că mă regăsesc în ciudăţenii şi le caut, caut ineditul, caut să ies din tipare. Nu e o chestie forţată, e mai mult ca o nevoie, ca o necesitate de a mă simţi util. Am momente în care mă urăsc pentru că sunt prea cuminte şi prea normal.

L.L.: Ţi-am urmărit proiectele din cadrul Facultăţii de Teatru din Iaşi. Mai degrabă, se bazează pe experimente.
B.G.: Da, clar. Dincolo de toate, în toate cărţile în care le citim noi regizorii, teoria teatrală, personalităţi precum Stanislavski, Meyerhold, Brecht arată că teatrul e pe făcutelea. Îl descoperi făcând, îl descoperi din accident şi de cele mai multe ori din accidente se nasc lucrurile cu adevărat interesante şi utile.

L.L.: Păstrezi accidentele?
B.G.: Nu le păstrez neapărat, mai degrabă le nuanţez şi construiesc în jurul lor. E greu să reproduc o acţiune spontană. E aproape imposibil, oricât de mult ne-am chinui noi să ne (re)întoarcem la lucrul extraordinar pe care îl descoperim din greşeală, e greu să-l reproducem identic. Ceea ce pot face eu cu echipa e să căutăm o formulă asemănătoare prin care să redăm ce-am văzut şi ce-am simţit noi acolo. Îmi pare rău că foarte mulţi spectatori nu sunt acolo să vadă cum se naşte actul artistic.

L.L.: Ţi-ai dori să asiste spectatori la repetiţiile tale?
B.G.: Nu am zis niciodată nu publicului atâta timp cât tac. Până la urmă, sunt nişte reguli simple. Nu trebuie să-i deranjăm pe cei care lucrează şi nici eu nu-i deranjez.

L.L.: Ce mai contează când lucrezi, în afară de corpul actorului?
B.G.: Vocea. Am avut probleme mari şi încă consider că sunt probleme şi nu doar pentru studenţii din facultate, nu doar pentru actorii de aici din Iaşi, ci pentru întreaga masă actoricească din ţară. O replică spusă prost cu o tonaliate greşită mă poate scoate din convenţie şi mi se întâmplă deseori ca spectator de teatru să fiu scos din convenţie şi e usturător.

L.L.: În timpul spectacolului, la vreo premieră de-a ta te-ai gândit să intervii?
B.G.: M-am gândit. De acum, nu cred că o să mai vreau să particip vreodată în viaţa mea la premieră tocmai din cauza asta. E ca şi cum mi-aş purta biciul în mână şi m-aş autoflagela. E fix un soi de autoflagelare. Ştiu că nu pot interveni şi mă consum în interior. Prefer să stau deoparte de momentul respectiv. Recunosc că îi fac pe actori să devină într-un fel sau altul dependenţi de mine şi ei îmi simt lipsa; s-a observat lucrul ăsta de foarte multe ori.

L.L.: Ai momente în care desfiinţezi actorul / renunţi la el în favoarea altuia?
B.G.: Depinde, depinde de situaţie. Uneori, desfiinţez tot, alteori construiesc în jurul personalităţii lor, alteori desfiinţez ca să deconstruiesc, construiesc ca să desfiinţez.

L.L.: Îţi place să te joci cu minţile lor?
B.G.: Nu vreau să fiu răutăcios. Nu pot să zic că-mi place să mă joc cu minţile lor. Îmi place să construiesc cu mintea lor. De aceea, lucrez tot timpul cu ei pentru că accept opiniile şi sugestiile lor, dar de cele mai multe ori opiniile şi sugestiile mele contează, dar asta nu înseamnă că zic nu la o idee bună.

L.L.: Totuşi, care e metoda ta standard de lucru?
B.G.: Nu ştiu dacă e o metodă standard. Nu aplic nici o metodă, nici un sistem. Pot să zic că sunt adeptul Meyerhold, dar la lucru aplic mai mult Stanislavski. Încerc să iau de peste tot. Eu cred în regula universală a teatrului: teatrul e sugestie şi teatrul e convenţie. Plecând de la astea două lucruri, conştientizez faptul că orice e posibil.

L.L.: Ce înseamnă posibilul pe scenă?
B.G.: M-ai încuiat la întrebarea asta. Înseamnă tot, înseamnă fantezie, magicul, neaşteptatul, viul. Cred că mai degrabă viul, neprevăzutul.

L.L.: Inspiraţia ta vine din...?
B.G.: Mă inspir din eşecuri. Tot timpul mă inspir din eşecuri şi uneori le caut, mi le autoinduc. Trăiesc constant mai mult din eşecuri decât din succese. Atunci când am parte de un eşec meditez asupra lui ceva mai mult decât atunci când am o reuşită. Mă inspir din eşecuri atunci când lucrez, mă inspiri din propriile eşecuri teatrale.

