vineri, 21 februarie 2020

Actualitatea românească: reabilitarea nopţii, laşităţile zilei - Tipografic majuscul

1981. Botoşani. Un elev de 16 ani, Mugur Călinescu, scrie cu cretă pe panouri amplasate în centrul oraşului. Despre nevoia de libertate şi democraţie. Despre Solidaritatea şi toate celelalte sindicate care tocmai apăruseră în Polonia. Ţara soră de comunism şi de lipsuri. Mugur scrie despre penuria de mâncare. Şi despre cozi.

În lunga anchetă de Securitate căreia i-a fost ulterior obiectiv şi pe ale cărei arhive se bazează spectacolul de teatru Tipografic majusculrealizat de Gianina Cărbunariu în 2013 la Odeon, şi filmul omonim, realizat de Radu Jude acum, liceanul a fost acuzat că a minţit, a denaturat, a fost duşmănos cu statul şi orânduirea în tot ce a scris. În tot ce a scris, mai puţin partea cu lipsurile. Colegii, deveniţi, treptat, dar sigur, informatori, s-au dezis de el în fel şi chip. Chiar şi ei au admis însă că, dintre toate lucrurile auzite de obiectiv la Europa Liberă şi reproduse pe panourile oraşului, partea cu mâncarea şi cozile e adevărată.

Era 1981. Datoria externă a României era încă semnificativă. Ceauşescu nu se hotărâse încă să o plătească până la ultima centimă. Şi totuşi, oamenii stăteau la cozi. Mai mult, în emisiuni TV cu nuanţe groteşti, oamenii anunţau că e OK să le mai îngheţe caloriferele prin casă, câtă vreme mica economie prestată de blocul lor contribuie la marea economie prestată de ţărişoară.

S-a tot spus că alegerea lui Radu Jude, de a intercala masive imagini din arhivă TVR a anilor 1981, 1983 şi 1985 între episoadele în care actorii narează povestea lui Mugur, s-ar revendica din zona contrapunctului. Istoria unui destin tragic mixată cu lungul şir de festivităţi omagiale ori de emisiuni propagandist-moralizatoare întru semnalarea uluitoarea capacităţi de a realului de a îngădui simultaneităţi infinit distincte. De fapt, demersul lui Jude e încă mai isteţ. Felul în care arătau atunci (ca şi acum) emisiunile TV oferă o bună explicaţie pentru lipsa oricărei solidarităţi cu gestul unui puşti care verbalizase în public ceea ce aproape toată lumea gândea şi nimeni nu spunea.

Actorii lui Jude îşi livrează replicile aproape fără intonaţie, fără expresivitate, alb. Uneori, ai senzaţia că le citesc de pe prompter. De fapt, senzaţia e aceeaşi pe care o simţi în faţa actorilor care chiar citesc (de pe un fel de prompter al epocii) poeziile omagiale dedicate tovarăşului şi tovarăşei. Sau cea pe care o simţi privind oamenii muncii intervievaţi la TVR (feat. faimosul domn ofiţer Virgil Vochina, versiunea jună) pe teme variind de la nocivitatea claxonatului în locuri publice la greutăţile vieţii în Occidentul cel hain (în ciuda pestilenţialului iz propagandistic, o anume nuanţă despre "străinii care fac în Germania munca de jos pe oricât de puţini bani" vine să tulbure prin actualitatea ei).

Teoretic, privim imagini de ficţiune din 2020 şi imagini de arhivă, documente de epocă, de acum aproape 40 de ani. După o vreme, graniţa ficţiune-documentar dispare. Artificialitatea căutată de turnajul contemporan al lui Jude îşi da mâna cu cel din imaginile difuzate pe atunci de unica televiziune disponibilă. Sigur nu s-a difuzat la TVR şi Tipografic majuscul?

Într-un interviu pentru scena9.ro, Radu Jude spune că "fiind o natură cinică, nu sînt capabil să construiesc un personaj pozitiv. Gianina e o umanistă şi face asta în mod constant, e plin teatrul ei (şi) de personaje pozitive credibile. Am vrut şi eu un personaj pozitiv şi Gianina mi l-a oferit". Gianina şi Şerban Lazarovici, actorul din rolul principal. Tânărul actor născut în oraşul lui Mugur, educat în acelaşi liceu. Omul pe al cărui chip (o vagă asemănare cu junele Dan Nuţu) şi pe a cărui rostire îşi construieşte Jude eroul pozitiv. Discret, simplu, convingător.

