duminică, 11 noiembrie 2018

Despre dilemele nespuse ale generaţiilor - Nu vorbim despre asta la Focus Drama, Satu Mare, 2018

Primul text prezentat în cadrul Concursului de dramaturgie Focus Drama.Ro 2018 de la Teatrul de Nord Satu Mare este cel al dramaturgului Alexandra Felseghi, Nu vorbim despre asta, adus în faţa publicului sub forma unui spectacol-lectură coordonat de Andrei Raicu şi interpretat de actori ai Teatrului de Nord (Andrei Stan, Alina Negrău, Dorina Nemeş şi Vlad Mureşan). Construită dintr-o serie de interviuri, piesa face referire la o generaţie tânără care a căutat să îşi cunoască identitatea şi să înţeleagă lumea din jur în ciuda rapidităţii cu care aceasta se schimbă, având marele handicap al unei comunicări deficitare din partea adulţilor care ar fi trebuit să o călăuzească, dar şi al unei informări insuficiente şi adesea trunchiate, din surse mai puţin legitime.

Interesul a căzut în mod special asupra generaţiei născute în anii '80, care a crescut odată cu România postcomunistă, căutând răspunsuri la întrebări care răsar în mod natural, dar care reprezintă un mare tabu chiar şi după 30 de ani de capitalism, digitalizare şi boom informatic, anume sexualitatea în general ori sexualitatea individuală. Dar textul este la fel relevant şi pentru generaţia mai tânără, tocmai prin prisma pudibonderiei cu care încă sunt tratate anumite subiecte care, cu toate că sunt raţionalizate şi înţelese de tineri, continuă să reprezinte un obstacol greu de depăşit pentru adulţi. Piesa Alexandrei Felseghi reuşeşte să traseze acest circuit de cauză-efect, care explică pudoarea încă existentă în societatea românească în ceea ce priveşte schimbările adolescentine, precum şi curiozităţile fireşti care vin odată cu ele. Ba mai mult de atât, prin vocile celor patru protagonişti se trasează o imagine clară despre cum gândeau şi ce simţeau adolescenţii de atunci, cu aceleaşi griji şi nedumeriri ca şi cei de acum. Astfel, textul are meritul şi de a crea o punte solidă pentru un dialog mai deschis şi lipsit de ascunzişuri între generaţii, astfel că fiecare participant să poată empatiza, indiferent de vârstă.

Aşa cum a fost menţionat adineaori, textul Alexandrei Felseghi este construit pe baza mai multor interviuri, păstrându-şi oralitatea şi naturaleţea specifice teatrului, fără a cădea în teoretizarea subiectului şi fără a deveni tezist. Există o combinaţie echilibrată între momentele care exprimă dramele prin care fiecare erou trece, fără însă a pica pe panta tragismului, păstrându-se prospeţimea prin replici pline de umor, unele mai directe, altele mai subtile, dar care au un efect de catalizator în ceea ce priveşte subiectele abordate. Textul oferă situaţii, iar prin intermediul lor propune subiecte atât de familiare şi totuşi atât de străine pentru o societate care pare că nu îşi poate schimba mentalitatea într-un ritm susţinut în raport cu timpurile în care există şi cu viteza cu care lucrurile se desprind de vechile moduri de gândire şi de deconstrucţia percepţiilor vechi şi înlocuirea lor.

Prin urmare, Nu vorbim despre asta este un text care abordează o serie de chestiuni la fel de stringente acum ca atunci, care încearcă să ofere o punte de discuţie şi care ar trebui să fie prezentat publicului tânăr sub o formă sau alta, tocmai pentru a le explica că nu sunt singuri şi că nu există o diferenţă atât de mare între ei şi adulţii din jurul lor, fiind în fapt o problemă a deschiderii şi a receptării reciproce a celor două părţi, cauzată de o mult mai lungă istorie a repudierii unor astfel de subiecte sensibile. Este un text care ar trebui montat în cât mai multe locuri şi spre care să fie atraşi cât mai mulţi adolescenţi, pentru că ceea ce ne spune piesa Alexandrei Felseghi este că şi părinţii noştri au fost cândva adolescenţi, având aceleaşi întrebări. Cum nici lor nu li s-a răspuns, şi-au căutat surse alternative care au oferit răspunsuri alternative, ceea ce a creat în ei nesiguranţă şi un impuls de a nu vorbi, la rândul lor, despre asta...

În plus, Nu vorbim despre asta ilustrează modul în care dramaturgia contemporană românească se dezvoltă şi direcţia pe care o alege, ceea ce ar trebui să încurajeze oamenii să meargă la teatru şi să consume teatru contemporan, tocmai prin prisma acestui caracter familiar şi moralizator pe care textele şi spectacolele le conţin.

de Alexandra Felseghi
Regia: Andrei Raicu
Distribuţia: Andrei Stan, Alina Negrău, Dorina Nemeş, Vlad Mureşan.

Sono una leonessa rumena - Hic sunt Leonesse la Focus Drama, Satu Mare, 2018

Cel de-al doilea text din cadrul Focus Drama 2018 îi aparţine lui Bogdan Georgescu şi vorbeşte despre realitatea româncelor plecate în Italia pe post de îngrijitoare. Totul este împachetat sub forma unor emisiuni de televiziune, deoarece show-urile italiene erau cele mai urmărite de către românii anilor '90, dar şi din perspectiva unor astfel de femei, fiind bazat pe o documentare solidă. Aşa cum chiar autorul îşi defineşte textul, Hic sunt Leonesse este o mostră de Artă Activă, prezentând procesul creativ de transformare a vieţii cotidiene într-o operă de artă colectivă. Mai mult de-atât, textul lui Bogdan Georgescu este şi o frescă grăitoare a situaţiei în care a ajuns România, din care pleacă mii şi mii de mame pentru a le oferi copiilor o situaţie mai bună, adaptându-se unei alte culturi, pe care în final ajung s-o adopte şi să se înstrăineze de propria patrie. Vorbim despre tragedia unei ţări într-o continuă depopulare.

Cu atât este mai complex textul, cu cât propune alte subteme implicite. Pe lângă plecarea femeilor pentru a avea grijă de bătrânii Italiei, se aduce şi o critică subtilă sistemului autohton care este, în fapt, principalul factor care le împinge pe acestea să ia drumul Peninsulei Italice. Se vorbeşte şi despre concepţia care încă există asupra populaţiei române, o optică îngustă şi discriminatorie, în ciuda unei realităţi care demonstrează contrariul. Nu în ultimul rând, se discută şi dărâmarea aşa-numitului "vis românesc" cu care fiecare persoane pleacă spre Italia (o casă, o maşină etc.), dar care ajunge încet-încet să se stingă din pricina unei mentalităţi care se schimbă odată cu şederea îndelungată pe pământ străin.