L.L.: Pentru modul tău de lucru, trebuie un actor anume?
B.G.: Ar trebui să fie pregătiţi psihic. Foarte mulţi cedează. Ei trebuie să fie conştienţi de faptul că din punctul meu de vedere nu există individualităţi şi eu nu lucrez cu individualităţi. Am observat asta la studenţi, de aceea prefer uneori un actor mediocru, dar muncitor, unui actor talentat, genial, înzestrat de la natură.

L.L.: Capriciile tale în lucru cu actorii?/ Care sunt tabieturile tale care te fac să construieşti pe scenă?
B.G.: Nu accept să-mi întârzie la repetiţii, nu accept să-mi vorbească în timpul repetiţiilor, nu accept să-şi dea cu părerea în timpul lucrului, uneori nu accept nici relaţii amoroase între colegi pe scenă deoarece mi se par dăunătoare în construcţie. Mai ales tinerii actori nu pot să facă diferenţa între lucrul propriu-zis şi viaţa personală şi nu neapărat că se blochează pe ei, dar îşi blochează partenerul şi nu sunt de acord cu lucrul ăsta. Nu le permit actorilor să vină băuţi sau drogaţi la repetiţii pentru că le dăunează. În mod normal, nu le-aş permite nici după repetiţii, dar nu pot interveni în viaţa lor personală.

L.L.: S-a întâmplat să îi afecteze relaţiile amoroase pe scenă?
B.G.: Da. Cu toate că eram conştient de lucrul ăsta, l-am aplicat tocmai ca să mă conving în totalitate. Ideea asta care funcţionează teoretic, practic stă tot aşa. Nu funcţionează. Nu se pot debarasa. Sunt cupluri celebre în actorie care funcţionează, dar la actorii tineri nu le accept. Îmi place ca actorul să fie viu pe scenă, nu îi cer actorului să ştie textul la perfecţie, nu îi cer să-mi facă nu ştiu ce exerciţii de gimnastică complicate, îi cer doar să caute viul, să caute spontanul. Uneori, îi cer să uite că există text, să uite chiar şi de personajul lui, uneori, îi cer să fie el.

L.L.: Le ceri ce-i mai greu: să fie ei...
B.G.: Într-adevăr, e greu. Am observat că au hiba când încep să-şi construiască personajul, aduc instant o mască, o mimică, un fel de a vorbi, un fel de a merge şi mi se pare forţat. Mie mi se pare că lucrurile nu trebuie să vină brusc, forţat, din asta derivă neveridicul. Asta nu înseamnă că într-un teatru trebuie să fii neapărat veridic, dar trebuie să fii natural în artificialitate şi asta se vede, când lucrurile nu au doza de spontaneitate sau când nu au nebunie scenică.

L.L.: Ce înţelegi prin nebunie scenică? O aplici în "laboratoarele" tale?
B.G.: Dezinhibare totală. Fiecare repetiţie e un laborator. Nu ştiu dacă e de bine sau e de rău, dar nu pot să citesc Munca actorului cu sine însuşi de Stanislavski şi să mă întorc la repetiţii să le zic actorilor acum avem schiţa asta, după aia facem aşa. Îmi place să-i surprind, îmi place să nu-i las să creadă sau să se cramponeze în ideea fixă a personajului pe care şi-o creează unii pentru că o reprezentaţie nu seamănă cu alta, o zi nu seamănă cu alta. Trebuie să fie pregătiţi pentru a primi noul, să fie conştienţi tot timpul că sunt într-o perpetuă schimbare şi cred că de aici vine şi sursa viului. Recunosc că sunt fixist, am o fixaţie pe ideaa asta a teatrului făcut în jurul mesei şi a scaunului. Eu unul nu o aprob. Actorul poate să stea pe scaun în jurul mesei, dar prefer să mi se mai urce şi pe masă la un moment dat.

L.L.: Îţi place actorul revoltat?
B.G.: Da.

L.L.: Cum îţi alegi tu temele?
B.G.: E foarte simplu. Citesc un text şi nu contează dacă e dramatic sau e comic sau orice altă subspecie a teatrului, dacă mă face să râd cel puţin pentru o secundă, lucrez pe el. În rest, sincer, mă surprind şi pe mine, adică acasă îmi fac temele, dar nu caut niciodată să insist, nu caut niciodată să fixez nimic. Accept ideile actorilor, dar le nuanţez, le trec prin filtrul meu deoarece consider că e mai bine aşa. Universul lor trebuie adaptat la universul meu şi nu există un compromis în meseria asta. Am probat pe propria-mi piele ideile din exterior în spectacole şi nu au ieşit niciodată bine, ele trebuie să pornească de la aceeaşi sursă. Oricum, mă folosesc de orice, mă folosesc şi de întâlnirea cu femeia de serviciu de pe scară, profit de orice văd. Orice văd este al meu, orice ideea pe care o aud, o preiau şi devine a mea, nu las nimic.