Puntea spre prezent o fac ei, foştii şi actualii securişti. Dar o face şi peisajul care ne înconjoară. În timp ce noile vechi organe povestesc despre racolările liceenilor din anii '80, camera lui Marius Panduru produce un cerc aproape complet în piaţa din faţa Marriott-ului bucureştean. Cabluri, maşini, shaormerii, reclame, pomi, catedrală, casa poporului, macarale.

Deşi upgradat, cacovizualul e, substanţial, acelaşi. Pe atunci, reporterii TV preamăreau degraba urbanizare a ţării, în timp ce imaginile reproduceau noroaie, străzi prost asfaltate, blocuri cenuşii. Acum, privirea, mediată sau nu de camera vreuneia dintre zecile de staţii TV, e sufocată de multitudinea de stimuli contradictorii. Ceaţa nu e doar un fenomen meteo.

Mugur Călinescu şi-a scris textele pe pereţii oraşului noaptea. Nu doar hoţii au treabă atunci. Tot ce i s-a întâmplat după ce a fost descoperit s-a întâmplat în mare secret. În aparenţă. De fapt, părinţii, colegii, profesorii erau chemaţi la securitate, oraşul vorbea, cam toată lumea ştia. Era clar ca lumina zilei. Dar asta nu i-a folosit la nimic.

Plaga unui sistem medical corupt - colectiv

Era sîmbătă dimineaţă. Mi-amintesc că adormisem devreme cu o seară înainte şi nu ştiam ce s-a întîmplat. A doua zi, ştirile despre incendiul de la clubul Colectiv m-au lovit în moalele capului. Proporţiile dezastrului au fost încă de la început similare unei catastrofe fără precedent. O asistentă medicală care a acordat primul ajutor vorbea despre un adevărat carnagiu.

Primele imagini legate de Colectiv, numărul morţilor şi răniţilor, relatările supravieţuitorilor, tonul folosit, toate te înfiorau. În mediul online emoţia a atins cote greu de imaginat, oamenii îşi căutau disperaţi prieteni sau rude care fuseseră în club şi despre care nu aveau veşti, se făcea apel la donare de sînge. Derapajele care condamnau victimele şi îi catalogau drept "rockeri satanişti care s-au dus acolo să se distreze de Halloween" au fost puţine şi taxate imediat. Era multă revoltă, dar şi multă decenţă în durerea acelor prime ore de după tragedie.

O parte a presei credea (şi încă mai crede) că publicul vrea senzaţionalul cu orice preţ. Oameni simpli, fără legitimaţie de ziarist, au dovedit că ştiu mai mult jurnalism decît acea parte a presei şi au rugat să nu mai fie postate imagini care pot afecta emoţional. Alţii au făcut apeluri la solidaritate: fără să aştepte ajutorul statului, al vreunei instituţii sau al vreunui minister, s-au mobilizat pentru a-i ajuta pe cei cinci copii orfani ai unei femei care muncea în Colectiv şi a pierit în incendiu.

Acel prim impuls, încercarea fiecăruia de a se implica, faptul că oamenii au mers în faţa clubului să aprindă o lumînare, reacţia, empatia, lipsa de indiferenţă ce caracterizează de obicei societatea românească au fost marele cîştig al acelor prime ore şi zile de după Colectiv. Poate părea cinic să vezi părţi bune într-o tragedie, dar la un nivel mai profund asta a făcut Colectiv: ne-a smuls, pentru o vreme, din apatie. Ce a urmat după a fost, dintr-un punct de vedere, chiar mai grav şi mai brutal decît incendiul propriu-zis.

În documentarul colectiv, regizorul Alexander Nanau re-face filmul primului an de după incendiu. La început sînt prezentate succint faptele: în seara zilei de 30 octombrie 2015, în timpul unui concert al trupei Goodbye to Gravity, în clubul Colectiv, care funcţiona legal, are loc un incendiu în urma căruia îşi pierd viaţa 27 de oameni, fiind răniţi alţi 180. Au loc proteste de stradă, guvernul social-democrat îşi dă demisia. Filmul se va încheia, rotund, cu momentul cîştigării alegerilor de către PSD, la finalul lui 2016.

În zilele şi săptămînile ce au urmat incendiului, alţi 37 de oameni răniţi mor după ce s-au infectat în spitale din cauza ineficienţei substanţelor folosite pentru îndepărtarea agenţilor patogeni. Asta a şocat atunci, asta te loveşte în plex şi acum, în debutul filmului: sînt mai multe victime decedate în spital decît cele care au pierit în flăcări. Şi o parte din oamenii aceia nici măcar nu aveau răni majore: unii erau arşi pe 10% din suprafaţa corpului, potrivit unor medici care apar în documentar, aveau toate şansele să scape; cu toate acestea ceva - sau cineva - i-a omorît.

Mi-a fost teamă de ce voi vedea în colectivMi-era frică de imagini, credeam că mutilarea fizică va fi greu de privit. S-a dovedit că greşisem. Secvenţele tari din punct de vedere vizual sînt puţine (secundele în care focul cuprinde tavanul clubului şi deruta celor de dinăuntru sînt copleşitoare şi acum, la mai mult de 4 ani distanţă!); ce te cutremură mai tare sînt însă cuvintele ce descriu catastrofa de după incendiu.

Regizorul a ales să spună povestea altfel. În colectiv, este şi nu este vorba despre victime sau despre supravieţuitori. Alexander Nanau face documentar observaţional. Intră în culisele unor dezvăluiri care au cutremurat opinia publică. Urmăreşte echipa jurnaliştilor de la Gazeta Sporturilor (Mirela Neag, Răzvan Luţac, Cătălin Tolontan) care au dezvăluit că substanţele biocide utilizate în 350 de spitale şi în sălile de operaţii din România, produse de firma Hexi Phama, erau diluate de peste 10 ori şi nu aveau cum să-i protejeze pe pacienţi de infecţii. În loc să omoare virusurile şi bacteriile, ne omorau pe noi. Iar acest lucru a fost posibil cu complicitatea autorităţilor, care fie nu au ştiut, fie au ştiut şi au tăcut. Sau, mai rău, ne-au minţit.

Ministrul Sănătăţii de atunci, Patriciu Achimaş-Cadariu (venit în fruntea ministerului din interiorul sistemului medical, din funcţia de director al Institutului Oncologic din Cluj), se bîlbîie cînd e întrebat despre dezinfectanţi, reprezentanţii statului dau asigurări că nu e nici o problemă, marii arşi nu sînt lăsaţi să fie transportaţi la spitale din străinătate căci "sînt trataţi la noi la fel de bine ca în Germania". Toate aceste idei sînt readuse pe ecran prin intermediul conferinţelor de presă de la acea vreme, prin buletine de ştiri televizate, prin vorbele supravieţuitorilor şi părinţilor victimelor.

După ce în prima parte a filmului acţiunea urmăreşte în principal modul în care echipa ziariştilor de investigaţie documentează subiectul bombei de presă legată de Hexi Pharma (îi vedem efectiv pe jurnalişti la lucru, pe teren sau în redacţie, dînd telefoane, încercînd să pună informaţiile cap la cap, discutînd cu surse care sînt dispuse să facă dezvăluiri din interiorul sistemului medical), în partea a doua documentarul se concentrează (poate puţin cam mult) pe figura nou apărută la minister şi care la prima întîlnire cu jurnaliştii se prezintă simplu: "Eu sînt Vlad!".

Eforturile lui Vlad Voiculescu (venit din afara sistemului, fost ONG-ist în domeniul drepturilor pacienţilor) de a înţelege cum merg lucrurile şi cum poate reforma sistemul medical şi concluzia lui tristă că 90% din minister este putred acaparează filmul. Disputa lui cu Gabriela Firea nu cred că îşi avea locul în montaj şi înclină uşor miza filmului într-o zonă un pic prea politizată. În unele secvenţe ce îl au drept protagonist pe Vlad Voiculescu, singurul element care ne mai aminteşte că vedem un documentar despre Colectiv este portretul lui Tedy Ursuleanu (supravieţuitoare a tragediei) aflat pe unul din pereţii biroului ministrului sănătăţii.