Ceea ce conferă o valoare mare textului este tocmai acest substrat al greutăţilor prin care româncele trebuie să treacă pentru a le asigura celor de acasă o viaţă mai bună, pentru ca apoi, în ciuda statutului şi a meseriei pe care o prestează, să aleagă să se stabilească într-o ţară care, deşi le priveşte ca pe nişte străine, este mai primitoate decât patria-mamă. Experienţa este împărtăşită de mai multe protagoniste, însă toate acestea au o voce unitară care îşi spune povestea şi care pare că-şi lasă moştenirea culturală să dispară încetul cu încetul. Această voce este redată într-un mod spectaculos de actriţa Carmen Frăţilă, care se desprinde de o simplă lectură interpretativă şi oferă substanţă personajelor sale. În plus, spectacolul-lectură are e câştigat şi de pe urma coordonării lui Andrei Raicu, care pe lângă un montaj subtil, dar eficient, oferă o mai mare profunzime prin momentele muzicale, ilustrând şi mai mult alienarea româncelor faţă de propria lor identitate naţională. Nu în ultimul rând, textul lui Bogdan Georgescu este cel care contribuie la o experienţă deplină, fiind o scriitură plină de personalitate şi ritm antrenant, care îşi păstrează pe tot parcursul lecturii un caracter fluid, natural, fără să-şi piardă vreo secundă oralitatea. Hic sunt Leonesse este un alt text contemporan care demonstrează nu doar valoarea pe care autorii români o au, dar şi faptul că există un fond substanţial de subiecte şi abordări pe care aceştia le pot identifica şi folosi, pentru ca apoi să creeze un produs cultural valoros.

Titlul Hic sunt Leonesse, care s-ar traduce aproximativ cu "aici sunt leoaicele", este din nou un indiciu pentru subiectul abordat în text, româncele fiind comparate cu nişte leoaice tocmai pentru că aleg să lupte pentru familiile lor, aleg să suporte umilinţele la care sunt uneori supuse, aleg să nu se plângă tocmai pentru că au un ţel mai presus decât propria persoană, alegând să îşi irosească propriile energii pentru binele celorlalţi: atât membrii familiei, cât şi bătrânii de care au grijă. Sunt leoaice pentru că supravieţuiesc şi se adaptează. Textul este în acelaşi timp o odă adusă celor care au ales să plece pentru a le oferi celor iubiţi ceva mai bun, dar şi o mână pusă pe umăr care nu acuză, ci înţelege şi linişteşte.

Complex construit şi gândit, Hic sunt Leonesse este un text cutremurător tocmai prin natura sa confesională, dar şi prin realităţile pe care le conturează. Reuşeşte să creeze cadrul perfect pentru ca spectatorul să înţeleagă motivaţia fiecărei persoane, creionând totodată o imagine sumbră a unei Românii tot mai îndepărtate de poporul ei, care îşi pierde încet-încet credibilitatea în ochii propriilor copii şi care alege să le împacheteze singură bagajele spre ţări străine, în loc să caute soluţii pentru un viitor ceva mai bun.

de Bogdan Georgescu
Regia: Andrei Raicu
Distribuţia: Carmen Frăţilă.

Totul e bine când se termină cu bine... - Filarmonica din Paris, 2018

... mai ales când începe destul de plicticos, cu poemul simfonic Cântecul privighetorii de Igor Stravinski, în care Orchestre de Paris străluceşte, la nivel individual şi de ansamblu, iar dirijorul Matthias Pintscher conduce sigur şi cu mult suflu personal. Muzica lui Stravinski, atât de spectaculoasă adesea, atât de surprinzătoare în construcţia ei intelectuală, ce nu exclude emoţia, aici pare... că dă mereu să înceapă. Aluatul, însă, nu creşte. Drept pentru care am posibilitatea să admir în voie (încă) noua sală a Filarmonicii pariziene. Extrasă din cadrilaterul centrului turistic al oraşului şi încununând templul muzical care este Cité de la Musique din La Villette, odinioară un imens abator, creaţia lui Jean Nouvel vălureşte în linii curbe şi jocuri de alb, negru şi galben. Auditoriumul cu structură semi-circulară, de o versatilitate debordantă (dovadă şi toate experimentele concertistice pe care le-a girat, încă de la inaugurare) asigură o acustică redutabilă din orice colţ te-ar plasa biletul de intrare. De unde stau eu, chiar în centru, e impecabilă. Undele sonore care vin înspre mine sunt omogene, corpolente, limpezi. Am şi timp să citesc despre protagoniştii concertului, în care două nume îmi sunt complet necunoscute. Primul este cel al dirijorului german Matthias Pintscher. De ce, mă întreb, urmărindu-l cu atenţie în felul în care lucrează cu orchestra, în maniera foarte precisă în care gestul dirijoral obţine efectul auditiv, în ţinuta dreaptă, elegantă, seniorială, fermă, prin care impune o lectură cu multe tuşe personale, de ce, mă întreb, nu am auzit de acest dirijor până acum? Răspunsul pare să stea, cel puţin la nivelul meu superficial, în opţiunile lui de repertoriu, care favorizează, în proporţie dominantă, titluri din a doua jumătate a veacului XX şi contemporaneitate, dar şi lucrări camerale şi multe creaţii absolute. Or, se ştie, eu trepidez la Ceaikovski şi mă înfior la Mahler, întregind (cu jenă) rîndurile celor rar duşi la bisericile apărute post-Şostakovici... Nu este cazul lui Stravinski, însă, nici al acestui poem simfonic, Cântecul privighetorii (1917), prea priveghetorial şi... parcă prea căutat în intenţia de a-ţi da peste nas cu motive din Orientul îndepărtat.

Al doilea nume de care, recunosc, nu ştiam nimic, e cel al compozitorului american Bryce Dessner, născut în 1976. Bryce Dessner de la The National, nu?, îmi scria o prietenă pe Facebook după ce îmi revărsasem în online entuziasmul pentru Concertul lui pentru două piane. Say that again? De la... The National Gallery? National Archives? National Public Radio? În mod clar, în sound-ul indie, multipremiat al trupei The National eram mai imaculat decât coala asta de Word, înainte să o bălţez cu impresiile mele de spectator conjunctural. Da, that Bryce Dessner, chitaristul formaţiei şi un compozitor de al cărui Concert pentru două piane (creaţie franceză) m-am îndrăgostit instantaneu, iremediabil şi irepresibil. Şi nu, nu pentru că a fost comisionat de zgubiliticele şi atât de originalele Katia & Marielle Labeque, ci pentru că e o muzică filmică, seducătoare, de un dinamism neplauzibil, dar şi de o forţă sugestivă tuşantă. Concertul respectă structura clasică tripartită, în succesiunea repede-lent-repede, cu o cadenţă de o mare frumuseţe. Partitura se deschide cu o veritabilă cursă cu obstacole, în care cele două piane nu îşi schimbă vocile. Cea a lui Marielle are grave robuste, cea a Katiei desenează arabescuri sinuoase. Pe deasupra, pe lângă, prin jur, orchestra ridică turle care mai de care mai impresionante, din vârful cărora zborul e mai îndrăzneţ şi mai antrenant. Compoziţia lui Dessner este profund cinematografică, confirmând abilitatea de a picta cu sunete a celui care a scris coloana sonoră a filmului The Revenant, în regia lui Alejandro González Iñárritu. În acest sens, partea a doua a Concertului este elegiacă, cu arcuri largi, generoase, translucide, în care straturile de vibraţii rămân suspendate ca ceţurile deasupra unui lac din nord în dimineţile de toamnă întârziată. Din negurile coardelor susţinute suav de alămurile golite de eroism se iţeşte cadenţa, în care pianele celor două surori nu fac probă de bravură (cum se întâmplă, de regulă, în cadenţe), ci de complicitate în substituirea vocii umane. Aceasta, deşi lipseşte, e intrinsecă muzicii lui Dessner. Pianele cântă, la modul cel mai propriu şi mai organic. Partea a treia sparge pacea molcomă în mii de cioburi şi o face în cel mai dezlănţuit mod cu putinţă, într-o cavalcadă de culori şi de texturi. Sarabanda nebunească atinge în ultimele minute un ritm cvasi-incredibil pentru o creaţie circumscrisă muzicii clasice, un vânt care ia pe sus orchestra, spectatorii, solistele (Katia stă aproape atârnată deasupra pianului, amintindu-mi de un biciclist care, în galopul final, s-a ridicat mult deasupra şeii). Doar Pintscher e la locul lui şi direcţionează spre ultimele măsuri această tornadă scânteietoare, în care Stravinski şi Glass se întâlnesc cu jazz-ul şi cu rock-ul alternativ. Publicul recade în scaune doar pentru a se ridica din nou şi a saluta cu urale muzicieni, soliste, dirijor şi compozitor, într-o osmoză cum rar mi-a fost dat să aud. Dessner însuşi sprintează din primele rânduri ale sălii pentru a mulţumi spectatorilor care aud prima din ceea ce cred că va fi un şir de multe revizitări ale acestei lucrări monumentale şi atât de generoase pentru ureche şi suflet. Un gând de drag pentru K & M Labeque - doar ştiţi că le iubesc de la Festivalul Enescu de acum nu ştiu câţi ani, nu neapărat pentru presta(n)ţ(i)a lor muzicală, ci pentru felul atât de original în care şi-au conceput personae-le artistice - pentru că i-au cerut strălucitului Dessner să scrie acest concert.