L.L.: Am remarcat că eşti interesat de fizicalitate datorită studiilor tale asupra lui Artaud şi asupra lui Grotowski. De ce te regăseşti mai mult în aceste două stiluri?
B.G.: Artaud, Grotowski, Meyerhold, mai degrabă. Nu-mi place să văd că stau la masă şi nu fac nimic. Cred că vobesc pe limbajul generaţiei mele.

L.L.: Care-i limbajul generaţiei tale?
B.G.: Noi, ăştia tineri ne plictisim repede, nu aveam timp să stăm să medităm prea mult la subînţelesurile tăcerii. Mă pun în postura spectatorului care vrea să vadă acţiune, care vrea să se simtă tot timpul implicat în ceea ce vede. Mişcarea dusă la extrem îi ţine acolo, activează în mine ca privitor resorturile care mă fac să fiu atent, să las deoparte telefonul şi să mă uit la ce fac ăia pe scenă. Binenţeles, că lucrul ăsta trebuie şi contrabalansat cu momente de repaus şi sunt mai mult decât necesare, dar ideea asta de a face un teatru realist care imită natura mi se pare un pic depăşită. Ştim că teatrul înseamnă sugestie şi înseamnă imitaţie şi oricât am încerca noi să imităm fenomenele naturii, nu o să reuşim niciodată să le reproducem. În teatru, ne putem permite să dilatăm timpul, să dilatăm spaţiul sau să-l comprimăm, binenţeles păstrând acei piloni de rezistenţă ai sugestiei care ne sugerează, să ne menţină în convenţia poveştii respective. Ca şi exemplu, dacă vreau să aduc pe scenă o zi toridă de plajă, pot să aduc pe plajă toate năzbâtiile pământului, dar trebuie totuşi să-i las nisipul să se înţeleagă că e o plajă.

L.L.: Eşti un adept al simbolurilor?
B.G.: Da, le folosesc deseori în exces şi nu ştiu dacă-i neapărat ortodox, dar într-adevăr sunt pasionat de ideea misticului şi a ritualului şi a cultului. Consider că ceea ce facem noi nu e cu mult diferit cu ce se petrece într-o biserică sau într-o sinagogă.

L.L.: Cât de mult ai să mai apelezi la stilurile regizorilor amintiţi?
B.G.: Cred că mult timp de acum încolo, până o să-mi descopăr propriul meu drum, propriile mele soluţii şi mi-ar plăcea să cred că tot ceea ce am lucrat şi am experimentat cu actorii să le fie de ajutor colegilor ce vin după mine.

L.L.: Dacă nu exista regia, ce erai?
B.G.: Eram un ratat al societăţii. Trăiesc cu teama ratării, trăiesc cu teama morţii. Mă urmăresc constant friciile astea. Orice vine din interior, devine productiv dacă îţi doreşti. Eu nu fac diferenţa între bine sau rău, frumos sau urât, pentru mine totul e un tot.

Eu nu am epuizat nici pe departe nici subiectul, nici portretul, nici personalitatea lui Corneliu Zelea Codreanu

Cunoscută pentru volumele Spovedanie la Tanacu şi Cartea judecătorilor (care au stat la baza filmului După dealuri, în regia lui Cristian Mungiu), dar şi pentru Nopţile patriarhului, În ţara lui Dumnezeu, Povestea domniţei Marina şi a basarabeanului necunoscut şi biografiile Regina Maria. Ultima dorinţă şi Mihai I, ultimul rege al românilor, Tatiana Niculescu a lansat în 2017 biografia Mistica rugăciunii şi a revolverului. Viaţa lui Corneliu Zelea Codreanu, un volum care, în mod previzibil, a stârnit controverse, dar s-a şi bucurat de vânzări bune. Autoarea a expus povestea neromanţată a unui personaj istoric incomod şi ambiguu într-o manieră detaşată şi obiectivă, dar totodată accesibilă publicului larg în scopul sporirii nivelului de înţelegere al lui Corneliu Zelea Codreanu în contextul epocii în care acesta a trăit.

Tatiana Niculescu a prezentat cartea la cea mai recentă ediţie a Salonului de Carte Bookfest Tîrgu Mureş, 2017, alături de Cornel Sigmirean şi Ioan Chiorean, iar la finalul evenimentului a avut amabilitatea de a-mi acorda un interviu în care să discutăm puţin despre această ultimă apariţie editorială, şi nu numai.




