Ne-am întâlnit, firesc, în spațiul virtual, pentru că avem o pasiune comună, teatrul. Ne-am cunoscut, firesc, cu prilejul unui spectacol de Radu Afrim, la Craiova. Ne-am revăzut, din generozitatea-i, cu prilejul altor spectacole de referință, ale altor nume pe care le prețuim deopotrivă: Antonella Cornici, Andrei Măjeri. E generos și discret, drept care teatrul îi este recunoscător. E spectatorul cel mai inimos pe care-l știu. Drept care, în octombrie 2023, ne-am așezat la o masă și nu ne-am mai fi oprit din a vorbi despre teatru. Marius Dobrin: Îmi place sintagma pe care ați rostit-o: "nu mai există spectator clasic". Să pornim de aici. Alexandru Chiciu: Da. Aseară am privit în sală: erau critici, erau oameni de teatru, erau oameni pe care-i văd în sălile de teatru aproape la toate spectacolele. Nu văd spectatorul clasic, spectatorul obișnuit. Sunt doar iubitorii de teatru, cu care mă întâlnesc peste tot. Dar aceiași. Aceleași fețe. Și am văzut foarte mulți tineri. Poate mulți de la facultățile de profil. N-am mai văzut public obișnuit. Ne întâlnim tot noi cu noi. Devine o grupare tot mai restrânsă. Sunt aceiași oameni cu care mă întâlnesc în teatru de zece ani. M.D.: E drept că la festivaluri (în cazul Festivalului Național de Teatru - FNT - cu atât mai mult) se polarizează atenția și vin doritori să vadă din mai multe... A.C.: Pe de-o parte. Pe de alta, eu nu văd același lucru la operă. Poate ține de publicitate. La Opera văd de fiecare dată alți oameni. La FNT, de exemplu, n-am văzut în sală oameni care să aibă serviciu, care să închidă biroul la ora 5 și să vină la teatru. Am întâlnit tot oameni care au program flexibil, cu foarte mult timp liber. Sau oameni care sunt foarte buni cunoscători. Dar nu oameni în activitate, din segmentul 35-50 de ani. Poate n-am fost eu atent. M.D.: E public de nișă. A.C.: E bine asta, pentru teatru? M.D.: Nu. Și eu am în vedere publicul larg. Unii vin la un tip de spectacol, alții la alt tip, nu trebuie să le vedem toți pe toate. E drept, vedem cam aceiași oameni. Eventual se schimbă după vârstă: dispare o promoție și apare o alta. Dar nu categorii diferite. Săli pline la premieră, pentru ca apoi, de la a treia, a patra reprezentație, să scadă la jumătate. Ați amintit publicitatea, dar, de bine, de rău, sunt o serie de oameni care vorbim despre teatru. Și fiecare cu prieteni care nu sunt în breasla teatrului. Dar efectul e ca nul. A.C.: Din ce în ce mai mult am senzația ca oamenii cred că teatrul e greu. Că, mergând la teatru, se încarcă în plus cu o povară. Nu-mi dau seama cine greșește, dar greșește. Oamenii cred că pentru teatru trebuie să se pregătească și, atunci, preferă să meargă la un film. Nu-mi dau seama unde s-a rupt conexiunea. Oamenii cred că teatrul este elitist. Deci greu. M.D.: Poate e problema creatorilor. Deși artistul e liber să facă tot ce simte el, nu vinde o marfă, nu trebuie să țină seama de client. A.C.: Dar teatrul nu era perceput ca așa greu. M.D.: Eu mă gândesc la Shakespeare. Acum lumea nu vine la piesele lui, dar el scria pentru public de tot felul. Cei de acum 400 de ani, care nici nu erau prea cunoscători de carte, auzeau aceleași replici pe care le auzim noi, azi. Îmi pun problema și la arta plastică. Cum spune prietenul meu, Valentin Boiangiu, am rămas la Gioconda. Eu cred că publicul se sperie de formele noi de exprimare, pe care