Alexander Nanau pierde emoţia iniţială a demersului său şi are tendinţa de a influenţa spectactorul prezentînd un om politic drept un erou. Nimeni nu neagă bunele intenţii ale regizorului (şi nici ale lui Vlad Voiculescu) de a arăta cît de greu e să urneşti ceva în angrenajul statului şi să îndrepţi greşelile, dar un om politic nu face nimic special atunci cînd lucrează în interesul cetăţeanului. Asta e menirea lui. Într-un fel (dar cu alte mijloace), asta face şi jurnalistul: caută adevărul şi îl spune. Cu orice riscuri. Aceasta îi este meseria. Nu e un salvator sau un justiţiar pe cal alb.

Oamenii din interiorul sistemului medical care au ales să nu mai tacă şi care spun în film "Noi nu mai sîntem oameni, ne interesează doar banii"; medicul Camelia Roiu, care a făcut publice imaginile cu viermii care colcăiau pe un pacient de la Spitalul de Arşi din capitală; povestea ei despre personalul care acoperă feţele bolnavilor cu un cearceaf ca să nu îi mai vadă, demnitatea suferinţei lui Tedy Ursuleanu, acestea sînt actele de curaj pentru care merită să vedeţi colectiv. Ei sînt adevăraţii eroi, aceste personaje care au ieşit în faţă şi care în film rămîn parţial anonime - poate nu era o idee rea să le apară numele în dreptul lor pe eran, pentru cei care nu consumă ştiri în mod frecvent (cine e familiar cu domeniul presei le recunoaşte, dar publicul tînăr care merge la cinema să vadă filmul nu ştiu dacă a auzit de ele).

colectiv nu este perfect. Dar poate asta contează mai puţin. Important este că e un film mai mult decît necesar. Arată din interior efortul unor jurnalişti de a investiga un subiect în care erau implicaţi medici, directori de spitale, oameni de afaceri, servicii secrete şi de a dezvălui această caracatiţă a minciunii generalizate. Demonstrează, documentat, cît adevăr conţine expresia "corupţia ucide". Ne smulge, pentru aproape două ore, din apatie. Marele lui merit este că nu e patetic şi nu abuzează de sensibilitatea celor afectaţi direct de trauma incendiului. Face apel însă la sensibilitatea şi spiritul civic al fiecăruia dintre noi: cum am permis să se întîmple aşa ceva şi de ce au fost atîţia care au închis ochii la abuzuri şi lipsă de umanitate? Cine ne garantează că un nou scandal de tipul Hexi Pharma nu se poate repeta? Cine îi poate promite, acum, în 2020, unui pacient internat într-un spital din România că nu iese mai bolnav decît a intrat? colectiv nu pune aceste întrebări. Dar, în liniştea apăsătoare ce se aşterne peste publicul din sala de cinema după finalul proiecţiei, cred că orice spectator le rosteşte în gînd.

colectiv va avea premiera în cinematografele din România în 28 februarie 2020.


duminică, 26 ianuarie 2020

10 adevăruri despre zodia vărsător. Motivul pentru care este cea mai originală zodie din horoscop - IMPACT

Ca lider, bărbatul din zodia Vărsător va obține rezultate senzaționale
Vărsătorul este una dintre cele mai puternice zodii, mereu cu un pas înaintea tuturor. Are trăsături dominante și nu este ușor să ții pasul cu el. Talentat și sociabil, se integrează perfect și face față oricărei situații.

Ce nu știai despre zodiac Vărsător

Bărbatul Vărsător

Ca lider, bărbatul din zodia Vărsător va obține rezultate senzaționale, va ține echipa sa mereu pe primul loc în top, dar cu ce sacrificii din partea coechipierilor săi. Pentru că bărbatul din zodia Vărsător nu-și dă seama că nimeni nu se compară cu el ca energie și inteligență și cere de la cei din jur mai mult decât pot. Este talentat pentru comunicare, vânzări, activități artistice și conexe.

Femeia Vărsător

Femeia din zodia Vărsător, din dorința de a combate inegalitățile de gen, riscă să se masculinizeze. Ceea ce o salvează întotdeauna este plăcerea de a fi, totuși, femeie, cu toată eleganța și strălucirea de rigoare. Alteori, este posibil să reacționeze la dificultăți și refuzuri în mod teatral, aproape isteric, însă rotițele vor merge nestingherit în spatele acestor scene.