Andrei Vornicu: Probabil sunteţi la curent de lansarea documentarului Ţara moartă în regia lui Radu Jude, în care se tratează problema pogromului evreiesc din România. Această producţie marchează, de asemenea, o tendinţă de demistificare a istoriei. Credeţi că societatea actuală doreşte să facă acest demers în sens general?
Tatiana Niculescu: Sigur că da. Mai cu seamă generaţiile tinere, în care eu am cea mai mare încredere, pot să afle o variantă cât mai aproape de adevăr a istoriei noastre, fie că e vorba de istorie veche, fie că e vorba de istorie interbelică, fie că e vorba de istorie modernă şi contemporană.

A.V.: Din punctul meu de vedere, există o ruptură între opinii care se plasează în extreme şi nu există o variantă de mijloc, echilibrată. Credeţi că, din acest punct de vedere, există premisele de a fi receptat în mod corect un personaj istoric, un eveniment istoric sau chiar istoria, în ansamblu?
T.N.: Da şi nu. Nu pentru cei care urmează o singură versiune, excesivă, şi da pentru cei care sunt dispuşi, chiar dacă le convine mai puţin sau poate că iniţial nu sunt de acord cu altă perspectivă asupra istoriei decât cea pe care o au. Aceştia sunt dispuşi să accepte că există mai multe perspective asupra unui eveniment istoric, şi cu cât ştii mai multe şi cu cât ai o privire mai completă asupra unui eveniment sau a unei epoci, cu atât înţelegerea acelei epoci e mai bună şi mai dătătoare de înţelepciune.

"Despre omul Corneliu Zelea Codreanu cred că încă mai avem lucruri de aflat."

A.V.: Cu ce completează portretul făcut de dumneavoastră lui Corneliu Zelea Codreanu cel care deja există în societatea noastră?
T.N.: Portretul lui Codreanu nu este suficient cunoscut publicului larg. Cred mai curând că se ştiu multe lucruri care sunt de natură academică şi de discurs istoric despre perioada legionară, despre activitatea acestei organizaţii, despre fenomenul legionar, despre încadrarea în epocă, despre anii '30 şi tot contextul lor politic, dar despre omul Corneliu Zelea Codreanu cred că încă mai avem lucruri de aflat. Această biografie a lui Codreanu nu este decât un pas către, aş vrea să cred, cât mai multe biografii ale acestui personaj, dar şi ale multor personalităţi istorice care ne rămân necunoscute pentru că de fapt nu ne-a povestit nimeni viaţa lor. Cu cât am avea mai multe astfel de lucrări, cu atât ar fi mai bine, pentru că publicul ar avea la îndemână nişte instrumente prin care ar putea să se apropie cu mai multă autenticitate de o epocă, de o istorie şi de o personalitate istorică.

A.V.: Cartea se înscrie într-o linie de maximă obiectivitate. Aş fi curios să aflu părerea subiectivă a autoarei asupra personajului.
T.N.: Părerea subiectivă ce-ar însemna, dacă-mi place sau nu îmi place de Codreanu? M-am întrebat adesea ce s-ar fi întâmplat dacă Corneliu Zelea Codreanu nu ar fi fost asasinat şi ar fi continuat o carieră politică parlamentară. Nu ştiu dacă şi-ar mai fi amintit astăzi cineva, ceva despre el sau dacă ar fi rămas o figură oarecare, poate puţin exotică, a parlamentarismului interbelic. Faptul că el a fost asasinat, faptul că a fost asasinat, în plus, în urma unui proces care a fost o mare farsă, asta a făcut din el un erou, un martir, şi i-a creat o aură mitologică pe care dacă ar fi murit la adânci bătrâneţe în patul lui nu ar fi avut-o cu siguranţă. Dar asta nu îl face mai puţin interesant. Este o personalitate extrem de interesantă şi care încă rămâne să fie descoperită. Eu nu am epuizat nici pe departe nici subiectul, nici portretul, nici personalitatea lui Corneliu Zelea Codreanu. În numeroase ţări europene apar anual nenumărate biografii: ale lui Hitler, Mussolini, Stalin, Lenin, şi mulţi alţii. Ar fi normal să avem şi noi cât mai multe biografii ale oamenilor care au marcat în bine sau în rău istoria noastră fiindcă din asta învăţăm să nu mai repetăm greşelile trecutului, altminteri le vom repeta la nesfârşit.

A.V.: V-ar interesa, de exemplu, să scrieţi biografia unui personaj precum Ceauşescu?
T.N.: Sigur că da. Oricând. Numai că, deocamdată, eu rămân în perioada interbelică. Încă mă pasionează şi mă preocupă această perioadă.

A.V.: Chiar urma să vă întreb ce fel de personaje sau epoci vă atrag în mod special.
T.N.: Cred că perioada interbelică, cel puţin pentru mine, încă nu e suficient explorată. Mi-ar plăcea să descopăr şi să scriu şi despre personalităţi mai puţin controversate sau despre care se vorbeşte mai puţin, dar care în epoca lor au fost cu totul remarcabile.