nu i le explică nimeni. Artistul nu e obligat la asta. A.C.: Îmi pare că se greșește tare când spectatorul încearcă să identifice în spectacol ecouri din el însuși. Din istoria lui. Nu e un lucru rău, doar că spectatorul împarte spectacolele în bune și rele după cum se regăsește acolo. Am observat, de exemplu, la Seaside Stories, oameni care nu s-au regăsit în vreo poveste de pe scenă. Și au apreciat că, dacă nu s-au regăsit, nu e un spectacol așa extraordinar. În condițiile în care, după părerea mea, acest spectacol e fenomenal. S-au vândut biletele la spectacolul de la FNT într-un minut și 26 de secunde. Ceea ce n-a mai fost în istoria României. Eu am reușit să iau două bilete și n-am reușit să le iau pe următoarele trei. Dar oamenii caută în spectacol să regăsească propriile idei. Dacă le regăsesc, spectacolul e minunat, dacă râd, este minunat. Dacă nu regăsesc ceva din istoria lor, nu iau spectacolul ca pe o lecție. Că învățăm ceva sau ne gândim la o perspectivă pe care n-am trăit-o, dar să ne gândim cum am fi reacționat dacă am fi întâlnit-o. Să o luăm ca pe o lecție de viață. Îmi pare că e vorba de superficialitatea spectatorului. M.D.: Eu zic un pic altfel: chiar dacă nu mă regăsesc, spectacolul e dator să mă emoționeze, încât să nu-mi mai pun problema dacă e sau nu problema mea. Dar el trebuie să trezească în mine curiozitatea. Un film de tip blockbuster clar nu conține povestea spectatorului, dar îl prinde. A.C.: Iarăși: Seaside Stories e un spectacol care atinge. M.D.: Mihai Gruia Sandu a vorbit de empatie. Că unii oameni s-au maturizat fără să dobândească empatie. A.C.: Dar teatrul nu trebuie sa fie identificarea eului tău cu ceea ce se întâmplă pe scenă. Poate să pună în lumină niște situații de care să iei aminte. De exemplu în Livada. Regizorul Slava Sambriș, trage un semnal de alarmă asupra irosirii vieții. Bănuiesc că puțini din sală am trăit momentul profund al irosirii vieții. Dar modul în care o face domnul Slava Sambriș mi se pare genial. Te face să-ți pui problema: ai grijă, că se poate întâmpla! Desigur, interpretând în felul său linia lui Cehov. Și o face cu asemenea densitate, încât la un moment dat te gândești sa nu pățești și tu asta. Sau, de exemplu, spectacolul de la Odeon, despre droguri (Nu vorbim despre asta). Puțină lume se poate regăsi în situația aceea, dar îți poți activa gânduri despre viață, despre dependențe, despre relațiile de familie, despre rupturi. N-aș împărți spectacolele în 'bune' - cele în care te regăsești - și 'rele' - cele în care nu te regăsești. M.D.: Mulți artiști spun: opera vorbește pentru mine. Și nu mai adaugă nimic. Lasă opera sa vorbească. Alții simt nevoia să mai pledeze - și eu apreciez asta. Dar se poate să aibă un ton didacticist fără echivoc. Eu devin rezervat când mi se spune că spectacolul e o lecție, că trebuie să mă scoată din 'zona de confort', să mă provoace. Eu nu vreau să mă simt provocat. Vreau să fiu liniștit, confortabil, să las povestea să mă fure și să-mi sedimenteze, eventual, ceva, pe negândite. Când mă uit la Harap Alb, n-a venit Creangă să-mi spună că e lecție de viață și să am grijă. Mi-a spus o poveste din care eu poate pricep, poate nu pricep. Dar sunt convins că rămâne ceva chiar și în cel ce nu pricepe. Dacă publicul nostru e așa capricios, hai să schimbăm maniera în care îi propunem o temă. A.C.: Eu cred