marți, 7 decembrie 2021

Introducere la Reîntoarcerea în Reich

 

Eric Lichtblau
Reîntoarcerea în Reich.
Misiunea secretă a unui refugiat evreu împotriva Germaniei naziste
Editura Meteor Press, 2020

Traducere din limba engleză de Adina Barvinschi


Citiţi un fragment din această carte.

*****
Introducere

Această carte s-a născut în urma unei conversaţii întâmplătoare despre eroism şi Holocaust. Acum câţiva ani m-am întâlnit la o cafenea din Washington cu Eli Rosenbaum, un perseverent vânător de nazişti care-mi oferise numeroase informaţii preţioase pentru cea mai recentă carte a mea. În acea dimineaţă mă uitasem rapid peste titlurile zilei şi citisem necrologul unui european obscur care ascunsese nenumăraţi evrei de prigoana naziştilor cu şapte decenii în urmă. I-am povestit lui Eli despre necrolog şi am recunoscut, foarte jenat, că nu mai auzisem până atunci de respectiva persoană. L-am întrebat de ce aflam despre existenţa atâtor eroi anonimi din timpul Holocaustului abia după moartea lor?

Eli n-a ştiut ce să-mi răspundă.
- Bun, am continuat, spune-mi numele cuiva de care mi-aş dori să fi auzit înainte să moară.

De această dată nu a ezitat.
- Ar trebui să te întâlneşti cu Fred Mayer, mi-a sugerat el. Supravieţuitor al Holocaustului şi erou de război. Locuieşte în Virginia de Vest. Are mai bine de 90 de ani.

Astfel am aflat pentru prima oară de Freddy Mayer. Eli mi-a oferit un scurt rezumat al uimitorului său parcurs: adolescent evreu în Germania, refugiat în America în urma Holocaustului, spion şi erou de război în Austria ocupată de nazişti. După toţi aceşti ani, a adăugat Eli, se făceau, în sfârşit, demersuri pentru a i se acorda preţuita Medalie de Onoare.

Am vrut să-l cunosc pe Freddy. Scriam de ani de zile despre ticăloşi - naziştii din timpul celui de-al Doilea Război Mondial şi nemernicii de azi din capitala Statelor Unite -, iar povestea sa promitea o pauză care m-ar fi putut inspira. Eli m-a ajutat să intru în contact cu el, iar în februarie 2016 am parcurs cu automobilul drumul de nouăzeci de minute dintre Washington, DC şi cabana lui Mayer din pădurile Virginiei de Vest - în apropierea unui cazinou şi a unei piste de curse. Am petrecut alături de el o după-amiază emoţionantă. Avea 94 de ani şi nu mai auzea prea bine - am aflat ulterior că rămăsese cu sechele în urma relelor tratamente aplicate de nazişti -, dar altfel părea remarcabil de sprinten. Trăia singur şi putea încă să conducă automobilul, să cureţe zăpada cu lopata şi să le livreze alimente, prin programul Meals on Wheels, vecinilor săi vârstnici mai puţin independenţi. Putea şi să redea fără ezitare din memorie numele şi datele asociate cu povestea sa de război. Mi s-a părut un om veşnic tânăr.

Mi-a povestit cum crescuse în Germania ca evreu, despre copilăria sa fericită otrăvită de nazişti. Mi-a descris ezitarea tatălui său de a pleca din ţara care îl decorase după ce luptase eroic ca ofiţer în timpul Primului Război Mondial. Am discutat despre viaţa sa de imigrant adolescent în Brooklyn şi, bineînţeles, despre misiunea sa de spionaj în zonele controlate de nazişti.

Citisem deja câte ceva despre echipa de spionaj de trei oameni pe care o condusese prin Alpii austrieci. I-am mărturisit că mi se părea incredibil faptul că reuşise să se dea drept ofiţer german timp de mai bine de două luni într-o enclavă nazistă şi să adune informaţii valoroase despre anumite operaţiuni militare. A zâmbit şi m-a corectat cu blândeţe. Nu se deghizase doar în ofiţer nazist: activase şi ca muncitor francez într-o fabrică germană. Mi-a spus cu un accent francez exagerat că îşi schimbase pur şi simplu pronunţia numelui în Freh-deh-REEK May-YEHR. A izbucnit în hohote de râs şi mi-a zâmbit cu toţi dinţii - aveam să aflu mai târziu că aceasta era o trăsătură care-l definea.

A devenit însă extrem de serios cât timp mi-a povestit cu detalii cutremurătoare capturarea sa ulterioară de către Gestapo. S-a ridicat din scaun încet, dar ferm, şi mi-a arătat cum călăii nazişti îl ridicaseră pe două prăjini şi îl torturaseră timp de ore întregi. A jucat întreaga scenă îngrozitoare şi mi-a demonstrat cu încetinitorul lovitura de pumn circulară primită în bărbie. A revenit apoi la accentul franţuzesc şi m-a asigurat că îşi ţinuse gura, repetându-le călăilor nazişti că era doar un muncitor şi nu ştia nimic despre nicio acţiune de spionaj americană. Je ne sais rien! "Nu ştiu nimic!"

Casa era împânzită de relicve grăitoare din război. Pe peretele din bucătărie se afla o fotografie mare cu un B-24 Liberator în plin zbor - avionul cu care se întorsese în Reich. Era semnată de ceilalţi membri ai expediţiei sale. Lângă uşă se afla o statuie înaltă de aproape un metru a lui William Donovan, cel care înfiinţase Office of Strategic Services, agenţia de spionaj din timpul războiului care-l paraşutase în Austria. Într-o ramă acoperită cu sticlă erau cele şase medalii pe care le primise. Freddy ar fi vrut să-mi arate încă o medalie: "Vulturul de aur din Tirol" decernat de ambasada Austriei la patru decenii după sfârşitul războiului. A scormonit după ea într-o comodă din dormitor, dar a renunţat, frustrat. Medalia, la fel ca povestea sa, părea să fi fost pusă bine undeva şi în mare parte uitată.

I-am spus lui Freddy că doream să scriu despre el - poate într-o carte sau poate în New York Times, pentru care lucram în Washington ca reporter de investigaţii. A ridicat din umeri, vrând parcă să spună că nu conta. Aveam să aflu că ridicatul din umeri era o altă trăsătură personală a lui Freddy, la fel ca zâmbetul larg.
- Ei, ce-ar mai fi de spus? m-a întrebat.

În ultimii 40 de ani apăruseră câteva cărţi şi filme documentare despre misiunea sa şi despre alte câteva operaţiuni de spionaj antinaziste notabile întreprinse de OSS. A scos din bibliotecă şi mi-a arătat o carte publicată în anii '70.

I-am explicat că mi se părea că mai erau multe de spus. Foarte mulţi oameni nu ştiau, din păcate, despre actele de eroism din război ale refugiaţilor şi era un moment foarte bun pentru a le reaminti. În timpul campaniei pentru alegerile prezidenţiale din anul 2016, candidatul Donald J. Trump a făcut din denigrarea imigranţilor tema centrală a platformei sale politice. Tot atunci a declanşat şi o dezbatere mistificatoare despre semnificaţia eroismului după ce afirmase că senatorul John McCain, care petrecuse mai bine de cinci ani în Vietnam ca prizonier de război, "nu era un erou" pentru că fusese capturat. Mă fascina povestea lui Freddy de la refugiat la erou de război şi mi se părea că America îşi uita adevăraţii săi oameni remarcabili şi locurile din care se trăgeau.

La sfârşitul unei conversaţii care ar fi putut să dureze o noapte întreagă, Freddy m-a invitat să revin curând pe la el. A murit pe neaşteptate două luni mai târziu, în aprilie 2016. Am scris până la urmă în New York Times despre faptele de eroism ale lui Freddy, dar a fost vorba, din păcate, de necrologul său. Titlul era "Frederick Mayer, un evreu care i-a spionat pe nazişti după refugierea din Germania, moare la vârsta de 94 de ani". Era o poveste demult uitată despre curaj şi despre război, la fel ca ferparul pe care îl citisem în drum spre întâlnirea cu Eli Rosenbaum.

În timp ce lucram la necrologul lui Freddy, l-am sunat pe John Billings, pilotul care-l dusese împreună cu echipa sa în Austria ocupată de nazişti şi care-i paraşutase în Reich.
- Mă uluia, mi-a spus veteranul în vârstă de 92 de ani, în vocea căruia se auzea durerea produsă de decesul vechiului său prieten. Se născuse fără gena fricii. Nu-i era teamă de nimic.

Un epitaf minunat pentru un om care a fugit de nazişti, dar apoi s-a întors şi ne-a ajutat să îi înfrângem.

Prefaţă la Cum să dormi... inteligent

 

Shawn Stevenson
Cum să dormi... inteligent

21 de strategii fundamentale pentru a dobândi un corp mai sănătos,
o stare generală de bine şi mai mult succes cu ajutorul somnului

Editura Herald, 2020
Traducere din engleză de Daniela Fudulu


Citiţi un fragment din această carte.

*****
Prefaţă

Conceptul de somn are probleme de PR şi maximă nevoie de o campanie de marketing. Somnul nu e sexy. Deşi cei mai mulţi dintre noi se descurcă cu foarte puţină odihnă, somnul este o componentă esenţială a vieţii. Majoritatea doctorilor şi experţilor în sănătate publică refuză să considere somnul ca fiind fundamental pentru o stare optimă de sănătate. Somnul pare pur şi simplu un fleac la care se pricepe toată lumea, astfel că puţini i-au acordat atenţie. Cel puţin până acum.

S-a demonstrat că somnul este elementul de care depind atât capacitatea noastră de a scăpa de kilogramele în plus, de a încetini îmbătrânirea, de a preveni cancerul, cât şi cea de a ne îndeplini eficient sarcinile de lucru - iar toate acestea deoarece somnul reglează cea mai mare parte din producţia de hormoni. Somnul face parte din ritmul nostru circadian, ceea ce înseamnă că este parte dintr-un proces repetitiv, cu o durată de 24 de ore, cauzat de ciclicitatea lumină-întuneric din mediul în care trăim. Cel puţin 15% din ADN, inclusiv mecanismele de refacere ale corpului, sunt influenţate de ritmul circadian.

Pesemne că vă gândiţi: "Bine, doamna doctor, o să iau un Zolpidem şi mai vorbim mâine dimineaţă". Din păcate, produsele farmaceutice nu sunt soluţia pentru această problemă. Trei studii ample arată cum consumul de somnifere, chiar şi în limita a 20 de pastile pe an, este asociat cu creşterea mortalităţii. În plus, somniferele preferate, eliberate pe bază de reţetă medicală, adaugă doar 30-40 de minute de somn la programul obişnuit de odihnă, ca să nu mai spun că nici nu generează neapărat un somn de calitate. Cu alte cuvinte, îndoparea cu medicamente nu este soluţia, asta pentru că un somn de proastă calitate nu are de obicei o cauză unică.

Avem nevoie de o soluţie mai amplă. Aici intră în discuţie Shawn Stevenson.

L-am întâlnit pentru prima oară pe Shawn acum doi ani, când l-am avut invitat într-unul dintre podcast-urile mele. Îl ascultam vorbind şi mă întrebam în mintea mea cum este posibil ca un specialist în domeniul sănătăţii să fie atât de cool. Am încercat să-l pun în categoria nutriţioniştilor sau a trainerilor, dar nu se potrivea în nicio categorie. L-am ascultat depănându-şi povestea despre cum, copil fiind, a crescut în unele dintre cele mai dure condiţii de viaţă, iar procesul transformării sale ca adolescent m-a impresionat şi m-a făcut să vreau să aflu mai multe despre el.

Vedeţi voi, Shawn a reuşit să-şi croiască drum şi să depăşească sărăcia mahalalei urbane în care locuia fiind sportiv bursier, cu un viitor promiţător. Pe atunci nici nu bănuia că rampa sa de lansare avea să se prăbuşească mult prea uşor. Se antrena pe pista de alergări pentru proba de 200 de metri viteză, alături de instructorul său, iar la ieşirea din curbă, intrând în linie dreaptă spre finish, şi-a fracturat şoldul. Nu din cauza unui traumatism sau a vreunei căzături, ci pur şi simplu pentru că alergase depunând tot efortul de care a fost capabil. Abia mulţi ani mai târziu, la vârsta de 20 de ani, Shawn a fost în sfârşit diagnosticat corect: suferea de o boală degenerativă a oaselor şi a discurilor intervertebrale. Avea hernie de disc la L4 şi la L5/S1. Doctorii i-au spus: "Nu mai participa la curse de atletism! Nu se poate face nimic. Trebuie să iei această medicaţie pentru tot restul vieţii".