Partea a doua a venit cu una dintre simfoniile la care sucomb indiferent de câte ori m-am cufundat în ele: a III-a de Saint-Saëns, Simfonia cu orgă. Dacă la Stravinski m-am plictisit, iar la Dessner am fost prea subjugat de noutatea sonorităţilor, aici am avut cea mai bună ocazie de a-l aprecia pe Matthias Pintscher, inclusiv în inteligenta alegere a oglindirii celor două piese majore ale serii. Membrii Orchestre de Paris au, probabil, în ADN această muzică, uneori Ceaikovski, alteori Berlioz sau Liszt, sută la sută romantic franceză, în care inovaţiile autorului sunt evidente. Aici se înscrie inclusiv opţiunea neobişnuită pentru alt tandem pianistic, cu pasaje definitorii în ultima parte. Partea a doua din Saint-Saëns (cea mai frumoasă dintre toate, dacă mă întrebaţi pe mine) a fost o probă de rafinament, de vizualitate sublimată, de tandreţe şi irizări pastelate. În mijlocul lor s-a insinuat orga lui Thomas Ospital, a cărei primă intervenţie, deşi surdă şi integrată ansamblului, a avut forţa telurică care să reverbereze în fiecare fotoliu. Pe deasupra ei, valurile coardelor s-au înlocuit şi s-au înlocuit, în timp ce orga a continuat să sondeze abisul fundului de mare. Deşi partea a treia a fost glorioasă, strălucitoare, chiar strivitoare prin amplitudine şi foc de artificii, în care fortissimo-ul instrumentului solist s-a înălţat ca un vitraliu gotic, eu am rămas în tabloul evanescent al mijlocului de operă, căutând diminuendo-ul respiraţiei proprii, ca să nu o pierd pe cea a muzicii. A fost unul dintre acele momente în care, spectator martor, doreşti să fotografiezi cu simţurile o emoţie care îţi vine din toate părţile şi să o conservi, într-un exerciţiu de taxidermie imaterială, în muzeul non-exponatelor personale.


Igor Stravinski: Cântecul privighetorii, poem simfonic în trei tablouri
Bryce Dessner: Concertul pentru două piane (creaţie franceză)
Camille Saint-Saëns: Simfonia nr. 3 în do minor, cu orgă, op. 78

Katia & Marielle Labeque - pian, Thomas Ospital - orgă
Orchestre de Paris / Matthias Pintscher - conducerea muzicală
Philarmonie de Paris, 18.10.2018.

joi, 23 august 2018

Secunzii baronilor locali, trimişi ca deputaţi la Bucureşti

22 Aug 2018 - 14:01
Secunzii baronilor locali, trimişi ca deputaţi la Bucureşti
Un număr de 49 dintre actualii deputaţi şi-au făcut „stagiatura” la vârful administraţiei locale, în funcţii de primar şi viceprimar sau preşedinte şi vicepreşedinte de consilii judeţene. De remarcat este faptul că majoritatea lor au ocupat funcţii de„vice”, baronii locali, primari sau preşedinţi de CJ, preferând să rămâne în feudele în care au putere mare de decizie şi să-şi trimită secunzii pentru a le apăra interesele în Parlamentul României.
Dintre deputaţii PSD, 20% au deţinut funcţii de conducere în administraţia locală, adică 29 din 150, în timp ce deputaţii liberali selectaţi dintre aleşii locali sunt în număr de 10 din cei 67 de membri ai grupului. Ponderea nu pare foarte mare, dar nu ia în calcul şi foştii consilierii locali sau judeţeni care reprezintă un număr aproape triplu. La prima vedere, ponderea importantă ar putea induce ideea că scopul carierei politice unui ales local este să ajungă într-o bună zi în Parlament. Însă realitatea este alta, dintre cei 29 de social-democraţi ajunşi în Camera Deputaţilor doar opt au condus primăriile sau consiliile judeţene în care au activat, restul fiind adjuncţii şefilor administraţiilor locale. Dintre cei opt, cap de listă este chiar preşedintele Liviu Dragnea, preşedinte al CJ Teleorman timp de 12 ani, însă acesta s-a mutat la Bucureşti pentru o carieră politică de prim rang, nu pentru a fi egalul altor câteva sute de posesori de insigne de la Camera Deputaţilor. Doar Nicolae Bacalbaşa a abandonat şefia CJ Galaţi pentru a se face deputat. În rest, ceilalţi sunt primari de comune mici, care în general au condus localităţi mici, timp de mai multe mandate astfel că, în anumite cazuri, partidul le-a răsplătit eficienţa şi fidelitatea trimiţându-i din localităţi obscure la Bucureşti pe final de carieră politică. În această situaţie intră Gheorghe-Dănuţ Bogdan, primar la Drăgăneşti, jud. Bihor, în 1996-2012, Petru-Sorin Marica, primar la Sălaşu de Sus, jud. Hunedoara, în 2000-2014, Laurenţiu Nistor, primar la Şoimaş, tot Hunedoara, în 1990-2008. ş.a. La liberali, doar Laurenţiu Leoreanu a condus un oraş mai mare, Romanul, în 2000-2016, ceilalţi doi foşti primari provenind din comune. La Partidul Pro România al lui Victor Ponta îi mai regăsim pe Eugen Durbacă, fost primar de Galaţi, şi Cătălin Nechifor, fost preşedinte CJ Suceava, însă aceştia s-au reorientat către Parlament, doar după ce nu au reuşit să fie reconfirmaţi prin vot în funcţiile din administraţia locală. În rest, deputaţii ce au avut funcţii de conducere în administraţia locală sunt fie viceprimari de oraşe, fie vicepreşedinţi de consiliu judeţean. Practic, statistica arată că baronii locali se ghidează după principiul „decât codaş la oraş, mai bine în satul tău fruntaş”. Astfel că la Bucureşti îşi trimit adjuncţii din mai multe considerente: în primul rând, se asigură că în Parlament au oameni de încredere care să le apere interesele, iar pe de altă parte, trimiterea secunzilor în „exilul aurit” de la Bucureşti, îi fereşte de posibilitatea ca subordonaţii de altădată să râvnească ei la posturile de primar sau preşedinte de CJ. Cât de neatractiv este un post de deputat pentru primarii oraşelor mari sau şefii CJ este demonstrat inclusiv de faptul că la ALDE toţi cei şase deputaţi foşti aleşi locali au ocupat funcţii de vicepreşedinte CJ (Ştefan Băişanu la Suceava, Constantin Avram la Bacău şi Eusebiu Pistru la Arad) sau de viceprimar. La UDMR este vorba de un viceprimar de Oradea şi un vicepreşedinte al CJ Braşov, unde ponderea mai redusă a populaţiei maghiare oricum nu le dădeau speranţe că pot obţine mai mult.