Vărsătorul este cea mai original zodie din horoscop. Iată de ce:

1) Curiozitatea este una dintre cele mai reprezentative trăsături ale Vărsătorilor. Au o dorința de a cunoaște și a experimenta lucruri noi în orice moment, iar situațiile care îi fac să își depășească limitele sunt reale provocări pentru ei.
2) Varsatorii sunt independenți! Au nevoie să îi lași să se simtă liberi și să îi iubești așa cum sunt. Nu poți manipula sau păcăli un Vărsător, cum nici nu îi poți impune ceea ce trebuie să facă, doar dacă vrea să te lase el.
Vărsătorii cred cu tărie în cauza pe care o reprezintă și îi inspiră și pe cei din jurul lorVărsătorii cred cu tărie în cauza pe care o reprezintă și îi inspiră și pe cei din jurul lor
Vărsătorii cred cu tărie în cauza pe care o reprezintă și îi inspiră și pe cei din jurul lor
3) Gândirea acestor nativi nu se încadrează în stereotipuri, iar aspirațiile sunt foarte înalte, căutând să fie înconjurați de oameni care le împărtășesc ideile și împreună să poată rezolva diverse probleme de natură socială, una dintre pasiunile lor.
4) Vărsătorii cred cu tărie în cauza pe care o reprezintă și îi inspiră și pe cei din jurul lor să le urmeze modelul. Când lucrează în echipa, niciodată nu își subestimează colegii. Ei caută să îi motiveze pentru a evidenția calitățile acestora.
5) Nativii Vărsător sunt foarte inteligenți! Cei născuți sub semnul acestei zodii au o inteligență aparte, reușesc să acumuleze informațîi valoroase și să le folosească în momentele oportune.

Sunt extrem de loiali

6) Chiar dacă au și de pierdut, este de admirat că lupta cu toate forțele atunci când își propun ceva și nu acceptă niciun compromis. Vărsătorii sunt foarte încăpățânați, însă și asta e o latură care îi face mai interesanți, potrivit sevedetot.ro.
7) Vărsătorii sunt loiali! Este o caracteristică definitorie a acestor nativi. Dacă le-ai câștigat încrederea, vei avea un prieten pe viață, indiferent de situația în care te afli.
8) Dacă un nativ Vărsător a apucat să îți facă o promisiune, nimic nu îi va stă în cale să nu ducă la bun sfârșit acest lucru! Astfel că, cei născuți în această zodie sunt considerați extrem de serioși.
9) Vărsătorii au întotdeauna au răbdare să cunoască un om cu adevărat, abia apoi îi poate face o scurtă caracterizare. Nu au încredere în zvonuri și vor să se convingă ei!
10) Au simțul umanitar extrem de bine dezvoltat! Le pasă foarte mult de lumea din jurul lor și vor să ii ajute cu tot ceea ce pot. Au o deosebită satisfacție atunci când pot schimbă lucrurile în bine.


E foarte important să se respecte oamenii între ei, fără asta nu cred că pot avea un dialog

Aflat pentru a doua oară pe scena teatrului naţional târgumureşean, Vlad Bîrzanu oferă o probă solidă de versatilitate actoricească, expresivitate şi sinceritate. Personajul Andrei din spectacolul Tatăl meu, preotul (piesă de Gabriel Sandu. Regia: Leta Popescu, Distribuţia: Andrei - Vlad Bîrzanu, Tatăl - Dan Rădulescu, Mama - Monica Ristea, Bostan - Alexandru-Andrei Chiran, Un individ la costum/Voluntar/Reporter/Poliţist - Cristian Iorga) este un tânăr homosexual măcinat de multiple dileme: a-şi recunoaşte orientarea sexuală faţă de tatăl său, preot, a-i imputa acestuia o infracţiune gravă de care se face vinovat, şi a renunţa la chemarea preoţească ce devine incompatibilă cu noile sale convingeri.

Vlad Bîrzanu a fost nominalizat în 2012 la Premiul UNITER pentru Debut în spectacolul
 Visul unei nopţi de vară (r. Botos Balint, Teatrul Anton Pann Râmnicu Vâlcea) şi a participat la programul 10 pentru TIFF în 2014. În prezent, locuieşte la Bucureşti unde colaborează cu numeroase teatre şi îşi conturează cu fiecare spectacol o carieră din ce în ce mai interesantă şi mai valoroasă.

Am stat de vorbă cu Vlad la finalul celei de-a treia reprezentaţii a spectacolului
 Tatăl meu, preotul care s-a jucat cu sala plină şi (judecând după reacţii) încântată.