A fost un moment decisiv atunci, întrucât Shawn a hotărât că răspunsul oferit de medicina tradiţională nu era satisfăcător. Astfel, înarmat cu tenacitatea şi concentrarea unui sprinter, şi-a luat asupra sa responsabilitatea diagnosticării şi a ajuns pe cont propriu la desluşirea principiilor fundamentale ale medicinei funcţionale: în primul rând, că trupul nostru nu îşi poate crea şi regenera ţesuturile dacă nu dispune de materialele prime necesare, iar apoi, că nu te poţi lăsa pe mâinile unui specialist în domeniul sănătăţii care nu îţi oferă nicio speranţă. În medicina funcţională (genul de îngrijire medicală centrată pe funcţionarea sistemică a organismului, medicină pe care o practic şi eu şi care se ocupă de cauza primă a simptomelor), numim asta soluţie pleiotropică - o abordare care ia în calcul hrana, exerciţiile fizice, reacţiile la stres, relaţiile cu ceilalţi oameni şi îngrijirea personală.

Shawn a început să consume mâncare sănătoasă şi a continuat cu mărirea concentraţiei de substanţe nutritive. Nu-i plăceau legumele, aşa că a apelat la sucuri pentru a face loc în dieta sa beneficiilor aduse de acestea. Şi, poate cel mai important lucru, şi-a îmbunătăţit calitatea somnului. După şase săptămâni slăbise aproximativ 14 kilograme. Tenul i s-a curăţat, a scăpat de acnee şi în acelaşi timp a dispărut şi durerea cronică din articulaţii. Avea o energie nemaipomenită. După alte nouă luni, medicul său curant se uita uluit la radiografiile RMN ale lui Shawn: cele două hernii de disc se vindecaseră, iar discurile îşi recăpătaseră lubrifierea. Se şi înălţase cu un centimetru şi un pic. Efectul degenerescenţei se anulase cu totul.

Shawn a învăţat că trebuie să ne asumăm noi înşine realizarea primilor paşi spre a obţine sănătatea pe care ne-o dorim. Iar misiunea lui acum este să vă arate şi vouă cum să faceţi acest lucru.

În timpul somnului corpul nostru secretă hormoni de creştere, astfel încât să îşi poată întreţine şi repara masa musculară şi, în acelaşi timp, să diminueze grăsimea din zona abdomenului. Somnul contribuie la fixarea amintirilor şi modifică efectiv structura celulară a creierului nostru prin intermediul unui "duş" de lichid cefalorahidian care înlătură moleculele nefolositoare asociate degenerescenţei neuronale.

Când somnul nu e echilibrat, se produc consecinţe grave mai importante decât pungile negre de sub ochi. Cel mai probabil sunteţi arţăgoşi şi nu e deloc plăcut pentru ceilalţi să vă aibă în preajmă. Relaţiile importante din viaţa voastră, mai ales cele cu copiii, au de suferit. Productivitatea la locul de muncă scade. Nivelul de cortizol - un hormon esenţial eliberat ca reacţie la stres - este mai ridicat, ceea ce vă determină să mâncaţi mai mult şi să acumulaţi mai multă grăsime în zona abdominală. Glanda tiroidă devine mai leneşă. Insulina nu-şi mai face treaba, iar nivelul de glucoză din sânge o ia razna. Nu puteţi scăpa de senzaţia cleioasă din minte şi din suflet. Riscul de a dezvolta cancer creşte de până la patru ori, în funcţie de durata şi de volumul de somn pierdut. Creşte riscul de diabet, de sindrom metabolic (sindromul rezistenţei la insulină) şi de boli cardiace.

Pe măsură ce vă veţi ameliora somnul cu ajutorul sfaturilor cuprinse în această carte, sunt şanse mari să resimţiţi următoarele beneficii:
O piele mai sănătoasă şi un aspect fizic împrospătat
Revigorare emoţională şi relaţii mai armonioase
Risc scăzut de atac cerebral şi de boli cardiovasculare
Mai puţine accidente
Un nivel scăzut al inflamaţiei
Întărirea sistemului imunitar şi un risc diminuat de manifestare a cancerului şi a infecţiilor
Echilibru hormonal
Pierdere în greutate mai rapidă
Osatură mai puternică
Risc scăzut de a dezvolta boala Alzheimer sau deficit cognitiv; memorie mai bună
Longevitate.

Vă recomand să vă îmbunătăţiţi calitatea somnului cu ajutorul lui Shawn Stevenson! Îl consider pe Shawn un bun coleg şi prieten şi ştiu despre el că are atât o latură de instructor onest şi de treabă, dar şi una academică. Această combinaţie face din el, în mod unic, o voce nouă, proaspătă şi energică în spaţiul aglomerat al sănătăţii şi bunăstării. Shawn cunoaşte importanţa sănătăţii mai bine decât mulţi dintre noi, tocmai fiindcă nu a avut întotdeauna parte de ea. Este neînfricat şi sincer - la fel ca şi povestea lui. Îşi doreşte pentru fiecare dintre voi să descoperiţi cele mai bune soluţii, indiferent de prognostic, deoarece ştie din propria experienţă cum să se ridice deasupra oricărui diagnostic. Aşadar, îmbunătăţiţi-vă somnul şi, odată cu el, vă veţi îmbunătăţi sănătatea şi viaţa!

(Dr. Sara Gottfried, Berkeley, California)

Prefaţă la Istoria şi legendele Sfântului Graal

 

Joseph Campbell
Istoria şi legendele Sfântului Graal
Simbol, magie şi mister în miturile arthuriene
Editura Herald, 2020
Traducere din engleză de Marilena Constantinescu


Citiţi un fragment din această carte.

*****
Prefaţa Editorului

Legătura mea cu Joseph Campbell a început cu o călătorie, un vis şi o poezie. Pentru că nu mă hotărâsem ce drum să urmez după absolvirea instituţiei Williams College în 1972, am ales să mă specializez în scrierea creativă urmând cursurile de la Antioch International şi, astfel, am plecat pentru prima dată în străinătate, la Londra şi apoi la Dublin, unde am petrecut un an şi jumătate lucrând la un roman şi la o culegere de poezii. Când am traversat Canalul de Nord (Canalul Irlandez) - mergând pe urmele legendarilor Tristan şi Isolda -, am avut un vis extrem de intens, legat de o tânără pe care o cunoscusem în acea călătorie.

După ce i-am povestit visul, mi-a spus că are la ea o carte pe care ar trebui să o citesc şi mi-a adus un exemplar al romanului Eroul cu o mie de chipuri. La câteva luni după ce-mi oferise să citesc Eroul cu o mie de chipuri, mi-a adus un pliant de la Mann Ranch, din California, care promova o excursie de două săptămâni prin nordul Franţei, pentru a studia, sub îndrumarea lui Joseph Campbell, povestirile arthuriene ale Evului Mediu. M-am înscris de îndată, apoi am citit pe nerăsuflate The Masks of God: Creative Mythology, pentru ca, în 1976, într-o după-amiază de septembrie timpuriu, eu, un ignorant în vârstă de 26 de ani, să mă aflu într-un autobuz, aşezat lângă nimeni altul decât Joseph Campbell, ascultându-l cum povesteşte despre ziua în care a urcat în clopotniţa de la Catedrala Notre-Dame de Chartres ca să tragă clopotele - când avea chiar 26 de ani - şi cum reuşise să identifice fiecare figură biblică reprezentată în vitraliile şi sculpturile acelui maiestuos lăcaş. În dimineaţa următoare, pe când treceam de intrarea principală a Catedralei Notre-Dame de Chartres şi mă îndreptam spre marele labirint octogonal din pavajul naosului, organistul a atacat primele acorduri ale celebrei Toccata de Bach şi am trăit senzaţia că era pentru mine! Întreaga structură interioară din piatră a catedralei vibra la unison atât de puternic, încât aveam impresia că era pe cale să se prăbuşească.

Vizita la Chartres a avut loc la sfârşitul unei săptămâni extrem de intense, care inclusese vizite la Rouen, Amiens, Mont Saint-Michel, la menhirele din Carnac, pădurile medievale din Bretania, ţinutul castelelor de pe Valea Loarei şi în cele din urmă la Paris. La lăsarea serii, ne aflam în autobuzul care ne ducea de la Valea Loarei spre Chartres, iar Campbell, aşezat lângă mine pe scaunul de la fereastră, contempla, cuprins de beatitudine, spre mulţimea de castele cu totul invizibile pentru mine. Ochii lui albaştri şi pătrunzători erau foarte bine familiarizaţi cu zona şi ştiau unde să privească, uneori la poalele unui pâlc de copaci, alteori dincolo de o pădurice aflată la distanţă, ca să descopere preţioasele vestigii ale Evului Mediu.

În acea zi luaserăm prânzul la unul dintre castelele de pe Valea Loarei, aşezaţi la marginea unui iaz liniştit care împrejmuia minunatul edificiu ce se oglindea perfect pe suprafaţa apei: turlele, turnurile şi turnuleţele, crenelurile, canelurile şi barbacanele - toate perfect reflectate, bineînţeles, într-o imagine răsturnată, pe oglinda netulburată a suprafeţei iazului. Castelul era înconjurat de un pâlc de stejari seculari şi strălucea de un alb orbitor, reflectându-se atât pe suprafaţa apei, cât şi în profunzimile sale.

Ne simţeam ca şi cum am fi trecut printr-o deschizătură a unui gard viu şi am fi pătruns într-o altă lume sau ca şi cum am fi trecut printr-o uşă de sticlă şi ne-am fi găsit brusc în spaţiul misterios al încăperilor din Glastonbury Abbey, unde Arthur împreună cu cei de la curtea sa dansau "Nine Men's Morris".

Ceva mai devreme, grupul nostru făcuse un popas la un mic han, aflat undeva în pădurile din Bretania, pentru a degusta o cană de cidru şi puţină brânză şi pentru a se bucura de ospitalitatea rafinată a venerabilului amfitrion francez, a cărui figură aducea cu cea a unui spiriduş cu părul alb, cu un simţ al umorului destul de criptic. După ce ne-am delectat cu mai multe pahare de cidru, am pornit într-o plimbare, aventurându-ne pe lungul traseu ce pornea de la han şi ducea în pădurea în care, demult, Vivian îl ademenise pe Merlin - o imagine pe care gazda noastră o transpusese, în mod artistic, pe panoul din lemn de cedru sculptat al barului. Oprindu-se sub un păducel superb înflorit, bătrânul mi-a spus:
- Il y a beaucoup de choses qui n'existent pas! (Sunt multe lucruri care nu există!)

Şi am ştiut pe loc că puteam să mă încred în cuvântul său.

Departe, în inima pădurii în care grupul nostru s-a preumblat după prânz, ne-am aşezat cu toţii în cerc, care pe buşteni, care pe trunchiurile copacilor căzuţi, înconjuraţi de tufe de măceşe şi de pâlcuri de ciupercuţe Amanita muscaria.
"Nu mâncaţi din ciupercile astea, ne-a spus Campbell, că altfel nu vom ajunge niciodată la Paris!" Şi apoi ne-a depănat povestea morţii lui Merlin.

Spre sfârşitul vieţii, bătrânul Merlin s-a îndrăgostit de Vivian (cunoscută şi sub numele de Morgan la Fey), vrăjitoarea care şi-a însuşit prin vicleşug puterile magice ale lui Merlin, pe care apoi le-a folosit pentru a-l întemniţa pe bătrânul vrăjitor într-un turn clădit din spini albi, unde acesta a rămas pe vecie invizibil. Doar sunetul vocii sale - şoptind odată cu vântul care suflă uşor printre copacii imensei păduri - ajunge la acei cavaleri care rătăcesc prin pădurile ţinutului Brocéliande, în căutarea iubirii sau a Sfântului Graal.

Pe când Campbell îşi încheia povestea, în depărtare se auzeau lătrăturile tânguitoare ale unei haite de câini, iar soarele, care până atunci stătuse ascuns, şi-a făcut apariţia printre valurile de ceaţă, trimiţându-şi suliţele prin desişul de stejari înalţi care înconjurau grupul nostru tăcut şi pătruns de vrajă. Razele soarelui continuau să-şi arunce lumina pe suprafaţa micului iaz lângă care luaserăm masa, cu Campbell stând chiar pe margine, rezemat de un menhir, şi Doamna Lacului care recupera sabia Excalibur din apa din spatele lui: şi mi-am imaginat că am văzut cum mâna ei se înalţă de sub oglinda unduitoare, fluturând de trei ori prin aer oţelul orbitor, pentru ca mai apoi să se reîntoarcă în adâncuri.