Ponderea redusă a foştilor primari de oraşe sau preşedinţi de CJ infirmă teoria potrivit căreia aceştia se pune pe liste la alegerile parlamentare pentru a se pune la adăpostul imunităţii, deşi în cazurile punctuale ale lui Dragnea şi Olguţei Vasilescu s-a speculat acest lucru.

Mulţi dintre deputaţii care au în CV trecută funcţia de vicepreşedinte CJ au ocupat-o doar timp de şase luni, intervalul de timp dintre alegerile locale şi cele parlamentare, fiind trimişi repede în Capitală de către şefii lor din teritoriu: Viorel Chiriac, Mihăiţă Găină, Claudia Gilia, Ambrus Izabella, Ştefan Băişanu, Eusebiu Pistru. Alţii au preferat Bucureştii după mandate întregi de 4 ani, dar petrecute în umbra unor baroni locali puternici, astfel că nu mai puteau avansa.

Teza că şefia primăriilor oraşelor mari sau consiliilor judeţene este considerată mai dezirabilă decât ocuparea unui loc oarecare în sala de plen, alături de alţi 300 de inşi este confirmată şi de faptul că parlamentari sau chiar foşti miniştri au preferat să părăsească Bucureştii pentru mandate în administraţia locală. De exemplu, Lia Olguţa Vasilescu (foto) a câştigat primăria Craiovei în 2012 din postura de senator, iar în acelaşi an senatorul Adrian Ţuţuianu a devenit preşedintele CJ Dâmboviţa. În 2016 s-au întors în Capitală însă cu perspectiva ocupării unor funcţii importante în Guvern. Primăria Bucureştilor este chiar mai râvnită decât un post ministerial: Traian Băsescu, deputat şi ministru de mai multe ori, a câştigat-o în 2004 în faţa ministrului de Externe de atunci, Cristian Diaconescu, iar Sorin Oprescu şi Gabriela Firea au renunţat fără prea mari regrete la insigna de senator pentru eşarfa tricoloră de primar al Capitalei. Emil Boc a demonstrat că nici funcţia de prim-ministru nu-l face mai fericit decât cea de edil al Clujului. Împins de partid să renunţe la Cluj pentru a conduce guvernul PDL din 2008, în 2012 mai că nu a rupt-o la fugă spre fosta sa primăria iar acum Boc nici nu prea mai dă prin Bucureşti.

duminică, 5 august 2018

Filmele pe litoral - încotro? - Festivalul de Film Cinemascop, Eforie, 2018

Într-o ediţie specială a ziarului Dobrogea nouă, intitulată Litoral, publicată în data de 5 august 1983, se menţionează existenţa a nici mai mult, nici mai puţin de 19 "ecrane ale litoralului românesc", amintindu-se totodată şi de grădini de vară, în staţiuni precum Mamaia, Saturn, Venus, Eforie şi nu numai. Nici elevii şi studenţii nu erau neglijaţi, existând programe speciale pentru taberele acestora, pregătite cu "filme artistice şi documentare cu o tematică adecvată"[1] în Năvodari, Costineşti şi 2 Mai. Trei ani mai târziu, se aproxima un număr de 18.000 de locuri doar pentru grădinile-cinematograf[2].


Începând cu anii '60 şi până la începutul anilor '90, pe teritoriul ţării existau numeroase cinematografe şi grădini de vară, care în fiecare sezon estival se umpleau de spectatori dornici să vizioneze noutăţile cinematografice ale perioadei. În anul 1973, numărul spectatorilor de film înregistraţi pe litoral doar în sezonul estival s-a ridicat la şocanta cifră de 1,6 milioane[3]. Zeci de festivaluri aduceau în premieră proiecţii din toate colţurile lumii, scopul lor fiind nu neapărat unul competitiv, cât acela de a valorifica forţa cinematografului ca instrument al cunoaşterii, după cum afirmă Dorian Costin într-o ediţie a ziarului Scînteia din iunie 1970. Aflăm, aşadar, de Festivalul filmului pentru tineret de la Costineşti, Zilele filmului de animaţie, Serbările mării, Gala filmului pentru copii Ecran de vacanţă, Festivalul filmului balcanic, ş.a.


În ziua de astăzi, situaţia critică a consumului cultural în cinematografe se accentuează din ce în ce mai mult, un colaj de statistici lansat de Thrillist în 2014 relevând că România are un singur cinematograf la 260.000 de locuitori, un loc în cinema la 350 şi un ecran la 75.000 locuitori.


Festivalul de film Cinemascop organizat de Centrul Ceh şi reţeaua EUNIC România, în colaborare cu Primăria Eforie şi RADEF România Film, este prima iniţiativă care aduce filmul înapoi în spaţiile destinate proiecţiilor de film în aer liber, pe litoral. Pe litoralul românesc au existat în ultimii ani diferite programe proiecţii de film sau festivaluri propriu-zise, majoritatea desfăşurându-se pe plajă sau în cadrul unor localuri. Echipa Centrului Ceh şi-a dorit în primul rând să realizeze ceva pentru comunitatea locală, implicând-o în acelaşi timp, astfel că spaţiul - Grădina de vară din Eforie Sud - a fost ales luând în considerare atât numărul de locuitori, cât şi oferta precară de alternative privind proiecţiile cinematografice.

Astfel, după mai multe zile de muncă asiduă, s-a reuşit igienizarea şi amenajarea unei grădini de vară cu o capacitate iniţială de 1.500 de locuri şi care a fost abandonată în urmă cu 14 ani. Readucând în acest mod spaţiul într-o stare optimă pentru desfăşurarea unor proiecţii de film, Centrul Ceh vă aşteaptă la festivalul Cinemascop ce va avea loc în perioada 1-5 august 2018, cu 6 proiecţii de filme europene, în fiecare seară, dar şi cu ateliere de pictură, desen şi modelaj pentru cei mici! Intrarea este liberă, primii 200 de participanţi vor primi o bere cehă gratuită şi vor fi întâmpinaţi de multe alte surprize.