altfel. Apropo de zona de confort. Eu cred că teatrul trebuie să transmită un semnal de luare aminte. E datoria lui. Eu asta folosesc: luare aminte. Apoi n-aș compara teatrul cu zona de știri. Când creează, echipa - regizor, scenograf, actori, etc - transmite un mesaj cu o mult mai mare așezare decât o informație la știri. Cred că detașarea de mesaj eu nu o agreez. Dacă, atunci când mă duc la teatru, spectacolul nu-mi ia sufletul și nu mi-l face țăndări, nu mi-l recompune și nu mi-l dă să plec cu el schimbat, nu cred că spectacolul și-a atins țelul. Eu nu pot să stau și să privesc detașat ceea ce se întâmplă în fața mea, în condițiile în care eu aș aștepta de la teatru să mă implice emoțional - chiar dacă nu mi s-a întâmplat un asemenea eveniment - să-mi recompună sufletul, cu luarea aminte de rigoare. M.D.: Asta ar fi de dorit. A.C.: Ziceați de tezism. Da, este un rol social al teatrului. Despre asta e vorba. El trebuie sa aibă o linie și în direcția asta. Și n-aș compara știrile, unde e superficialitate îngrozitoare. Dintr-un eveniment să faci o luare aminte? Să transformi evenimentul de viață într-o luare aminte aplicabilă mai multor categorii de oameni, mi se pare că da, e rolul teatrului. M.D.: Am înțeles. Mă întorc puțin la Shakespeare. Oare el e vrut sa ne spună ceva tematic? Și-a propus să scrie o piesă despre cât de rea e gelozia - de exemplu? Cred că orice poveste cu oameni aduce automat încărcătura acelora. Dacă o prezinți frumos, toate aspectele astea devin vizibile și transmisibile. Cred că oamenii au grade diferite de receptare. E riscul celui mai rafinat să se plictisească la un spectacol fără finețuri. A.C.: Ați folosit un cuvânt: conectat. Mi se pare un element suplimentar de apreciere a unui spectacol. Simt că există, câteodată, o cortină - nu doar cea de la deschidere / închidere - ca o depărtare între public și cei de pe scenă. Fie pentru că publicul nu e 'furat' repede de spectacol, fie că publicul rămâne în zona lui, cu gândul că nu i se poate întâmpla asta. M-am gândit mult la asta: cum rupi 'cortina'? De unde vin energiile? Mi se pare că valoarea unui spectacol este dată de capacitatea celor care creează acel spectacol de a atrage și de a se uni cu spectatorul. Eu nu aș fi înțeles niciodată Oedip Rege, la nivelul la care l-am înțeles, dacă nu aș fi văzut spectacolul de la Craiova. Când am fost pe scenă, în picioare, alături de actori. Probabil că, dacă eram în sală, ar fi fost acea cortină, acea detașare, acea distanțare între noi și actori. Când eu însumi am fost parte a poporului teban, când au trecut personajele pe lângă mine și m-au atins, ca fiind de acolo, din cetate, m-am simțit implicat în poveste. Sigur că exista o tehnică. În alte situații, însă, interacționează altfel cu publicul. Mai adaug: domnul Radu Afrim. Întotdeauna am urmărit secundele până când să fim absorbiți în poveste. Secundele!!! Domnul Afrim nu așteaptă. El fură spectatorul în 30 de secunde. În Seaside Stories spectatorul, în primele 30 de secunde, e pe plajă. Asta apropo de conectare. Calitatea de a atrage publicul, de a-l aduce în scenă. M.D.: Bun, problema e la public. Eu am insistat pe răspunderea creatorilor. Dar ar mai fi și intermediarii: presa, școala, intelectualii - care, prin definiție, sunt atenți la ceea ce se petrece, cultural - care trebuie să propage. Cum atragem publicul? Cum îl convingem? A.C.: Ce cred eu. Apropo de transformare. Pe de-o parte, termenii folosiți în cronici sunt prea tehnici, prea tari pentru public. Când se vorbește despre teatru, m-aș aștepta ca aceia care o fac să o facă mai accesibil publicului. Ceea ce nu mi-a plăcut a fost modalitatea în care se expune spectacolul. Sunt informații concrete: intriga, ce se întâmplă, cum se termină - și asta, uneori, chiar la persoana care făcea analiză de spectacol povestind ce voi vedea pe scenă. Și nu știu dacă e bine. Pe de-o parte, înlături persoanele care vor să vină la spectacol și deja știu ce se va întâmpla și, astfel, nu mai sunt atrase, iar, pe de altă parte, sperii oamenii. Într-o maniera elitistă, oamenii decid că e prea greu pentru ei. Și au tendința să plece spre lucruri mai ușoare: cinema sau teatru bulevardier. Toți suntem stresați, într-o lume stresantă. Oamenii vor relaxare, liniște. Și atunci, citind lucruri grele despre un spectacol, omul e descumpănit din start. M.D.: Apropo de povestirea subiectului... A.C.: Când vorbim despre teatru, vorbim despre două lucruri: text (dramaturgie) și punere în scenă. În momentul în care eu merg la spectacol, nu am nevoie de analiză literară. De exemplu, am văzut La Ronde, un spectacol pe un text adaptat după cel inițial. E vorba de zece secvențe de viață, cu o anumită tentă. Nu fac analiza textului de la 1902. Eu, când văd spectacolul, mă uit la scenografie, la regie, la jocul actorilor, la costume, la lumini. Eu nu fac analiza celor 6 sau 7 texte din Seaside Stories, fiecare cu un autor diferit. Eu constat că la unul dintre momente văd un joc de lumini excepțional. Se termină un moment cu luminile în cruce. Iar semnul crucii și personajul stând în intersecția crucii, la sfârșitul unuia dintre momente, mie mi s-a părut uluitor. Acela e teatru! M.D.: Dar în cronici e bine să apară această observație a luminii pe cruce? A.C.: Eu zic ca da! Așa se termină o poveste: cu personajul căzut la pământ, în intersecția de lumini în formă de cruce. Eu, când mă duc la spectacol și aflu de acest element, în momentul în care îl văd, îl identific și-l înțeleg mult mai bine. Altfel, poate, n-aș fi fost suficient de atent. Sau alt exemplu. În momentul în care văd culoarea ciorapilor într-un spectacol al domnului Andrei Măjeri și mi se atrage atenția asupra acestui detaliu, iar eu îl identific, rețin semnificația fundamentală în înțelegerea personajului respectiv. M.D.: Am remarcat reținerea unor producători de a reda imagini din spectacol, ca și cum ar fi vorba de un film polițist și ar divulga cine e criminalul. Dar eu nu de asta merg la teatru. A.C.: Ceea ce am spus acum nu poate fi aplicat la modul absolut. Mi-e greu să cred că merge cineva la teatru și nu știe cum se termină Romeo și Julieta. Recunosc că eu mi-am făcut fișe pentru spectacolul Antonin Artaud. Familia Cenci. Am simțit nevoia să mă documentez cu privire la evoluția familiei Cenci, la arta lui Artaud. Am simțit nevoia să fac o pregătire, știind firul dramaturgic. Dar, uneori, chiar nu cred că se impune devoalarea subiectului. M.D.: Lumea e atât de diversă, oricum nu poți să dai o singură rețetă. Dar e remarcabil ca vă pregătiți pentru fiecare spectacol. A.C.: Da. Atât cât pot. În condițiile în care nu există texte traduse în limba română sau sunt texte scrise special pentru acel spectacol. Dar când e vorba de teatrul