marți, 13 august 2019

Îmi place să am răspunsuri pentru toate întrebările pe care mi le-aş putea pune în scenă - 10 pentru FILM la TIFF, 2019

După Alina Mîndru care a făcut parte din programul "10 pentru FILM la TIFF 2018", Frilensăr, platformă de teatru independent, are în 2019 alţi doi membri care au fost selectaţi ca propuneri de viitoare feţe pentru filmul românesc contemporan, şi nu numai. După ce am stat de vorbă cu Tiberiu Enache ca de la amic la amic despre teatru, film şi aşteptări, a venit rândul lui Tudor Morar. Aparent Înaintea erei noastre şi ce-am mai făcut noi prin independent şi festivaluri le-au atras atenţia celor din industrie. L-am cunoscut pe Tudor la Gala HOP 2016, atunci când practic am concurat pentru premiul "Cea mai bună trupă de actori". Nu ştiu nici acum exact de ce am câştigat noi cu Lorenzo± şi nu au câştigat ei cu Visul lui Ariel. Tudor era absolut delicios, un Caliban dat cu nămol care cânta la pianină şi care umplea o scenă goală cu mimica, pauză, privire şi comic. De acolo i-am propus să lucrăm pentru Înaintea erei noastre unde Tudor cucereşte cu ritm şi verb, unde e cât se poate de inventiv, şi cât se poate de natural şi dezinvolt fără a respecta vreo regulă esenţială de firesc, şi fără să-l depăşească în acelaşi timp. Tudor e unul dintre cei mai buni actori comici cu care am lucrat şi pe care i-am cunoscut, care reuşeşte să nu-şi "distrugă" colegii din scenă, ci să funcţioneze cu ei ca într-un "mecanism", într-un echilibru şi o acumulare continuă. În buna tradiţie a interacţiunilor din cadrul Frilensăr, şi acest interviu a fost purtat de la distanţă, în google drive, de pe un laptop către un alt laptop.



Tudor Morar (foto: Adi Bulboacă)

Daniel Chirilă: Salut, Tudor! Ce faci? Unde eşti şi cu ce îţi ocupi timpul?
Tudor Morar: Salut, Daniel! Uite, ce să fac... nu demult am ajuns acasă, am mâncat ceva, am băgat pisicul în casă şi am venit la laptop.

D.C.: Cum a arătat ziua ta?
T.M.: A început mai greu ca să zic aşa. Aseară m-am culcat mai târziu (nu puteam să nu văd ultimul episod din GoT cu toate că eram întins de oboseală). Sunt în picioare de la ora 08:00 - am avut o repetiţie şi alte alergături prin oraş, iar acum mă pregătesc de încheiere (şi nu mă grăbesc). A fost o zi bună.

D.C.: La ce ai repetat?
T.M.: Piesa se numeşte Erus şi valea răbdării - spectacol terminat - doar că ultima dată l-am jucat pe la început de martie 2019 şi era nevoie de o împrospătare.

D.C.: Sunt diferite repetiţiile astea de "împrospătare" faţă de cele de dinaintea premierei? Dacă da, ce le face diferite?
T.M.: Absolut. Eu le simt mult mai degajate/ mai relaxate. Înainte de o premieră se adună toate în toţi - oboseală, frustrări, emoţii - şi uneori lucrurile pot deveni tensionate. Pe când la o repetiţie de împrospătare chiar ne bucurăm atunci când ne revedem unii cu alţii. Iar faptul că repetiţiile astea sunt mai relaxate, nu înseamnă că sunt tratate mai superficial. Pur şi simplu oamenii ştiu ce au de făcut, îşi reamintesc partiturile şi se bucură de fiecare greşeală nouă care ulterior poate să facă parte din spectacol (atunci când e o greşeală bună). Nu mai există travaliul facerii.

D.C.: Cum ajungi tu la "să ştii ce ai de făcut" pentru un spectacol?
T.M.: Îmi place să le numesc... '2 luni de repetiţii'. Alături de regizor / scenarist / scenograf / actori; cu toţii punem cărămizi la rezultatul final. Cât despre mine - îmi place să am răspunsuri pentru toate întrebările pe care mi le-aş putea pune în scenă.

D.C.: Ce întrebări îţi pui în scenă?
T.M.: "Oare mai am lapte în frigider?" / "Să iau taxi până acasă de-aici?" / "Sau să rămân la bere după?"; glumesc. Vorbesc de întrebările pe care ni le punem înainte să începem lucrul efectiv. Printre care şi alea tipice de facultate - de unde vin / unde mă duc / cine-i ăla / cine-i aia, etc. Iar apoi fineţuri legate de intenţii. Din fericire şi din păcate cred despre mine că sunt destul de perfecţionist. Îmi place ca atunci când construim un spectacol să se respecte cue-urile (n.red.: cuvânt care semnalează finalul unui monolog şi intrarea replicii următorului actor). Cue-urile sunt viaţa mea. Din gama întrebărilor pe care mi le pun în scenă e: "Oare o să respecte cue-ul?"

D.C.: Actoria pare acum aşa ca o maşinărie. E totul chiar atât de tehnic? Sau sunt reţete şi reţete? Ce face diferenţa?
T.M.: Cred că ar trebui să fie o maşinărie. O maşinărie care uşor, uşor, prinde viaţă. E matematică (materie pe care nu am îndrăgit-o prea tare în şcoală, dar pe care acum o cam iubesc). Trebuie să ştii un spectacol foarte bine din punct de vedere tehnic, ca mai apoi partea tehnică să nu devină un impediment. Cu cât ştii mai bine ce ai de făcut în scenă, cu atât poţi să fii mai relaxat, mai mişto, Maitreyi. Şi da, cred că sunt reţete şi reţete. Fiecare regizor vine cu viziunea lui, are propria idee despre cum vrea să arate spectacolul. Dacă ar fi vorba de un spectacol de teatru al absurdului, probabil ţinta ar fi chiar să iasă în evidenţă partea mecanică în locul celei organice. Repet - cred că depinde de viziune. Mai mult sau mai puţin diferenţa o face măsura dintre mecanic/organic.

D.C.: Cum te vezi acum în peisajul ăsta autohton? Cine a ajuns Tudor Morar de când a terminat facultatea până acum?
T.M.: Încerc marea cu piciorul. Nu mă feresc de nimic ce vine către mine, dar încerc să rămân selectiv în materie de proiecte/roluri. Tudor Morar a ajuns un om care a avut posibilitatea de a cunoaşte mai mult decât o grămadă de oameni faini cu care să lucreze şi să interacţioneze şi alături de care să crească.

D.C.: Unii actori de vârsta ta spun că nu ar refuza nimic la vârsta asta. Ce înseamnă să fii selectiv?
T.M.: Să fii selectiv înseamnă să te trezeşti cu 2-3 propuneri de proiecte în acelaşi timp. Şi e groaznic când se întâmplă asta, mai ales după 3-4 luni de secetă. Mi s-a întâmplat şi să accept 2-3 proiecte în acelaşi timp şi tocmai de-asta cred că am învăţat să fiu selectiv. Sigur, depinde şi de amploarea proiectului, dar până la urmă totul se rezumă la orele de repetiţii. Ziua are 24 de ore; o repetiţie nu prea are cum să dureze mai puţin de 3 ore; unde mai pui că uneori se stabilesc repetiţii în doi timpi. Unde mai pui că suntem oameni şi mai trebuie să mâncăm / luăm câte o pauză din când în când. Abia ne mai rămâne timp să bem. Eu m-am învăţat minte. Mi-am zis că de acum lucrez la maxim 2 proiecte în acelaşi timp. Bine... probabil până apare al treilea. Glumesc... sau? E greu şi cu refuzatul ăsta. Nu ai niciodată 'siguranţa' sau certitudinea despre când va apărea următorul proiect şi de-asta tindem să ne aruncăm în cât mai multe / să facem cât mai mult. Dar cred că e bine să nu uităm de noi în primul rând.

D.C.: Cum se descurcă un actor tânăr independent în Bucureşti?
T.M.: Fură. Meserie. Se descurcă mai bine decât un actor bătrân independent în orice caz. Cred că depinde mult şi cum devine independent. Practic, majoritatea devenim actori independenţi după ce terminăm facultatea (cei mai norocoşi dintre noi sunt angajaţi încă de pe băncile facultăţii, sau de ce nu - din naştere). Dar în facultate ne cunoaştem generaţia, avem prilejul de a lucra unii cu alţii, de a descoperi ce ne place şi ce nu; de a clădi spectacole care ulterior ar putea fi preluate de o instituţie publică - un teatru - sau un spaţiu independent - toate acestea contribuie la vizibilitatea actorului tânăr independent. Chiar e greu să refuzi - mai ales la început. Şi nu cred că e bine. Cum ştii că nu îţi place până nu încerci?

D.C.: Ce ai schimba la sistemul teatral din România? Asta dacă ai schimba ceva.
T.M.: Bugetul. Bine, probabil asta nu ţine de un sistem teatral, dar îl influenţează. Dacă aş fi în poziţia de a-l schimba, aş încerca şi aş reuşi să obţin fonduri mai mari pentru teatre şi cultură! Votaţi Tudor Preşedinte!


D.C.: Crezi că sunt aşa puţini bani în cultură? Crezi că principala problemă a sistemului este bugetul scăzut?
T.M.: Poate că într-adevăr nu bugetul scăzut e adevărata problemă. Ci gestionarea lui. Şi din ce ştiu - pe anul ăsta bugetul pentru cultură e chiar mai mare decât cel din anul trecut, nu şi pentru teatru, din păcate.

D.C.: Cum arată mediul ideal de creaţie pentru tine? Ce ar trebui să ai ca să performezi la adevărata valoare?
T.M.: O încăpere plină cu oameni mişto. Asta mai puţin dacă e vorba de un one-man show. Acolo n-o să fie chiar plină încăperea... de obicei eşti doar cu regizor/coregraf. Dacă există partea umană în sala de repetiţie şi te simţi bine în mediul respectiv - nu ai cum să nu performezi la adevărata valoare. Restul sunt aspecte tehnice care există sau nu. Spectacole fără lumini au mai fost, dar fără actori nu ştiu.

D.C.: Ce e succesul pentru tine? Cum arată şi cum te influenţează?
T.M.: Pfu... ce întrebare delicată. Într-adevăr, cred că e bine să înţelegem că fiecare avem definiţii diferite pentru 'succes' şi trebuie să fim atenţi să o urmărim pe a noastră. Toţi avem ţeluri pentru care muncim şi în care investim timp şi energie. Ţeluri pe care cel mai probabil o să ni le atingem. Întrebarea e: ce facem după ce ne atingem ţelurile astea? Ne lăsăm pe tânjală tocmai pentru că am ajuns unde voiam să ajungem? E o capcană în care poţi să cazi foarte uşor odată ce ai 'atins' succesul. Sau muncim în continuare şi ne setăm alte ţeluri? Părerea mea e că succesul e o călătorie pe viaţă. Trebuie întreţinut şi dus în service din când în când - fie că e vorba de succesul din plan profesional, fie de cel din plan relaţional, etc. Până la urmă scopul suprem al succesului e să te facă fericit. Odată ce ajungi la performanţa asta cred că poţi spune despre tine că eşti un om de succes.

D.C.: Dacă nu ai fi fost actor, ce ţi-ar fi plăcut să faci?
T.M.: Cel mai probabil acum eram ghid turistic. Îmi doream foarte tare să fiu student la Universitatea Babeş-Bolyai - Facultatea de Teatru şi Televiziune. Unde mai pui că lua an dl. prof. Miklós Bács. Da, ştiam deja despre el până în clasa a XII-a pentru că am terminat liceul de artă dramatică "O. Stroia" din Cluj - şi eram în temă cât de cât şi cu ce se întâmpla în facultatea de teatru din oraş. Ei bine am dat admiterea şi ghici ce - am picat la prima probă. Proba aia după care trebuie să aştepţi (încrezător) pe hol ca să îţi primeşti legitimaţia de concurs pe spatele căreia scrie: "RESPINSSSSS FRAIEREEE". Ăla a fost un moment de răscruce pentru mine. Până atunci nici nu puteam concepe ca eu... eeeeeeeuuuu... să nu intru acolo. Un plan B nu prea exista pentru că îmi doream asta prea tare ca să mă gândesc la altceva. Iar la celelalte facultăţi de teatru din ţară nu voiam să merg. EXCLUS Bucureşti. Până aici mi-a fost cu actoria. Nu voiam să mai aud de aşa ceva. Ce îmi mai rămăsese din facultăţile la care te mai puteai înscrie şi care să îmi şi placă (cred); ar fi fost Facultatea de Geografie - Turism. Şi aici am avut mare noroc cu tatăl meu care m-a încurajat să mă gândesc totuşi mai bine la varianta "UNATC" - Bucureşti. Că ar fi păcat să mă deconectez un an de teatru ca mai apoi - anul viitor - să dau admitere din nou la Cluj. "Şi în plus dacă intri la Bucureşti - poţi să te transferi din anul 2 înapoi la Cluj" - ştiam că nu funcţionează aşa şi că dacă voi intra - acolo îmi va fi casa; cel puţin pe timp de studenţie. Zis şi făcut: mers, probat, aprobat. Opt ani mai târziu (azi) - activez în Bucureşti, îmi place ce fac şi nu regret o clipă că s-a întâmplat aşa.