Mulţumiri Bibliotecii Judeţene "IOAN N. ROMAN" Constanţa pentru materialele de arhivă puse la dispoziţie.


[1] Interviu cu Gh. Nicolae, directorul Întreprinderii cinematografice judeţene, realizat de C. Constandache pentru ediţia specială a ziarului Dobrogea Nouă, Litoral, august 1983.
[2] Întreprinderea Judeţeană Cinematografică Constanţa - Filmul în sezonul estival - Revista lunară editată de Comitetul judeţean de cultură şi educaţie socialistă Constanţa "Tomis", iunie 1986.
[3] Marius Georgescu - Ecranele litoralului, România liberă, iunie 1974.

Câteva conversaţii despre o fată foarte înaltă la seara de lungmetraj - Arkadia ShortFest, 2018

Festivalul Internaţional de Scurtmetraj Arkadia ShortFest a dedicat în cadrul fiecărei ediţii o seară specială filmului românesc de ficţiune, aceasta bucurându-se de un mare succes în rândul spectatorilor care în ultimii ani au urmărit filme multi-premiate precum Câinele Japonez, Bacalaureat sau Două Lozuri în spaţiile alternative amenajate de organizatori.

Pentru ediţia cu numărul 5 din 2018, seara de lungmetraj va aduce cinefililor prezenţi în Corbu filmul de debut al regizorului Bogdan Theodor Olteanu, cu Silvana Mihai şi Florentina Năstase în rolurile principale. Câteva conversaţii despre o fată foarte înaltă va fi proiectat sâmbătă, 18 august 2018, de la 22:45, în prezenţa regizorului şi a echipei.

Filmul a avut premiera mondială în cadrul celei de-a 17-a ediţii a Festivalului Internaţional de Film Transilvania şi premiera internaţională la cea de-a 72-a ediţie a Festivalului Internaţional de Film de la Edinburgh, în cadrul secţiunii European Perspectives. Lansat de curând în cinematografele din ţară, filmul prezintă încercarea protagonistelor de a construi din bucăţi începutul unei poveşti de dragoste - o fostă prietenă în comun, un album de fotografii, câteva conversaţii online, o cafea şi o vizită. Dar pe măsură ce se apropie trebuie să înfrunte lucrurile care le despart.



Despre provocările întâmpinate de la lansarea filmului şi până acum, regizorul a declarat: "Din păcate traseele fimelor româneşti prin cinematografe sunt o tristeţe. Din fericire se fac din ce în ce mai multe evenimente dedicate cinema-ului şi pentru filme precum cel la care am lucrat, iar asta creşte mult şansele de a le aduce în faţa oamenilor. Probabil că proiecţia de la Arkadia va avea mai mulţi spectatori decât a strâns în ultima săptămână la toate proiecţiile. E şi rău, dar e şi foarte bine." (Bogdan Th. Olteanu)

Cea de-a 5-a ediţie Arkadia ShortFest se va desfăşura între 15 - 18 august 2018 într-un spaţiu cu totul şi cu totul nou, lângă plaja Corbu din Constanţa, în apropierea Unbar. Schimbarea aduce noi posibilităţi de dezvoltare pentru festival, dar şi noi oportunităţi pentru publicul fidel. Comuna Corbu oferă numeroase posibilităţi de agrement (sporturi nautice, pescuit, circuite motocross/ATV, ciclism), precum şi acces direct către obiective turistice majore precum Delta Dunării, Constanţa, Cetatea Histria sau Cetatea Enisala. Pe site-ul festivalului se regăsesc mai multe informaţii despre posibilităţile de transport şi cazare.

Anul acesta spaţiul festivalului va include şi o zonă amenajată de camping care poate găzdui până la 100 de persoane. Campingul Arkadia va avea montate corturi profesionale puse la dispoziţie de Decathlon, partener oficial al festivalului, iar accesul la ele este inclus în abonament, în limita locurilor disponibile. Check-in-ul se va face de miercuri, 15 august 2018, începând cu ora 10:00, la intrarea în zona de camping.

Biletele şi abonamentele sunt puse în vânzare online pe Eventbook.ro.

***
Detalii: www.arkadiashortfest.ro
Ne puteţi urmări pe Facebook: Arkadia ShortFest
Pentru informaţii suplimentare, ne puteţi scrie pe office@arkadiashortfest.ro.

***
Festivalul de film Arkadia ShortFest este organizat de Asociaţia Culturală Arkadia, în parteneriat cu Unbar.

Sponsor principal: Kaufland Romania
Sprijinit de: Honda, Alfa Rom Trans, Shop4Office, Novatik
Parteneri: Epson, Techir, WWF-România, Decathlon
Parteneri media: Radio Guerrilla, Revista Arte şi Meserii, Observator Cultural, Agerpres, Radio România Cultural,
Movie News, Moviecore, Dissolved Magazine, SUB25, All About Romanian Cinema, LiterNet, IQool.

Începe micro-stagiunea stArtAct @ unteatru, 2018

Dacă e marţi, e teatru tânăr la unteatru!... în august şi septembrie 2018.

stArtAct - cea mai nouă mişcare de teatru tânăr, iniţiată de proaspeţii creatori de teatru, absolvenţi UNATC 2018: regizori, scenografi şi actori, şi reunită în jurul unui crez comun, acela că teatrul, ca orice artă autentică, se reinventează cu fiecare nouă generaţie - vă invită în perioada 7 august - 11 septembrie 2018, în fiecare marţi (dar şi într-o joi) la micro-stagiunea stArtAct @ unteatru, găzduită cu generozitate de unteatru, ce aduce în faţa dumneavoastră poveşti ale timpului prezent, cu entuziasmul, credinţa şi dăruirea începutului de drum.

7 spectacole de teatru tânăr, 7 viziuni inedite asupra lumii contemporane, 7 dramaturgi europeni, 7 seri de suflul nou, 7 oportunităţi de a vedea tinerii actori şi scenografi în acţiune - o nouă generaţie de creatori de teatru - efervescentă şi mânată de un entuziasm debordant, cei 7 regizori fresh - care au făcut toată această minunată întâmplare să existe: Amalia Iorgoiu, Alexandru P. Rusu, Diana Tănase, Ester Mitrofan, Alexandru Andrei, Ilinca Prisăcariu, A. Hartmann şi un loc unic: unteatru!

unteatru găzduieşte cu generozitate în micro-stagiunea stArtAct producţiile absolvenţilor de regie licenţă şi master UNATC 2018: unteatru - locul atâtor spectacole speciale, iubite de unpublic la fel de generos - este acel acasă, unde artiştii şi spectatorii se întâlnesc natural, într-o atmosferă creativă, care inspiră şi motivează, care pentru tinerii creatori a devenit în aceste luni un teren fertil, facilitând o serie de noi experienţe pentru această generaţie fresh, care îşi aşteaptă publicul cu uşile deschise!