A doua zi am plecat să vizităm Mont Saint-Michel şi ne-am cazat la micul hotel de pe o stradă pe care Eisenhower îşi stabilise cartierul general după invazia din Normandia; în acea zi trecuserăm pe lângă plajele unde avusese loc debarcarea. Ajunşi în Rouen, am putut vedea urmele gloanţelor mitralierelor care ochiseră catedrala, şi o bătrână m-a condus în curtea care încă purta amprentele pârjolului, pentru a-mi mulţumi, în calitate de reprezentant al tuturor americanilor, că am ajutat la eliberarea Franţei!

La întoarcerea în ţară, i-am transmis tatălui meu mulţumirile şi recunoştinţa din partea bătrânei.

În hotelul liniştit, imediat după micul dejun, Campbell s-a aşezat tăcut într-un colţ, cu scopul declarat că "îşi compune imaginile" pentru prelegerea cu diapozitive care urma să aibă loc. Cu o seară înainte, câţiva dintre noi ieşiserăm după cină pentru a vedea cum se întrezăreşte Saint-Michel în negura nopţii, ridicându-se misterios deasupra vârtejului întunecat al valurilor ameninţătoare, cu vârfului turlei şi arhanghelul rămânând invizibile în bezna de deasupra. Am mers cu maşina unui fotograf de la National Geographic, care lucra la un articol dedicat zonei, şi am condus de-a lungul străzilor pietruite ale satului până la arcul impresionant care străjuia intrarea în mănăstire şi în catedrală.

M-am rezemat de baricadele de piatră pentru a privi cum uriaşele arcuri canelate ce susţin greutatea enormă a mănăstirii se pierd misterios în întunericul intangibil al nopţii nesfârşite.
"Este impenetrabilul Sine interior", mi-a şoptit Fred, în timp ce stăteam cu coapsele tremurând în vânt.

Fred era un analist australian năbădăios, cu picioarele ca două paranteze şi mic de statură, cu un râs ca o rafală de mitralieră, a cărui vocaţie jungiană se datora unui corb imaginar care îi stătuse pe coapsa dreaptă de ani de zile, refuzând să-şi ia zborul înainte ca Fred să înceapă analiza psihoterapeutică. (Cunoaşteţi mitul scandinav al celor doi corbi, numiţi Hugin şi Munin, care stau mereu aşezaţi pe umerii lui Odin?)

Tremurul mi-a revenit mai târziu, la Paris, când, după o cină prelungită (stropită cu mult vin), am trecut pe lângă Notre Dame împreună cu o parte dintre partenerii de călătorie, mergând apoi pe malul Senei. Naosul boltit şi absida catedralei, aşa cum le vedeam de jos de pe malul apei, cu multitudinea de contraforturi care-i susţin greutatea, m-au copleşit pur şi simplu. Tremurul nu s-a oprit până când una dintre însoţitoarele noastre, o femeie mai în vârstă care conducea o fundaţie filantropică în California, s-a scurs pur şi simplu pe treptele de piatră care urcau dinspre dig: cu siguranţă băuse prea mult vin la masă!

Am revenit la Baltimore complet schimbat, pentru că un nou destin prinsese rădăcini în mine. Am început să urmăresc revista Parabola şi, la un moment dat, am văzut un anunţ despre nişte prelegeri ale lui Campbell care urmau să aibă loc la Theater of the Open Eye din New York, unde lucra soţia acestuia, Jean Erdman; ca atare, am luat un intercity pentru a participa la acele conferinţe. La una dintre conferinţele care se ţineau la final de săptămână, lui Campbell i s-a alăturat şi Jean Houston. Aceasta a condus o sesiune de imaginaţie, în timpul căreia am fost conduşi pentru a întâlni un ghid important în viaţa noastră. Campbell se aşezase în spatele meu, iar când Jean i-a cerut să-şi împărtăşească experienţa, Campbell a spus că l-a întâlnit pe James Joyce şi că toate bisericile lumii se prăbuşiseră!

Cu ocazia unei alte vizite, am mers să o văd pe Jean Erdman, care urma s-o interpreteze pe Anna Livia Plurabelle în The Coach with Six Insides, în extraordinara sa adaptare modernă, muzicală şi coregrafică a operei lui Joyce, Finnegans Wake, care constituia subiectul primei cărţi a lui Campbell, A Skeleton Key to Finnegans Wake, pe care a scris-o împreună cu Henry Morton Robinson. The Coach with Six Insides este o piesă remarcabilă. Jean era mai în vârstă şi am fost foarte, foarte emoţionant să o văd interpretând rolul fiicei muribunde a râului, atunci când, la sfârşitul piesei, se reîntoarce la tatăl ei, la Marea Irlandei ("a way a lone a last a loved a long the riverrun [...]").

La mai mult timp după acele călătorii în Franţa (printre altele, l-am însoţit pe Campbell şi în Egipt şi Kenya) şi după seminarele de la teatrul Open Eye, am decis să urmez studii postuniversitare de literatură comparată, şi aşa am plecat în cealaltă parte a ţării, la Claremont Graduate University din California, unde am rămas timp de şapte ani, aidoma lui Hans Castorp, rămas captiv pe Muntele Magic, în monumentalul roman al lui Thomas Mann. În primul an - cred că era prin 1980 - am primit un pliant de la organizatorul unui grup de analiză jungiană a viselor, pe care obişnuiam să-l frecventez, care anunţa că la stabilimentul La Casa Maria din Montecito va urma un seminar de o săptămână, pe care îl va conduce însuşi Campbell.

M-am înscris imediat la seminar.

Pe parcursul unei săptămâni incredibile, am urmărit plin de uimire cum Campbell, pe atunci în vârstă de 80 de ani, a ţinut prelegeri de dimineaţa până seara târziu. În cursul altei săptămâni, în timpul căreia a ţinut prelegeri la Jung Institute din San Francisco, a parcurs toată opera lui Joyce şi Mann, din zori şi până în amurg, cu o încântare de neabătut. Campbell se trezea dis-de-dimineaţă, ţinea o prelegere până la prânz, apoi conferenţia toată după-amiaza până la ora cinei, pentru ca, după cină, să continue alte câteva ore. Şi a dus-o aşa timp de o săptămână întreagă, perioadă pe care mulţi dintre noi, cei care am fost acolo, nu o vom uita niciodată. Vitalitatea sa, cu toată vârsta lui înaintată, însoţită de o uimitoare vastitate a cunoştinţelor şi de o bogăţie a detaliilor în privinţa fiecărei informaţii pe care ne-o comunica, îmbogăţită cu genul de har pe care italienii îl numesc sprezzatura (atunci când reuşeşti să faci ceva extrem de dificil să pară uşor de realizat) mi-au servit drept inspiraţie în cariera mea ulterioară de profesor.

"Ţine de inimă", îmi spusese Campbell la un moment dat. Campbell reuşise să se menţină în formă foarte mulţi ani datorită faptului că frecventa cu asiduitate bazinul de înot de la New York Athletic Club, dar cuvintele sale însemnau mai mult decât atât.
"Ţine de inimă". Cuvinte pe care mi le voi aminti mereu şi voi fi recunoscător că le-am auzit.

După acea săptămână petrecută la Casa Maria, pe tot parcursul studiilor mele de licenţă, până să-mi iau doctoratul în 1986 şi să plec la primul loc de muncă, am continuat să ies din Claremont pentru a ajunge la multe alte prelegeri. În 1988, după doi ani de profesorat la Colegiul Franklin din Lugano, Elveţia, m-am întors în America şi, aflându-mă la reşedinţa de vară a bunicilor mei din Fire Island, am pornit televizorul şi, spre marea mea surpriză, Bill Moyers tocmai îl ruga pe Campbell să le povestească telespectatorilor despre ziua în care s-a urcat în turn şi a făcut să răsune clopotele Catedralei Notre-Dame de Chartres. Campbell a murit în 1987, aflându-se în Hawaii, ţinutul de dincolo de valuri, la scurt timp după ce se terminaseră filmările la The Power of Myth. După moartea acestuia, l-am visat în felul următor:
Se făcea că mergeam pe unul dintre bulevardele New York-ului. La un moment dat, am cotit-o pe o stradă lăturalnică şi am ajuns la o uşă pe care nu erau trecute niciun număr şi nicio adresă. Urmând un imbold interior, am urcat pe o scară întunecată şi am ajuns la primul etaj, unde am intrat într-o cameră goală, în care l-am găsit pe Joseph Campbell. Am intrat şi m-am aşezat lângă el. Campbell avea în mână un clopot de sticlă, un fel de recipient alchimic, închis ermetic. Un norişor de vapori plutea peste nişte pulbere aflată pe fundul clopotului de sticlă, în care am privit amândoi, Campbell având pe buze acel zâmbet minunat, dat de starea de încântare pe care o trăia, zâmbet care îi lumina atât de des chipul. În timp ce priveam în recipientul de sticlă, vaporii au început să se învârtă încet şi să îmbrace culorile delicate ale curcubeului. Campbell mi-a făcut semn să privesc curcubeul format - Cauda Pavonis sau coada de păun, simbolizând uniunea alchimică - şi am fost ghidat să observ în el apariţia vieţii din îmbinarea forţelor misterioase, invizibile ale universului, acolo unde această manifestare colorată, la încheierea ciclului, se va întoarce, se va dispersa, dispărând, exact ca un vis.

În timp ce priveam amândoi cum ceaţa fosforescentă se rotea deasupra grămezii de pulbere de pe fundul recipientului, am observat cum, treptat, două corpuri minuscule deveneau din ce în ce mai vizibile, doi copii fermecaţi, cu corpurile de lumină aproape transparente. Erau lipiţi în zona taliei, precum gemenii siamezi. Din nou, am fost ghidat să înţeleg şi, fără să schimbăm vreun cuvânt între noi, că aceasta era o "uniune alchimică", un herald al unei vieţi noi, care tocmai începea pentru mine.

În 2010 mi-am încheiat activitatea la Midwestern State University din Texas şi am devenit membru al corpului profesoral şi şef al Catedrei de studii mitologice la Pacifica Graduate Institute din California. Acolo se află sediul unei biblioteci care conţine toate cărţile lui Joseph Campbell. Colecţia Joseph Campbell (găzduită recent de Biblioteca Publică din New York) cuprindea toate notiţele pe care Campbell le-a folosit de-a lungul timpului pentru a-şi pregăti prelegerile şi a-şi scrie cărţile - notiţe extrem de detaliate şi de precise, etichetate şi frumos organizate în fişiere - atât cele scrise de mână, cât şi cele bătute la maşină -, provenite din propriile lecturi şi din unele conferinţe la care a participat în Europa.

Anexa B de la sfârşitul cărţii prezintă o listă a cărţilor din biblioteca facultăţii, care tratează povestirile arthuriene ale Evului Mediu. În plus, am transcris şi o parte dintre comentariile cu note şi însemnări ale lui Campbell.

Un interes deosebit pentru mine îl prezintă teza de masterat a lui Campbell, depusă la Departamentul de limbă engleză şi literatură comparată al Universităţii din Columbia, pe 15 martie 1927, inclusă în această colecţie. Este intitulată "A Study of the Dolorous Stroke", o temă-cheie în povestirile arthuriene ale Evului Mediu, făcând trimitere la originile "Tărâmului pustiit". Întrucât nu a fost publicată anterior, includ în text şi această teză, aceasta fiind inclusă iniţial, în 1927, sub forma Anexei A. Subliniez faptul că nu s-au făcut modificări pentru actualizarea termenilor, ortografiei sau discursului cu scopul de a fi convenabil cititorului contemporan. Nu am să editez, de exemplu, cuvinte precum savage sau primitive man, termeni pe care, la urma urmei, Claude Lévi-Strauss i-a folosit (cu o impunitate evidentă), patru decenii mai târziu, în opera sa clasică, La Pensée sauvage.

În timp ce pregăteam această carte, am identificat trei idei majore în urma reflecţiilor pe această temă, toate bazate pe concepţia centrală conform căreia întreaga carieră a lui Campbell a avut ca punct de pornire studiile mitului arthurian.