A.V.: V-aţi ales un potenţial subiect?
T.N.: Pentru următoarea biografie? Da, dar nu vă spun cine este (râde).

A.V.: E de sex masculin sau feminin?
T.N.: E de sex masculin, şi o perioadă din viaţă este contemporan cu Codreanu, dar e mai tânăr decât acesta.

"Mă străduiesc foarte mult să nu mă povestesc pe mine în cărţile mele."

A.V.: Nu vă tentează deloc literatura 100% ficţională?
T.N.: Ba da, sigur că mă tentează ficţiunea, numai că deocamdată şi mai tare mă tentează vieţile adevărate ale oamenilor adevăraţi. Să scriu biografii este forma mea de manifestare civică. Cred că scriind, pe înţelesul publicului larg, biografii ale unor personalităţi istorice ajut la maturizarea noastră politică şi la mai bunele relaţii între noi. Cred sau sper să ajute din punctul de vedere al toleranţei, din punctul de vedere al unei oarecari înţelepciuni cu care te deprinde înţelegerea istoriei.

A.V.: Care sunt exigenţele pe care vi le impuneţi când vă apucaţi de un proiect nou?
T.N.: Întâi de toate, încerc să mă documentez foarte bine. Fac multe cronologii, fac multe fişe şi arbori genealogici, depinde de ce personaj este vorba. Încerc să înţeleg cât pot de bine epoca şi, lucrul cel mai greu, care vine de fapt la sfârşit, este când pun toate astea deoparte şi încerc ca, intrând în pielea personajului, să privesc lumea de atunci cu ochii lui sau cu ochii ei. În orice caz, în toate cărţile mele mă străduiesc să pun între paranteze eventualele mele opţiuni politice, ideologice sau de altă natură, propriile mele prejudecăţi sau propriile mele aşteptări şi să proiectez asupra unei personalităţi reale fantasmele mele despre acea personalitate sau despre epoca în care a trăit. Mă străduiesc foarte mult să nu mă povestesc pe mine în cărţile mele, ci să mă apropii cât pot de mult de viaţa acestor oameni despre care povestesc.

A.V.: Este vreun autor de biografii din străinătate care v-a influenţat?
T.N.: Eu am trăit nişte ani buni în Marea Britanie şi acolo există o tradiţie îndelungată a biografiilor. Se scriu foarte multe biografii despre personalităţi contemporane şi despre figuri ale istoriei. E un gen literar extrem de bogat şi care, desigur, m-a influenţat şi m-a preocupat şi pe mine încercând cumva să-l împământenesc în România unde sunt nenumărate personalităţi istorice, şi nu numai, care ar merita biografii. Chiar cred că acest gen literar, care e un fel de cenuşăreasă a literaturii la noi, ar merita mai mult, şi asta încerc să fac, să familiarizez publicul cu acest mod de a citi şi de a privi istoria.

Este esenţial să sprijinim muzica românească şi pe autorii români şi să stimulăm, evident, creaţia vie, creaţia de ultimă oră

(Adrian Iorgulescu - Preşedintele Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din România)
 
Oltea Şerban-Pârâu: În luna noiembrie 2017 începe Festivalului Meridian, ediţia a XIII-a. Uniunea Compozitorilor este cunoscută publicului prin asociere cu UCMR-ADA, într-o anumită măsură iar, într-o măsură mai mică, prin evenimentele culturale pe care le generează sau le susţine. Festivalul Meridian este unul dintre acestea, Săptămâna Internaţională a Muzicii Noi este un alt festival important. Ce ne puteţi spune despre aceste două evenimente şi cât de importantă este contribuţia Uniunii pentru ele?
Adrian Iorgulescu: Este vorba de o contribuţie hotărâtoare, pentru că toată logistica celor două festivaluri se face de către instituţia noastră. În plus finanţarea, mare parte a finanţării incubă tot Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor. Sunt două festivaluri importante pe care le realizăm şi care vin să conducă, pe de o parte, la o mai bună cunoaştere de către public a muzicii contemporane, a muzicii noi româneşti şi străine şi în egală măsură un schimb de experienţă, un schimb de valori între compozitorii noştri şi compozitorii din afară. Festivalul Meridian din această toamnă începe pe data de 6 noiembrie 2017, durează o săptămână şi vin, pe lângă foarte mulţi autori români cu piese în primă audiţie absolută, compozitori din alte ţări - sunt cântate lucrările unor compozitori din Europa şi nu numai din Europa, din state importante cu tradiţie - muzică germană, poloneză, franceză... Avem compozitori care vin şi personal din Austria, din Israel, din SUA pentru a onora concertele cu prezenţa lor. Avem nişte maeştrii ai muzicii contemporane care au contact direct cu compozitorii români, dar şi lucrări de pretutindeni care apar în atenţia publicului bucureştean.