Andrei VornicuAi mai jucat la Târgu-Mureş în urmă cu câţiva ani...
Vlad Bîrzanu: Da, a fost în Martiri, regia: Theodor-Cristian Popescu. Asta s-a întâmplat în 2013, anul de după ce-am absolvit facultatea.

A.V.: Cum a fost prima ta întâlnire cu publicul târgumureşean?
V.B.: Textul Martiri, scris de Marius von Mayenburg, e foarte puternic şi foarte interesant şi actual. Mie mi-a plăcut foarte mult spectacolul ăla, şi era prima oară când lucram cu Cristi Popescu, cu care m-am înţeles foarte bine. Era de asemenea prima oară când veneam în Mureş, i-am cunoscut pe Elena Purea, pe Dan Rădulescu, am revăzut-o pe Cristina Toma, pe care o ştiam, şi care a jucat alături de mine în acel spectacol. Aveam un soi de emoţii faţă de subiect care e sensibil fiindcă e vorba de un adolescent care devine extremist creştin şi care are acelaşi comportament şi discurs ca extremiştii terorişti. Era un adolescent care descoperise Biblia şi îşi explica tot ce se întâmpla prin prisma acesteia. Spectacolul a fost foarte bine primit de public. La Târgu-Mureş e un public foarte bun, foarte deschis, şi cred că asta ţine foarte mult de faptul că a fost educat în acest spirit prin spectacolele care s-au făcut aici în ultimii ani. Cred că teatrul târgumureşean a reuşit facă publicul să fie foarte deschis şi receptiv la teme noi, contemporane şi actuale.

"«Tatăl meu, preotul» nu e un spectacol agresiv, care să arate cu degetul şi să tragă o concluzie clară"

A.V.: Tocmai ai revenit pe scena naţionalului târgumureşean cu rolul principal din Tatăl meu, preotulîn regia Letei Popescu. Ce te-a făcut să accepţi propunerea de a juca în acest spectacol?
V.B.: A fost un întreg şir de evenimente care m-a adus aici de data asta. Pe scurt, voiam foarte mult să lucrez cu Leta fiindcă ne ştiam oarecum de la facultate, din Cluj, unde am fost aproape în aceeaşi perioadă cu ea. Mi se pare o regizoare foarte interesantă şi foarte inteligentă, şi îmi place cum gândeşte atât ca om, cât şi scenic. Când m-a sunat, în vară, şi mi-a propus acest proiect, ne-am întâlnit câteva zile mai târziu, când am venit să fac o lectură, şi a fost pur şi simplu un moment în viaţa mea când mi-am zis că vreau să fac asta. Mi-a plăcut echipa şi mi-a plăcut textul, care are un subiect foarte puternic. E oarecum teatru social, dar îmi place că nu e abordat într-un mod militant. Mi se pare că e foarte bine tratat acest subiect sensibil. Orice subiect sensibil trebuie abordat cu mare atenţie şi grijă dacă vrei să fie bine recepţionat de public şi să aibă un impact şi dacă vrei ca oamenii să meargă acasă şi să-şi pună o întrebare. Contează foarte mult cum pui problema fiindcă lumea tinde să devină isterică şi agresivă. Îmi place că textul şi spectacolul nostru nu au această tendinţă. Tatăl meu, preotul nu e un spectacol agresiv, care să arate cu degetul şi să tragă o concluzie clară.

 

A.V.: Fără a divulga ceva important din poveste, vreau doar să te întreb dacă tu ai fi procedat la fel ca personajul faţă de părinţii săi. Ai fi făcut acel pas sau ai fi fost mai reticent?
V.B.: E foarte greu să te pui propriu-zis în situaţia concretă. Să fii sincer faţă de tine într-o astfel de situaţie e foarte greu. Nu ştiu cum m-aş purta, deşi m-am tot gândit la asta. Cred că e genul de situaţie pe care ţi-o poţi închipui oricât, dar dacă, Doamne fereşte, se întâmplă, cred că o să te surprindă felul cum o să reacţionezi.