Prima idee este că acele studii i-au deschis porţile către vasta şi bogata lume a mitologiei comparate. Perspectiva lui Campbell, în vara anului 1927, când a părăsit New York-ul pentru a-şi aprofunda studiile în străinătate, după ce tocmai terminase de scris "A Study of the Dolorous Stroke", era că originile povestirilor arthuriene trebuiau căutate în lumea indigenă a popoarelor celtice din Europa veche (galezi, bretoni şi irlandezi). Stabilirea acestor legături a constituit opera de-o viaţă a mentorului său de la Universitatea din Columbia, Roger Sherman Loomis. Însă, după aproape un an petrecut la Paris, unde a studiat limba franceză veche şi provensală, Campbell a plecat la München, unde, de mai bine de un secol, exista deja o abordare foarte diferită a literaturii Evului Mediu european. Şcoala germană, uneori etichetată ca fiind de factură orientalistă, în loc să se concentreze pe influenţele celtice ale Europei preromane şi precreştine, acorda o mai mare importanţă stabilirii rădăcinilor asiatice ale miturilor. O mulţime de cărturari şi-au dedicat eforturile explorării textelor persane, babiloniene, arabe şi hinduse, considerate a fi adevăratele surse ale miturilor. Această abordare îi plasa pe urmele filosofilor adepţi ai mişcării romantice germane (Schopenhauer, Schlegels şi, mai târziu, Max Müller), dar şi a lui Theodore Benfey care, în 1859, traducând un exemplar din Panchatantra, a demonstrat infiltrarea mitului hindus în literatura europeană a Evului Mediu, prin intermediul traducerilor în limbile arabă şi latină.

Timpul petrecut la München l-a determinat pe Campbell să-şi îndrepte atenţia spre Est, păstrându-şi totuşi această focalizare de-a lungul întregii sale cariere, fiind astfel impulsionat să înceapă studierea limbii sanscrite. În urma acestor studii a legat o prietenie strânsă cu indologul german Heinrich Zimmer, care părăsise în 1938 Germania nazistă şi care, în 1940, ţinea deja conferinţe în cadrul Universităţii din Columbia. După moartea prematură a lui Zimmer, în 1943, Campbell a ajuns să petreacă mai mult de un deceniu traducând şi editând cele patru cărţi despre mitologia şi arta indiană, pe care Zimmer le lăsase neterminate. Întâmplarea face ca tatăl lui Zimmer să fi fost la vremea sa un celebru savant fascinat de studiul tradiţiei celtice. Dacă punem la un loc cunoaşterea tatălui cu cea a fiului, vom putea înţelege esenţa abordării lui Joseph Campbell în identificarea originilor povestirilor arthuriene - atât din perspectiva mitologiei celtice, cât şi a celei orientale.

A doua idee esenţială este perspectiva lui Campbell conform căreia miturile arthuriene reprezintă prototipul "mitologiei străvechi", explicând că miturile nu trebuie luate literal, ci este necesar să fie interpretate ca metafore ale etapelor naturale ale creşterii şi evoluţiei spirituale sau, altfel spus, simboluri ale etapelor specifice procesului de individuaţie. Se pare că Campbell a descoperit influenţele interioare, psihologice ale miturilor în perioada decisivă a studiilor sale la München, care începe în noiembrie 1928 şi se încheie în primăvara lui 1929, când, înainte de întoarcerea la New York, unde a ajuns pe 23 august a aceluiaşi an, a călătorit la Constantinopol, trecând prin Grecia. Ulterior, Campbell a scris despre sinteza creatoare dintre psihologie şi mit, care a început să-l preocupe de pe când se afla la München:
"Descoperirea limbii germane a fost un adevărat eveniment în viaţa mea [...] Aspectul metafizic al lucrurilor pe care le studiam mi s-a revelat în timpul cât eram student în Germania. Am aprofundat mitologia şi, în special, mitologia medievală, exact în maniera de abordare a unui cărturar occidental. Apoi l-am descoperit pe Goethe, l-am descoperit pe Thomas Mann, l-am descoperit pe Jung şi, deodată, mi-am dat seama de dimensiunea mitică a acestor lucruri, că ele nu se reduc doar la forma academică. În consecinţă, am sentimente foarte profunde faţă de această ţară".

Cea de-a treia idee esenţială este că, studiind cartea clasică a lui Denis de Rougemont, Love in the Western World, Campbell identifică în această lucrare originile povestirilor arthuriene. Campbell a denumit amor acel fel special de iubire, care combina sexualitatea erosului cu agapē, iubirea caritabilă, milostivenia, punând un accent deosebit pe caracterul unic al relaţiei dintre două persoane. Aşadar, amor implică existenţa a două individualităţi distincte, ale căror vieţi sunt inspirate şi hrănite de relaţia dintre ele. În cadrul relaţiei, niciuna dintre persoane nu-şi pierde individualitatea şi, mai mult decât atât, ambele devin mai pe deplin ceea ce sunt cu adevărat - chiar mai mult decât ar putea deveni dacă nu s-ar avea unul pe celălalt, fără ca vreunul dintre ei să-şi sacrifice propria identitate.

Aceste trei idei esenţiale au o relevanţă covârşitoare pentru activitatea lui Campbell în ansamblu şi au luat naştere din cercetarea aprofundată a materialelor dedicate temei arthuriene, adunate într-o amplă antologie la biblioteca colecţiilor speciale de la Pacifica Graduate Institute şi în Arhivele OPUS. În ceea ce mă priveşte, am avut un interes deosebit faţă de exemplarul personal al poemului său preferat, Parzival al lui Wolfram von Eschenbach, dar şi de un mic studiu al poemului scris de Franz Rolf Schröder, intitulat Die Parzivalfrage (Întrebarea lui Parzival), publicat în anul 1925, pe care Campbell l-a achiziţionat, cel mai probabil, în timp ce se afla la München. Exemplarul lui Campbell din Parzival, pe lângă faptul că include câteva note preluate din cartea lui Schröder în format olograf, mai cuprinde şi numeroase sublinieri şi o bogată marginalia, de unde concluzionez că Die Parzivalfrage a avut o importanţă deosebită pentru Campbell, chiar dacă nu l-am găsit citat în niciuna dintre lucrările sale publicate despre povestirile arthuriene.

L-am auzit pentru prima dată pe Campbell depănând povestea lui Parzival la lumina lumânărilor în salonul unui hotel clădit în piatră, aflat undeva pe ţărmurile reci ale Bretaniei, într-o noapte superbă din timpul călătoriei pe care am făcut-o împreună în Franţa, după o cină pe cinste, cu stridii culese din golful pe care îl puteam vedea de la fereastra restaurantului. A fost o noapte de pomină, atât de emoţionantă încât un bătrân avocat din New York a izbucnit în lacrimi în momentul în care Campbell a învăluit micul nostru grup în vraja fără seamăn a cuvintelor sale. Probabil că l-am auzit pe Campbell spunând povestea lui Parzival de peste douăzeci şi cinci de ori de-a lungul tot atâtor ani, şi tot aş mai avea multe de învăţat din această carte a lui Franz Schröder.

Am citit Die Parzivalfrage, subliniind pasajele-cheie dedicate mitului ridicării la cer, pe care nu l-aş fi asociat niciodată cu poemul lui Wolfram, neauzindu-l analizat de Campbell. Schröder susţine că mitul este de origine iraniană, având variaţii ermetice, neoplatonice şi gnostice, care au legătură cu ridicarea la cer a sufletului după moarte sau care se manifestă în timpul transelor extatice vizionare care au loc uneori în timpul vieţii. Schröder ne direcţionează spre povestea lui Wolfram despre originile celeste ale Sfântului Graal - o temă pe care Henry şi Renée Kahane au dezvoltat-o cu mare succes în publicaţiile lor.

Apoi, când l-am rugat pe bibliotecarul care avea în grijă colecţiile speciale de la Pacifica (Richard Buchen, care mi-a fost de un inestimabil ajutor) să-mi trimită fotocopiile paginilor din exemplarul lui Campbell din Die Parzivalfrage, cu adnotările fine făcute de acesta cu creionul, am constatat că subliniasem exact aceleaşi pasaje pe care le subliniase şi Campbell. În acel moment am ştiut că sunt pe drumul cel bun şi că venerabilul maestru continua să îmi şoptească de dincolo de mormânt - la fel cum vocea lui Merlin este purtată de vântul care şuieră printre pinii din pădurile Bretaniei, după ce Vivian a aruncat vraja morţii asupra lui, ţinându-l prizonier pe bătrânul vrăjitor într-un turn de păducei înfloriţi.

În afară de Die Parzivalfrage a lui Schröder, mai sunt şi alte câteva documente-cheie din Colecţia Joseph Campbell care indică trecerea autorului de la perspectiva celtică la mitologiile orientale în aprofundarea temei arthuriene, o schimbare care a constituit elementul catalizator pentru o percepţie cu adevărat globală şi comparatistă asupra mitului în general şi asupra povestirilor Sfântului Graal în mod special, care a devenit emblematică pentru geniul său unic, capabil de această sinteză creatoare. Această schimbare poate fi observată pe parcursul mai multor pagini care conţin note foarte vechi (având sintagma "Lovitură dureroasă" ca notă subliniată), lucru ce indică impactul scrierilor lui Leo Frobenius asupra propriei sale opere. Există o pagină care dezvăluie acest proces în desfăşurarea lui, prezentând notele lui Campbell scrise în limba germană, care sugerează paralele între miturile paleolitice, eritreene, inuite, egiptene, nordice şi arthuriene, care se învârt în jurul unor teme precum "Călătoria în noapte pe mare" (Nachtmeerfahrt, preluată de la Frobenius şi Jung); "Învierea din morţi" (Wiedergeburt); "Lovitura dureroasă" şi "Lancea sângerândă"; miturile "Burţii balenei" (Walfisch mythe); "Regicidul ritual" (Rituelle Königsmord); "Lupta cu balaurul" (Drachenkampf) şi "Regele Pescar" din povestirile Sfântului Graal. Datarea unei alte pagini (în 1927) arată că aceste completări ale motivelor prezente în povestirile care au Graalul ca temă centrală nu fuseseră încă elaborate de Campbell în teza sa de masterat - totuşi, acestea începuseră să capete contur în momentul în care Campbell îşi încheia studiile la Columbia. Paginile ulterioare din acelaşi fascicul demonstrează clar influenţa pe care Frobenius a avut-o asupra sa, prezentând citate în limba germană, copiate din Das Zeitalter des Sonnengottes şi Und Afrika Sprach; în plus, în paginile finale ale fasciculului apare o notă despre Osiris, preluată din Wandlungen und Symbole der Libido, fapt care ne semnalează că exista deja interesul faţă de Jung.

Un alt indiciu al noilor influenţe estice ale lui Campbell în studiul mitologiilor Graalului îl reprezintă o pagină de note care au la bază ideile preluate dintr-o carte în limba franceză, scrisă de Basilide, Essai sûr la tradition celtique, care sugerează că bisericile caldeene şi celtice (l'Église chaldéenne şi l'Église celtique) s-au născut ambele din Biserica-Mamă din Ierusalim (l'Église-mère de Jérusalem) şi au fost unite prin sinteză (Le Saint Graal est le lien entre elles) de către Biserica Sfântului Graal din nordul Scoţiei. Aceste comparaţii trasate între extraordinara varietate de mitologii (neolitică; din Epoca Bronzului cretan, egipteană şi a Orientului Apropiat; greco-romană; celtică; nordică; hindusă; budistă; creştină) vor avea un ecou puternic în comentariile şi conferinţele lui Campbell despre povestirile arthuriene ce au ca temă centrală Sfântul Graal. În timp ce teza sa din 1927 arată interesul, la modă pe atunci, faţă de scrierile antropologice ale lui Sir James Frazer şi Jessie Weston - care se concentrau pe zeii fertilităţii asociaţi ciclurilor naturale, morţi şi renăscuţi în perioadele propice împerecherii şi pe timp de furtună -, concepţia lui Campbell se lărgeşte semnificativ pentru a îmbrăţişa o abordare de-a dreptul globală şi multiculturală a domeniului mitologiei comparatiste.

Fără îndoială, această tendinţă a fost alimentată şi încurajată de prietenia lui Campbell cu Heinrich Zimmer, din 1941 până în martie 1943, în anii exilului lui Zimmer din Germania nazistă. Zimmer a murit subit din cauza unei pneumonii (părerea lui Campbell fiind aceea că Zimmer o dobândise pe vremea când se afla în tranşeele Primului Război Mondial), "spre stupoarea şi imensa durere ale tuturor celor care îl iubeau". După moartea lui Zimmer, Campbell a întreprins eroicul demers de editare şi traducere a voluminoasei opere a marelui său mentor - o sarcină care a durat mai bine de treisprezece ani, pe care Campbell a numit-o "o muncă imens de grea, dar o adevărată încântare". Lucrarea cea mai importantă dintre acestea, ţinând cont şi de ceea ce ne interesează pe noi, fireşte, este The King and the Corpse, publicată pe 26 martie 1948, în ziua în care Campbell împlinea 44 de ani. Această carte include un capitol minunat, numit "Four Romances", care exemplifică abordarea comparatistă plină de talent şi prolifică a lui Zimmer a poveştilor lui Gawain, Lancelot, Merlin şi Yvain. În acest tip de abordare, sinteza creatoare a misticismului celtic şi oriental, care defineşte preocuparea lui Campbell faţă de tema arthuriană, este executată cu măiestrie şi graţie. Multe dintre materialele redactate la maşina de scris, pe care Zimmer le folosea ca suport pentru prelegerile pe care le-a susţinut despre aceste poveşti, se găsesc, de asemenea, în Colecţia Joseph Campbell.