O.Ş.-P.: Dar despre Săptămâna Internaţională a Muzicii Noi, un festival foarte longeviv, ce ne puteţi spune acum?
A.I.: Despre Săptămâna Internaţională a Muzicii Noi (SIMN) vom vorbi, poate, mai mult în preajma desfăşurării lui. Proiectul a început în 1991, iar prima ediţie a fost făcută de regretatul Ştefan Niculescu în calitate de director artistic şi continuă neîntrerupt de atunci. Simplul fapt al acestei continuităţi pentru România cred că este simptomatic şi important, pentru că la noi idei, entuziasme... sunt multe, dar durează foarte puţin, iar majoritatea proiectelor începute clachează pe drum. Ca atare, despre SIMN ediţia 2018 nu pot să vă spun decât că va fi, cred, una deosebită. Directorul acestei ediţii este compozitorul Dan Dediu şi am stabilit deja liniile de forţă într-o colaborare simptomatică şi importantă cu filarmonici din ţară, lucru care la ediţiile precedente a fost mai estompat. Am avut, într-adevăr - şi trebuie să recunosc - o colaborare excelentă cu Societatea Română de Radiodifuziune de-a lungul tuturor acestor ani, atât cu cele două orchestre ale sale care au fost prezente la toate ediţiile, Orchestra Naţională Radio şi Orchestra de Cameră, cât şi cu corul academic şi cel de copii. Acum, însă, avem colaborări pe care le doresc fructuoase şi de lungă durată cu Filarmonica din Bucureşti, cu Filarmonica din Iaşi, din Timişoara. Încercăm să extindem spectrul de la o focalizare bucureşteană a acestui eveniment către una naţională şi lucrul nu este întâmplător, pentru că în 2018 marcăm un eveniment excepţional - Marea Unire - iar, pe lângă aceste evenimente de care vorbeam, am dori să organizăm şi altele şi, să facem să se întâlnească într-o frumoasă extensie muzica românească clasică cu cea contemporană. Avem un proiect în derulare cu Uniunea Compozitorilor din Moldova tocmai pentru a da această amprentă unui eveniment centenar. Pentru că tot vorbim de centenar, dincolo de aceste festivaluri, aş dori să spun că în 2020 Uniunea Compozitorilor împlineşte 100 de ani de la înfiinţare şi atunci sigur că avem o sumedenie de programe pe care le conturăm deja pentru a le pune în practică.

O.Ş.-P.: Uniunea compozitorilor se implică, din câte ştiu, şi în alte festivaluri de gen...
A.I.: Pe lângă aceste două festivaluri de la care am plecat, doresc să mai amintesc şi alte contribuţii ale filialelor noastre din ţară, prin care sunt finanţate de către Uniunea Compozitorilor alte evenimente - Festivalul Muzicii Româneşti de la Iaşi, Cluj Modern, Festivalul Intrada de la Timişoara care începe tot în noiembrie 2017 şi unde sunt prezente multe lucrări ale autorilor noştri.

O.Ş.-P.: Toate fiind festivaluri de muzică contemporană, modernă?
A.I.: Sigur. Am vorbit în principal despre ele. Există şi alte festivaluri, de exemplu, zilele acestea se desfăşoară, cu sprijinul, în juriu, al compozitorilor care sunt membrii ai Uniunii noastre, Festivalul de la Târgovişte de romanţe, Crizantema de aur, a 50-a ediţie. Pot să vă dau şi alte exemple, desigur. Participăm la Mamaia Copiilor în fiecare an ca membrii în juriu, dar şi cu lucrări ale membrilor noştri. Şi pentru că tot s-a amintit aici despre o altă instituţie înfrăţită, oarecum, cu Uniunea Compozitorilor, despre UCMR-ADA - asociaţia pentru drept de autor - organizăm în 4 şi 5 noiembrie 2017 prima ediţie a concursului de muzică uşoară românească, în colaborare cu Societatea Română de Radiodifuziune şi cu Societatea Naţională de Televiziune. Aceste concerte concurs se desfăşoară la Sala Radio, spaţiu care a intrat tot mai mult în circuitul artistic în ultimii cinci ani, găzduind tot mai multe evenimente. Este un concurs de muzică românească pe texte româneşti şi deschidem tuturor generaţiilor posibilitatea de afirmare cu lucrări noi, cu piese interesante. Mi-aş dori să fie un eveniment. Este la prima sa ediţie, un concurs exclusiv de muzică pop românească. UCMR-ADA dă şi premiile şi pune la dispoziţie şi juriul. Sunt numai prime audiţii, iar premiile sunt consistente. Premiul I este de 5.000 de euro, Premiul II - 4.000 de euro, Premiul III - 3.000 de euro. Sunt, cred, nişte recompense generoase.