A.V.: Ce cauţi la un regizor ca raport profesional şi uman?
V.B.: Profesional... în primul rând, mă interesează ce vrea să spună cu un text sau cum vrea să spună povestea aia... ce vrea să scoată în evidenţă când pune un text. Vreau să aibă un motiv pentru care a ales piesa respectiv şi spre asta să ne îndreptăm, spre opţiunea lui foarte clară. Nu zic că trebuie să aibă caietul de regizor făcut, ba din contră, îmi place să lucrăm împreună la repetiţii şi să construim, dar vreau să aibă o coerenţă a direcţiei pe care o abordează. Uman... nu ştiu, am lucrat cu foarte multe genuri de regizori şi mi-au plăcut majoritatea. Nu pot să spun că caut ceva uman în ei, dar cred că vreau să fie oameni care, ca şi mine, fac meseria asta pentru că le place şi pentru că înseamnă ceva pentru ei, şi nu pentru că vor să facă nişte bani sau vor să aibă şi ei o meserie sau pentru că e interesant.

A.V.: Legat de actorie, care crezi că ar fi, ipotetic vorbind, punctul în care ar ajunge să nu-ţi mai ofere satisfacţie sau să nu mai fie ce ai fi vrut tu să fie?
V.B.: Cred că dacă aş face numai spectacole comerciale al căror singur scop este să vândă bilete, probabil că m-aş lăsa de meseria asta. Uneori mă întreb pentru ce şi pentru cine fac meseria asta. Răspunsul vine de la anumiţi spectatori, anumite întâmplări sau seri de spectacole care mă fac să merg înainte gândindu-mă că poate este cel puţin un om în sală pentru care seara asta, spectacolul ăsta, o să însemne foarte mult. Şi asta cumva mă motivează şi încerc să-mi amintesc mereu lucrul ăsta, să nu uit pentru cine fac meseria asta şi pentru cine spun poveştile pe care le spun sau pentru cine transmit mesajele pe care le transmit.

"Părinţii sunt fanii mei nr. 1"

A.V.: A fost vreun moment la un spectacol care te-a convertit şi te-a făcut să-ţi spui că asta vrei să faci de-acum încolo?
V.B.: Nu. Opţiunea mea de a face teatru nu a venit de la faptul că am văzut într-o seară un spectacol. A venit treptat şi oarecum am fost îndrumat spre chestia asta de părinţii mei care şi-au dat seama că aş putea fi talentat în direcţia asta.

A.V.: Pare ceva foarte rar ca părinţii să îşi îndrume copii către o direcţie care e considerată perdantă sau, în orice caz, foarte riscantă.
V.B.: Da, ştiu, toată lumea îmi spune asta, dar părinţii mei sunt foarte speciali şi sunt nişte oameni extraordinari care mă susţin şi m-au susţinut întotdeauna. Fără ei probabil că n-aş fi avut curajul să aleg acest drum.

A.V.: Ei vin la spectacolele tale?
V.B.: Da, aproape la toate premierele mele. Dacă merg cu un spectacol prin ţară şi sunt oarecum în zona Ardealului, vin să-l mai vadă o dată chiar dacă l-au mai văzut, şi îşi aduc şi prietenii cu ei. Sunt fanii mei nr. 1.

A.V.: Dintre actorii mai în vârstă şi mai tineri, care ar fi cei care sunt pentru tine nişte repere sau măcar te inspiră?
V.B.: Nu am o listă cu oamenii ăştia. Există, dar nu e vorba de un om sau de doi sau trei, ci de aproape toţi oamenii cu care lucrez. De la fiecare iau câte ceva care mi se pare interesant şi eu caut de fapt la toţi actorii cu care lucrez ceva care să mă atragă, pentru că eu cred că trebuie să construieşti o relaţie cu oamenii cu care lucrezi în meseria asta şi cred că nu poţi păcăli această relaţie pe scenă în totalitate şi atunci trebuie să o găseşti cumva uman şi profesional. Caut mereu lucrul ăsta, ca să reuşesc să mă întâlnesc într-un punct cu fiecare, pentru că suntem foarte diferiţi. Nu există o tipologie clasică a actorului.

"Sper să primesc acelaşi respect pe care-l ofer celor cu care lucrez"

A.V.: Cum ai vrea să fii perceput ca persoană de către cei care te cunosc? Cum te-ai vedea descris?
V.B.: (râde) La modul ideal sau la modul real?