cruzimii, mi-e greu să merg la spectacolul domnului Purcărete fără să știu la ce se referă teatrul cruzimii. Pentru că, altfel, risc să nu înțeleg. Chiar dacă modalitatea de punere în scenă include un povestitor care e permanent pe scenă și încearcă să familiarizeze publicul și cu anumiți termeni și cu anumite personaje. Dar, uneori, poate nu e suficient. Sunt spectacole care necesită pregătirea prealabilă. Sau la Lysistrata, dragostea mea, bazat pe textul domnului Matei Vișniec. El preia o temă. Trebuie să știi ce s-a întâmplat acolo. Trebuie să ai o bază de plecare. Pe de altă parte, în spectacolele cu text contemporan nu simt nevoia unei asemenea pregătiri. Vreau să fiu furat de ceea ce propune domnișoara Alexandra Felseghi, de exemplu, fără să fi citit dinainte textul. Alt exemplu: spectacolul La Ronde, care vizează politicul, socialul și tarele societății vieneze a sfârșitului de secol XIX și început de secol XX. Ca să înțeleg spre ce tinde autorul, trebuie să mă duc în acea perioadă și să mă documentez. Vorbim de 2023 și nu de 1902, în final. Vorbim de un autor lăudat doar de Freud și blamat de o întreagă societate. Trebuie să merg la acea perioadă și să înțeleg ce-a vrut să facă autorul, la ce s-a gândit, de ce-a vrut să facă asta, dacă a pus accent pe sexualitate sau a folosit sexualitatea ca pretext pentru a devoala niște tare mai grave ale unei societăți corupte, ipocrite, superficiale. Ce se joacă acum, în regia domnului Eugen Jebeleanu, e un text prelucrat și adaptat de domnul Yann Verburgh. N-aș fi putut înțelege corect acest spectacol, aș fi fost furat, poate, de aparența temei. M.D.: Dacă regizorul a făcut un spectacol nu pentru a ne arăta Viena de atunci, ci lumea noastră de acum, atunci de ce să mai citim despre Viena de atunci? A.C.: Eu cred că mesajul spectacolului este acesta: de la momentul în care șarpele a dezbinat bărbatul și femeia și ne-a scos din rai, într-o formă sau alta, lumea a fost într-o permanentă cădere în păcat. De-a lungul timpului, păcatul a generat, a stat la baza tuturor lucrurilor. Păcatul este la baza începutului și, probabil, va sta la baza sfârșitului lumii. M.D.: Atunci mă sperie, parcă n-aș fi îmboldit să-l vad:) A.C.: El prezintă zece situații de viață, cu noi toți, dezbrăcați de orice fel de poleială. Spectacolul nu ceartă, nu este tezist, ci te lasă pe tine, spectator, să iei aminte. Cum spuneam, e alegerea ta dacă vrei să rămâi detașat sau nu. Regizorul îți dă, dar nu-ți bagă și-n minte! Dar un spectacol de teatru trebuie să te facă să iei aminte. Dacă ești conștient și dacă vrei s-o faci. El nu spune CE să iei aminte. Regie, scenografie (domnul Cosmin Florea), mișcare, trebuie să iei aminte că toate au un înțeles. M.D.: Ați vorbit mereu despre ce trebuie să fie teatrul, ca un instrument de emancipare, de ridicare morală. Și mă gândesc că nu e doar teatrul în ipostaza asta. În ce măsură își doresc oamenii să se cultive, ca gest permanent? A.C.: Mai e o chestiune. O replică dintr-un spectacol era cumva astfel: Acesta este rolul societății, să îndrepte omul atunci când perturbă și să-i arate unde greșește. Nu să-l mustre, nu să-l pedepsească, neapărat. Decât în anumite situații extreme. Și cred că până la aceste extreme rolul unei societăți care are teatru este de a îndrepta pe cei care o iau pe arătură. Acesta e rolul teatrului. Rolul social al teatrului. Ne