Permiteţi-mi să închei cu o precizare legată de sursele pe care le-am folosit pentru selecţiile din opera lui Campbell, cele care stau la baza poveştilor şi comentariilor care se regăsesc în textul volumului de faţă. Am preluat din înregistrările audio ale unor conferinţe care ne-au fost puse la dispoziţie din Colecţia Audio Joseph Campbell de către Fundaţia Joseph Campbell. Dintre acestea enumăr: "Arthurian Tradition" (I.6.3), "The Grail Legend" (I.6.4), "The Forest Adventurous" (I.6.5) şi "Grail Mythology" (II.1.8). Am folosit, totodată, casetele audio ale înregistrărilor unor prelegeri rămase nepublicate, de asemenea stocate în Colecţia Joseph Campbell: L181 Esalen, L769 Holy Grail 1, L770 Holy Grail 2, precum şi din colecţia mea personală de casete înregistrate în timpul unui seminar intitulat "Myths and Mysteries of the Great Goddess", ţinut la Casa Maria din Montecito, California, în 7 aprilie 1983. În plus, am mai preluat material şi din transcrierea unei prelegeri numite "Psyche and Symbol", care mi-a fost oferită cu generozitate de David Kudler, precum şi fragmente din eseul lui Campbell "Indian Reflections in the Castle of the Grail", publicat în The Celtic Consciousness. În cele din urmă, am făcut referire şi la selecţii ale unor secvenţe înregistrate care nu au mai fost incluse în materialul final dat spre publicare, care se află în Colecţia Joseph Campbell, cu transcrieri realizate de Fundaţia Joseph Campbell. Scopul meu, în fiecare dintre aceste cazuri, a fost să păstrez nu numai integritatea prelegerilor originale, ci şi coerenţa relatărilor asociate cu poveştile individuale despre diverşii cavaleri plecaţi în căutarea Sfântului Graal. Aceasta a necesitat o anumită selecţie şi preluare din mai multe materiale de arhivă, astfel încât, de exemplu, povestea lui Parzival s-a conturat pe baza diferitelor surse preluate din materialele numite mai sus.

(Evans Lansing Smith)

Exces de sinceritate - Să urle, să ardă

 

Leslie Jamison
Să urle, să ardă

Editura Publica, 2020
Traducere din engleză de Anca Bărbulescu


Citiţi un fragment din această carte.

*****
Exces de sinceritate

Nu citisem nimic de Leslie Jamison înaintea eseurilor publicate sub titlul Să urle, să ardă, traduse de editura Publica în excelenta colecţie Narator. Nu ştiu dacă a fost cel mai potrivit moment pentru această carte. De-a lungul lecturii m-am întrebat deseori acest lucru. Sinceritatea uneori brutală a autoarei, analiza pătrunzătoare, subiectele dureroase şi care ating cititorul în cele mai neaşteptate colţuri ale sufletului m-au determinat să mă opresc deseori, să reiau sau să revin asupra unui text. Cert este că simţi nevoia să diseci fiecare povestire, să o raportezi la tine şi la propriile tale experienţe de viaţă. Uneori când nu ştii despre ce vorbeşte autoarea - pentru că ţi se poate întâmpla şi acest lucru având în vedere background-ul tău diferit de cititor faţă de cel al scriitoarei - cuvintele sunt aşezate atât de bine încât te duci şi cauţi să afli despre ce este vorba pentru a-i putea pur şi simplu înţelege şi savura punctul de vedere asupra subiectului.

Cartea este structurată în trei părţi: prima vorbeşte despre formele pe care le poate lua singurătatea, a doua vorbeşte despre suferinţă, dar mai ales despre efortul artistului de a o surpinde în artă, în timp ce a treia parte este cea mai presonală dintre toate vorbind despre iubire, experienţa autoarei ca mamă vitregă şi, nu în ultimul rând, vorbeşte despre dependenţă. Nu sunt texte uşor de digerat pentru că analiza este fără milă şi fără scuze mai ales atunci când vorbeşte despre ea însăşi.

Din prima parte a cărţii cei mai mulţi cititori au rezonat cu povestirea 52 Blue, povestea unei balene albastre altfel şi din acest motiv, probabil foarte singură. Pe mine m-a afectat, însă, mai mult Viaţa sim. Poate ca urmare a pandemiei şi a izolării, poate pentru că de data aceasta autoarea ne vorbeşte despre oameni care aleg să trăiască o viaţă paralelă în virtual pentru a contracara greutăţile de fiecare zi, poate pentru că nu mi-am dorit niciodată să-mi creez cont pe o platformă gen Second Life - nu am o explicaţie simplă pentru a transmite altora de ce mi s-a părut mai interesantă această povestire decât altele din această secţiune.

Eseul care dă titlul volumului mi-a plăcut cel mai puţin din întreaga carte. Probabil pentru că este întrucâtva mai opac şi mai tehnic. În schimb, toate celelalte - Sus în Jaffa, Nici o limbă nu poate spune şi Expunere maximă mi s-au părut pur şi simplu geniale. Prin Sus în Jaffa înţelegem că atunci când vizităm o ţară marcată de conflict nu-i putem surprinde esenţa şi nici nu-i putem înţelege locuitorii şi viaţa pe care o trăiesc. Ignorăm de regulă toată durerea şi vedem doar paradisul tropical pe care ni-l vând pliantele şi agenţiile de turism. Pentru că, remarcă autoarea, "orice paradis e posibil prin intermediul orbirii". Expunere maximă ridică problema implicării artistului în viaţa subeicţilor săi. Are dreptul artistul să intervină? Poate face artă din vieţile altora? Este etic şi moral să o facă? Aduce plus valoare operei şi poate fi acest lucru suficient? Jamison ne atrage atenţia asupra faptului că şi artiştii sunt oameni cu emoţii şi sentimente. Annie o fotografiază pe Maria de-a lungul a 26 de ani şi de călătorii în Mexic. Prin faţa camerei trec vieţile câtorva generaţii, prin spatele camerei şi viaţa fotografei trec dramele familiei Mariei pentru că implicarea devine, la un moment dat, inevitabilă. În contra-exemplu ni-l aduce pe fotojurnalistul sud african Kevin-Carter care în 1993 avea să facă o fotografie devenită celebră: cea a unui copil scheletic care se târa pe jos către un centru de ajutorare ONU, în timp ce în spatele lui aştepta un vultur. Fotograful a obţinut numeroase premii, dar faptul că doar a fotografiat fără a se implica l-au dus într-un final la depresie şi apoi la sinucidere. În biletul lăsat scria: "Durerea vieţii depăşeşte bucuria în asemenea grad încât bucuria nu mai există". Nu ştiu dacă există un raspuns universal valabil pentru acest gen de dilemă.

A treia parte este scrisă într-o notă foarte personală şi de aceea, probabil, mi-a creat momente inconfortabile. Mi-am descoperit limitele de mic burgheză în raport cu dependeţa altora, m-am confruntat cu propriile idei preconcepute, m-am întrebat dacă am avut curajul să privesc vreodată atât de profund în mine şi să mă analizez cu atât de multă duritate şi sinceritate crudă cum o face Jamison. Probabil că nu.

Dintre toate eseurile cel mai mult mi-a plăcut Nici o limbă nu poate spune. Titlul vine dintr-o scrisoare a unui căpitan unionist adresată fratelui său după Antietam, una dintre cele mai importante şi sângeroase bătălii din timpul Războiului Civil american. Eseul are ca punct de plecare o expoziţie cu fotografii din timpul Războiului Civil deschisă în 2013 odată cu inaugurarea Muzeului Metropolitan de Artă din New York. Leslie Jamison se întreabă dacă fotografia poate transmite mai mult decât alte arte, dacă poate oferi ceea ce mintea nu poate cuprinde pe deplin: tragedia şi suferinţa născute din război. Pot fi considerate frumoase aceste fotografii? Sunt mărturii pe care privitorul se poate baza? Această ultimă întrebare este pusă pentru că unele fotografii din Războiul Civil s-a aflat ulterior că au fost regizate. Este celebru cazul lui Alexander Gardner care pentru a realiza fotografia intitulată Sălaşul unui trăgător rebel, Gettysburg, a mutat cadavrul într-un cadru mai de efect.

Există un moment în care privitorul îşi pierde obiectivitatea atunci când priveşte fotografiile unei tragedii. Există un detaliu, o figură sau un cadru care ne atinge, ne facem să înţelegem în mare măsură tragedia pe care o privim. Din expoziţia de la Metropolitan şi nu doar pentru Jamison ci şi pentru cititorul doritor să înţeleagă o astfel de fotografie este cea despre care ne vorbeşte la sfârşitul eseului şi care îi aparţine lui William R. Mudge, soldat unionist şi fost fotograf.


Nu poţi rămâne indiferent în faţa acestor eseuri. Şi pe parcursul lor realizezi că citatul din Terenţiu care spune că "Sunt om şi nimic din ceea ce este omenesc nu-mi este străin" este autosuficient şi pe undeva naiv. Pentru că de-a lungul anilor oamenii au găsit atât de multe metode noi şi crude de a se răni unii pe alţii, dar şi pe ei înşiş, încât ştii că nu poţi cuprinde şi înţelege toate formele şi suferinţele posibile. Volumul acesta te duce în cotloanele întunecate ale naturii umane, dar în acelaşi timp este plin de compasiune şi umanitate. Te face să priveşti lumea un pic altfel şi să fii recunoscător pentru ceea ce ai.

Introducere la Salvează-ţi căsnicia în 7 paşi!

 

Michele Weiner Davis
Salvează-ţi căsnicia în 7 paşi!

Editura Herald, 2020
Traducere din engleză de Silvia-Eliza Palade


Citiţi un fragment din această carte.

*****
Introducere

"Te iubesc, dar nu mai sunt îndrăgostit de tine." "Ne-am căsătorit din motive greşite." "Nu mai simt nicio atracţie faţă de tine." "De ce nu poţi să recunoşti că pur şi simplu am făcut o greşeală?" "Relaţia mea extraconjugală nu este motivul pentru care nu merge bine căsnicia noastră." "De fapt, nu te-am iubit cu adevărat niciodată." "E timpul să le spunem copiilor că ne despărţim."

Îţi sună familiar? Dacă da, ai toată compasiunea mea. Nimic nu este mai dureros decât sentimentul că iubirea îţi scapă printre degete. Te trezeşti dimineaţa cu o durere mare în suflet. Te simţi dezorientat şi năuc. Nu mai contează nimic altceva. Viaţa ta, gândurile tale, sentimentele tale, întreaga ta fiinţă gravitează în jurul acestei probleme: nu te mai iubeşte partenerul conjugal. Cum a fost posibil aşa ceva? Unde s-a greşit? Nu aţi făgăduit amândoi să vă iubiţi, să vă respectaţi şi să fiţi alături unul de celălalt la bine şi la rău, în suferinţă şi în sănătate, în sărăcie şi în bogăţie, până când moartea vă va despărţi? Ce s-a întâmplat cu speranţele pe care le aveaţi pentru viitor?

Dacă ai luat în mână această carte, ai făcut-o pentru un motiv cât se poate de întemeiat. Înseamnă că, deşi mărturisirea partenerului tău conjugal cu privire la destrămarea căsniciei te-a bulversat profund, totuşi refuzi să accepţi că relaţia voastră este condamnată la moarte. Ai toată admiraţia mea. Tu ştii că divorţul nu este modalitatea prin care poţi rezolva problemele de cuplu. Eşti mai sigur ca oricând, indiferent de cât de greu îţi este în acest moment, că lucrurile se pot îndrepta. Şi, mai presus de orice, ştii că merită pe deplin să lupţi pentru salvarea căsniciei. Problema e că partenerul tău conjugal încă nu ştie acest lucru. Şi probabil că ceea ce ai încercat să faci până acum pentru a-ţi convinge partenerul conjugal nu prea a dat roade. De aceea ai luat în mână această carte. Vrei să-ţi salvezi căsnicia, însă nu prea ştii cum să procedezi în continuare.

În speranţa că vei găsi răspunsuri la problemele de cuplu, ai căutat pe Internet, ai citit articole în reviste şi aproape că ţi-ai mutat domiciliul la librăria din cartier. Însă, din nefericire, strădania ta de a găsi soluţii nu a fost încununată de succes. Dacă pentru cei care au căsnicii relativ stabile, ce necesită doar unele mici îmbunătăţiri, există o cantitate imensă de informaţii, în schimb, cei care se află în pragul divorţului beneficiază de foarte puţine instrumente practice şi necontaminate de jargonul psihologic. Te rogi să vină acea zi, într-un viitor nu prea îndepărtat, când rezolvarea problemelor obişnuite de cuplu va fi principala ta preocupare. Însă, deocamdată, tu ai de înfruntat obstacole mult mai mari. Trebuie să-ţi salvezi căsnicia. Dar, mai întâi, dă-mi voie să mă prezint.

De douăzeci de ani mă ocup de terapia de cuplu şi sunt specializată în a ajuta cuplurile să-şi menţină căsnicia. Însă nu a fost dintotdeauna aşa. La începutul carierei mele, asemenea multor terapeuţi, credeam şi eu că, dacă oamenii se simt nefericiţi în căsnicie, atunci este mai bine ca ei să se despartă. La urma urmelor, îmi ziceam eu, viaţa e scurtă şi cu toţii avem dreptul să fim fericiţi. Însă în curând aveam să descopăr adevărul despre divorţ. Divorţul nu aduce în mod necesar fericirea. De fapt, în majoritatea cazurilor, divorţul mai degrabă creează probleme decât le rezolvă.

Odată ce mi-am dat seama de acest lucru şi l-am asumat pe deplin, am încetat să mai fiu neutră în legătură cu beneficiile salvării căsniciei şi cu capcanele divorţului. Am devenit o apărătoare înflăcărată a căsniciei. Am încetat să mai pretind că suferinţa provocată de divorţ este doar una temporară. Am început să fiu tot mai hotărâtă să-i ajut pe oameni să-şi salveze căsnicia şi familia. Mi-am concentrat toată energia pentru a concepe metode prin care să-i ajut pe partenerii conjugali să se îndrăgostească din nou unul de celălalt. Şi am reuşit. Am creat Divorce Busting program ("Programul de combatere a divorţului"), o metodă care mi-a permis să ajut mii de cupluri să-şi refacă legătura de iubire, chiar şi cupluri ale căror căsnicii le-aş fi considerat odinioară irecuperabile.

Atunci am înţeles că trebuie să răspândesc vestea cea bună şi am început să scriu bestsellerul meu, Divorce Busting. Iar această carte chiar a salvat o mulţime de căsnicii. Ce binecuvântare minunată a fost munca mea! Iată una dintre mărturii:

Dragă Michele,

Soţul meu şi cu mine am trecut printr-o perioadă foarte grea în ultimii ani. Avem doi copii, în vârstă de 4, respectiv 6 ani. Nu cu mult timp în urmă ne aflam pe punctul de a ne despărţi şi posibil de a divorţa. Am descoperit cartea ta, iar acum sunt plină de speranţă în legătură cu căsnicia mea. Descopăr acum că lucrurile pe care le consideram imposibil de rezolvat sunt, de fapt, probleme de comunicare între mine şi soţul meu. Folosesc tehnicile pe care le-am găsit în cartea
Divorce Busting ca să-mi salvez căsnicia. Sunt uimită de faptul că simpla schimbare a modului de interacţiune cu el a contribuit la îmbunătăţirea SUBSTANŢIALĂ a relaţiei noastre de cuplu.

După ce am început să fiu mai îngăduitoare faţă de soţul meu atunci când el este prost dispus, după ce am început să-i las mai mult timp pentru el însuşi, am observat că el stă din ce în ce mai puţin închis în carapacea lui şi petrece mai mult timp cu familia. În ultima vreme, ne-am arătat unul altuia mai multă dragoste şi mai mult respect decât am făcut-o în ultimii doi ani. Am reuşit chiar şi să facem dragoste din nou. Îţi mulţumesc din suflet, Michele, pentru că m-ai ajutat să nu mă dau bătută. Toţi prietenii îmi ziceau să-l părăsesc, însă tu mi-ai dat speranţă şi înţelegere...

Îi mulţumesc lui Dumnezeu fiindcă m-a ajutat să găsesc iubirea şi sprijinul de care aveam nevoie ca să-mi salvez căsnicia! Dumnezeu să te binecuvinteze!

Scrisori de felul acesta mă fac să fiu atât de dedicată muncii mele. Însă nu este unicul motiv pentru care sunt pasionată de ceea ce fac. Mai sunt şi motive de ordin personal.

Provin dintr-o familie foarte înstărită. Locuiam într-o casă minunată. Îmi iubeam părinţii şi pe cei doi fraţi ai mei. Tata era om de afaceri, iar mama casnică. Petreceam sărbătorile împreună cu rudele noastre şi ne bucuram întotdeauna de mese îmbelşugate şi delicioase. Învăţam bine, aveam o mulţime de prieteni şi mergeam în vacanţe de neuitat. Părinţii mei nu se certau niciodată.

Apoi, într-o bună zi, pe când eu eram în ultimul an de liceu, mama ne-a chemat la o discuţie de familie şi ne-a anunţat intenţia ei de a divorţa de tata, după douăzeci şi trei de ani de căsnicie. "Sunt nefericită de multă vreme, ne-a mărturisit ea, şi sunt gata să fac pasul decisiv". Cu aceste cuvinte, viaţa mea de familie s-a sfârşit pentru totdeauna.

După mulţi ani, am întrebat-o pe mama cum s-a hotărât să divorţeze de tata. Dat fiind că se simţea nefericită în căsnicie, s-a adresat unui terapeut. După câţiva ani de consultaţii săptămânale, terapeutul a sfătuit-o pe mama să divorţeze întrucât considera că diferenţele dintre mama şi tata erau ireconciliabile. I-a spus mamei mele că divorţul o va ajuta să se regăsească pe sine. Pentru mama, acest imbold a fost suficient.

Divorţul părinţilor mei a fost unul dintre cele mai semnificative evenimente din viaţa mea. Deşi divorţul lor s-a desfăşurat în termeni amiabili, pentru mine a fost un moment devastator. Tocmai mă pregăteam să părăsesc casa părintească pentru a merge la facultate, ceea ce reprezintă o perioadă dificilă de tranziţie, chiar şi în condiţii familiale normale. Doar că eu părăseam cuibul tocmai în clipa când el se destrăma. Părinţii mei erau atât de copleşiţi de propria lor suferinţă şi dezorientare, încât am fost nevoită să mă descurc cu propriile mele forţe pentru a depăşi momentul.

Astăzi, deşi am o familie absolut minunată, o carieră extraordinară şi prieteni iubitori, nu mi-e deloc greu să înţeleg de ce mulţi oameni, indiferent de vârsta pe care o aveau atunci când au divorţat părinţii lor, consideră că acel eveniment le-a lăsat "o rană adâncă în suflet". Lucrul cel mai cumplit legat de divorţ este acela că distruge nu doar relaţii, ci şi familii. Încă mai aud durere în glas atunci când vorbesc cu fraţii mei... şi au trecut aproape treizeci de ani de atunci!

În plan personal, am luat hotărârea că voi face tot ce îmi stă în putere pentru ca propria mea căsnicie să fie cu adevărat trainică. Soţul meu, Jim, şi cu mine suntem împreună din 1973. Avem o relaţie minunată de iubire şi de prietenie. Îl ador pe soţul meu şi, în aproape toate zilele, cred că şi el ar spune acelaşi lucru despre mine. Ceea ce nu înseamnă că nu avem şi noi suişurile şi coborâşurile noastre. Le avem cu prisosinţă, dar suntem hotărâţi să le depăşim şi să ajungem cu bine la liman. Ceea ce şi facem. Ne împăcăm, râdem şi ne iubim. Căsnicia noastră devine tot mai bună cu fiecare an. Am învăţat o mulţime de lucruri despre cum să faci să funcţioneze bine o relaţie, datorită hotărârii mele de a evita divorţul cu orice preţ şi de a oferi copiilor noştri darul de a creşte alături de ambii părinţi.

După cum se vede, divorţul părinţilor mei m-a făcut să cred în sfinţenia căsătoriei. Sunt convinsă că, dacă nu te afli într-o relaţie absolut disfuncţională - o relaţie în care există abuz fizic, dependenţă de droguri sau infidelitate cronică -, iar partenerul tău conjugal nu este dispus să se schimbe, atunci ar fi mai bine să încerci să-ţi rezolvi problemele decât să divorţezi. Datorită convingerii mele, m-am străduit întreaga viaţă să-i ajut pe oameni să evite calea divorţului.

Tocmai din acest motiv am scris cartea de faţă. Vreau ca salvarea căsniciei să nu se mai facă pe bâjbâite, pornind de la presupuneri. Şi, spre deosebire de cartea mea, Divorce Busting, în care fără să vreau am lăsat unor cititori falsa impresie că ei trebuie să găsească un terapeut ca mine care să-i ajute să-şi salveze căsnicia, acum îţi voi arăta cum să devii propriul tău expert în problemele de cuplu... imediat! Am extras cele mai bune şi mai eficiente idei din cartea mea anterioară şi le-am prezentat sub forma unor paşi pe care îi poţi parcurge singur pentru a-ţi repune pe picioare căsnicia. În plus, am beneficiat de întrebările extraordinare pe care mi le-au adresat mii de cititori în legătură cu aplicarea ideilor mele în situaţia concretă şi unică a fiecăruia dintre ei. Acest lucru m-a determinat să prezint programul Divorce Busting într-o formă mult mai clară şi mai distinctă, pe parcursul a şapte paşi care vor constitui harta de care ai nevoie pentru a-ţi salva căsnicia.

Şi, dacă până acum ai străbătut de unul singur drumul către salvarea căsniciei, iată că în acest moment lucrurile se vor schimba. Chiar dacă nu ne-am întâlnit niciodată, vei fi surprins să afli cât de bine te cunosc şi cât de bine cunosc problemele cu care te confrunţi. Când vei termina de citit această carte, îţi vei spune că mi-am făcut sălaş în casa ta de ani de zile! Vei citi despre blocaje în comunicare, alienare emoţională, sindromul soţiei predispuse la divorţ, depresie, infidelitate, dependenţa de Internet, criza vârstei de mijloc, probleme sexuale şi multe altele. Vei trage cu urechea la încercările prin care au trecut alţii, la fel ca tine. Şi, lucrul cel mai de preţ, vei putea să savurezi, cuvânt cu cuvânt, extraordinarele poveşti de succes ale celor care s-au ridicat deasupra adversităţilor în căsnicie şi şi-au recâştigat iubirea.

Prin urmare, deşi probabil că te simţi destul de deprimat, ai toate motivele să ieşi din această stare chiar acum. Nu le ştiu eu chiar pe toate, dar ştiu destul de multe despre salvarea căsniciei. Nu degeaba mă numesc oamenii "salvatoarea căsniciilor". Îţi voi oferi sfaturile de care ai nevoie pentru a-ţi repune pe picioare căsnicia. Te voi ajuta să-ţi redobândeşti încrederea în tine, în partenerul conjugal care se împotriveşte, precum şi în căsnicia ta. Aşadar, nu-ţi mai face griji. Începe să citeşti. Continuă să te rogi. Şi haide să înveţi tot ce trebuie să ştii pentru a-ţi salva căsnicia.

Cuvânt înainte şi prefaţă la Marşul morţii prin Rusia

 

Klaus Willmann
Marşul morţii prin Rusia.
Călătoria mea de la soldat la prizonier de război
Editura Meteor Press, 2021

Traducere din limba engleză de Mihai-Dan Pavelescu


Citiţi un fragment din această carte.

*****
Cuvânt înainte
de Roger Moorhouse

Aproximativ 3 milioane de soldaţi germani au fost luaţi prizonieri de Uniunea Sovietică în timpul şi după cel de-Al Doilea Război Mondial. Ca woina pleni ("prizonieri de război"), au fost încolonaţi în marşuri, au fost abuzaţi şi forţaţi să lucreze în vasta reţea de lagăre a lui Stalin, drept răzbunare pentru ororile pe care războiul lui Hitler le dezlănţuise asupra poporului sovietic. Se estimează că până la repatrierea ultimului dintre aceşti prizonieri - în 1956, la mai bine de un deceniu după sfârşitul războiului - o treime dintre ei, în jur de 1 milion, au murit din cauza maltratărilor, malnutriţiei şi bolilor.

În ciuda acestor cifre, foştii prizonieri de război germani abia dacă au fost amintiţi şi cu atât mai puţin s-a scris despre ei. Au fost ignoraţi în mare parte, ca amintiri dureroase şi stingheritoare ale războiului pierdut, ale regimului nazist şi ale tuturor soldaţilor care nu s-au mai întors de pe front. Mai mult, discursul postbelic german a devenit dominat de sentimentul copleşitor al propriei vinovăţii: ruşine pentru Holocaust, pentru agresiunile şi excesele militare, ca şi pentru tratamentul brutal acordat prizonierilor şi civililor inamici.

În lumea aceea sumbră n-a fost loc şi pentru tratarea cu obiectivitate a destinului foştilor prizonieri de război germani sau, de fapt, pentru orice i-ar fi prezentat chiar pe germani ca victime.

Toate acestea ar trebui să servească drept explicaţie pentru caracterul atât de necesar al memoriilor lui Lothar Herrmann. Născut într-o familie modestă din Breslau (actualmente, Wrocław, Polonia) şi trimis la ucenicie ca zugrav-vopsitor, el a avut parte de o tinereţe lipsită de evenimente şi, în mare măsură, apolitică înainte de a fi recrutat, în 1940, într-o divizie de vânători de munte a Wehrmacht-ului. A participat apoi la invazia URSS-ului în vara anului 1941, alături de aliaţii români ai Germaniei, încheind operaţiunile din Odessa, pe coasta Mării Negre.

Deşi interesantă în sine, cariera militară a lui Herrmann este prezentată succint, iar cea mai mare parte a cărţii acoperă perioada de după capturarea sa, ea însăşi un episod dramatic în toamna anului 1944, când unitatea lui a fost abandonată după ce trupele române alături de care se retrăgea au întors armele în urma arestării generalului Antonescu. După o goană disperată pentru a ajunge în siguranţa liniilor germane, cu Armata Roşie urmărindu-I îndeaproape, Herrmann şi camarazii săi au fost luaţi prizonieri, iniţial de români, apoi de sovietici şi - aproape inevitabil - au fost înghesuiţi în vagoane de vite pentru o lungă călătorie spre Est, spre o soartă necunoscută.

Experienţele lui Herrmann, ca prizonier de război în Uniunea Sovietică, au fost devastatoare, caracterizate prin repetate brutalităţi, maltratări şi constanta ameninţare a bolilor. Dispreţul gardienilor sovietici era palpabil. După cum s-a plâns Herrmann: "Noi nu mai eram fiinţe umane. Nu mai eram nimic."

La sfârşitul războiului, Herrmann a estimat că, la nici un an după capturarea sa, doar o treime din prizonierii iniţiali mai erau în viaţă, unii fiind victime ale dizenteriei şi malnutriţiei.

Herrmann a avut însă noroc. Pus să muncească într-o serie de colhozuri şi apoi într-o fabrică de maşini, o fabrică de pâine şi în bucătăria unui lagăr, Herrmann era decis să supravieţuiască acestui calvar, ajutat şi de posibilitatea de a-şi folosi abilităţile de vopsitor şi decorator, evitând astfel adesea cele mai oneroase - şi letale - munci necalificate.

Uniunea Sovietică pe care o descrie Herrmann este familiar multora. Era o lume, a scris el, unde "melancolia şi indiferenţa, empatia şi cruzimea" trăiau umăr la umăr. O lume care avea parte, poate, de fapte ocazionale de bunătate, dar în care domneau, de asemenea, tertipurile birocraţiei, paranoia paralizantă şi absurd şi - cel puţin pentru prizonieri - temerea permanentă a trimiterii în "Siberia", codul pentru moartea anonimă la capătul lumii.

În pofida avantajelor avute, Herrmann a încercat totuşi să evadeze, fugind, în timp ce zugrăvea un apartament, în estul Ucrainei şi bucurându-se de câteva zile de libertate, înainte de a fi recapturat de miliţienii sovietici. A reuşit să scape de Siberia, dar a fost trimis în centrul Kazahstanului - cu 1.500 de kilometri mai spre est decât punctul cel mai răsăritean atins de compatrioţii săi în timpul războiului - într-un lagăr unde mai erau internaţi letoni, lituanieni, japonezi, coreeni, ba chiar şi spanioli din fosta "Divizie Albastră": un amestec de rămăşiţe umane ale războiului şi ocupaţiei.

Pentru mulţi dintre cei ca Herrmann, libertatea dobândită în cele din urmă a fost dulce-amăruie. Desigur, bucuria eliberării din lagărele de muncă sovietice a fost copleşitoare, totuşi pentru mulţi prizonieri a fost umbrită de teama faţă de ceea ce-i aştepta în patrie. Casele unora dintre ei - cei din Pomerania, Prusia Orientală, Silezia sau Sudetenland - nu se mai aflau în teritoriul Germaniei, astfel că aveau să revină ca refugiaţi într-un nou stat german, RDG-ul. Pentru alţii, eliberarea a însemnat confruntarea neaşteptată cu ororile, amărăciunile şi distrugerile cauzate de război. Herrmann şi-a amintit, de exemplu, cum trenul în care se afla a fost atacat cu pietre de o mulţime ostilă, pe când trecea spre vest prin Polonia.

Experienţe ca acestea fac din memoriile lui Herrmann un document atât de remarcabil, care este, în acelaşi timp - în mod plăcut - o poveste bine scrisă, nu doar plină de evenimente. Pusă în pagină de Klaus Willmann, în urma interviurilor cu Herrmann, relatarea este plină de viaţă, antrenantă şi abundând în episoade - de exemplu, capturarea lui Herrmann de către sovietici - a căror descriere are o natură aproape cinematică.

Iată de ce această carte este un memento intens al unui capitol din istoria modernă, care a primit rareori atenţia meritată. Pentru dramă şi pentru interesul uman în sine, soarta miilor de prizonieri de război germani - expediaţi în sălbăticia întinderilor Uniunii Sovietice pentru a ispăşi prin muncă invazia brutală a ţării lor - s-ar clasifica printre cele mai importante episoade ale războiului şi ale urmărilor sale. Cu toate acestea, în afara unui cerc restrâns de specialişti, subiectul este, în general, ignorat. Rămâne de văzut dacă această temă se va dezvolta pe viitor sau va găsi un ecou şi un public favorabil, însă povestea lui Lothar Herrmann este, cu siguranţă, remarcabilă şi merită citită.

(Roger Moorhouse, 2019)

*
Prefaţă
de Klaus Willmann

Am ajuns la Lothar Herrmann, în Garmisch-Partenkirchen, în urma articolului Brusc, lumea noastră s-a prăbuşit, apărut pe 22 iunie 2016 în Münchner Merkur.

Încă de la prima întâlnire, el a dorit să-mi sublinieze cât de fericit era la gândul că tinerii de astăzi sunt capabili să trăiască în pace.

Ei n-ar trebui să aibă parte niciodată de şcoala loviturilor grele prin care am fost nevoiţi să trecem eu şi atâţia dintre contemporanii mei. În acelaşi timp însă permite-mi să atrag atenţia că cei care nu ştiu nimic despre trecut sau despre ce a implicat el vor fi cu siguranţă incapabili să înţeleagă prezentul. Deşi nici generaţia mai tânără şi nici politicienii de azi n-au simţit pe pielea lor războiul, putem doar să sperăm că ne putem baza pe ei pentru a proteja prosperitatea de care societatea noastră se poate bucura acum şi pentru obţinerea căreia am trudit din greu după război. Faptul că sunt, probabil, unul dintre ultimii martori ai acelei epoci mă motivează şi mai mult să păstrez pentru posteritate amintirea experienţelor mele de război.

Întrucât mi se recunoscuse meritul de coautor al cărţii U-188: A German Submariner's Account of the War at Sea, 1941-1945 (Klaus Willmann / Anton Staller, Ed. Pen & Sword, 2015), am decis să urmez aceeaşi metodă cu Marşul morţii prin Rusia şi astfel mi-am asumat rolul de autor al lucrării de faţă. Ca atare, deşi cartea apare sub numele meu şi este povestită la persoana întâi, povestea şi amintirile îi aparţin lui Lothar Herrmann, aşa cum mi le-a descris în numeroasele noastre întâlniri. De ce am ales această modalitate?

După îndelungi frământări, am rămas cu convingerea că este cu siguranţă cea mai bună cale de a le arăta cititorilor noştri cum dictatorii tuturor statelor implicate în război şi-au condamnat tinerii la mizerie şi la moarte, fără milă şi fără a se gândi la urmări.

(Klaus Willmann)

Introducere la O viaţă secretă

 

Benjamin Weiser
O viaţă secretă

Colonelul Kuklinski. Trădător sau patriot
Editura Meteor Press, 2021
Traducere din limba engleză de Mihai-Dan Pavelescu


Citiţi un fragment din această carte.

*****
Introducere

Am făcut cunoştinţă cu colonelul Ryszard Kuklinski în anul 1992, într-un apartament de hotel din Reston, statul Virginia. Când am intrat în cameră, el stătea într-un colţ lângă o fereastră, cu o ţigară atârnându-i din gură. S-a întors şi m-a salutat cu un zâmbet larg. Nu ştiam prea multe despre el. Citisem că fusese un ofiţer important în timpul mandatului lui Wojciech Jaruzelski ca ministru al Apărării, în Polonia comunistă, şi că fusese o sursă importantă pentru CIA în ceea ce priveşte evenimentele din Polonia anilor 1980-1981, evenimente ce au dus la instituirea legii marţiale şi la zdrobirea sindicatului independent Solidaritatea. În ziua aceea am aflat, însă, ceva ce nimeni nu dezvăluise vreodată în exteriorul Agenţiei: Kuklinski cooperase cu Occidentul împotriva Uniunii Sovietice şi a Tratatului de la Varşovia timp de nouă ani, într-o operaţiune clandestină, incredibil de vastă şi de periculoasă. Kuklinski mi-a spus că furnizase CIA-ului zeci de mii de pagini de documente secrete ale Kremlinului şi ale Tratatului de la Varşovia, incluzând planuri sovietice de război în Europa, informaţii despre noi sisteme de armament, buncăre sovietice secrete şi pregătiri ale URSS-ului de invadare a Poloniei. Aşa cum a spus ulterior un oficial CIA, materialele lui "au fost de referinţă, standardul etalon".

Decisesem să iau legătura cu Kuklinski după ce citisem într-o carte despre CIA, scrisă de Bob Woodward şi intitulată Veil: The Secret Wars of the CIA, 1981-1987, o scurtă descriere a rolului jucat de el în obţinerea de către SUA a documentelor privind introducerea legii marţiale. Neştiind cum să-l contactez, i-am trimis o scrisoare prin biroul de relaţii publice al CIA. Agenţia îl proteja pe Kuklinski în condiţii de înaltă securitate şi din motive temeinice: în perioada comunistă un tribunal militar îl judecase, în contumacie, şi-l condamnase la moarte pentru trădare (ulterior, pedeapsa a fost redusă la douăzeci şi cinci de ani de închisoare). Mandatul pentru arestarea lui continua să fie valabil în Polonia.
- Cred că va trebui să-mi devoalez activitatea, mi-a spus el încă de la începutul primului nostru interviu. Care mi-a fost motivaţia, care au fost obiectivele mele şi consecinţele acestora. Şi după aceea să judecăm, pe baza faptelor mele, în ce a constat "trădarea" mea.

De la bun început a fost clar faptul că Kuklinski, care s-a ocupat în Statul Major General polonez de pregătirea pentru război cu Occidentul, fusese motivat de ideologie. El era un polonez mândru şi nutrea o furie intensă faţă de URSS, care preluase controlul Poloniei la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, impusese ţării un regim comunist şi transformase efectiv armata poloneză într-o subsecţiune a forţelor armate sovietice. Până în 1972, când avea patruzeci şi doi de ani, Kuklinski fusese promovat constant şi se credea că va ajunge general. Dar el a decis să facă un pas extraordinar, care i-a pus în pericol atât propria viaţă, cât şi securitatea familiei sale. Am vrut să ştiu de ce a făcut asta. Aşa a început o serie de interviuri neobişnuite, desfăşurate în camere de hotel anonime şi într-o locuinţă privată din suburbiile Washingtonului. La începutul fiecărei întâlniri, nu ştiam de unde sosea Kuklinski sau unde pleca după aceea şi nu mi s-a spus numele pe care-l folosea în afara întâlnirilor noastre. Sesiunile au fost aranjate de CIA, care iniţial a delegat un reprezentant să participe la interviuri, acesta neîncercând să influenţeze cu nimic dialogul cu Kuklinski. (După ce am decis să scriu această carte, am continuat de-a lungul anilor să-l intervievez pe Kuklinski, telefonic şi personal, fără ca Agenţia să mai fie prezentă la întâlniri.)