Programul micro-stagiunii stArtAct @ unteatru

Orchestra Titanic de Hristo Boicev, regia Amalia Iorgoiu - 7 august 2018, ora 20.00
Îngrijitorul de Harold Pinter, regia Alexandru P. Rusu - 14 august 2018, ora 20.00
Lecţia de Eugène Ionesco, regia Diana Tănase - 16 august 2018, ora 20.00
Caii la fereastră de Matei Vişniec, regia Ester Mitrofan - 21 august 2018, ora 20.00
Aniversarea de Jeroenvan den Berg, regia Alexandru Andrei - 28 august 2018, ora 20.00
Absinth de Magda Fertacz, regia Ilinca Prisăcariu - 4 septembrie 2018, ora 20.00
Respectfully yours.../...cu respect după Jean-Paul Sartre, regia A. Hartmann - 11 septembrie 2018, ora 20.00


Vino să susţii tinerii creatori!
unteatru
: Strada Sfinţii Apostoli nr 44, sector 5, Bucureşti,
rezervări: telefon (sms) 0732605510, e-mail: startact2018@gmail.com
urmareşte.ne pe https://www.facebook.com/StArt.Act.young.theatre/ şi pe www.unteatru.ro

Documentar dimineaţa, la prânz şi seara - Aristoteles Workshop, 2018

De 13 ani încoace, în luna august, undeva în România, 15 tineri realizatori şi artişti în filmul documentar din toată lumea se aliniază la start. Îşi asumă o provocare pe care puţini artişti o încearcă vreodată: fac un film de scurtmetraj în cinci săptămâni. De la idee, până la proiecţia de final, în faţa unui juriu internaţional. Adesea rezultatele nu sunt doar câteva filme selectate şi premiate în festivaluri de pe tot globul - cam unul din trei -, ci mai ales încrederea în ce pot crea şi chiar o nouă viziune despre lume şi viaţă. Cine e pe lista norocoşilor care iau startul la 1 august 2018, la Baru, în judeţul Hunedoara?



Şi câştigătorii sunt...

Lista celor 15 adună laolaltă nouă ţări: Bosnia, Bulgaria, Chile, Franţa, Germania, Italia, Olanda, România şi Spania. Sunt regizori, directori de imagine şi editori care vor fi împărţiţi în cinci echipe şi îndrumaţi timp de o lună să găsească, filmeze şi să monteze de la zero o poveste.

Pentru câţiva dintre ei - Sofia Nelega, Gabriela Forfotă, Ioana Pop şi Magnus Lorenz - workshop-ul este parte din lucrarea de masterat pe care o vor susţine în 2019 în cadrul Programului de master Documentary Filmmaking al Universităţii Babeş-Bolyai, prima iniţiativă academică din România de specializare în producţia de film de non-ficţiune.

Cele cinci săptămâni demarează cu un masterclass condus de Thierry Garrel, director timp de 17 ani al departamentului de film documentar al televiziunii franco-germane Arte, supranumit şi "Papa" filmului documentar. Apoi, studenţii vor fi îndrumaţi de profesorii Lotte Mik-Meyer, John Appel, Jeroen Berkvens şi Laurent Bécue-Renard, realizatori multipremiaţi în circuitul de festivaluri de film documentar.

Dan Nuţu, producător Aristoteles Workshop: "De 13 ani încoace, mă simt de fiecare dată ca la un nou început, în care totul e posibil. E de-a dreptul uimitor să realizezi, la sfârşitul lunii, că într-un fel sau altul ai ajutat 15 oameni să privească lumea altfel. Şi să întrezăreşti că sămânţa aruncată încolţeşte. Ca Făt Frumos din Lacrimă, cresc într-o lună cât alţii într-un an. Vorbesc de studenţi, nu de mine. Că eu sunt bine aşa cum sunt".


Prin Haţeg după poveşti, cu Mercedes-Benz

Filmările pot avea loc, spune manualul workshop-ului, pe o rază de două ore de mers cu maşina de la baza de producţie. În 2018, baza este Complexul Universităţii Babeş-Bolyai, cu care Aristoteles Workshop a încheiat un parteneriat fără precedent

De la bordul SUV-urilor GLC oferite de Mercedes-Benz România, echipele vor putea acoperi un areal care cuprinde printre altele Deva, Hunedoara şi siturile arheologice de la Sarmisegetuza.


Workshop-ul care descoperă talente şi schimbă vieţi

"După workshop, totul îmi pare posibil. Să îmi schimb cariera, să îmi schimb viaţa", a declarat Bogdan Crăciun.

"Trebuia să fii acolo. O experienţă ex-tra-or-di-na-ră. O să păstrez cu mine săptămânile astea pentru totdeauna. Ce mijloc ingenios să dezlănţui potenţialul! Mă uit total diferit acum la filme. Sunt încă la început, dar simt că sunt pe drumul cel bun", a spus Octavian Segărceanu.

Şi desigur: "Am învăţat mai mult în cinci săptămâni de Aristoteles Workshop decât în trei ani de şcoală", a spus Adina Pintilie, câştigătoare a Ursului de Aur la Festivalul Internaţional de Film de la Berlin 2018.


Până când o nouă şarjă va fi proaspăt scoasă din montaj, producţiile finalizate Aristoteles Workshop pot fi văzute pe cinepub.ro, o platformă online gratuită de cinema românesc de-dicată iubitorilor şi creatorilor de film românesc.
Din 2018, AW este partener cu Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, Facultatea de Teatru şi Televiziune şi cu cinepub.ro, platforma unde filmele româneşti se văd gratuit şi legal de oriunde din lume.
Ediţia 2018 este finanţată de Centrul Naţional al Cinematografiei CNC, UCIN (Uniunea Cineaştilor din România) şi DACIN SARA şi suţinută de NouMax şi Primăria Baru, judeţul Hunedoara.
Traversăm Ţara Haţegului în lung şi în lat după idei şi oameni extraordinari cu maşini oferite de partenerul nostru pentru excelenţă Mercedes-Benz. Ne răcorim si ne bucurăm de-o poveste bine spusă cu partenerii noştri Aqua Carpatica şi Domeniile Sâmbureşti.
Duc vestea mai departe de filme bune ce va să vină partenerii noştri media cinemagia.ro şi liternet.ro.


Despre Aristoteles Workshop
Aristoteles Workshop (AW) a fost creat în 2006 de către producătorii Dan Nuţu şi Cristina Hoffman, cu sprijinul televiziunii franco-germane Arte pentru a susţine o nouă generaţie de cineaşti de film documentar, cu o experienţă anterioară în film sau producţia video. Experţi recunoscuţi din domeniul filmului documentar oferă pregătire profesională participanţilor. Programul se adresează tinerilor cineaşti cu talent şi pasiune, opinii proprii, dorinţa de a propune şi susţine, angajament şi capacitate de lucru în echipă.
AW este producătorul a zeci de documentare care au primit aprecierea publicului şi a juriilor internaţionale, fiind finaliste în selecţia oficială sau câştigătoare ale unor festivaluri de marcă precum Cannes Film Festival - Quinzaine des Realisateurs, DoK Leipzig, IDFA Amsterdam, sau Locarno International Film Festival.