ferim să vorbim foarte mult despre asta și nu înțeleg de ce. Rolul social al teatrului e mult mai deschis ca instrument social de prevenție, de corecție, de luare aminte. Nouă ne e teamă să vorbim despre asta și nu înțeleg de ce. M.D.: Eu am ajuns să fug de această discuție, pentru că m-am simțit abuzat de spectacole care insistau în acest sens. Eu mă mișc între oameni care n-au fost niciodată la teatru, sau care au fost și nu se mai duc, și mă întreb: cum îi convingi pe acești oameni? A.C.: De ce vă e frică de social? Uitați-vă la lipsa de repere a tinerilor! Ce primesc ei? Ce repere au? Mai dau un exemplu: primul festival al Teatrului Excelsior, adresat exclusiv tinerilor. Au fost spectacole, unul după altul, cu mesaj pentru tineri. M.D.: Spectacole cu mesaj. Aici mă împiedic eu. E limita mea. Mi-aduc aminte de adolescență. Nu vreau să pun pe seama regimului de atunci. Și el avea un mesaj. Era o exagerare. Acum regăsesc aceleași formulări. Noi râdeam de acele forme 'artistice', le găseam ridicole. Erau gloanțe oarbe, în fapt. Am citit o scurtă relatare a unei profesoare, încheiată cu concluzia că pe un adolescent nu trebuie să-l contrazici: îl lași și revii subtil cu explicații. Am impresia că e valabil pentru toată lumea, nu doar pentru adolescenți. A.C.: Spectacolul Punk Rock (Teatrul Excelsior) este pe limba lor, cu manifestul lor, inspirat, foarte bine gândit, din mijlocul lor, cu mesaj social clar. Se poate și așa. Tinerii reacționează, râd, ascultă - e muzica lor. Și aș mai zice un lucru - iarăși, după părerea mea -: e bine ca la finalul unei reprezentații să existe 10-15 minute de discuții. În care, spre exemplu, să se vorbească și despre mesajul acela. Ce-au înțeles, ce-au învățat... O interacțiune cu echipa de creație. La un text contemporan ar fi ideal să fie și autorul în sală. Am văzut, recent, Novecento. La final a existat așa ceva. S-a discutat despre mesaj. N-a plecat nimeni din sală. Acest demers a fost moderat, foarte bine, de doamna Nona Rapotan. Un demers excepțional. Teatrul și-ar atinge rolul social pe care ne ferim să-l amintim. Astfel s-ar rupe acea cortină dintre scenă și public. Acea intangibilitate. Îi aplaudăm, ei se retrag după cortină și pleacă. M.D.: Despre rolul social aș vorbi finanțatorului, decidentului, ca să conștientizeze necesitatea finanțării. A.C.: Da, dar eu cred că publicul trebuie educat. Că prea e needucat, uneori, fără să vreau să jignesc pe cineva. Eu, care merg atât de des la teatru, sunt criticat că merg într-o zona elitistă! Scuze, dar nu merg să studiez fizica cuantică, nu analizez structura universului paralel... Dacă există, acum, oameni cu pretenții de intelectualitate care mă atenționează că merg într-o zonă elitistă, mergând la teatru, cred că publicul trebuie și el puțin educat. Cât de ușor scrollăm pe telefon. Telefonul a devenit o prelungire a noastră, îl punem lângă tacâmuri la masă. În sala de judecată, într-o pauză de zece minute (se schimba completul), era liniște și nu înțelegeam de ce: pentru că toți se uitau pe telefon. Ne luăm informații din telefon, funcția de socializare a internetului e mai puternică decât a teatrului. TVR a reînființat canalul Cultural și difuzează spectacole de teatru. Aici ar fi bună o mediatizare mai mare. Și să dăm și noi, spectatorii, ceva teatrului, nu doar s-așteptăm să ne dea tot el. Sigur, venim și