O.Ş.-P.: Recompense atractive, într-adevăr. Aşadar aveţi resurse şi pentru idei noi. Acest concurs este la prima ediţie în 2017. Trecând la un alt aspect al activităţii uniunii. În ce constă acum, în 2017, sistemul achiziţiilor de opere noi... pentru că este o altă faţetă a Uniunii Compozitorilor, poate mai puţin cunoscută, acest aport financiar la susţinerea noilor opere de compoziţie şi, respectiv, muzicologie?
A.I.: În toate aceste domenii, se făceau aceste achiziţii în fiecare an, chiar înainte de 1990, dar atunci aveau un caracter cu dedicaţie, în principal, şi se făceau când şi când. Acum le facem de două ori pe an - o sesiune de vară la sfârşitul lunii iunie şi o sesiune de toamnă-iarnă în noiembrie-decembrie. Este un mijloc prin care Uniunea sprijină creaţia originală care, de altfel, este principala noastră menire. O spuneau de altfel şi George Enescu şi iniţiatorii uniunii de care vorbeam puţin mai devreme, cei care au contribuit la acea înfiinţare din 1920, de la care se va împlini, peste doi ani, centenarul acestei, zic eu, vizionare iniţiative: este esenţial să sprijinim muzica românească şi pe autorii români şi să stimulăm, evident, creaţia vie, creaţia de ultimă oră aşa cum s-a spus în toate genurile şi în toate domeniile, inclusiv ale muzicologiei. Vreau să spun că acest proiect se derulează într-un parteneriat când mai bine conturat, când mai puţin bine conturat cu Ministerul Culturii. În 2017, în toamnă, am avut surpriza să vedem că suma pe care Ministerul ne-o promisese s-a diminuat cu 40%, chiar zilele acestea am discutat pe această temă dar, în fine, va trebui să suplinim noi din alte fonduri şi prin alte eforturi financiare. Proiectul se derulează, după cum spuneam, în parteneriat cu Ministerul, dar aş mai adăuga şi faptul că Uniunea face pe speze proprii comenzi în fiecare an şi aceste comenzi sunt destul de importante financiar. Este un alt palier de stimulare a creaţiei. Autorul vine cu un proiect, o comisie specializată vede, cercetează, analizează aceste proiecte şi dă o comandă autorului care, la finalizarea perioadei de incubaţie, de lucru şi de erupţie, să-i spunem, compoziţională sau muzicologică, îşi primeşte suma. Este un alt mijloc prin care încercăm să ajutăm creaţia românească.

O.Ş.-P.: Aş mai avea o întrebare legată de Editura Muzicală. Ce mai produce Editura Muzicală şi cam cât anual la acest moment şi în ce sistem funcţionează în relaţia cu Uniunea?
A.I.: Editura este în subordinea Uniunii Compozitorilor dar este o entitate economică şi funcţionează, cu sprijinul logistic şi financiar al Uniunii. Produce un număr important de cărţi şi partituri. Este singura editură în acest domeniu. În 2016 a produs peste 50 de cărţi de muzicologie şi câteva zeci de partituri. Chiar săptămâna viitoare avem o şedinţă de consiliu şi vom prezenta membrilor consiliului 10 partituri noi scoase pe cheltuiala Uniunii Compozitorilor de către editura noastră. Desigur, sunt şi alte lucruri pe care le face, de exemplu scoatem acum, cred că este a XX-a ediţie, sau mai bine, CD-urile din ciclul Antologia Muzicii Româneşti pe care le edităm şi în 2017 cu câteva importante prezenţe discografice din muzica zilelor noastre, dar şi compozitori de mare valoare, aparţinătorii patrimoniul muzical naţional. Uniunea mai face un lucru important - scoate două reviste: Actualitatea Muzicală, cu apariţie lunară şi, cu opt apariţii anuale şi Revista Muzica. Una oglindeşte viaţa muzicală curentă, mă refer la Actualitatea Muzicală, iar cealaltă este o revistă ştiinţifică care publică studii, eseuri, articole de o oarecare extensie şi greutate conceptuală.

O.Ş.-P.: Intenţionaţi să abordaţi acest centenar al Uniunii compozitorilor şi muzicologilor şi din punct de vedere istoriografic?
A.I.: Vizavi de demersul muzicologic, am avut o discuţie la nivelul Biroului Executiv şi am încredinţat un mandat Biroului de Muzicologie şi Critică Muzicală a Uniunii Compozitorilor, coordonatorului acestuia, Nicolae Gheorghiţă, să realizeze în următorul an şi jumătate o Istorie a muzicii româneşti - de la începuturi şi până în prezent. Este un lucru extraordinar, pe care îl va finanţa în totalitate Uniunea Compozitorilor, vom apela la cei mai buni cunoscători în domeniu, nu numai din Bucureşti, ci şi din centrele importante universitare ale ţării şi sunt convins că vom avea aceste volume cu ocazia împlinirii centenarului de la înfiinţarea Uniunii Compozitorilor. Este un proiect de care nu numai muzica românească, ci, eu cred, cultura românească are nevoie. Este o perspectivă exhaustivă asupra muzicii româneşti şi asupra evoluţiei sale şi, cu o concentrare specială pe ultima sută de ani, când s-au întâmplat cele mai semnificative evenimente din acest punct de vedere.