În 1992, am publicat două articole, în Washington Post şi Post Magazine, în care scriam despre activităţile lui Kuklinski împotriva Uniunii Sovietice şi a Tratatului de la Varşovia. În Polonia, articolele respective au dus la o dezbatere vehementă asupra înţelesului termenului "patriotism". După ce trădase regimul comunist, Kuklinski era patriot sau trădător? "Ziarele consacră pagini întregi subiectului, emisiunile TV nu vorbesc despre altceva, iar oamenii se ceartă pe tema asta în autobuze", scria pe atunci, din Varşovia, colega mea de la Post, Blaine Harden.

În pregătirea cărţii, am solicitat CIA-ului acces la dosarele operaţiunii. Acestea includeau telegrame şi rapoarte pregătite de ofiţeri CIA, transcrierile întâlnirilor lor cu Kuklinski şi scrisorile adresate de el Agenţiei. Datorită lor, aş fi beneficiat de o relatare contemporană a îndelungatei activităţi clandestine a lui Kuklinski şi aş fi putut scrie o naraţiune cronologică, care să nu se bazeze exclusiv pe amintirile celor implicaţi. Doream în mod special să mă concentrez pe latura umană a operaţiunii: interacţiunea dintre Kuklinski şi americanii cu care colaborase. Mi se spusese, de exemplu, despre o serie de scrisori personale ce fuseseră schimbate în cursul operaţiunii între Kuklinski şi "Daniel", ofiţerul de caz CIA căruia polonezul i s-a destăinuit într-un fel în care n-o putea face cu nimeni, nici chiar cu propria sa familie.

Solicitarea mea a dus la discuţii lungi cu CIA-ul, în ceea ce priveşte condiţiile de accesare a documentelor. Mulţumită unei noi politici de deschidere, iniţiată de fostul director Robert M. Gates şi continuată de succesorii săi, CIA acorda ocazional acces la dosarele sale, dar numai în condiţii speciale. De exemplu, un autor trebuia să obţină o autorizaţie de securitate şi să fie de acord cu citirea manuscrisului, înainte de publicare, de către un comitet special de revizuire, care putea solicita ştergerea unor anumite informaţii ce puteau dăuna securităţii naţionale sau puteau dezvălui surse şi metode ale Agenţiei.

Am înţeles motivele unor asemenea proceduri, iar în cazul Kuklinski exista o îngrijorare aparte, deoarece era un caz relative recent, şi nu am vrut ca Agenţia să-mi revizuiască şi, eventual, să-mi cenzureze manuscrisul înainte de publicare. De aceea am făcut o contrapropunere: să angajez o persoană care deţinea deja o autorizaţie de securitate şi care să cerceteze dosarele în locul meu. Însemnările acestei persoane şi orice ar fi copiat aceasta ar fi fost astfel trecute prin procedura de revizuire, iar ştergerile necesare s-ar fi făcut înainte ca eu să primesc materialele. După aceea le puteam folosi fără restricţii. În esenţă, doream ca CIA să fie o sursă pentru cartea mea şi, ca orice altă sursă, putea încerca să controleze informaţiile pe care mi le furniza, dar nu putea determina modul cum va fi utilizat materialul în final.

Persoana pe care doream s-o angajez pentru cercetarea arhivei era Peter Earnest, fost ofiţer de caz CIA, actualmente pensionar, care lucrase treizeci şi şase de ani în Agenţie, dintre care mai bine de două decenii în operaţiuni clandestine. El fusese, de asemenea, directorul pentru relaţii cu mass-media şi purtătorul de cuvânt CIA; ştia cum funcţionează presa şi era respectat de reporter pentru abordarea sa directă. Peter ar fi lucrat în numele meu, el cunoscând în acelaşi timp regulile Agenţiei.

M-am prezentat la biroul de relaţii cu publicul din cadrul CIA, care, după o lungă deliberare, a fost de acord cu propunerea mea. Dându-i-se un birou în cadrul Diviziei Sovietice / Est-europene la sediul CIA de la Langley, activitatea lui Peter a durat mai bine de un an, el scotocind în toată această perioadă prin zeci de cutii şi producând în final 750 de pagini de însemnări brute şi fişe. Acestea au inclus frecvent extrase lungi din cablograme, note informative, transcrieri, scrisori şi propriile sale descrieri privitoare la diverse aspecte ale operaţiunii. Au rezultat aproximativ şaptezeci de dosare, toate cu coperte portocalii, etichetate cu numele cazului, numărul dosarului şi datele conţinute. Multe însemnări erau scrise pe hârtia fragilă originală, însă dosarele conţineau şi fotografii, examinări operaţionale ale siturilor, hărţi şi schiţe ale locurilor unde aveau să fie amplasate cutii poştale oarbe sau unde urmau să se desfăşoare activităţi clandestine.
- Făcând toată această treabă, am simţit un mic fior arheologic, şi-a amintit Peter. Ştiam că nimeni nu atinsese de multă vreme documentele acelea.

Totuşi, materialele nu proveneau dintr-o epocă atât de îndepărtată. Pe măsură ce Peter se afunda tot mai mult în proiect, era adesea vizitat de persoane din Divizie care fuseseră oarecum implicate în caz.

Când am primit, în final, materialele aprobate pentru folosire, ele au oferit o imagine rară asupra unei operaţiuni de spionaj cu totul singulară, incluzând declaraţiile lui Kuklinski şi scrisorile sale către CIA, în cei nouă ani de cooperare cu SUA. Mi-au confirmat în mare parte relatările pe care Kuklinski mi le făcuse anterior şi mi-au oferit piste pentru întrebări suplimentare.

Datele şterse de comitetul de revizuire înainte ca materialul să-mi fie trimis au fost discrete şi nu cred că au afectat tabloul de ansamblu. Nu toate documentele pe care le-am primit plasau Agenţia într-o lumină pozitivă, ceea ce sugera că examinarea lor fusese imparţială. De asemenea, cred că, prin interviuri ample cu Kuklinski şi alţii, am reuşit să completez multe discontinuităţi. Desigur, au existat domenii importante pe care nu le-am putut explora pe deplin şi care pot fi în general clasificate ca "surse şi metode" ale Agenţiei. După ce a parcurs dosarul complet, Peter Earnest a spus că nu crede că în el există ceva care să contrazică ideea centrală: faptul că Kuklinski a fost motivat de convingerile sale politice, că a acţionat într-un mod în care credea că-şi va ajuta ţara şi că a adus prejudicii însemnate Uniunii Sovietice şi Tratatului de la Varşovia. Această carte este, aşadar, un soi de experiment şi se alătură altor volume scrise de autori ce au căutat modalităţi de a evita revizuirea înainte de publicare, în interesul realizării unor lucrări substanţiale şi independente, bazate parţial pe materiale CIA.

Probabil că în SUA nu există o instituţie mai controversată decât Agenţia Centrală de Informaţii, care a fost criticată în mod justificat de-a lungul anilor pentru comploturi de asasinare a unor lideri din întreaga lume, abuzuri ale drepturilor civile, operaţiuni incompetent executate, eşecuri în obţinerea de informaţii şi incapacitatea de a elimina spioni ce lucrau împotriva Statele Unite. Recent au fost reluate dezbateri despre eficacitatea capacităţilor spionilor CIA, în special după atentatele teroriste din 11 septembrie 2001 şi războiul purtat de administraţia Bush în Irak.

Cazul Kuklinski spune o altă poveste, arătând că operaţiunile de spionaj pot avea succes atunci când sunt gestionate cu grijă scrupuloasă şi cu imaginaţie. Operaţiunea dezvăluie o latură puţin cunoscută a CIA-ului: aceea a unor ofiţeri de caz care au intrat în Agenţie pentru că au fost atraşi de provocările şi intrigile prezente în cadrul operaţiunilor sub acoperire şi de ideea de serviciu public. CIA este primul chip pe care SUA îl oferă celor care, precum Kuklinski, sunt inspiraţi de idealuri occidentale. Dacă Agenţia nu reuşeşte să efectueze asemenea operaţiuni, Statele Unite pierd o modalitate importantă de înţelegere a naţiunilor, regimurilor şi grupărilor ostile Occidentului.

Într-o perioadă în care pericolele epocii Războiului Rece s-au diminuat şi când Rusia se străduieşte să-şi împace trecutul comunist cu înaintarea ezitantă spre un sistem mai democratic, este greu uneori să ne reamintim ce a însemnat prezenţa trupelor sovietice şi ale Tratatului de la Varşovia gata de acţiune la graniţele Europei. După cum a subliniat Kuklinski, dacă URSS-ul ar fi invadat Europa, probabil că Statele Unite ar fi răspuns cu arme nucleare ce ar fi vizat trupe sovietice care treceau prin Polonia. Informaţiile lui au oferit un sistem esenţial de avertizare timpurie pentru Occident şi, a considerat el, pentru Polonia, care era sortită distrugerii în cazul oricărui tip de atac sovietic.
- Chiar dacă am fi învins, ce am fi câştigat? a spus el într-un interviu.

Deşi avansase într-un post înalt şi delicat în cadrul Statului Major General polonez, Kuklinski era, în multe privinţe, un polonez tipic, într-o ţară a cărei moştenire include simboluri puternice: ostaşi eroici, Biserica Catolică şi un imperiu vast care se întindea odinioară în Europa Centrală şi de Est. Dar moştenirea aceea rămăsese în mare parte un mit, deoarece graniţele Poloniei au continuat să se schimbe odată cu stăpânii ei. De la sfârşitul anilor 1700 şi până în 1918, Polonia a fost împărţită între Rusia, Prusia şi Austria, astfel încât, practic, n-a mai existat ca ţară. A reapărut apoi ca stat independent, dar a fost ocupată din nou, în 1939, când a invadat-o Germania nazistă; mai târziu, sovieticii au preluat controlul asupra ei. Istoricul Simon Schama mi-a spus cândva că polonezii se văd pe ei înşişi ca pe un soi de hologramă politică.
- Ba sunt vizibili, ba sunt invizibili. Şi au constant sentimentul că identitatea lor naţională depinde, de fapt, de susţinerea unei credinţe interioare împotriva celor care spun: "vă îngăduim ca naţiune, dar numai dacă acţionaţi ca satelit al nostru".

Chiar şi în perioada comunistă, polonezii nu au acceptat niciodată pe deplin aservirea. Ei au continuat să meargă la biserică. Mulţi şi-au păstrat gospodăriile agricole private, rezistând presiunilor de a se alătura celor colective, înfiinţate de stat. Au ascultat Radio Europa Liberă şi au întreţinut cu asiduitate toate contactele posibile cu prieteni sau rude din Occident. Ştiau că într-o bună zi ţara lor va fi eliberată, deşi înţelegeau că asta nu se va realiza fără luptă din interior. Asta a fost convingerea lui Kuklinski şi aşa se explică acţiunile sale. Cazul lui ne aduce aminte, într-un mod atât de puternic, cât de greu le-a fost ofiţerilor din perioada comunistă, care erau inspiraţi de valori occidentale să trăiască vieţi patriotice.

În ziua aceea, în acea cameră de hotel din Virginia, Kuklinski a subliniat că el nu se considera un spion sau o cârtiţă a americanilor; el simţise mereu că acţiona în numele ţării sale şi că, de fapt, "racolase" Statele Unite pentru a lupta împotriva conducerii comuniste a Poloniei şi a URSS-ului.
- La început m-am întrebat dacă aveam dreptul moral să procedez aşa, mi-a spus. Eram polonez. Înţelegeam că polonezii trebuie să fie liberi şi că singura ţară care ar fi putut susţine lupta pentru libertatea lor. Pe de altă parte, eu am oferit foarte multe informaţii importante şi va exista întotdeauna întrebarea dacă cineva are acest drept, pe baza propriei sale decizii individuale, mai ales dacă sunt implicate interesele întregii ţări şi poate vieţile a milioane de oameni. A fost o dilemă, dilema mea morală, dar am devenit convins că aveam nu numai dreptul, ci şi obligaţia morală.
(Benjamin Weiser, 11 noiembrie 2003)