A.V.: Poţi face un contrast între cele două moduri.
V.B.: Întrebarea asta e foarte, foarte complicată. Sper că am un anumit respect faţă de meserie şi că dau dovadă de un profesionalism care poate fi la rândul lui respectat. Cel puţin asta îmi doresc şi sper că fac şi că se-ntâmplă. Cred că e foarte important să se respecte oamenii între ei fiindcă fără asta nu cred că se pot asculta şi pot avea un dialog. Sper să primesc acelaşi respect pe care-l ofer celor cu care lucrez.

A.V.: Cum te-ai adaptat în Bucureşti, venind din celălalt capăt al ţării, Baia-Mare?
V.B.: (râde) Păi, m-am plimbat destul de mult: am făcut facultatea la Cluj, apoi am fost angajat patru ani la Teatrul din Râmnicu Vâlcea, şi în paralel am intrat şi la masterat la Bucureşti. Faptul că am studiat la Bucureşti a constituit o uşă care s-a deschid mai larg şi m-a ajutat să cunosc oameni noi, dar eu cunoşteam foarte mulţi oameni din lumea teatrului dinainte, pentru că, pe vremea când eram la liceu, în Baia Mare se ţinea Festivalul de Teatru Atelier care aduna în fiecare an spectacole foarte bune şi actori foarte buni din toată ţara. Acolo am cunoscut mulţi oameni cu care am păstrat legătura, astfel că atunci când am ajuns la Bucureşti nu veneam într-un loc complet străin. Cunoşteam oameni, aveam prieteni, şi atunci nu mi-a fost atât de greu să mă adaptez. E şi un oraş care îmi place şi, în timpul facultăţii, când mergeam la Festivalul Naţional de Teatru ca să văd spectacole, mi se părea fascinant oraşul, şi mă bucur că reuşesc să trăiesc şi să lucrez acolo.


A.V.: Sunt şi alte forme de artă care te atrag sau pe care le practici în timpul liber?
V.B.: Din păcate, nu am foarte multe aptitudini artistice (râde). Îmi place foarte mult să cânt. Nu o fac extraordinar, dar din fericire am vreo două spectacole în care cânt şi mi-ar plăcea să lucrez mai mult în sensul ăsta.

A.V.: Cam ce gen de muzică?
V.B.: Mi-ar plăcea să fac chiar musical. Am o înclinaţie uşor patetică spre dansurile alea din musicaluri în care toată lumea se ridică şi dansează şi totul e bine şi frumos.

A.V.: Coregrafia nu te atrage?
V.B.: Ba da... eu m-am gândit la un moment dat să fac un master în coregrafie, dar am preferat totuşi să continui pe actorie. Am câteva spectacole în care se merge mult pe teatru-dans. În Bizoni, de exemplu (r. Radu Afrim, Teatrul Naţional "Radu Stanca", Sibiu, n.r.) aveam coregrafie aproape în permanenţă, şi spuneam în acelaşi timp şi text şi se creau în acelaşi timp toate relaţiile şi toată povestea. Îmi place foarte mult şi dansul. De multe ori mă gândesc că poate mi-ar fi plăcut mai mult să fiu dansator, dar rămâne doar o posibilitate.

"Nu mă omor după Cehov"

A.V.: Filmul ar mai fi de explorat, presupun?
V.B.: Da, bineînţeles, cred că oricărui actor i-ar plăcea să facă film. Dar o să vină şi momentul ăsta, sunt sigur, nu m-am panicat încă.

A.V.: Ai avut vreo apariţie în vreun film până acum?
V.B.: Am avut o apariţie foarte scurtă într-un film care urmează să iasă în 2018, şi am mai făcut câteva scurtmetraje independente prin facultate, dar foarte puţine.

A.V.: Există vreun gen de rol pe care nu l-ai juca? Ceva ce nu te atrage deloc.
V.B.: Nu ştiu... trebuie să recunosc că nu mă omor după Cehov. Dar cu un regizor care are o viziune interesantă despre textele lui Cehov sau despre subiectele sale, cred că mi-ar face plăcere să joc până la urmă. Ştiu, nu multă lume spune asta, dar majoritatea personajelor lui au ceva care mă irită (râde).

A.V.: Din ce punct de vedere? Par prea pătimaşe?
V.B.: Pare că se plâng întotdeauna şi că au veşnic o problemă care nu are nici o rezolvare.

A.V.: Să-nţeleg că tu eşti o persoană optimistă.
V.B.: Nu întotdeauna, dar de cele mai multe ori, da.