Despre Programul de master Documentary Filmmaking, Universitatea Babeş Bolyai din Cluj-Napoca
Facultatea de Teatru şi Televiziune a Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca este o instituţie multidisciplinară şi multiculturală, care oferă un spectru larg de specializări. Începând din 2004, alături de domeniul Teatru s-a lansat noul domeniu Cinematografie şi Media, cu predare în limbile română, maghiară şi engleză. Departamentul Cinematografie şi Media oferă specializări în regie de fim, imagine de film şi televiziune, multimedia sunet-montaj, comunicare audiovizuală şi filmologie.
Programul de master Documentary Filmmaking (în limba engleză) este prima iniţiativă academică din România de specializare în producţia de film de non-ficţiune. Programul se adresează absolvenţilor care au o licenţă în Cinematografie, Fotografie, Media, Filmologie, Artele spectacolului (regie), precum şi absolvenţilor din alte domenii. Programul de master abordează în detaliu toate etapele de producție ale filmului documentar, adresându-se cu precădere absolvenților și specialiștilor în cinematografie, televiziune sau media, dar şi absolvenţilor cu studii din alte domenii, care doresc să se specializeze în domeniul filmului documentar. Obiectivul principal al programului este realizarea de către fiecare student a unui film documentar de lungmetraj care va reprezenta lucrarea lor de disertație. De asemenea, studenții vor urma o serie de cursuri teoretice și practice care vor contribui la înțelegerea celor mai importante curente și dezvoltări din domeniul filmului documentar în contextul noilor platforme media și vor dezvolta abilități de exprimare artistică cinematografică în contexte profesionale. Folosind tehnici moderne de predare - blended learning, întâlniri modulare, workshopuri şi tabere de creaţie - programul este organizat astfel încât studenţii să îşi poată desfăşura în continuare activitatea profesională.
Participarea şi interacţiunea cu profesionişti din industrie la festivalurile de film documentar de referinţă din România - Astra Film Sibiu, Docuart Bucureşti sau Pelicam Tulcea - fac parte integrantă din programul de pregătire al masteratului. Alături de profesorii de specialitate titulari din Universitatea Babeş Bolyai, în fiecare an studenţii interacţionează cu profesori invitaţi şi cu alţi profesionişti din România şi străinatate, recunoscuţi pe plan mondial. Printre partenerii de până acum se numără Peter Gothshalk - commissioning editor la Arte France / Germany, dr. Arnau Gifreu - Universitatea din Girona, prof. dr. Robert Wierzbicki - Universitatea Mittweida, Germania, dr. Rebeka Jorgensen - Fulbright Scholar, profesor, regizor şi producător de film.

Despre Cinepub
Cinepub este o platformă de distribuţie online, în regim legal FVOD, a operelor cineaştilor independenţi sau ale celor care fac parte din patrimoniul naţional şi/sau internaţional, fondată în 2015 de cineastul Lucian Georgescu.
Este un model unic în Europa Centrală şi de Est de open data în domeniul cultural, o arhivă vie de film românesc, una dintre cele mai ample în online la nivel mondial, accesibilă 24/24, în regim gratuit, în live streaming şi cu o premieră săptămânală, joi seara.

Ne puteţi urmari pe Facebook aici.

Operaţiunea Dynamo: O experienţă cinematografică completă - Darkest Hour şi Dunkirk la Festivalul de Film şi Istorii Râşnov, 2018

Preambul
A 10-a ediţie a Festivalului de Film şi Istorii Râşnov (20-29 iulie 2018), a găzduit, în premieră, o secţiune competitivă. Unul dintre premiile Competiţiei a fost oferit de un juriu de 5 liceeni din Râşnov şi Braşov, coordonat de criticul Irina-Margareta Nistor. Răspunzând invitaţiei LiterNet.ro, membrii juriului de liceeni au ales să scrie scurte texte despre filmele văzute în cadrul Festivalului. Primul dintre acestea îi aparţine lui Andrei Orzaţă, elev în clasa a XII la Colegiul Naţional "Andrei Şaguna" din Braşov.

****

Lansate în acelaşi an, 2017, filmele Darkest Hour, regizat de Joe Wright, şi Dunkirk, regizat de Christopher Nolan, se completează reciproc într-un mod remarcabil. Ambele tratează legendara evacuare a forţelor aliate de pe coasta de nord a Franţei din timpul celui de-al doilea război mondial, însă felul în care evenimentele sunt prezentate nu poate fi mai diferit.

Pe de-o parte, în Darkest Hour, avem de-a face cu aspectul psihologic al turbulenţelor politice din spatele scenei, al cărei personaj principal este Winston Churchill. Dramă de război semi-biografică, bine realizată, dar neferită de clişeele britanice de rigoare, Darkest Hour beneficiază de interpretarea incredibilă a lui Gary Oldman în rolul lui Churchill. Actorul se metamorfozează efectiv în personaj, nu este o clipă în care nu crezi că în faţa ta este însuşi faimosul prim-ministru britanic. Mimica şi subtilităţile de interpretare sunt perfecte. Din punct de vedere al realizării dramatice, trecerea zilelor acumulează suspense, creând impresia unei bombe cu ceas care se apropie, cu fiecare secundă, de momentul exploziei.

Pe de alta, în Dunkirk, ni se prezintă realismul necruţător al operaţiunii propriu-zise, filmul axându-se pe modul în care interacţionează poveştile unui ansamblu de personaje şi încercările lor de a rămâne în viaţă. Pelicula îndeplineşte dorinţa regizorului său de a spune o întreagă poveste folosind doar imagine şi muzică. Coloana sonoră este piatra de temelie, fără de care întreaga structură cinematografică ar ceda. Ea conferă senzaţia de asediu neîntrerupt, de pericol şi nesiguranţă, care leagă cadrele filmului şi le oferă importanţă dramatică.

Aspectele eroice, pasajele tragice, momentele de teamă, dar şi de speranţă, sunt teme comune ale celor două pelicule. Vizionate într-o sală de cinema, cu ecran mare si sonorizare de calitate, cele două filme oferă o experienţa cu totul remarcabilă şi formează o operă cinematografică capabilă să nască atât emoţie, cât şi multiple discuţii.

Nu prea ai cum să îi rezişti - Mamma Mia! Here We Go Again

Zilele şi nopţile de vară au o oarecare lejeritate. Nu-ţi trebuie mult: un pahar de limonadă, o îngheţată de fistic, o melodie pe care te trezeşti că o fredonezi zîmbind sau un film ce nu atinge profunzimi psihologice, dar te face să rîzi de parcă ai privi viaţa cu aceeaşi uşurinţă ca la 17 ani. Dacă la toate astea se adaugă albastrul cerului şi al mării, totul devine mai simplu.

Atunci cînd a apărut, Mamma Mia! (2008, r. Phyllida Lloyd) a avut un succes fulminant de box-office, iar în Marea Britanie, DVD-ul a avut cele mai mari încasări din istorie în ziua lansării. Datorită acestui record, era previzibil că va exista o continuare; dar, din cauza acestui record, era puţin probabil ca partea a doua a filmului să poată fi la fel de apreciată ca prima. Şi totuşi: Mamma Mia! Here We Go Again (2018, r. Ol Parker) are toate atuurile pentru a rivaliza cu fratele lui mai mare. Presimt chiar că i-o va lua înainte, căci în mod cert partea a doua este mai reuşită şi mai amuzantă decît prima.