*****

Pe Ozana Oancea o cunoaşteţi cu siguranţă din filmele în care a jucat (Captivi de CrăciunFelicia, înainte de toateVisul lui Adalbert sunt doar câteva dintre ele) însă ce (probabil) nu ştiţi e că Ozana este o prezenţă foarte activă şi în zona organizării festivalurilor de film şi, iată, în 2017 ne propune selecţia celei de-a 12-a ediţii a Zilelor Filmului German. (Mai multe detalii despre filmele din ZFG 2017 aici).



Dan Lupu: Cum începi să lucrezi la o selecţie de film? Îţi alegi o temă sau pur şi simplu vezi tot ce se poate vedea şi decizi ulterior?
Ozana Oancea: În acest caz tema era clară: filme recente (2016-2017), producţii germane sau, desigur, heutzutage, co-producţii cu Germania. Selecţia a fost încheiată la începutul verii, deja au apărut filme pe care le va viziona selecţionerul următoarei ediţii. Atunci când ai un festival tematic (de ecologie, de film experimental, horror, etc) cauţi filme tematice. Dar atunci când faci un showcase al producţiei cinematografice a unei ţări, cauţi să alegi filmele care ţi se par interesante, cât mai diverse, indiferent de tematici sau stiluri.
Dar, ca să răspund, eu am văzut tot ce se putea vedea în februarie-martie 2017. Pe măsură ce vedeam, începeau să se arate legături, complementarităţi.

D.L.: Ce urmăreşti atunci când vezi un film? Cum ar trebui să fie cel care să te convingă din prima?
O.O.: Nu urmăresc CEVA când văd un film. Urmăresc filmul. Mi se întâmplă (des) să nu mă uit până la capăt (atunci când am găsit filmul în căutările mele neştiute de autori; dacă am solicitat filmul sau mi-a fost trimis spre vizionare, mă uit, desigur, până la capăt). Filmul care să mă convingă din prima? Filmul care mă emoţionează, care mă atinge, care mă urmăreşte un timp. (Şi filmul cu actori foarte buni!)

D.L.: Trebuie să le spunem celor care citesc că una dintre limbile pe care le vorbeşti este germana. Recunosc că pentru un nevorbitor, limba asta pare destul de matematica. Cum sunt filmele vorbite în germană?
O.O.: Cu limba matematică... nu aş putea răspunde. Recunosc însă că am profitat şi am jucat cartea asta: mulţi dintre predecesorii selecţioneri nu erau vorbitori de germană. Eu mi-am dorit ca în 2017, când am fost invitată eu să fac selecţia, să aleg filme în care să se vorbească mult în germană, nu exclusiv, dar mult. Deci filmele vorbite în germană (sau în mare parte în germană) din ZFG 2017, filmele care m-au convins (din prima), sunt filme cu actori foarte buni, cu emoţie, cu umor, cu spirit, cu melancolii, filme care nu plictisesc (!), care povestesc cursiv.

D.L.: Spune-ne câte puţin despre selecţia 2017 de la #ZFG12!
O.O.: Am grupat filmele două câte două, în jurul câte unei teme: Artist-Căutare (Selbstkritik eines bürgerlichen Hundes şi Casting), Ţăran-Azi (Die letzte Sau şi Die Einsiedler), Bărbat-Femeie (Der traumhafte Weg şi Gleissendes Glück), Călătorii-Lumi (Als Paul über das Meer kam şi Der geilste Tag), Adolescenţă-Descoperire (Die Mitte der Welt şi Offline - Das Leben ist kein Bonuslevel). Am pus coperta de deschidere, In Zeiten des abnehmenden Lichts / In Times of Fading Light, în regia lui Matti Geschonneck, un film complet, concentrat, solid, cu un Bruno Ganz din nou monumental, iar Simona Strungaru închide ZFG cu o revizitare muzicală originală a două filme de Ernst Lubitsch- un eveniment dinamic, energizant, pe care abia îl aştept!


D.L.: Ai vreun film favorit? Ce n-ar trebui sub nicio formă să ratez?
O.O.: Îmi plac foarte mult filmele din ziua 3, Casting şi Selbstkritik eine bürgerlichen Hundes. Foarte mult. Separat, dar mai ales împreună. Îmi place foarte mult filmul de deschidere. Ar trebui văzute toate.

Organizate de Goethe-Institut, Zilele Filmului German sunt anul acesta la cea de-a 12-a ediţie care are loc între 3 şi 9 noiembrie 2017 la Cinemateca Eforie.