D.C.: De ce crezi că ai fost ales printre cei 10 pentru TIFF? Ce crezi că te recomandă pentru film?
T.M.: Îmi place să cred că pentru întreaga activitate pe care am avut-o până acum în teatru. E clar că cine m-a văzut, m-a văzut pe scenă. Am făcut şi câteva scurtmetraje până acum; unele dintre ele chiar foarte mişto, cu care pot să mă mândresc dar în care nu cred că am suficientă vizibilitate încât să atrag atenţia până într-atât cât să fiu selectat în program. Cred că mă recomandă implicarea şi entuziasmul de care dau dovadă atunci când încep un nou proiect. A, şi se zice că în film contează foarte mult faţa... mie mi s-a mai zis că semăn cu Adrien Brody, care săracul a mai prins câte un rol... acuma... 'mne-ajută.

D.C.: Te-ai intersectat cu filmul până acum? Când? Unde? Ţi se pare diferit de teatru? De ce da, de ce nu?
T.M.: Din fericire, da. Încă de pe băncile facultăţii am mai lucrat la diferite scurtmetraje. Unul dintre cele mai dragi este O noapte în Tokoriki în regia Roxanei Stroe - proiect tot de facultate, dar care a ajuns destul de departe. A fost super tare lucrul la filmul ăsta. În primul rând pentru că este un film non-verbal. Un film în care muzica e unul din personajele principale. A fost foarte provocator pentru că mare parte din film se petrece într-o discotecă. Doar că muzica ne era la dispoziţie până cu puţin timp înainte de "Acţiune!". Practic, tot filmul am dansat pe linişte. Un alt proiect de suflet (încă în post-producţie) este Idilă - în regia lui Mihai Mincan. E vorba de o adaptare liberă după o nuvelă de-a lui Guy de Maupassant, intitulată sigur că da, Idilă. La acesta am filmat prin februarie, alături de colega mea Ruxandra Maniu şi aştept cu nerăbdare să îl văd. E foarte diferit lucrul de scenă faţă de cel de platou şi foarte asemănător în acelaşi timp. Pe scenă, practic, 'filmezi' one shot toată piesa. Pe platou în schimb... filmezi o secvenţă din mai multe cadre. Şi e important să menţii acelaşi traseu pe care l-ai avut la primul cadru pentru ca la final să poată fi lipite la montaj fără să pară de pe altă planetă. Şi e asemănător pentru că tot în meşteşugul tău stă procesul de creaţie. De jucat, tot joci, doar că dozezi altfel, îţi creezi alte mecanisme care funcţionează pentru tine.

D.C.: Cu cine ţi-ar plăcea să lucrezi din industria filmului? De ce?
T.M.: Cu oricine ar avea suficientă încredere în mine încât să-mi dea şansa. Cred că până să îţi dai seama cu cine ţi-ar plăcea să lucrezi, trebuie să lucrezi cu mulţi. Să nu refuzi; să încerci (nu mai mult de 2 proiecte în acelaşi timp... până apare al treilea... sau?). Da, ne plac unele produse pe care le vedem şi ne zicem "mamă, ce aş vrea să lucrez şi eu cu ăsta/asta" - dar n-ai de unde să ştii cum e în etapa de lucru, ce metode aplică, cum o să te înţelegi tu personal cu el/ea. Indiferent de ce proiect accepţi, ce rol iei în primire; odată ce l-ai acceptat - fă tot ce poţi ca să-l faci de aur.

D.C.: Din tot ce ai văzut până acum, ce zonă a filmului te atrage? Cu ce stil rezonezi şi de ce?
T.M.: Comediile. Pentru că... ne fac să râdem? Bine, asta dacă sunt bune. Umorul britanic este foarte pe gustul meu. Gen Louie C.K. Pe principiul "It's funny cause it's true". Îmi plac filmele/serialele despre care pot spune la final: "Cum a trecut aşa de repede?"

D.C.: Ce aşteptări ai de la TIFF?
T.M.: Mhm. Încerc să nu merg cu aşteptări. Vreau să mă bucur de întreaga experienţă, să mă las surprins de tot ce oferă programul, să cunosc oameni care fac asta de mai mult timp, să le aflu poveştile, să aflu din secretele lor, să învăţ.

D.C.: Cum te vezi peste 20 de ani şi ce ţi-ai spune ţie celui de acum?
T.M.: "Ţi-am zis că merită?". Mă văd tânăr, responsabil şi fericit. Sănătoşi să fim - restu-s secundare.

D.C.: Unde pot să te găsească oamenii în următoarea perioadă?
T.M.: După cum se ştie, odată cu venirea verii se cam încheie şi sezonul teatral. Pe stagiunea asta mai am trei spectacole - toate în iunie. E vorba de spectacolul CRUD - pe care îl vom juca pe 1 iunie 2019 la Amfiteatrul TNB, spectacol conceput şi coordonat de tine alături de Ştefan Lupu. Iar celălalt se intitulează Spectacol de varietăţi în regia lui Ionuţ Anghel - alt pilon al generaţiei noastre. De data aceasta spectacolul va fi găzduit de The Pub (19 şi 26 iunie 2019). Încă nu avem o casă stabilă pentru el; drept urmare încercăm în diferite locuri până să aruncăm ancora. Şi în principiu pot să mă mai găsească la festivalurile de muzică electronică din ţară (sper că la cât mai toate).


Tudor-Răzvan Morar
Data naşterii: 02.11.1992
Absolvent Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică "I.L. Caragiale" Bucureşti - secţia actorie - ciclul de licenţă în 2014 clasa Florin Zamfirescu; şi ciclul de master în 2016 clasa Gelu Colceag
Proiecte în teatru profesionist şi independent (proiecte curente): Tudor în Pe mărimea mea regizat de Andrea Buzzetti şi Cristina Giurgea la Teatrul Ion Creangă, Bucureşti / Pantalone în Pantalone în lună regizat de Mihai Alexandru Ion la Teatrul Ion Creangă, Bucureşti / Personajul în Amintiri într-o valiză (one-man show) de Andra Burcă şi Tudor Morar la Teatrul Ion Creangă, Bucureşti / Omul de Tinichea în Vrăjitorul din Oz (musical), regizat de Phil Willmott la Teatrul Ion Creangă, Bucureşti / El în La un metru de tine regizat de Andrea Buzzetti la Teatrul Ion Creangă, Bucureşti / Cei în Crăiasa Zăpezii regizat de Rosamunde Hutt la Teatrul Ion Creangă, Bucureşti / Vasile Târnăcop în Înaintea erei noastre regizat de Daniel Chirilă la Teatrul Green Hours, Bucureşti / Actor în CRUD de Daniel Chirilă şi Ştefan Lupu la Teatrul Naţional "I.L.Caragiale", Bucureşti / Ticu în Spectacol de varietăţi regizat de Ionuţ Anghel la (în căutare de casă) / Erus în Erus şi Valea Răbdării regizat de Irina Slate la O.C.C.
Proiecte în film: El în Idilă regizat de Mihai Mincan (post-producţie) / Luci în O noapte în Tokoriki regizat de Roxana Stroe (6 premii, 2 nominalizări) / The Guardian în The Wall regizat de Stela Pelin (1 premiu) / Dan în Lame Duck regizat de Cristian Bota / Marius în La mulţi ani regizat de Armine Vosganian.

Introspecţia şi adevărul sunt foarte importante - Monştri.

În urmă cu aproape opt ani, Judith State mi-a acordat pentru prima dată un interviu. Am descoperit atunci o dansatoare dedicată şi o profesionistă pentru care niciun obstacol nu părea a fi de nedepăşit, ceea ce mi-a inspirat titlul articolului de la acea vreme: Judith State, Fearless Dancer. Este însă un titlu care, pe cât de potrivit părea în contextul respectiv, pe atât de limitativ şi simplist sună astăzi.

După ce regizorul Cristi Puiu a distribuit-o în filmul
Sieranevada - prima ei experienţă ca actriţă - Judith joacă rolul principal în lungmetrajul românesc Monştri., în regia lui Marius Olteanu, continuând astfel să elimine barierele (atât pe cele reale, cât şi pe cele preconcepute) pe care le cunosc foarte bine mulţi dintre cei care lucrează în mediul artistic din România. În interviul de mai jos vorbim despre câteva dintre cele mai solicitante momente de la filmări, despre frici şi încredere, despre importanţa unei autoevaluări oneste şi a căutării continue a unor "interacţiuni cu sens".

După ce a intrat în atenţia festivalurilor de film de la Berlin, Sofia, Istanbul, Linz şi Taipei, filmul
Monştri. are premiera în România pe 5 şi 6 iunie 2019, în cadrul competiţiei Festivalului Internaţional de Film Transilvania, iar din 27 septembrie 2019 va putea fi văzut în cinematografele din ţară.



Rodica Iuliana: Filmul Monştri. reprezintă a doua ta experienţă actoricească într-un lungmetraj, după Sieranevada. Cum ai ajuns să joci rolul principal?
Judith State: L-am cunoscut pe Marius Olteanu la filmările pentru Sieranevada, unde a fost regizorul secund al lui Cristi Puiu. Ştiam deja scenariul filmului Monştri., pentru că îl tradusesem (n.red.: în limba engleză) în urmă cu câţiva ani şi încă de atunci îmi plăcuse foarte mult. Iniţial trebuia să interpretez un rol mic, un personaj care apărea într-o singură secvenţă. Însă cu două zile înainte de începerea propriu-zisă a filmărilor am primit un telefon de la Marius, care mă întreba dacă vreau "să facem filmul ăsta împreună". A fost pentru amândoi un salt în gol, a leap of faith din partea amândurora. Deşi mai colaborasem înainte şi rezonăm atât pe plan profesional cât şi uman, eram conştienţi că lucrurile aveau toate şansele să nu iasă bine. A existat o reciprocitate totală în ceea ce priveşte încrederea pe care ne-am acordat-o.


R.I.: Ce crezi că a căutat pentru acest rol şi a găsit în tine?
J.S.: Am vorbit cu el de foarte multe ori despre asta. Înainte de începerea filmărilor, am făcut o repetiţie pentru secvenţa în care trebuia să joc rolul iniţial - cel al unei mame aflate la o petrecere de botez, în care copiii reprezintă subiectul principal de discuţie. Actorii cu care jucam, fiind ei înşişi părinţi, vorbeau din experienţa proprie şi chiar se încinsese un dialog real despre copii; toţi vorbeau aplicat, ca să spun aşa. E foarte adevărat că, eu neavând copii, mă simt de fiecare dată străină de acest subiect. În plus, genul acesta de situaţie se termină de cele mai multe ori cu nelipsitele întrebări: "Tu când faci copii?", sau "Tu nu ai de gând...? Trece timpul..." - care vin cu o oarecare presiune, dar pe care în cele din urmă ajungi să le ignori. Aşa că la repetiţie mă retrăsesem cumva, deşi nu era ceva ce făceam în mod conştient. Marius mi-a spus că era ceva în disconfortul meu, în imposibilitatea mea de a mă conecta la dialog şi la grup, care l-a făcut să se gândească: "Ăsta e personajul Dana, asta vreau să văd în Dana!"


R.I.: Ce părere ai despre modul în care sunt privite în societatea noastră femeile care nu vor să aibă copii?
J.S.: Făcutul copiilor este un subiect sensibil şi da, cred că o femeie care pur şi simplu nu vrea să aibă copil şi îşi asumă asta, poate fi uşor catalogată drept "în neregulă", fiind imediat asociată cu gândul de ratare, de neîmplinire, de scop nedus până la capăt. Or, mie mi se pare că este ceva atât de intim, de personal, încât nimeni nu ar trebui să întrebe - pe dinafară fiind - "de ce da?", "de ce nu?", "când?", "dar cât mai aştepţi?"... Iar acum vorbim despre subiectul ăsta, dar cred că această chestionare a alegerilor altora se aplică tuturor, la modul general - credem că ştim, credem că înţelegem, bazându-ne pe datele pe care le avem şi pe capacităţile noastre de decodare, dar de foarte multe ori suntem departe de a percepe cu adevărat realitatea celuilalt.

R.I.: Te simţi aproape de personaj, în acest sens?
J.S.: Da, mă simt aproape de el. Nu pentru că nu mi-aş dori copii, dar din punctul de vedere al presiunii tacite, al întrebărilor interminabile care însoţesc deseori acest subiect, am rezonat în întregime cu Dana.

R.I.: Care a fost abordarea ta în ceea ce priveşte interpretarea acestui personaj, considerând că ai aflat cu doar două zile înainte de începerea filmărilor că vei avea rolul principal?
J.S.: Nu am avut timp să repet şi cred că acesta a fost un lucru pozitiv, pentru că nu am avut posibilitatea să mă gândesc foarte mult, mai degrabă am acţionat încercând să fiu tot timpul în moment. Cred că am fost tot timpul proaspătă. Nu am avut timp să anticipez, să creez în avans ceva ce apoi să reproduc. Nu am niciun fel de tehnică, sau de pregătire în sensul ăsta. Singurul lucru pe care l-am făcut - şi care mi se pare esenţial - este că am încercat să rămân conectată la Marius, la cerinţele şi la viziunea lui cât de mult posibil, să nu preiau sub nicio formă controlul asupra personajului. În plus, există detalii care nu se văd în film şi care pe noi actorii ne-au ajutat foarte mult. Marius a ţesut cu minuţiozitate întreaga poveste a personajelor şi ne-o reamintea ori de câte ori era cazul în cadrul filmărilor. Pentru mine, întreaga experienţă a fost foarte intensă, cu atât mai mult cu cât duc atât de tare lipsă de întâlniri relevante...


R.I.: Tocmai tu? Cum aşa?
J.S.: Da, da, în sensul în care mi-e sete de interacţiune cu sens, dar probabil că felul în care lumea e construită şi direcţia către care se îndreaptă cu atâta repeziciune în ziua de astăzi face ca totul să fie foarte la suprafaţă. Am senzaţia că totul e foarte rapid şi că, în virtutea acestei viteze, totul se şi consumă în consecinţă şi ne aflăm mereu în căutare de next, next, next new thing şi atunci ajunge să fie un lux să cunoşti pe cineva, să descoperi că e acolo pentru tine şi chiar îşi ia timp să parcurgă partea sa din drum ca să te întâlnească realmente. Întotdeauna mi-am dorit să cunosc oameni profesionişti, care sunt acolo să facă treaba până la capăt. Din punctul ăsta de vedere, m-am bucurat foarte tare de experienţa cu Marius, pentru că el este aşa. Comunică foarte precis, cu un soi de autoritate şi calm în acelaşi timp, care vin din faptul că ştie foarte bine ce are de făcut şi ceea ce îşi doreşte. Un lucru care mi-a plăcut foarte tare a fost că era cumva detaşat, deşi e evident că Monştri. este un film foarte personal. Cumva a lăsat filmul să ia forma lui proprie, iar asta cred că ţine de creativitate şi de generozitate în acelaşi timp.

R.I.: Care au fost cele mai importante sfaturi legate de actorie pe care le-ai primit de la regizorii cu care ai colaborat şi care te ajută şi astăzi?
J.S.: Cred că întâlnirea cu Cristi Puiu a fost cea mai bogată din punctul ăsta de vedere. El spunea că nu poţi să faci nimic pe bune "dacă nu te murdăreşti pe mâini". Iar de "să fii prezent, aici şi acum" încerc să nu uit, nici în lucru, nici în afara lui.

R.I.: Există puncte comune între personajul tău din Sieranevada şi cel din Monştri., în ceea priveşte modul în care le-ai abordat?
J.S.: Pentru niciunul dintre cele două filme nu am făcut un studiu de caz, nu m-am gândit cine este Sandra (n.red. - numele personajului pe care Judith îl interpretează în filmul Sieranevada), sau cine e Dana, ci pur şi simplu am fost eu în situaţia dată. Am fost întrebată la un moment dat care a fost drumul către Sandra. Nu ştiu dacă eu am făcut un drum spre personaj, ci mai degrabă am apropriat problemele lui de mine. Cred că avem în noi absolut toată paleta de trăsături umane, unele mai pregnante, altele mai puţin, altele într-o stare latentă şi că putem să accesăm toată această paletă, adaptându-ne mereu în funcţie de context, de educaţie, de partea socială, de interlocutor.

R.I.: Care au fost pentru tine ca actriţă cele mai solicitante momente în filmul Monştri.? Dar în Sieranevada?
J.S.: Ambele experienţe au fost mari provocări. Cred că a fost destul de greu să fac trecerea în corp la a fi actriţă şi nu dansatoare - o schimbare de care nici măcar nu eram conştientă, pentru că modul în care mă mişc efectiv în viaţa de zi cu zi e parte din normalitatea şi naturaleţea mea, nu-l chestionasem niciodată până atunci. Mi s-a spus de multe ori că pare că dansez şi când tai ceapă, de exemplu, dar la filmări devenea uneori frustrant că nu reuşeam să conştientizez asta şi deci să-mi controlez corpul, care se pare că are un limbaj al lui şi o tendinţă specifică de a decupa gesturile foarte clar, coregrafic. Una dintre indicaţiile pe care le-am primit constant, sub o formă sau alta, în ambele situaţii a fost să nu mai dansez. Să întind mâna "normal", să nu ţin degetele ca pe un evantai deschis, să nu mai fiu "pasăre" (râde). "Judith, iar dai din cap ca Michael Jackson!" îmi spunea uneori Marius exasperat, imitându-mă. Apoi, au fost câteva momente în care mi-a fost destul de greu să îmi fac linişte în minte, în gândurile care îmi repetau că voi da greş, că voi dezamăgi, că nu voi face faţă, iar felul în care am intrat în film şi faptul că nu cunoşteam pe nimeni din echipă în afară de Marius şi de Luchian (n.red.: Luchian Ciobanu este directorul de imagine al filmului Monştri.), amplifica mult starea de nesiguranţă şi şovăială. Însă de fiecare dată vorbeam cu Marius chiar şi despre cel mai mic şi prostesc gând, iar asta mă readucea de fiecare dată la bază, la esenţial: legătura, comunicarea cu el.


R.I.: Există ceva ce ţi-a plăcut în mod deosebit la Dana, sau la tine în timp ce o interpretai?
J.S.: Îmi place Dana şi ambivalenţa constantă în care pare că se află, liniştea şi puterea care, mie cel puţin, îmi sugerează de fapt o mare fragilitate şi tulburare interioară. Şi mi-a plăcut de mine în timp ce o căutam împreună cu Marius; a fost un proces care, încet-încet, am simţit că m-a pus mai ferm pe două picioare şi în urma căruia am ieşit ceva mai încrezătoare.


R.I.: Ce le-ai spune celor care nu au experienţă în actorie, dar care simt nevoia de a se exprima astfel?
J.S.: Să încerce. Să încerce tot. Asta le spun întotdeauna şi celor care vin la cursurile mele de dans contemporan. Ochii şi mintea înregistrează şi percep lucrurile într-un fel care, de foarte multe ori, este complet diferit de felul în care o face corpul. Abia după ce încerci şi în măsura în care eşti onest în autoevaluare, îţi poţi da seama cam pe unde te situezi în raport cu lucrul respectiv.

R.I.: La ce te duce cu gândul titlul filmului Monştri.?
J.S.: Dincolo de faptul că titlul îmi vorbeşte despre această tendinţă pe care o avem de a eticheta şi de a da "verdicte cu punct" - cum spune Marius - nelăsând loc de a reveni ulterior şi de a ne ajusta eventual poziţia faţă de o anumită persoană sau situaţie, titlul filmului ne cuprinde pe toţi şi mă duce cu gândul la lucrurile pe care le purtăm şi cu care ne luptăm înăuntrul nostru, în tăcere, ferite de vederea şi cunoştinţa celor din jur. Fie că vorbim despre frici, traume, anxietăţi, proiecţii, fantezii, dorinţe, răutăţi - le avem şi le manifestăm cu toţii, nu cred că se poate sustrage nimeni şi nici nu trebuie, cred că asta ne face de fapt umani. Îmi imaginez că există un buton cu care reglăm intensitatea valenţelor ăstora şi că totul se învârte în jurul acestei negocieri continue. Cu cât văd mai mult filmul şi cu cât mă gândesc mai mult la el, îmi dau seama că în spatele acestei poveşti se află de fapt o invitaţie la toleranţă şi la evaluare a propriei poziţii faţă de lume, pe care Marius a lansat-o cu mare blândeţe. Mă uit la personajele din film printr-un pătrat, într-un timp dat, şi habar nu am ce este dincolo de acest pătrat şi această bucată de timp. Pot să trag o concluzie definitivă şi să fiu sigură de ea? Să pun punct? Dacă cineva m-ar surprinde în cel mai prost moment al meu, ar fi în regulă să mă catalogheze doar în baza acelui moment? Şi tot aşa... mă tot gândesc şi mă întreb şi îmi dau seama că de multe ori fac exact asta.

R.I.: O întrebare pe care încerc să o adresez fiecărui artist pe care îl întâlnesc: introspecţia şi adevărul (sau căutarea lui) sunt foarte importante, în mod special în artă; practicând actoria şi dansul, există lucruri pe care le-ai descoperit despre cum putem fi mai autentici şi în viaţa de zi cu zi - pe care poate nu le-ai fi aflat dacă nu ai fi lucrat într-un mediu artistic?
J.S.: Introspecţia şi adevărul sunt foarte importante, punct. Nu ştiu dacă există o linie de demarcaţie între meseria pe care o ai şi viaţa ca o bulă separată, ci cred că mai degrabă se întrepătrund, se informează şi se influenţează reciproc, continuu. Pentru mine cel puţin aşa este. Şi cred că ne arătăm pe noi înşine - ne cântăm, ne dansăm, ne compunem, ne pictăm, ne jucăm pe noi înşine atunci când facem ceea ce avem de făcut. Şi chiar dacă repetiţiile se întâmplă într-o sală, iar spectacolele pe scenă şi filmarea pe platou, nu se întâmplă niciodată ca în momentul în care ies din spaţiile astea, să anulez ceea ce trăiesc în ele, nu am cum. La fel cum nu funcţionează nici "laşi toată viaţa personală la uşă". Dimpotrivă: iau tot ce mi se întâmplă - şi-ntr-o parte şi în alta - şi aplic în ambele contexte ceea ce funcţionează şi ceea ce mă ajută să deschid ochii, mintea şi sufletul mai mult, să înţeleg mai bine, să mă evaluez mai corect. Iar în sensul ăsta, mi se par esenţiale comunicarea constantă - un dialog onest (şi de foarte multe ori usturător) cu sine şi cu ceilalţi - şi întâlnirile. Cred că prin intermediul lor ai ocazia să te verifici, să nu rămâi fixat, să-ţi pui la îndoială poziţia şi convingerile. Întâlnirea cu regizorul Cristi Puiu este pentru mine o sursă continuă de evaluare şi reevaluare, de întrebări şi realizări. În dans mă inspiră de fiecare dată lucrul şi discuţiile cu coregraful German Jauregui, pe care l-am întâlnit prima dată în 2014 şi pe care, după ce l-am ascultat vorbind câteva ore, am avut gândul că l-aş urma oriunde. (râde) Calmul, simplitatea, blândeţea şi înţelepciunea cu care se raportează la viaţă şi la lucru m-au emoţionat tare şi apelez la ele de multe ori când simt că îmi pierd claritatea.

R.I.: La ce lucrezi acum?
J.S.: Emlék - amintire este primul meu proiect de o asemenea anvergură, la care am început lucrul efectiv deja de anul trecut şi finalizarea lui va fi undeva la sfârşitul anului acesta (n.red.: 2019). Este un proiect modular, la care lucrez împreună cu muzicianul Radu Dumitriu şi care are în componenţă 4 elemente - un atelier de mişcare şi voce pentru dansatori şi actori (n.red.: Body Talks), un scurtmetraj experimental de dans, un concert de muzică electronică şi voce şi un spectacol de dans şi muzică live - a căror trăsătură comună este punctul de întâlnire dintre corp şi voce şi ideea de retrospecţiune, de amintire. În luna mai a acestui an (n.red.: 2019) am susţinut atelierul Body Talks, iar următoarele din această serie vor fi în luna iulie şi probabil în luna septembrie 2019. Filmările pentru scurtmetraj, pentru care am făcut din nou echipă cu Marius Olteanu şi Luchian Ciobanu, vor avea loc în luna iunie, iar pe 21 şi 23 iunie avem primele două concerte la Institutul Balassi şi la Sala Studio a Teatrului Mic, unde îl avem alături de noi şi pe muzicianul George Dumitriu. Premiera spectacolului va fi pe 13 octombrie 2019 tot la Sala Studio, apoi vom avea un scurt turneu la Timişoara, Cluj şi Sibiu. Este un proiect foarte important pentru noi, avem mari emoţii la fiecare etapă de lucru şi în ciuda tuturor îndoielilor şi fricilor care uneori pun stăpânire pe noi, pare să aibă deja o identitate şi voinţă proprie, care mă ajută şi pe mine să mă adun şi astfel să avansăm împreună.

 
 
Judith State la atelierul Body Talks (foto: Iustin Surpănelu)

Emlék - amintire este un demers finanţat de AFCN - Administraţia Fondului Cultural Naţional şi sprijinit de Teatrul Mic, care este şi partener al proiectului.


Monştri.
Scenariu şi regie: Marius Olteanu
Distribuţie: Judith State, Cristian Popa, Alexandru Potocean, Şerban Pavlu, Dorina Lazăr
În alte roluri: Gabriel Răuţă, Alina Berzunţeanu, Rolando Matsangos, Rodica Lazăr, Smaranda Caragea, Alina Tarbă, Raluca Axon.
Director de imagine: Luchian Ciobanu
Scenograf şi designer de costume: Alexandra Alma Ungureanu Stroe / Monteur: Ioachim Stroe / Designeri de sunet: Ioan Filip, Dan-Ştefan Rucăreanu / Priză de sunet: Mihnea Bogos / Regizor secund: Paul Cioran / Director de casting: Simona Ghiţă / Machiaj şi coafură: Elena Tudor / Colorist: Laurent Morel

Monştri. este o producţie Parada Film şi Wearebasca, realizată cu sprijinul Centrului Naţional al Cinematografiei
Producători: Claudiu Mitcu, Ioachim Stroe, Robert Fiţa / Coproducător: Marius Olteanu
Producător delegat: Carla Fotea / Producător executiv: Răzvan Lazarovici

Un italian îndrăgostit de Transilvania, care scrie o carte despre Vlad Ţepeş

Matteo Strukul este născut la Padova, în Italia, în 1973.
Are un doctorat în drept european şi este autorul unui adevărat fenomen literar: o trilogie despre familia Medici, tradusă deja în 14 limbi.
În România urmează să îi apară în toamna lui 2019 la Editura Humanitas Fiction, un roman despre Casanova
- Sonata inimilor frânte -, tradus în limba română de Gabriela Lungu.
Este un mare fan al TIFF, pe care îl frecventează anual din 2015 încoace
.



Doina Borgovan: Matteo, pe pagina ta oficială de internet scrie că trăieşti, pe lângă Italia, şi în Transilvania. Cum aşa?
Matteo Strukul: Transilvania a devenit într-un fel casa mea, alături de alt punct din Europa în care mă simt bine şi petrec mult timp de-a lungul unui an, Berlin. În Transilvania vin în fiecare an, în primul rând pentru că sunt un fan al Festivalului Internaţional de Film Transilvania.
Am descoperit festivalul în 2015, pe când scriam un roman care se petrecea în Transilvania I cavallieri del Nord. Povestea este despre cavalerii teutoni, despre cumani şi despre cetăţile pe care aceştia le-au fondat. Aşa că am venit să vizitez cetăţile săseşti, care într-un fel sunt fiicele acestor cavaleri teutoni. Soţia mea, care este pasionată de cinema, a descoperit festivalul şi a spus că ar vrea să meargă la Cluj să vadă un pic ce se petrece acolo.
Era prima dată când ne aflam în România. Dar ne-am îndrăgostit amândoi de locurile astea. Desigur, eu aplicam şi un filtru literar la călătoria mea, dat fiind că Transilvania este leagănul literaturii gotice.
După festival (care ne-a plăcut grozav, în primul rând pentru atmosfera prietenoasă şi primitoare), ne-am întors în vară. Am închiriat o maşină şi am petrecut aici trei săptămâni. Am vizitat Sibiu, Braşov, Bran, Biertan, Viscri, şi alte locuri splendide.
Cel puţin o lună pe an o petrecem în Transilvania, este un loc în care mă simt ca acasă.
Pe de altă parte, numele meu de familie, Strukul, este de origine austro-ungară. Ştiu că am avut un strămoş din imperiu care s-a îndrăgostit nebuneşte de o veneţiancă. Deci s-au putea spune că este şi glasul sângelui care mă cheamă aici. (râde)

D.B.: Noi românii am avut mereu un complex de inferioritate faţă de Occident. Şi-mi amintesc şi de anii 2008, 2009 când în Italia toate telejurnalele începeau cu ştiri legate de infracţiuni comise de români. Care este situaţia în prezent în ţara ta. Cum sunt percepuţi românii acolo?
M.S.: Cred că este vorba despre un sentiment de teamă din partea italienilor în faţa unui fenomen cu care nu se mai întâlniseră. Vorbim despre un număr foarte mare de români veniţi într-o perioadă foarte scurtă în Italia. Cea mai mare problemă, din punctul meu de vedere, este faptul că într-o ţară ca Italia, care este destinaţie predilectă pentru emigranţi, nu se cunoaşte cultura celor care vin din alte părţi. Tocmai de aceea, datorită pasiunii pe care o am pentru Transilvania, încerc să comunic prin toate mijloacele pe care le am la dispoziţie, ce locuri fantastice am descoperit. Pentru că numai prin cultură se pot construi punţi între oameni.
După părerea mea, România are o istorie fabuloasă, nu înţeleg deloc acest complex al vostru. Am avut norocul să studiez istoria voastră. De exemplu, pentru mine Vlad Ţepeş seamănă mult cu Che Guevara, dincolo de imaginea modificată de Hollywood. Sper că îmi permiţi comparaţia şi sper că cititorii voştri nu mă vor împuşca pentru asta (râde). Vlad Ţepeş pe mine mă fascinează şi vreau să îi fac povestea cunoscută şi altora. Am scris trei volume de benzi desenate dedicate lui Vlad Ţepeş, sunt în curs de publicare la o importantă editură în Italia, Feltrinelli. Spun povestea lui din perioada 1461-1462. Iar pentru asta am citit foarte multe cărţi de istorie românească. Ilustrator este Andrea Mutti, care desenează inclusiv pentru Marvel, şi am lucrat mult împreună pentru a încerca să redăm cât mai bine atmosfera, culorile, clădirile, felul în care erau îmbrăcaţi oamenii. Sper să găsim şi o editură românească interesată de proiectul nostru.

D.B.: Ai devenit celebru în toată lumea datorită unei trilogii despre familia Medici, care a fost deja tradusă în 14 limbi.
M.S.: Atunci când am început să scriu cărţile despre Medici eram destul de mâhnit de faptul că majoritatea cărţilor care se scriau în Italia erau legate de Mafie sau cărţi poliţiste. Desigur, Mafia este o problemă serioasă şi trebuie să luăm atitudine, dar să te ocupi numai de asta după părerea mea e o greşeală. Şi nu exista nici un roman despre cea mai importantă dinastie a Renaşterii, familia Medici. Pentru că măcar asta trebuie să recunoaştem, Renaşterea italienii au inventat-o (râde).
Am studiat intens acea perioadă, din toate punctele de vedere. La sfârşitul lui 2016 au apărut primele două volume, iar în ianuarie 2017 a fost publicat al treilea. Succesul a fost imens şi total neaşteptat. Iar pe când anunţam apariţia celui de-al treilea volum, dedicat Caterinei de Medici, cititoarele (pentru că în Italia mai mult femeile citesc literatură) mi-au cerut să mai scriu un volum şi despre Maria de Medici, a doua regină a Franţei din această familie. Am acceptat imediat, pentru că era perioada muşchetarilor şi a lui Richelieu, care mie îmi place foarte tare. Aşa că şi în cazul meu, ca în cazul lui Dumas, cu trei muşchetari care erau de fapt patru, trilogia mea despre Medici are de fapt 4 volume.
Câştigul este că publicul s-a ataşat foarte tare de această familie şi de perioada istorică pe care o reprezintă. Pentru că Donatello, Michelangelo sau Leonardo nu sunt Ţestoasele Ninja. Mi se părea de neacceptat să ştii despre ţestoasele Ninja şi să nu ştii nimic despre nişte genii care fac parte din cultura ta. La fel cum se întâmplă şi la voi cu Dracula şi Vlad Ţepeş.
Şi trebuie să-ţi mărturisesc ceva: eram absolut îngrozit de responsabilitatea pe care mi-o asum scriind despre aceste personaje istorice, nişte genii de talie mondială.
Acelaşi sentiment de spaimă l-am avut şi când am scris cartea despre Michelangelo care urmează să apară şi în România, aşa că nu îţi spun prea multe despre ea. Dar îmi era frică! Este suficient să te uiţi la Capela Sixtină şi să te cutremuri, pentru că pare nepământeană. De Michelangelo mi-a fost cel mai frică!

D.B.: Ai schimba apoi epoca istorică şi te-ai mutat la Veneţia. Cartea ta despre Casanova urmează să apară în toamnă la Humanitas Fiction, în traducerea Gabrielei Lungu. Ce te-a făcut să alegi un astfel de personaj?
M.S.: Îmi place acea perioadă de crepuscul veneţian, finalul Republicii şi cucerirea de către Napoleon. În această perioadă la Veneţia se aflau, printre alţii, Vivaldi şi Carlo Goldoni.
Mă fascina şi evadarea lui Casanova din închisoarea Piombi, care e spectaculoasă. Când erai încarcerat acolo nu prea mai aveai scăpare. Casanova este singurul din istorie care a reuşit să evadeze de acolo. Se pare că a fost spion şi pentru Imperiul austro-ungar, a umblat mult în Rusia, în Polonia, în Spania, la Paris, în Boemia. Deci, este un personaj fascinant şi care uneşte Europa.
Eu îi descopăr nu doar latura lui de cuceritor, era un om de cultură, cânta la vioară, era un spadasin redutabil, avea multe calităţi. Întrebarea pe care mi-am pus-o a fost: cum ar fi dacă Casanova s-ar îndrăgosti cu adevărat? Pentru că citind printre rânduri autobiografia sa înţelegi că a fost cu adevărat îndrăgostit de două sau trei dintre femeile pe care le-a cucerit.
Scriind despre Casanova m-am simţit foarte bine, personalitatea lui nu m-a speriat. Este un roman pe care l-am scris cu zâmbetul pe buze. Iar cartea a avut mare succes în Italia.


D.B.: Ce cărţi citeşti? Ce autori îţi plac?
M.S.: Poate e din cauză că îmbătrânesc, dar mă întorc din ce în ce mai des la clasici: Schiller, Goethe, Marlowe, Shakespeare, Puşkin, Dostoievski, Gogol, Tolstoi sau la Parfumul lui Patrick Süskind, pe care îl citesc şi recitesc mereu. Cel puţin o dată pe an.
Desigur că mă întorc mereu la Dante, pentru că e ca şi cum ai avea o minune sub nas. E simplu, te duci acasă, deschizi carte şi ţi se arată. Recitesc Manzoni, Dumas, pe care îl ador. Dintre contemporani mi-au plăcut mult englezul Tim Willocks, mare maestru al romanului istoric, dar şi sârbul Miloş Cirneanski.
În ultimii 4-5 ani am citit doar autori europeni. A fost o perioadă în care citeam doar americani. Mi-ar plăcea să citesc şi autori români şi maghiari, poate mă ajuţi cu recomandări în acest sens. Păcat că nu sunt suficient traduşi.

D.B.: Recomandări din programul de la TIFF 2019? Filme care ţi-au plăcut?
M.S.: Monos, film columbian, foarte dur cu nişte copii războinici, o poveste foarte sângeroasă, în stilul Împăratul muştelor. Arctic, cu Mads Mikkelsen, făcut foarte bine, cu un scenariu excelent, un film de aventură şi de supravieţuire. Am văzut şi filmul francez L'homme fidèle, din Competiţie, care mi-a plăcut mult, despre un triunghi amoros, în care joacă şi Laetitia Casta.

(Doina Borgovan este jurnalist Radio România)

Imperiul Roman nu s-a construit într-o singură noapte. Totul are nevoie de răbdare, timp şi paşi mărunţi

Eusebiu Mihail Tudoroiu (21 de ani) este un tânăr actor, cântăreţ, regizor de teatru şi producător născut în Ploieşti, România. Şi-a început timpuriu cariera în teatru şi a lucrat în producţii care au avut succes în diferite festivaluri europene de teatru. În 2017 s-a mutat în Marea Britanie unde joacă în film, teatru şi musical theatre. A jucat în spectacole precum Blind spot, regia Radu Afrim (Teatrul "Toma Caragiu", 2016), Art (AMATA Performing Center, Marea Britanie, 2018), Spring awakening: The musical (AMATA Performing Center, 2018), Start Swimmingregia Alix Harris (AMATA Performing Center, United Kingdom, 2018), Old Clown Wanted (regie proprie, AMATA Performing Center, 2019). Este unul dintre membrii fondatori ai The Void Theatre Company, înfiinţata în 2018. Spectacolul regizat de Eusebiu Mihail Tudoroiu (în care şi joacă), Old Clown Wanted / Angajare de clovn de Matei Vişniec, face parte din selecţia oficială din 2019 a Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu.



Gina Şerbănescu: Care au fost primele tale experienţe în mediul teatral? Ele s-au manifestat înainte de a intra la facultate?
Eusebiu Mihail Tudoroiu: Îmi aduc aminte că, atunci când eram mic, obişnuiam să iau toate perdelele şi cearceafurile din casă ca să îmi construiesc propriul teatru unde încercam să pun în scenă poveştile pe care le ştiam la vremea respectivă. Îmi aduc aminte cât de multă grijă pentru detalii aveam şi cum obişnuiam să încerc multe variante de a rezolva diferite scene din poveştile respective. Şi nu renunţam până nu găseam rezolvarea pe care o credeam eu potrivită. Apoi, pe la vârsta de 8-9 ani mi-am descoperit valenţa muzicală. Şi m-am îndrăgostit de canto şi pian care îmi sunt apropiate şi în ziua de astăzi. Unul dintre cele mai mari regrete pe care le am până în momentul acesta fiind faptul că nu am studiat temeinic pianul, aşadar, astăzi nu sunt un pianist bun. Însă experienţa de a fi îndrăgostit de un instrument mi-a generat de multe ori inspiraţie pentru diferite proiecte la care am lucrat. Mereu o cameră cu un pian reprezintă pentru mine locul în care să pot să evadez de cotidian, unde să uit de orice griji şi probleme. Experienţele în teatrul adevărat au început mai târziu. Undeva la vârsta de 15-16 ani am bătut la uşa teatrului din Ploieşti spunând că vreau să lucrez acolo. Şi am avut norocul ca cineva din teatru să mă ia în serios şi aşa am început să ajut cu tot ce puteam la vârsta respectivă. În acelaşi timp făceam şi teatru într-o trupă de liceu. Apoi, primul meu proiect important a venit tot în Ploieşti, când Radu Afrim venea să monteze un nou spectacol acolo şi mi s-a oferit şansa să lucrez la acel proiect. Teatrul "Toma Caragiu" din Ploieşti este locul în care am avut prima interacţiune cu teatrul profesionist. Aşa că acel loc mi se va părea mereu "acasă". Cumva toate aceste lucruri s-au legat într-un fel şi au prins sens pentru parcursul meu.

G.Ş.: Tu ai experimentat şi statutul de student în cadrul învăţământului teatral din România. Cum ai descrie această experienţă şi de ce ai decis să mergi spre altceva?
E.M.T.: Am avut experienţa de a studia la Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică din Bucureşti, la facultatea de teatru, secţia regie teatru. Aş minţi dacă aş spune că această facultate este una uşoară. Însă ce este frumos şi uşor în acelaşi timp pe lumea asta?! M-am bucurat să am alături de mine în perioada respectivă doi oameni care m-au format enorm şi cărora le mulţumesc constant pentru tot ce am învăţat de la ei. Este vorba despre domnii Vladimir Anton şi Claudiu Goga care au contribuit enorm la conştientizarea, de către noi, a faptului este extrem de important să munceşti din greu şi să faci cu pasiune această meserie. Cu siguranţă experienţa respectivă mi-a oferit multe lucruri pe care le aplic în viaţa de zi cu zi în teatru. Am ales să schimb ce făceam pentru că, în perioada respectivă, eram într-o fază de căutare interioară şi simţeam că nu mă pot dedica cu totul acelui lucru. Am ales să mă întorc la actorie, care, la momentul respectiv s-a dovedit exact ce aveam nevoie pe moment. Contează foarte tare să ai curajul uneori să spui "Stop! Eu trebuie să fiu în alt loc în momentul acesta".

G.Ş.: Înainte de a monta Angajare de clovn ai mai avut o experienţă artistică realizată cu alţi colegi români de la Falmouth, Marea Britanie. Vorbeşte-ne despre ea şi despre modul în care ea a fost primită în România.
E.M.T.: La finalul anului 2017 am început să mă gândesc alături de doi dintre colegii mei români, Robert Bogdanov-Schein şi Teodor Tincu, la faptul că toţi ne doream să începem să producem propriile noastre spectacole. Pentru că eram un grup nou format, proaspăt ajunşi în acea ţară, neştiind multe despre industria de teatru independent, primul spectacol a fost un experiment pentru noi. Aşa a apărut Art, după textul cunoscut al Yasminei Reza, în mai 2018. Spectacolul a fost scos în Marea Britanie şi ulterior am hotărât să încercăm să îl aducem în România în vara lui 2018. Din fericire am avut norocul de a da peste oameni generoşi care au acceptat imediat să ne ofere sprijin şi găzduire pentru acest spectacol. Spectacolul a ajuns la Reactor, în Cluj-Napoca, la Festivalul Verde la Teatru din Focşani şi la Misc, în Timişoara. Ultimul, din păcate, fiind un spaţiu care astăzi nu mai există. A fost o experienţă interesantă să vedem reacţiile publicului din trei zone diferite ale României, în special pentru că aveam şi reacţiile publicului britanic cu care le puteam compara. Din păcate, România este încă reticentă la teatrul independent, în special cel făcut de tineri fără un nume mare. Încă se simte acel feeling de underground. Din păcate, ţara noastră nu investeşte suficient în această formă de teatru. Şi asta face supravieţuirea ei destul de grea. În general, când hotărăşti că vrei să porneşti pe acest drum, cel mai mare sprijin îl vei primi tot de la oamenii care fac deja asta şi care se confruntă la rândul lor cu problemele sistemului. Dar, per total, am fost destul de mulţumit de acea experienţă. Am avut în toate oraşele un public primitor. Sunt nerăbdător să văd reacţiile din Sibiu la noul spectacol pe care îl aducem la ediţia 2019 a FITS.

G.Ş.: Cum ai luat decizia de a monta textul domnului Vişniec şi cum s-a născut conceptul regizoral?
E.M.T.: Când am început alături de cei doi colegi ai mei, aveam în minte ambele texte, Art şi Angajare de clovn. Ştiam de atunci că îmi doream să fac un spectacol mare ca decor şi distribuţie cu textul domnului Vişniec. Spectacolul are 12 actori pe scenă, jucând un text de trei personaje. Conceptul cu care am venit a pornit din trei puncte exacte. Mi-am dorit să le ofer personajelor şansa de a fi văzuţi ca civili, umani, într-un spaţiu cât mai neutru şi simplu unde să îşi poată spune supărările şi regretele, care, la aceste trei personaje, există din plin.


Iar apoi mi-am dorit să le dau şi lor şi spectatorilor şansa de a vedea contrastul dintre omul din spatele scenei şi omul pe care îl vedem pe scenă - acestea fiind două entităţi total diferite. Alt lucru care m-a interesat foarte tare la acest text este puterea pe care o are spaţiul în care se petrece povestea. Spaţiul în care ajung aceşti trei oameni are o forţă extrem de puternică. De aceea mi-am dorit să folosesc un spaţiu segmentat care pe tot parcursul spectacolului dezvăluie noi secţiuni. Şi asta nu doar pentru a oferi spectatorului plăcerea vizuală de a vedea un spaţiu care se transformă în faţa ochilor lor, ci pentru că spaţiul acela reprezintă, de fapt, un void care funcţionează după propriile legi şi ca atare necesită puternic nevoia de transformare ca să poată funcţiona. De aici şi motivul pentru care, pe scenă, sunt nouă actori plus cei trei care joacă personajele textului.


Am vrut să aduc o reprezentare vizuală a spaţiului utilizând puterea de exprimare a performerului. Ei sunt cei care animă, de fapt, spaţiul. Nici unul dintre ei nu face figuraţie. Eu nu lucrez cu conceptul de figuraţie. Pentru că fiecare dintre cei nouă actori de pe scenă, care nu au replici, reprezintă o poveste unică a unui personaj care îşi are propriul aport în acel loc.


Şi pentru că este o parte pe care am adăugat-o special pentru conceptul meu vis a vis de spectacolul acesta, am dorit să dau fiecăruia şansa să îşi construiască personajele lor proprii, de la zero. Asta face spectacolul unic. Pentru că, dacă mâine un actor pleacă, cel care va veni în locul lui va avea sarcina de a crea un personaj nou care va schimba mai mult sau mai puţin spectacolul aşa cum este el acum. Acesta fiind şi secretul de a păstra spectacolul fresh. El are libertatea de a se transforma prin puterea oamenilor care fac parte din el. Exact ca şi spaţiul de care povesteam. În final, un alt element prezent în spectacol şi pe care ştiam de la început că vreau să îl scot în evidenţă este dansul. Am fost mereu fascinat de dansatori şi de disciplina lor. Aşa că am decis în sfârşit să combin actoria şi dansul într-un spectacol.


G.Ş.: Ce aşteptări ai de la participarea la FITS?
E.M.T.: Mă simt foarte onorat să pot să aduc acest spectacol la Sibiu în 2019 în festivalul de teatru. Spectacolul acesta s-a născut, ca să fiu sincer, la FITS în 2018 când eu abia începusem să lucrez pe text şi am avut acolo şansa de a-l întâlni pe domnul Matei Vişniec cu care am discutat despre dorinţa mea de a face acest proiect şi care a fost foarte deschis şi susţinător. Aşadar, participarea noastră la FITS 2019 cu Old Clown Wanted este, pentru mine, un fel de întoarcere acasă. Şi sper foarte tare că domnul Vişniec va fi martor al acestui eveniment. Chiar dacă asta îmi oferă nişte emoţii suplimentare. În plus, Sibiu este şi oraşul meu preferat şi mă bucur de orice prilej de a mă întoarce acolo.


G.Ş.: Ce proiecţie ai cu privire la viaţa ta artistică viitoare? În ce formă de teatru te vezi activând şi experimentând?
E.M.T.: Îmi doresc să continui munca în The Void Theatre Company. Este un proiect de suflet şi îmi doresc să îl văd crescând. Mi-aş dori să experimentez cât mai multe forme de teatru. Şi mi-aş dori mult să am şansa de a fi în industria mare de musical theatre din Londra.


G.Ş.: Care este modalitatea de lucru pe care o preferi cel mai mult în teatru şi cum armonizezi munca de regizor cu travaliul de actor?
E.M.T.: Aşa cum menţionam, muzica a avut un rol important în viaţa mea. Inclusiv atunci când regizez ceva, mă ajută să găsesc inspiraţie. Spre exemplu, unul dintre momentele cheie din Old Clown Wanted s-a născut în mintea mea atunci când am descoperit un cântec de pe unul dintre albumele trupei Muse. Mă ajută mult stimulii auditivi atunci când încerc să găsesc imaginea de ansamblu a unor momente. Apoi, fireşte, orice idee trebuie luată şi şlefuită. În situaţiile în care aleg să combin regia cu actoria, mă bazez enorm pe ochiul critic al echipei mele. Asta fiind şi parte din metoda mea de lucru. La începutul proiectelor am nevoie de o perioadă de workshop cu echipa cu care lucrez pentru a aduce pe toată lumea pe aceeaşi lungime de undă. Îmi este foarte important ca atunci când pornesc la drum cu ei, toată lumea să ştie exact ce ne propunem în calitate de echipă cu proiectul respectiv. Odată ce ating acel punct, echipa devine mai unită şi lucrul în spaţiu devine mai sincer şi mai liber. Proiectul porneşte din conceptul meu, însă, în final, este produsul muncii şi creativităţii tuturor.

G.Ş.: Există anumiţi artişti cu care ai vrea să lucrezi?
E.M.T.: Simt că sunt încă în perioada în care îmi doresc să experimentez lucrul cu cât mai mulţi artişti. Aşa că mă bucur de orice şansă nouă de a vedea cum lucrează alţi oameni. Există într-adevăr oameni cu care mi-aş dori să lucrez. Probabil că lista ar fi destul de lungă. Însă primele nume care îmi vin în minte când mă gândesc la acest subiect sunt Silviu Purcărete, Răzvan Mazilu, Michael Grandage şi Tim Roth, care este actorul meu preferat.

G.Ş.: Dacă ar fi să îţi dai acum tu ţie un sfat, care ar fi acela?
E.M.T.: Îmi dau frecvent sfaturi. Îmi place să cred că omul are capacitatea de a se perfecţiona în fiecare zi. Şi probabil că unul dintre lucrurile pe care mi le spun cel mai des este faptul că "Imperiul Roman nu s-a construit într-o singură noapte" şi totul are nevoie de răbdare, timp şi paşi mărunţi. O mare inspiraţie pentru mine este modul în care Albert Camus vorbeşte despre condiţia umană prin Mitul lui Sisif. El descrie pedeapsa lui Sisif ca fiind un simbol, şi ca atare o inspiraţie, pentru omul de rând care înfruntă greutăţile vieţii. Sisif urcă, urcă, uneori mai cade, însă el niciodată nu va renunţa. Să credem mereu în existenţa unei soluţii şi să nu acceptăm renunţarea ca o posibilitate mi se par două elemente cheie în această viaţă.


Credite foto:
Portret: Melissa Ivana
Fotografii din spectacol: Katie O'Neill

Mitul amoros (I)

Andra Tischer: Cui îi mai e frică de Virginia Woolf? De ce e atât de controversată în continuare mişcarea feministă?
Ilinca Bernea: Actuala mişcare, care e orchestrată în speţă de militanţi şi activişti neo-socialişti, nu are cine ştie ce legătură cu feminismul de care s-au făcut vinovate Virginia Woolf & comp. sau primele sufragete. Şi aş spune că e chiar în contradicţie cu feminismul anilor `60, `70, la care subscriu, şi care punea accentul pe diferenţele ireductibile dintre bărbaţi şi femei. Încercarea de disoluţie şi uniformizare a genurilor la care se recurge acum printr-un întreg eşafodaj cultural e ceea ce deranjează. Oricum, voi vorbi în nume propriu. Feminismul e o ideologie care se mai şi modifică în timp. E o agendă politică. În Somalia, în acest moment, feminisimul e cu totul altceva decât în Canada. Îl aprob cu toată credinţa pe cel somalez, dar în privinţa celui canadian mă abţin. Pe de altă parte, pe mine mă interesează mai puţin strategiile politice şi sunt foarte rezervată faţă de orice fel de doctrină. Ce pot să spun, iar cei care mă cunosc o pot confirma, este că fac tot ce îmi stă în putere să le ajut, susţin şi pun în valoare pe femei, iar prin ceea ce scriu contribui direct şi implicit la formarea unei imagini - nu bune, de-a dreptul iconice - a condiţiei femeieşti. Pentru că s-au tot încurcat iţele şi pentru că în general militanţii au tendinţa să îşi demonizeze adversarii politici, activiştii te acuză de misoginie dacă nu le susţii platforma. Dacă nu îţi pui la gât pancartele lor, pun pe tine furtunul cu ocări. E nedrept. Mai cu seamă că nu există un singur sortiment de feminism în lume, cum spuneam. Îl susţin pe cel din Orientul Mijlociu şi din Africa şi Asia, dar nu susţin şi ce se întâmplă în Occident acum. Cum femeile au trăit în condiţii şi medii diferite, emanciparea nu a însemnat şi nu înseamnă acelaşi lucru pentru toate.

A.T.: Pentru tine ce a însemnat?
I.B.: Eu am fost crescută într-un spirit liberal. Ar fi ipocrit să mă apuc acum să spun: "Feminismul mi-a dat marea şansă să ajung literată". E ca şi cum aş spune în fiecare zi: "Mulţumesc lui Edison că a inventat becul. Şi le mulţumesc eroilor neamului care au fondat această ţară". O faci o dată pe an, reflexiv, dar nu poţi trăi sub spectrul emoţional al recunoştinţei de a avea electricitate şi stat naţional. Le sunt îndatorată şi celor care au inventat internetul... Şi inginerilor care au făcut posibilă existenţa apei calde în apartamente. Şi, totuşi, mi se par banalităţi. E imposibil să trăiesc cu conştiinţa unei eliberări dintr-un prizonierat pe care nu l-am cunoscut direct. Nu am fost niciodată nedreptăţită în şcoală sau profesional. Totul a fost cinstit. Am publicat fără nici o problemă şi fără nici o pilă de la 19 ani la cele mai bine cotate edituri. Femeile nu sunt tratate la fel în orice context. De aceea nici nu e posibil un "feminism" centralizat, cu o agendă unică sau cu o miză general valabilă.

A.T.: Care a fost miza pentru tine?
I.B.: Emanciparea sexuală. Trăim într-o ţară cu foarte grave probleme în acest sens. Plină de prejudecăţi şi nedreptăţi. Tocmai în asta şi constă misoginia aici. Ce se consideră că au femeile "respectabil" este ce au în comun cu bărbaţii - talent, aptitudini profesionale, eleganţă, generozitate etc. Sunt chestiuni neutre, fără miză sexuală. În schimb, în ceea ce le diferenţiază net de bărbaţi, discriminările şi standardele duble şi injustiţia sunt omniprezente şi oribile. Nu eşti scutită de nici o ocară. Dacă refuzi un bărbat te face "frigidă", dacă nu-l refuzi eşti "ieftină". Ştii bancul cu găina. Dacă e geloasă amanta unuia pe tine, cu sau fără motiv, din "curvă penală" nu te scoate. Dacă nu îţi convine o relaţie pasageră eşti o troglodită neroadă, o retardată sclifosită din alt secol. Dacă eşti adepta monogamiei eşti ultima rătăcită infantilă, dacă nu eşti, desigur, o stricată. Orice aspiraţie, orientare, chemare erotică ai avea ca femeie îţi e scoasă pe nas şi imputată. Problema mea nu a fost să mă consacru ca scriitoare, ci să fiu scutită de apelativul "curvă". Nu îmi spune nimeni că aş fi o parvenită în cultură sau că aş fi prea tâmpită ca să fiu romancieră. Nu mă insultă nimeni ca fiinţă umană, ci numai şi numai ca femeie. Aceasta este esenţa misoginiei. Bărbaţilor nu li se pun astfel de etichete. Nu ştiu în ce hal te demoralizează faptul de a o auzi mereu. E adevărat că am primit, chiar mai des, mustrarea că aş fi prea puritană.

A.T.: În aceste condiţii eşti cumva împinsă de împrejurări să te măriţi ca să fii protejată.
I.B.: Dar să te măriţi cu cine? La nimereală, aşa? Cu un ins pe care nu îl doreşti? Păi şi în ce constă emanciparea? La ce e bună libertatea, dacă sfârşeşti prin a-ţi alege un partener oarecare, pe care nu îl iubeşti, pe aceleaşi criterii care erau valabile şi în căsătoriile aranjate din secolele anterioare? Ne identificăm cu natura sexuală proprie, mai ales cu ea. Nu există altă libertate, nici pentru bărbaţi nici pentru femei, decât aceea de a alege calea spre fericire. (Şi aici fac o paranteză - strategia feminismului de ultim val din Occident a fost să rupă această identificare. Or eu nu pot accepta aşa ceva. E un demers contra-naturii şi o altă formă de amputare).

A.T.: Sugerai în ultimul roman că toate aceste presiuni, intimidări, abuzuri, violenţe verbale sunt încercări de castrare a femeilor.
I.B.: Da. Femeile sunt presate cultural să îşi ignore sau deteste corpul şi să îşi reprime sexualitatea. Se interpune o cazarmă culturală între ele şi corpul propriu. Ceea ce li se refuză nu este să joace în societate roluri comparabile cu ale bărbaţilor, ci dreptul la o imagine demnă în calitate de fiinţe sexuale. Acest tip de opresiune a fost valabil în toate epocile. Femeia cea mai respectabilă era cea care îşi reprima cel mai bine dorinţa şi pofta de împlinire erotică, practic aceea care reuşea să îşi amputeze tocmai acea parte a feminităţii care ar fi făcut-o fericită, demnă... Nu există fericire socială, doar intimă. Expresia "fericirea de a fi premiant" sună monstruos. Dacă, în anumite culturi din alte continente, se practică mutilarea genitală la propriu, în culturile pan-europene s-a practicat, şi iată că în România se întâmplă încă, în sens psihologic. Iubitul meu, care e din alt neam, m-a găsit cam "inhibată". Păi cum să nu fii inhibată, ca româncă, dacă orice ţi-ai dori eşti umilită şi taxată? Ca să îţi răspund la întrebare, emanciparea mea e că am rezistat până la vârsta asta ne-castrată, că scriu şi fac artă cu conţinut erotic, că îmi permit să-mi pun în valoare senzualitatea, că am curajul să spun şi să scriu: nu vă lăsaţi umilite de bărbaţi care vă folosesc şi cărora nu le pasă de împlinirea voastră. Dar îţi mărturisesc că e foarte greu, e o luptă continuă cu panica... pentru că sunt atacată foarte urât. Aud aproape zilnic invective.

A.T.: Aşadar tu te lupţi pentru drepturile sexuale ale femeilor.
I.B.: Nu în sensul consacrat, ci în cel ocolit şi evitat. Drepturile sexuale nu se reduc la cele reproductive! Şi dreptul la orgasm sau la o imagine demnă ca femeie se pun. Şi dreptul la autonomie în a-ţi gestiona erotismul în felul propriu, fără să fii stigmatizată. Şi dreptul la dragoste care e unul la fericire, în fond. Ar trebui să tragă odată cineva cortina. Se tot bate monedă pe chestiuni rezolvate deja. Acum un veac femeilor nu li se permitea să gândească cu capul propriu. Cultura o făceau bărbaţii, nu li se valida gândirea. Dar în prezent în Europa e ridicol să mai vorbim de aşa ceva. Nu mi s-a întâmplat niciodată ca vreun bărbat să aibă pretenţia să îmi influenţeze gândirea. Sigur, mai aud încă tâmpenia - care decurge din prejudecata că doar bărbaţii ar gândi logic şi articulat -, că aş avea o minte "masculină".

A.T.: E foarte feminină gândirea ta.
I.B.: Bineînţeles. Suntem un întreg. Nu vreau să vin acum cu argumentul autorităţii şi să zic că s-a probat ştiinţific că mintea femeilor şi a bărbaţilor funcţionează diferit. Am să spun doar că sunt cât se poate de muiere în tot şi în toate şi că miza mea în cultură e să atrag atenţia asupra acestor diferenţe. Femeile nu sunt discriminate atunci când nu sunt tratate asemeni bărbaţilor ci tocmai atunci când sunt. Atunci când li se pretinde să se comporte asemeni bărbaţilor şi când nu le este valorizată feminitatea. Eu sunt zâna bună a feminităţii... Nu mă interesează mutanţii noilor ideologii. Mă interesează natura femeiască. Je cherche encore la femme!

A.T.: Misogin e să ţi se ceară să fii asemeni bărbaţilor sau să fii dispreţuită pentru ce ai diferit de ei?
I.B.: E o întreagă teză a lui Emmanuel Levinas expusă într-o carte de referinţă, "Celălalt", care vorbeşte de etica diferenţei şi de faptul că iubim, înţelegem şi preţuim un om doar în măsura în care reuşim să valorizăm ceea ce ne face neasemeni. În mod analog, misandronia e atunci când femeile se plâng de ceea ce îi diferenţiază pe bărbaţi de ele, când le reproşează că nu simt şi nu se comportă ca nişte femei. Noul val de feminism, în loc să încerce să remedieze problema cu misoginia a preferat să anihileze conceptual femeia, prin desprinderea sexului de gen. N-aş fi crezut că o să ajungem aici. Când aveam vreo douăzeci şi ceva de ani am citit o carte a Mihaelei Miroiu, Convenio, care mi-a plăcut mult şi care se încadra în acest curent al feminismului diferenţial, care li se adresa femeilor în carne şi oase, de sex şi de gen feminin. Ea propunea acolo o etică a convieţuirii între fiinţe complementare, foarte clară şi ofertantă. Gender-eala asta contemporană, însă, e haos, e anarhie. E inacceptabil să creşti copii fără gen. Le răpeşti un drept elementar.

A.T.: E un balamuc întreg.
I.B.: Este. În toată această babilonie contemporană era firesc cumva ca sexualitatea, care e o chestiune vitală, să fie disputată de mai toate taberele. Oricât am ferchezui-o noi în fantasmele noastre culturale, lumea e o junglă. Fiecare tipologie umană încearcă să obţină puterea şi să-şi impună modelele. Aşa se face că unii demonizează monogamia, alţii demonizează promiscuitatea, alţii demonizează cuplul tradiţional etc... Fiecare dintre noi ar face o campanie cu # în faţă ca să-şi susţină o cauză mulată după aspiraţiile şi sensibilităţile proprii. Şi mie mi se par îngrozitoare unele lucruri, de netolerat.

A.T.: Cum ar suna o campanie cu # marca Ilinca Bernea?
I.B.: # Ilinca Bernea against hookup culture. După mine e cel mai mare rău sexual la care sunt expuse femeile în lumea trecută prin aşa zisa revoluţie sexuală. Aşa l-am descoperit pe Jordan Peterson, un psiholog care condamnă fenomenul. Minciuna de fond pe care se bazează adepţii acestui curent e că femeile sunt aşa de diferite între ele că iadul uneia e paradisul alteia. Nu. Femeile, ca şi bărbaţii, sunt nişte fiinţe instinctuale, nu maşinării modelate prin sugestie culturală, cum susţin postmodernii. Dacă pentru bărbaţi există satisfacţii erotice în sexul cu o necunoscută, în faptul de a o asalta, de a o "cuceri", ca pe o pradă, femeile nu sunt prădători, au nevoie să se simtă în siguranţă. Fizic vorbind un bărbat cu o forţă medie poate ucide o femeie cu o forţă medie cu mâinile goale, dacă e singură şi goală lângă el. Chiar şi practicile de tip BDSM presupun o încredere totală în partener, faptul de a-l cunoaşte bine. În străfunduri, femeile trăiesc cu o teroare de viol şi tortură pe care sexul arbitrar, cu necunoscuţi, o activează. Ce e mai rău e că, dacă unele femei acceptă compromisul, când şi când, rechinii consideră că toate sunt făcute pentru aşa ceva şi că e suficient să preseze puţin şi să insiste puţin... Se fac uriaşe presiuni asupra femeilor să accepte parteneriatele arbitrare şi să "se dea pe brazdă". Pentru femei nu e nici o fericire şi nici o provocare şi nici o plăcere. Eu nu ţin aici apologia monogamiei, să ne înţelegem. Spun doar că femeile au nevoie de relaţii stabile cu parteneri sensibili, ca să se simtă împlinite sexual, altfel se simt doar folosite, umilite, exploatate. Sexualitatea femeiască implică mai multe planuri, pentru ele sexul fără identitate, fără implicaţii emoţionale, fără ataşament e un subiect de coşmar, nu de excitaţie. Adepţii curentului vor să le convingă să îşi sacrifici aspiraţiile proprii şi să se manifeste într-un registru sexual masculin, ceea ce e o aberaţie. Până de curând femeile depindeau de bărbaţi pecuniar, ei le ofereau resurse, protecţie şi ce mai era cazul, iar ele acceptau, în compensaţie, să fie servitoarele lor sexuale. Ca să fiu clară: nu pretindeau satisfacţie reciprocă. Din momentul în care au început să se descurce singure şi-au dorit de la bărbaţi alte lucruri.

A.T.: Pasiune?
I.B.: Da. În primul rând. Nu vrei să satisfaci foamea sexuală a unuia, ci să fii dorită, desigur. Nu ai nici o plăcere când ştii că eşti un fel de fast-food care astâmpără o foame oarecare. Nevoia e firească, dar dorinţa e o poftă fixată asupra cuiva. Când crăpi de foame mănânci şi ce nu îţi place... Iar această cultură hookup a făcut din femei servitoarele sexuale ale tuturor bărbaţilor, de unde înainte erau, în cazuri extreme şi nefericite, doar ale soţilor. De obicei, într-o familie, într-un cuplu, între parteneri există comunicare, duioşie, tandreţe, încercarea de satisfacere reciprocă. Hookup-ul e junglă sexuală. La primul contact sexual cu un partener nou, cele mai multe femei sunt timorate, neliniştite, au nevoie de timp ca să se deschidă. E important să îi poţi spune partenerului ce îţi doreşti, ce îţi place, dar asta nu îţi vine să o faci decât cu cineva care ţine la tine şi cu care ai o relaţie. Piratul care vrea doar să te înşface şi să te guste (deşi nu gustă decât carapacea în final) e un străin. De străini te ascunzi, te ruşinezi... În hookup, nu există intimitate. Asta e principala problemă. Pentru femei este esenţială intimitatea. Ca şi pasiunea. Nu există împlinire erotică în afara lor.

A.T.: Despre sex se tot vorbeşte, dar în termeni mult mai idilici şi mai domestici.
I.B.: Şi falşi, nerealişti. Problemele de cuplu nu sunt aşa simpluţe şi infantile cum încearcă să ne convingă revistele mondene. Rata analfabetismului sexual local e mare. E o ţară cu tabuuri şi prejudecăţi temeinice, care vin la pachet cu o serie întreagă de inhibiţii, exhibiţii, infantilisme, promiscuitate, aberaţii, abuzuri. Literatura "cultă", când nu eludează chestiunea o ponegreşte, se discută / scrie despre sex doar în termeni prohibitivi şi peiorativi (cu lehamite, dispreţ, cinism) şi se sugerează ori că sexul e o murdărie ori că e o futilitate. Aşa cum îţi reprezinţi lucrurile aşa le şi trăieşti, desigur. În loc să fie o artă a intimităţii şi cultivat ca valoare, erotismul devine, în aceste condiţii, teren de defulare a oricărei tulburări psihice posibile.

A.T.: Educaţia sexuală nu rezolvă nimic?
I.B.: Aceea se referă mai ales la chestiuni care ţin de igienă şi reproducere. Şi la etica relaţională, eventual, la consimţământ. Sigur că e foarte importantă şi ea. Aptitudinile amoroase ale oamenilor sunt la fel de variate ca şi cele sportive, intelectuale, artistice. E necesară o cultură erotică, în mod cert. Asta ar fi o altă obiecţie la actualul val de feminism occidental. Eludează chestiunea. Nu se ocupă de viaţa intimă, ci tot de viaţa publică a femeilor. În loc să caute, aşa cum cred eu că e firesc, mijloace de îmbunătăţire a relaţiilor dintre sexe şi de salvare a cuplului, caută să rupă radical dependenţa dintre bărbaţi şi femei. Toate strategiile feminismului de rit nou au în fundal o doctrină radicală. Se bazează pe "separatism", mai exact pe independenţa totală a femeilor. E o distopie. O doctrină care predică fără odihnă beneficiile vieţii fără bărbat, adică pe şleau ale singurătăţii. O propagandă pentru nefericire cronică... Pentru femeile sănătoase şi cu instincte funcţionale centrul existenţei e dragostea pentru bărbat. Cum să fii independentă?

A.T.: De ce fac asta?
I.B.: Politicile de gen care umblă să deconstruiască femeia, umblă şi la aşa zisele mitologii ale iubirii pe care le consideră patriarhale. Dar e fals că dragostea ar fi un mit patriarhal. O orânduire socială e un sistem de reguli, prohibiţii, norme şi valori şi ierarhii. Dragostea n-are nici o legătură cu aşa ceva, ea sfidează orice limite şi orice reguli. E o fabuloasă minciună ideea că ar fi un construct social. Nici vorbă, e cel mai non-social lucru cu putinţă, e piesa de rezistenţa a NATURII umane în faţa oricărei aberaţii culturale, a oricărui sistem politic opresiv etc. Dragostea a fost cea care a trecut prin zidurile oricărei dictaturi mundane, miturile ei sunt supra-lumeşti, transcendentale.

A.T.: Despre asta vom vorbi în partea a doua a interviului, săptămâna viitoare.

(va urma)

Mitul amoros (II)

Andra Tischer: Spuneai că feminismul de rit nou consideră că dragostea e un "mit" care menţine viu patriarhatul.
Ilinca Bernea: Da. Şi e o idee falsă. "Regimul Tatălui", ca oricare altul, e o reţea de ierarhii şi de raporturi de putere. Acolo unde se manifestă făţiş le răpeşte femeilor libertatea de a trăi cum vor şi de a fi ele însele stăpâne pe corpul, viaţa şi deciziile proprii. După mine cea mai mare oroare a patriarhatului este căsătoria forţată, dublată de interzicerea divorţului şi de faptul că adulterul se pedepseşte uneori chiar cu moartea. Dragostea a fost, de fapt, rezistenţa la patriarhat. Dragostea este cea mai mare putere a femeilor asupra a orice, inclusiv a bărbaţilor. Am avut această intuiţie de când mă ştiu. Mi s-a tot spus că e o "iluzie". Pe unde te învârţi nu auzi decât vorbele unor detractori ai iubirii. Aberaţii.

A.T.: Cum ar fi?
I.B.: Că bărbaţii fac pasiuni pentru femei inaccesibile. Doar psihopaţii şi hărţuitorii fac. Cei sănătoşi iubesc femeile care li se dăruiesc, nu cele care îi refuză. Ţi se spune că "iubirile de la distanţă nu ţin, că sunt fantasmagorice" şi apoi ţi se spune că "iubirile contingente nu ţin, că au prea multă rutină şi atracţia se toceşte", pe scurt eşti descurajat încontinuu, toate sugestiile pe care le primeşti sunt menite să te convingă să renunţi să speri, să te dresezi, cumva, să trăieşti împotriva naturii proprii care ţipă după împlinire amoroasă. Unii psihologi de şcoală nouă zic chiar că "dragostea e o boală". Auzi mereu că tot ce are fiinţa ta mai autentic în fibra proprie e iluzie. Ce poate fi mai nebunesc de atât? Eşti încurajată ca femeie să fii independentă, provocatoare, nesupusă, chiar frivolă. Prigoana dragostei nu a fost în nici un alt secol şi în nici o altă orânduire mai acută ca acum. Patriarhatul a încercat să o sufoce cu normele lui draconice. N-a cultivat-o câtuşi de puţin. Îndrăgostiţii se lasă torturaţi unul pentru altul şi mor dacă sunt despărţiţi. Nici măcar nu e o alegere, e instinct. E instinct de reproducere mai presus de cel de conservare. Unui îndrăgostit nu îi mai e frică nici de focurile iadului. E un element periculos, recalcitrant, care poate sfida orice putere.

A.T.: Lucrurile nu stau în loc, asta e clar. E valabil în orice dinamică socială, inclusiv în evoluţia mentalităţilor sau curentelor de idei. Era inevitabil să se ajungă aici? Era inevitabil ca umanismul să ne împingă spre un individualism radical şi feminismul, ca ramură a sa, la fel?
I.B.: A fost de ajuns să existe o generaţie de mame singure şi de nefamilişti ca să dispară complet din mentalul colectiv şi din discursul public cei doi poli ai lumii tradiţionale: familia şi cuplul. O lume este o cosmologie, nu doar un plan de interacţiune profitabilă sau convenabilă între indivizi, care îşi sunt unii altora indiferenţi. Echitatea socială, care a devenit piatra de temelie a revendicărilor ultimului val de feminism, este o formă de eugenie tristă, ruda săracă şi rece a iubirii, lipsită de orice coloratură afectivă, o formă de agape fără fond. Aceste concepţii sunt promovate, vorbind în termeni de psihologie socială, de femei şi bărbaţi care numesc singurătatea libertate. Intimitatea a dispărut din universul cunoscut de ei, nu o pomenesc pentru că nu o cunosc. Scriu articole despre cum e iubirea un construct social. Ţi-e şi milă.

A.T.: Spuneai că miza scrisului tău e legată de puterea feminităţii. Aceea din lumile clasicilor.
I.B.: Şi romanticilor.

A.T.: Şi renascentiştilor.
I.B.: Nu mă simt reprezentată de noul val de feminism occidental şi pentru că din el a dispărut tocmai femeia. Disoluţia genurilor cunoscute şi apariţia unei multitudini de pseudo-genuri mă depăşeşte, nu doar intelectual, ci şi emoţional. Cauza mea e valorizarea culturală a feminităţii, nu eludarea ei.

A.T.: Feminitatea este acum un tabu?
I.B.: Nu încă. Dar e posibil să fie în curând.

A.T.: De ce s-a ajuns aici?
I.B.: Pentru că nu pot fi egalizate raporturile intime dintre două fiinţe complementare exact în ceea ce le face ne-asemeni. Nu poate fi egalizată diferenţa ireductibilă dintre bărbaţi şi femei care se manifestă în plan erotic. Sunt experienţe de laborator şi ies destul de prost. Realitatea a dovedit că atracţia dispare atunci când într-un cuplu el şi ea se au "ca fraţii". În anii '60 era în vogă un val de feminism numit "al diferenţei" la care acum aş subscrie, dar nu se mai poate. Ceea ce mă deranjează la noile concepţii despre gen este intenţia vădită de artificializare a naturii, de recondiţionare a ei în termeni de "mutaţie" necesară. Dacă sexul biologic nu mai impune aproape nimic celui mental (căci asta e teoria de fond) atunci sexualitatea poate fi la rândul său modelată ca o plastilină. Şi atunci ce mai e femeia? Dacă numim femeie orice bărbat pe tocuri ce mai e femeia?

A.T.: Te afectează chestiunea?
I.B.: Sigur că da. E o impostură să pretinzi că orice purtător de fustă e femeie. E povestea cu "hainele împăratului". Problemele de suprafaţă care pot fi tratate anecdotic: "la ce toaletă se duce totuşi un travestit, la femei sau la bărbaţi?" sunt dublate de altele mult mai complexe.

A.T.: Noile cutume de gen au eliminat şi curtoazia socială. Nu se mai sărută mâini, nu se mai dau flori, nu se mai fac complimente femeilor decât formal.
I.B.: Asta e mai puţin deranjat decât faptul că obiceiurile egalitariste s-au transhumat şi în relaţiile de cuplu. Acolo nu merge fără complimente şi fără flori... Sigur că nici o femeie nu suportă avansurile unor bărbaţi pe care nu îi doreşte, dar în intimitate se aşteaptă, graţie unor milioane de ani de evoluţie, la un anumit ritual. Şi iată că acela nu se mai întâmplă.

A.T.: Ce menţine un cuplu longeviv?
I.B.: "Corect politic" e să spui că fiecare cuplu e diferit, deci să nu spui nimic. Dar uite că eu risc să o fac. S-a pus accent în cultura contemporană pe comunicarea verbală în detrimentul celei non-verbale, pe armonie şi afinitate şi parteneriat în detrimentul ritualurilor de curtare (considerate sexiste) dar nu armonia, ci atracţia - această tensiune vitală - e ceea ce ţine un cuplu în viaţă. Atracţia e vibrato-ul constant al complementarităţii, dacă dispare s-a dus tot. Şi ar mai fi o problemă.

A.T.: Care?
I.B.: Delăsarea, dezinteresul pentru cultivarea relaţiei, lipsa oricărui efort de a o întreţine. Lucrurile nu se pun pe roate şi apoi devin perpetuum mobile. Aşa cum oamenii îşi cultivă aptitudinile sociale şi profesionale, e necesar să îşi cultive şi talente intime. Bineînţeles că bucuria de a fi împreună trece, dacă nu e valorizată. Ea se stinge pentru că e lăsată de izbelişte exact aşa cum în alte secole se duceau de râpă, necultivate, aptitudinile profesionale ale femeilor. Sigur că e mai uşor să atingi un ţel dacă i te dedici decât dacă preocuparea constantă e pentru altele. Implicarea şi eforturile investite în viaţa intimă dau seama despre calitatea acesteia. Fireşte că un cuplu nu rezistă dacă fiecare dintre cei doi are atenţia în altă parte.

A.T.: Ce anume ţi se pare cel mai supărător la acest curent deconstructivist?
I.B.: Perversitatea. Virtualizarea abuzivă a unor chestiuni concrete. Minciuna deopotrivă biologică şi metafizică. Nu suntem construiţi prin limbaj, chiar nu. Nu suntem făcuţi nici din cuvinte nici din circuite integrate, ci din carne şi nervi, nu suntem maşinării de muncit şi gândit, ci maşinării de făcut copii, primordial. În continuare cele ignorate şi marginalizate sunt dorinţele femeilor, aspiraţiile lor fireşti, potrivite naturii lor. Pentru că această natură, în noile filosofii ale genului, a fost complet relativizată, până la negaţie. Femeia de tip nou e cu totul altceva decât şi-au dorit de la viaţă primele sufragete. Aş numi acest curent: feminism misogin.

A.T.: Cum arată portretul "femeii de tip nou"?
I.B.: O creatură biologică imposibilă.... care s-a autoconstruit. Bine asta e boala secolului, ideea de auto-creaţie. Menirea ei e fluctuantă, relativă, originală. O fiinţă care nu e condiţionată nici de instincte nici de sentimente. Ea poate trăi demn şi fără intimitate. Or eu vreau un feminism pentru gospodine şi amante şi femei care nu pot trăi fără bărbaţi.

A.T.: Lucrurile nu sunt expuse chiar pe faţă.
I.B.: Nu. Doar că aceia care pomenesc de sacrificiu şi iubire sunt priviţi chiorâş... Sacrificiul e o inegalitate. Ceea ce e supărător este faptul că dacă alegi ca femeie să sacrifici ceva, de dragul bărbatului, nu contează ce, îţi este negat discernământul: ţi se spune că ai fost dresată, condiţionată. Să fim serioşi! facem parte dintr-o generaţie de fete şi femei educate în spirit feminist. Dresajul a fost în acest sens. Am fost pregătite să avem cariere, nu să fim casnice. Ba, chiar, ar fi fost o ruşine să optăm pentru a doua versiune. Nu ne-a ţinut nimeni morala virginităţii înainte de căsătorie, dimpotrivă, ni s-a spus să nu ne repezim cu măritişul. Fetele din generaţia noastră, crescute la oraş, mai ales în familii de intelectuali, au fost educate modern, fără prejudecăţi din seria: menirea femeii e la cratiţă. Sigur că există libertate, sigur că putem oricând să preferăm să fim doar gospodine. Dar să nu îmi spună nimeni că, dacă aleg să nu mai ies din casă, este pentru că am fost manipulată, căci e o minciună. Eu cu capul meu sec aleg.

A.T.: Dar de ce ar fi dragostea un "mit"?
I.B.: Cele care o califică sau mai precis descalifică aşa au avut doar relaţii cu bărbaţi cu care nu s-a legat mare lucru, cu care au convieţuit la o periferie a intimităţii şi dorinţei. Şi atunci, da, se justifică revoltele, obsesia echităţii, orgoliile. E oribil să trăieşti sub acelaşi acoperiş cu un om pe care îl simţi străin, e oribilă şi singurătatea, în alt fel. Nu suntem făcuţi nici biologic nici metafizic pentru singurătate. Dar nici pentru o coexistenţă forţată, lipsită de afecţiune, în care există doar rutină şi îndatoriri. În situaţii dezastruoase, pe un fond de ostilitate reciprocă şi de sedimente resentimentare, de multe ori femeile devin pasiv-agresive şi bărbaţii violenţi la propriu.

A.T.: Imaginea pe care feminismul militant o propagă, a bărbatului agresor şi a femeii victimă e realistă?
I.B.: Statistic vorbind, femeile sunt principalele victime ale violenţelor intime şi domestice. Pe de altă parte, cruzimea nu e doar fizică, iar femeile, prin reproşuri, silă, dispreţ, răceală, nemulţumire perpetuă sau printr-o atitudine de acuzatori pot şi ele răni. Bărbaţii sunt şi ei victimele unor abuzuri emoţionale şi morale. E greu de spus, într-un cuplu disfuncţional, că unul e un sfânt şi celălalt un monstru.

A.T.: Campania #metoo a ajutat la ceva?
I.B.: Tot ce am de spus este că nu e nimic mai deplorabil decât să exploatezi victimitatea reală a unor oameni sau a ta, personală, şi să o instrumentezi ideologic şi politic. Nu se face circ din suferinţă! De la adolescenţi până la bătrâni suntem toţi bombardaţi cu imaginea unei lumi odioase, pline de pericole, de nebuni, de ticăloşi, de violatori. Sunt două riscuri: cei mai sensibili ori să capete tulburare anxioasă, ori să devină indiferenţi. Eu nu am văzut cine ştie ce empatie la activiste, am văzut multă revoltă, dar empatie nu... Şi nici un pic de iubire pentru bărbaţi, doar oroare, prejudecăţi, aşteptări negative, frică proiectată. Să îţi iubeşti fratele şi fiul nu înseamnă nimic, e ca şi cum te-ai iubi tot pe tine întrupată în bărbat. Şi, atunci, te întrebi dacă expunerea prelungită la astfel de subiecte de campanie nu le agravează viziunile şi starea de revoltă. Nu am auzit una să zică: am făcut o pasiune pentru colegul Mihăiţă. Ele nu se îndrăgostesc, ele au parteneriate... Afecţiune office. Nu există plăcere mai mare când iubeşti un bărbat decât să spui: "Sunt femeia lui"!

A.T.: Aşa e. E ceva universal.
I.B.: Or ele văd în această dorinţă a îndrăgostitului de apartenenţă sufletească, pe care a explorat-o atât de temeinic Jung, reflexia unui raport de putere. Din acest punct nu mai ai ce discuta cu ele. Acum o să fiu mai subtilă decât îmi pot permite şi am să spun că atunci când "tot ce e personal e politic" - deviza radicalelor - atunci şi structurile social politice le acaparează viaţa de cuplu. Ptiu drace! Cum să pui umărul la aservirea unicului tău domeniu de libertate neîngrădită şi nesupravegheată? Asistăm la o invazie fără precedent a ochiului public, de tip Big Brother, în viaţa intimă, se încearcă ştergerea graniţelor dintre spaţiul public şi cel privat.

A.T.: Spiritul campaniei respective s-a conservat şi perpetuat în altele.
I.B.: E treaba lor, problema lor. Nu le citesc articolele, evit orice contact cu materialele pe care le produc. Ceea ce fac ele este o violenţă emoţională la adresa unor oameni buni, sensibili, la locul lor, care au tot dreptul să nu se confrunte la orice oră cu imagini ale ororii din vieţile altora. Acest asalt mediatic cu imagini şi dezvăluiri "gore" asupra unor inocenţi este nelegitim. De obicei se fac avertismente legate de subiecte care pot tulbura emoţional. Aşa ar trebui semnalate campaniile care denunţă violuri. E un subiect la care eu una sunt sensibilă, am coşmaruri, vomit, nu dorm... Îmi cer dreptul la o viaţă liniştită. Şi ce fac cele din grupul Femen e agresiv. Toată acea paradă de resentiment şi de mesaje creştinofobe şi islamofobe... îi lezează, prin ricoşeu, şi pe bunii creştini şi musulmani.

A.T.: Iubirea poate totul?
I.B.: Mie, viaţa mi-a dovedit o dată că nu, o dată că da... Dar tot în ea cred.

A.T.: Care este scriitoarea ta preferată de limbă română?
I.B.: Din generaţia mea mi-a plăcut mult Ioana Băeţică Morpurgo. Îmi plac Ruxandra Cesereanu şi Nora Iuga. Mariana Marin ca poetă, am iubit-o pe Constanţa Buzea. Mă interesează mult mai tare filonul estetic al scriiturii decât miza social-politică asta e limpede. Eu cred în universalitatea artelor literare.

A.T.: Care sunt feministele pe care le-ai preţuit?
I.B.: Unele care s-au manifestat în spiritul respectiv, dar au urât propaganda şi activismul: Marguerite Yourcenar (care s-a dezis în interviuri de curent), Marguerite Duras, Coco Chanel, Maria Tănase... Nu mă interesează nici literatura nici cinematografia nici arta teziste. Mai e o chestie. Aici sunt dispusă să relativizez şi să admit că unele femei se simt mai degrabă Virginia Woolf decât Cosânzeana. Eu am citit ambele tipuri de literatură, cea scrisă de femei ca Woolf şi cea scrisă de bărbaţi despre femei. Întotdeauna m-am identificat cu odalisca şi cu femeia tolănită pe sofale, chit că am trăit în postura autorului de cărţi. Scrisul e, totuşi, o condiţie socială, un travesti. E ceva distant... Şi m-am regăsit mai tare în portretele femeilor din literatura scrisă de bărbaţi decât în cele închipuite de femei. Pentru mine Andrea Dworkin, singura militantă pe care am preţuit-o, a fost iniţial o eroină pentru că a salvat fete din lupanare, s-a ocupat de trafic de fiinţe umane, a denunţat orori şi agresiuni teribile, despre care nu se ştia mare lucru. O iubeam. Scria la New York Times. Aveam un poster cu ea la marginea patului prin anii 2000-2005, mă uitam la el ca la icoană. La un moment dat, stupoare, am citit nişte articole pe net, printre care şi unul în care afirma că orice penetrare e viol, chiar dacă femeia consimte. Am rupt afişul. Şi nu am mai vrut să aud de ea.

A.T.: Îţi dau nişte nume să alegi pe cine preferi.
I.B.: Dă-mi.

A.T.: Simone de Beauvoir sau Madonna?
I.B.: Madonna.

A.T.: Marilyn Monroe sau Emily Brontë?
I.B.: Emily Brontë.

A.T.: Sylvia Plath sau Frida Khalo?
I.B.: Frida Kahlo.

A.T.: Elif Shafak sau Jeanette Winterson?
I.B.: Jeanette Winterson.

A.T.: Elfriede Jelinek sau Parinoush Sainee?
I.B.: Parinoush Sainee.

A.T.: Maria Callas sau Marina Abramović?
I.B.: Marina Abramović.

A.T.: Patty Smith sau Aretha Franklin?
I.B.: Patty Smith.