aplaudăm. Dar societatea să creeze teatru. Mă refer la cei care au bani, la fundații. Ar trebui o îmbinare de colectare de bani, dirijare spre zona teatrală și întoarcerea către societate. Societatea civilă nu reacționează. Vorbeam cu un om de afaceri și-l întrebam dacă vrea să investească în teatru. Mi-a răspuns: nu, prefer să duc mâncare unor copii. Bine, le poți umple burțile, dar nu vrei să le umplem și sufletele? Teatrele Excelsior, Metropolis, Nottara au început să facă tot mai mult pentru tineri. Eu simt nevoia unor organizații care să colecteze bani din zona privată și să-i dirijeze exclusiv spre producție teatrală: plata regizorului, a dramaturgului, a sălii... Trebuie să educăm societatea pentru că, altfel, își va alege lucruri ușor de penetrat. Prefer să merg patru zile pe săptămână la teatru - eu, care muncesc zilnic - decât să stau în fața televizorului. M.D.: E datoria noastră să arătăm ce frumos este teatrul. Pe de altă parte mă întreb dacă avem sorți de izbândă. Așa cum mă întreb dacă în urma seriilor de mare succes al emisiunilor TV de tipul Chefi la cuțite s-a mărit segmentul celor care-și doresc rafinarea gustului culinar. A.C.: Când vezi o astfel de emisiune, te educi, înveți ceva, iei aminte. Dacă la o emisiune de modă înveți cum să te îmbraci, cum să asortezi cravata, de ce atunci n-ar fi la fel de firesc ca și la teatru să iei aminte?! Vă amintiți emisiunile domnului Iosif Sava? El prezenta niște chei dintr-o operă. Cred c-ar merge o pastilă de 20-30 de minute, în care să se ofere câteva chei dintr-un spectacol, prezentate de o manieră care să impună publicului să meargă să-l vadă. M.D.: În câte orașe din țară ați ajuns pentru teatru? A.C.: O, Doamne! Multe! M.D.: În care nu ați ajuns? A.C.: N-am fost la Sfântu Gheorghe, dar a venit Sfântu Gheorghe la mine, în FNT. M.D.: La Reșița ați fost? A.C.: Nu. La Târgu Jiu nu, dar mi-am propus să ajung, să văd Arta interviului (regia doamnei Antonella Cornici). Dar am fost la Iași, la Galați, la Constanța, la Botoșani, la Brăila... M.D.: Petroșani? Baia Mare? A.C.: Am fost la Bistrița, în schimb. Timișoara, Craiova... M.D.: Arad? A.C.: Nu. Am fost, însă, la Chișinău. Și sunt atât de mândru! În condițiile în care acolo am fost la Satiricus, la Luceafărul, la Național. Oamenii aceia pun atâta suflet, atâta emoție! Se fac spectacole superbe la Chișinău. Îmi pare rău că nu sunt aduse mai des în România. E un entuziasm creativ acolo. M.D.: Pe mine, Frunze de dor m-a cucerit din prima clipă. A.C.: Astă seară vedem Livada (Suceava), care este - și eu îmi caut atent cuvintele - o capodoperă. Modalitatea prin care domnul Slava Sambriș face din Cehov un spectacol perfect accesibil în 2023 mi se pare genial. Tot din Republica Moldova țin să-l amintesc pe regizorul Dumitru Acriș, care are puneri în scenă zguduitoare - țin să amintesc Casa -. Republica Moldova: emoție, talent enorm, foarte multă pasiune, pasiune pe care nu o văd peste tot aici. Dar oamenii aceia respiră teatru. Frunze de dor a avut toate cele 35 de reprezentații sold out. Într-o țară de dimensiunea Bucureștilor. Cum e posibil? Pentru oameni aceia teatrul nu este elitist? În București cred că doar Pădurea spânzuraților e așa solicitat. M.D.: Iată un subiect de discuție: numărul de reprezentații al unui același spectacol. Care-mi pare a fi din ce în ce mai mic, de o vreme încoace. Ce