Într-o cronică apărută pe site-ul BBC, Nicholas Barber scrie că Mamma Mia! Here We Go Again poate fi considerat, cu un pic de îngăduinţă, un fel de The Godfather II, dacă nu neapărat din punct de vedere al calităţii, atunci măcar din cel al structurii. Ordinea cronologică a acţiunii are loc şi după evenimentele descrise în prima parte a filmului şi înainte de acestea. La începutul filmului o regăsim pe Sophie pregătind petrecerea de redeschidere a hotelului mamei sale, Donna Sheridan, despre care aflăm că a murit în urmă cu un an. În secvenţa următoare facem saltul cu 30 de ani înapoi, pe vremea cînd Donna a absolvit facultatea şi a decis să plece pe minunata insulă grecească Kalokairi. (În fapt, geografia ficţională e fictivă, în realitate filmările din prima parte au avut loc pe insula grecească Skopelos, iar cele din partea a doua pe coasta dalmată a Adriaticii, în insula croată Vis.) În Mamma Mia! Sophie (Amanda Seyfriend), fiica Donnei (Meryl Streep), îşi cunoaşte cei trei taţi posibili, Sam (Pierce Brosnan), Harry (Colin Firth) şi Bill (Stellan Skarsgård). Călătoria în trecut din partea a doua a filmului o ia de la capăt, pe vremea cînd adulţii de acum erau tineri şi îndrăgostiţi, iar scurtele aventuri sentimentale ale Donnei au dus la naşterea Sophiei şi la amenajarea unui hotel. A fost nevoie de trei bărbaţi pentru obţinerea unei femei atît de minunate, se glumeşte în Mamma Mia! Here We Go Again. Rosie şi Tanya (Julie Walters şi Christine Baranski), prietenele din tinereţe ale Donnei, vin să asiste la redeschiderea hotelului, iar alături de ele intră în scenă două personaje noi, mexicanul Fernando Cienfuegos (Andy Garcia), managerul hotelului, şi Ruby Sheridan, bunica lui Sophie, interpretată de Cher, care îşi face intrarea triumfală în cadru coborînd dintr-un elicopter.

Cu aşa o distribuţie de cinci stele, nu prea avea ce să meargă rău. Meryl Streep nu mai deţine rolul principal (personajul ei a murit acum un an) şi are doar o apariţie scurtă, la final. Îi ia locul Lily James, care este strălucitoare, energică şi fermecătoare în rolul tinerei Donna. Adorabilă în scena în care, îmbrăcată cu o fustă lungă portocalie, culege portocale, acestea îi cad în cap, o capră o vede, ea se strîmbă la capră, iar capra o pune pe fugă. Donna cea tînără are voce, are graţie şi convinge. Nu acelaşi lucru se poate spune despre actorii care joacă în părţile retrospective şi sînt partenerii tineri ai Donnei. Nici o legătură între carisma lui Sam, Harry sau Bill maturi şi Jeremy Irvine, Hugh Skinner sau Josh Dylan. Brosnan, Firth sau Skarsgård sînt infinit mai seducători decît copiile lor tinere. Arborii, vinul şi brînza au mai multă valoare pe măsură ce se învechesc, vîrsta îi prinde mai bine pe unii bărbaţi abia atunci cînd ajung la maturitate, punctează un personaj. "Age becomes you" e replica adresată lui Colin Firth şi sînt complet de acord cu ea. Aproape că îţi vine să adaugi: "Mamma mia! How can I resist you?". Cei trei taţi posibili cu tîmple uşor cărunte cîştigă detaşat competiţia actoricească în faţa unor tineri cam stîngaci şi prea puţin chipeşi. Rosie şi Tanya tinere (Alexa Davies şi Jessica Keenan Wynn) sînt ceva mai dezinvolte, dar pînă la urmă tot actriţele din vechea gardă stîrnesc cele mai multe hohote de rîs, fie şi numai pentru nonşalanţa cu care afirmă că "Gînditul este o greşeală". Cum să nu te distreze maliţiozitatea detaşată, specifică femeilor trecute de valul primei tinereţi, cînd Baranski face remarci ironice la adresa bărbaţilor sau cum să nu apreciezi auto-ironia cu care Walters mărturiseşte: "Cred că sufletul meu pereche sînt carbohidraţii"?

Umorul este marele plus al filmului şi cu siguranţă mult mai bun decît în prima parte. Secvenţa în care Colin Firth, la bordul unei ambarcaţiuni, se agaţă de catarg cu braţele în vînt alături de Stellan Skarsgård poate figura cu succes în fruntea unui ipotetic clasament al încercărilor de parodiere a imaginii iconice din Titanic. Scenele muzicale sînt şi ele mai bine închegate în Mamma Mia! Here We Go Again. Multă energie în secvenţele Waterloo, dintr-un bar franţuzesc, şi When I Kissed The Teacher, plasată la ceremonia de absolvire a Donnei; duioşie şi lirism cînd se cîntă One of Us, I Have a Dream, I've Been Waiting for You sau My Love, My Life. Se reiau hiturile de top ale discografiei ABBA, folosite cu precădere în filmul de acum 10 ani, cum ar fi Dancing Queen, Super Trouper, Mamma Mia, dar de data predomină melodiile ceva mai puţin cunoscute. Totuşi, fără să fi fost un mare fan ABBA, m-am surprins că îmi amintesc aproape cuvînt cu cuvînt piese precum Andante, andante, Angel Eyes sau Fernando. Cher îi cîntă lui Fernando Cienfuegos, adică Andy Garcia, şi e de la sine înţeles că nu e cazul să vă astupaţi urechile; poate că aspectul ei o să vă facă să strîmbaţi din nas, dar vocea nu a lăsat-o. De altfel, după filmări, Cher a anunţat că va scoate un album cu cover-uri după piesele interpretate de trupa suedeză. Şi încă un pont pentru nostalgici: dacă sînteţi suficient de atenţi, în cîteva cadre o să îi recunoaşteţi pe doi dintre membrii formaţiei ABBA: Benny Andersson şi Björn Ulvaeus. Nu cîntă, dar foarte bine face acest lucru Lily James.


Am fost bucuroasă să constat că disonanţele legate de interpretarea muzicală din prima parte s-au mai estompat. Nu doar că întreaga acţiune a filmului este mai coerentă, şi actorii sînt mai bine utilizaţi. Citeam pe undeva că în unele cronici s-a spus despre Pierce Brosnan că a cîntat aşa de rău în Mamma Mia! de parcă era în mijlocul unei examinări medicale a prostatei. Cam dur, însă adevărul e că nu vocea e punctul lui forte. În Mamma Mia! Here We Go Again, cei care ne-au demonstrat deja că nu au talente muzicale extraordinare cîntă puţin spre deloc, ceea ce nu poate decît să fie în favoarea spectatorului.


Cine vrea o porţie cinstită de amuzament poate încerca liniştit acest musical. E vesel şi optimist, cine nu a fost încă în vacanţă să meargă neapărat să îl vadă, la fel şi cei care iubesc filmele romantice sau muzica trupei ABBA. Să zic drept, nu m-am dat în vînt după prima parte şi nu aveam aşteptări prea mari nici de la a doua. Ba chiar existau niscaiva premise să nu îl văd deloc. Proiectorul de la multiplex a avut o defecţiune la canalul de sunet şi am aşteptat 40 de minute pe scaun să înceapă filmul. Dar nu mi-a părut rău că am avut răbdare: surpriza a fost că am ieşit de la film ca după o plimbare pe ţărmul mării. Ştie Donna ce ştie atunci cînd spune că "cele mai bune lucruri în viaţă sînt cele care se întîmplă pe neaşteptate".