spectacol ați văzut de cele mai multe ori? A.C.: Pădurea spânzuraților. Și vreți să vă spun un secret? Peste o lună îl văd a opta oară. O să-l revăd până îl scot de pe afiș. Cel mai bun spectacol pe care l-am văzut vreodată. M.D.: Nu intervine deloc sațietatea? A.C.: Am și scris apropo de Seaside Stories: de fiecare dată văd altceva. E un element nou pe care-l descopăr. De exemplu, acum am sesizat jocul luminilor. De fiecare dată apare un element suplimentar: fie în costume, fie în mișcare scenică, fie în lumini, un element pe care nu l-am remarcat dățile trecute. Mai nou sunt preocupat de mișcarea scenică. Vreau să înțeleg mișcarea actorilor într-un spațiu de joc. Când spațiul e mare, generos, cum e la Pădurea spânzuraților, mă interesează raportarea actorilor la ei înșiși dar și la ceilalți. Majoritatea spectacolelor domnului Radu Afrim au coregrafie. Aceasta nu rupe spectacolul, ci îl completează. Apoi universul sonor. De fiecare dată înțeleg o altă nuanță a cântecelor. Totul are un sens. Completând sensurile anterioare. Mă regăsesc foarte tare. Eu, ca om, ca viață și trecut. Mă regăsesc eu, pe mine. Pe de altă parte, mergând des, recunosc, prind și cazurile în care un actor uită o replică, sesizez ceva perturbat la un gest... Nu totdeauna rele... M.D.: Schimbări. A.C.: Și asta îmi place: capacitatea actorului de a ieși dintr-o situație limită, de a juca. Apreciez foarte tare. Asta e minunea teatrului: totul este viu, totul se petrece sub ochii tăi. M.D.: Citiți textul înainte? A.C.: Ador să primesc textul înainte. Sunt nuanțe ale textului pe care nu le poți prinde în sală. Sunt momente pe care le prinzi în sală dar nu le poți reține. Simt nevoia să citesc puncte de vedere și opinii despre acel spectacol, de la oameni avizați. Eu sunt avocat. Mă pricep în domeniul meu. Și atunci iau aminte la punctele de vedere exprimate de cei cu știință de carte, care analizează spectacolele. Sigur că nu trebuie împinse lucrurile la extrem. Dacă mie îmi place un lucru și unui om de teatru, pe care-l citesc, nu-i place acel lucru, nu înseamnă neapărat că e defecțiunea mea, dar pot lua aminte. Și pot înțelege de ce acelui om, specialist în teatru, nu i-a plăcut un lucru și de ce, poate, eu am fost mult prea ușor cucerit, fără să analizez mai în detaliu ceea ce văd pe scenă. Simt nevoia, după un spectacol, să citesc puncte de vedere avizate. Să iau aminte. Uneori să corectez. Sigur că pentru un spectator oarecare entuziasmul e mai mare decât analiza rece. Aici e și luptă cu mine însumi. Deși vreau să mă pregătesc pentru un spectacol, nu vreau să ies din zona asta de ingenuitate. Vreau să fiu furat, vreau să nu văd anumite lucruri, să mă bucur, în naivitatea mea - ca un copil. Apoi vreau să citesc ca să-nvăț. M.D.: Ne-am oprit aici, ca să ne pregătim pentru spectacolul din acea seară. Și mailul pe care l-a primit Alexandru Chiciu îmi pare un bun portret în miniatură: "9, 10, 16, 17 noiembrie, Teatrul Național Iași, Anatomia dispariției, Radu Afrim, premieră. Dacă doriți locuri, dați mesaj! Știu c-ați fost prezent la toate premierele lui Radu. Online va fi dificil, pentru că e sala mică și cererea mare." (Marius Dobrin, un interviu cu Alexandru Chiciu, Un spectacol trebuie să-mi recompună sufletul, cu luarea aminte de rigoare)
Citiți mai mult pe LiterNet.ro aici
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu