duminică, 17 martie 2019

Rămâneţi în cărţi, cititori!

Primul contact cu scriitoarea / editoarea Andrea H. Hedeş l-am avut citind o cronica la un volum de proză. M-a surprins nu doar acuitatea privirii de cititor, ci, mai ales, simbioza textului critic cu cel criticat. În sensul exprimării observaţiilor de lectură prin citate esenţiale din textul lecturat. Urmărindu-i, apoi, cronicile de întâmpinare, le-am găsit împănate cu citate dintr-un univers eclectic, de la Hesiod la obscurul Dionisie din Furma. Nu atât dovada unui câmp de lecturi neobişnuit de larg impresionează, ci adecvarea în text, precum ţintele de argint pe puşca lui Winnetou. Aflând că debutase cu un volum de poezie premiat, mi-am zis că e un slujbaş de cursă lungă al literelor, care-şi va valorifica ceea ce numeşte, plastic şi adânc, talantul, în proiecte ample. Desigur, editura înseamnă mai mult pentru literatură decât poezia, mai mult decât cronicile. Dar acestea din urmă rămân, ca bijuterii iterare, opere autentice de artă. Dialogul de mai jos încearcă să contureze un portret cât mai real.



Radu-Ilarion Munteanu: Andrea H Hedeş, imaginea ta publică este: poet premiat, prozator premiat, cronicar de întâmpinare, editor. Hai să completăm schelatul cu carne şi sânge. De când citeşti? Când ai resimţit pasiune citind? Când ai simţit nevoia să scrii despre ce citeai?
Andrea H Hedeş: Pasiunea pentru citit a venit înainte de a citi, ascultând poveşti. Poveştile pe care mi le spuneau bunicile, mătuşile, vecinele, mama, ascultând poveştile de familie care se derulau în fundal, etc şi mai cu seamă privind puţinele rafturi cu cărţi rămase în urma bunicului de care îmi aminteam vag (trecuse dincolo când aveam eu 2 ani). Mă fascinau şi frustrau totodată. Erau acolo, le priveam, le atingeam, ştiam că şi el le privise, le atinsese, le alesese apoi pentru a le lua acasă, în acea rămăşiţă de bibliotecă şi totuşi îmi rămâneau interzise, nu aveam cheia care să deschidă lumile acelea volatile dar captive în hârtia mirosind a vechi. Nu ştiam citi. Aşa că uneori, când nu mă vedea nimeni, stăteam în faţa rafturilor cu cărţi şi plângeam. Cred că asta înseamnă că eram un copil straniu. Pe urmă a venit clasa întâi şi am învăţat să citesc şi evident am citit şi de atunci încolo tot asta fac. E o poveste fără sfârşit. O poveste de dragoste. Scrisul este doar urmarea firească şi încărcată mereu de o doză sănătoasă de umilinţă. Cumva de aici se naşte şi răspunsul la cea de-a treia întrebare, de ce şi de când literatura pentru copii. Totul a început de la poveşti. Cu a fost o dată mă cotropeşte o fascinaţie căreia nu m-am putut niciodată sustrage. Prima mea scriere a fost o poveste, tot în clasa întâi, Povestea Florii Miresei.

R.-I.M.: Care debut a fost mai întâi? Volumul de poezie sau prima cronică?
A.H.H.: Mai întâi a fost debutul în poezie. În 2008, cu placheta Cartea cu Fluturi. Am scris până atunci, dar nu am avut nicicând cutezanţa de a publica. E greu când te raportezi la ilustrul şir de scriitori, de poeţi pe care i-a dat umanitatea. E nevoie, cum spunea cineva, de acea siguranţă de sine obraznică pe care o are cântăreţul de jazz faţă de, fie-mi îngăduit să o spun, ceilalţi. Ideea existenţei de o clipă raportate la timpul lumii şi a conştiinţei că scrisul rămâne, răspunzând de cum ne-am folosit sau irosit timpul mă face să mă apropii cu răspundere de foaia albă ori, mai nou, de ecranul PC-ului. De aceea scriu greu, rar, puţin de-ale mele şi, pe cât îmi stă în putere, cu responsabilitate despre scrisul altora. Debutul târziu îl datorez unor oameni speciali care mi-au marcat destinul literar. Doamna Anca Noje, profesoara mea la seminariile de Teoria Literaturii şi mama mea lupoaică din anii de studenţie la Litere, la Cluj. M-a încurajat, mi-a destupat mintea, mi-a lărgit orizonturile forţându-mă să ies dintr-un provincialism desuet şi să îmi asum condiţia de scriitor aspirant prin botezul focului, la un Cenaclu Echinox. A fost plânsul şi scrâşnirea dinţilor . După asta m-am hotărât să scriu cu adevărat. Şi după ce am făcut-o, mi-am adunat foile cu poeme, poveşti şi povestiri şi am mers la domnul profesor Muthu, pe atunci Decanul Facultăţii de Litere (eu plecasem de la Litere de vreo 3 ani deja). I-am bătut la uşă, am intrat: "Ştiţi, dumneavoastră nu mă mai ţineţi minte, dar v-am fost studentă şi scriu, am spus că poate veţi avea timp să vă uitaţi peste foile acestea, să îmi spuneţi dacă are rost să mai scriu sau nu." A zâmbit şi acesta a fost începutul unei frumoase prietenii. Foile au ajuns la Mircea Petean care, cu strălucitoare mărinimie a decis să ofere Premiul pentru Debut al Editurii Limes unei necunoscute aka fata de la Dej. Acestor oameni le sunt profund recunoscătoare. Fără să ştie, mi-au modelat destinul prin îndrumarea înţeleasă ca punere pe drum... Şi Cartea cu Fluturi a apărut în 2008. Prima cronică scrisă de mine a apărut după ce s-a născut Andrei. Fusesem la o lansare de carte, înainte de venirea pe lumea lui Andrei şi îmi venea mereu să intervin peste vorbitori, mai erau atâtea lucruri de spus despre carte! Aşa că am mers acasă şi am scris tot ce vedeam eu în cartea aceea. Şi a rămas aşa. Şi la un moment dat i-am scris lui Virgil Raţiu, la Bistriţa. I-am spus că am scris o cronică, l-am rugat să o citească şi dacă va considera că nu e publicabilă, îl rog să nu mai spună nimănui despre această tentativă. Iar dacă va considera că merită să apară în revistă (Mesagerul Literar şi Artistic de Bistriţa-Năsăud) mă voi bucura foarte mult. Şi i-a plăcut, a avut mărinimia de a mă găzdui şi cu alte cronici de carte.

R.-I.M.: În CV scrie că provii din familie româno-maghiară. Ai putea detalia?
A.H.H.: Tata, Andrei, era maghiar. Bunicul a fost şi el Andrei, străbunicul Andrei, stră-stră-bunicul Andrei şi tot aşa. E o lungă tradiţie a numelui Andrei pe linia paternă şi maghiară a familiei. Întotdeauna bunicul Andrei dădea nepotului Andrei un mic obiect de argint, un cal. S-a întâmplat ca eu să fiu prima Andrea în acest şir de Andrei şi ca bunicul să nu mai aibă ocazia să îmi înmâneze "oficial" acest căluţ. Poate voi reuşi eu să îl dau mai departe copilului meu.

R.-I.M.: Frumoasă tradiţie. Dar ea creează şi obligaţii. Consideri că drumul ales în literatură e autonom, derivă din nevoia iniţială de lectură, sau a funcţionat şi o anume investire dinastică? În măsura în care da, aceasta a fost conştientizată anume când?
A.H.H.: Cred că drumul ne alege pe noi. Aşa cum un "pui" de cais nu poate deveni decât un cais ori un "pui" de sequoia nu poate deveni decât un sequoia. Şi oamenii ca arborii. Poţi alege să devii un cais (hai să rămânem poeţi) strâmb sau drept, cu fructe acre sau dulci, dar tot NLP-ul, gândirea pozitivă etc din lume nu te vor transforma într-un sequoia. Şi e foarte bine că e aşa. E nevoie de toţi şi de toate. Aşadar, mai degrabă cred în îndrumare. E importantă. Altfel, viaţa îşi urmează cursul şi noi odată cu ea. Şi atunci, te alege şi drumul "dinastic". Bunicul meu a fost şi jurnalist şi un intelectual fin, prins, ca atâţia, între pietrele de moară ale istoriei, I-am păstrat un cult, intim, de interior. Am sperat întotdeauna că voi ajunge şi eu să scriu la un ziar şi să duc această ştafetă mai departe. Deşi a fost prezent doar 2 ani în viaţa mea, primii, am o legătură profundă cu bunicul meu, în acest sens "dinastic" pe care l-aţi intuit foarte bine. Sentiment cultivat în familie. Bunica păstra cu sfinţenie cartea sa de vizită, pe care am făcut exerciţii de citire:)...

R.-I.M.: De la plăcerea lecturii la creaţie şi la reflexul critic, iar de la acestea la editură. Paşii acestei dezvoltări sună logic. Aceeaşi întrebare, reformulată. Ce procent din determinarea angajării în munca editorială ar reveni conştientizării dimensiunii pe care am numit-o dinastică?
A.H.H.: Da, consider talentul drept talant. Cred că vom fi întrebaţi cândva ce am făcut cu el, cum l-am folosit. La fel şi cu investirile dinastice, deşi sună atât de preţios, dar sper că cititorii vor înţelege corect nuanţa. Şi pe urmă, e un privilegiu rar acela de a face ceea ce ştiu şi îmi place să fac, de data aceasta la un alt nivel. Sigur, să nu uităm, nu fac nimic singură. E vorba de o întreagă şi minunată echipă. Cred că editorul e asemeni producătorului unui spectacol, rolul său e de culise, de om care asigura şi veghează totul astfel încât echipa să funcţioneze asemeni unui dialog fin între un dirijor inspirat şi o orchestră de virtuozi. Sigur, asta, la modul ideal. La noi cred că încă legătura dintre imaginea editorului şi cea a editurii e foarte strânsă, la noi încă putem spune editura sunt eu:).

R.-I.M.: Există vreo legătură între autorii ale căror cărţi le-ai recenzat şi cei promovaţi editorial?
A.H.H.: Circa 95% dintre autorii recenzaţi m-au onorat şi îmbogăţit cu prietenia lor. E minunat. Am crescut ca om din aceste fericite întâlniri. Cum am spus, e un privilegiu rar şi vine odată cu asumarea acestui drum. Şi această prietenie şi încredere a dus şi la următorul pas, colaborarea editorială.

R.-I.M.: Câteva cuvinte despre rubricile tale critice. Cum a evoluat această dimensiune a ta? Cum se echilibrează acum cu sporul substanţial de muncă editorială? Ai, cumva, în vedere, pe termen lung, dezvoltarea ta de la cronică de întâmpinare la alte domenii ale criticii literare?
A.H.H.: Sper că a evoluat la fel ca mine şi odată cu mine, conform principiului cine scrie se scrie. Îmi place foarte mult povestea Sfântului Ioan Cucuzel, "cel cu glas îngeresc". Acesta cânta cu aceeaşi dăruire în faţa împăratului ori în mijlocul turmei de capre pe care o păstorea la mănăstire. Acest lucru înseamnă că era mereu egal cu sine respectându-şi darul indiferent de locul în care se afla, dar şi că lucra mereu la perfecţionarea lui şi aceasta este o muncă lăuntrică, dovada fiind întâlnirea minunată despre care vorbeşte legenda. E un model de urmat. Această muncă lăuntrică se reflectă întotdeauna în ceea ce facem, în ceea ce scriem, sper să fie vizibilă şi în cronicile mele. Cei puţini ştiu, şi dumneavoastră sunteţi unul dintre aceştia, că întotdeauna a trebuit să echilibrez munca la cronicile mele cu alte munci şi zile, tot ale mele, aşa că şi acum este vorba de acelaşi lucru dus la un alt nivel. Am în vedere, dar scrutând viitorul în mod realist şi pragmatic, termenul ar fi chiar foarte lung şi, ca întotdeauna, în astfel de cazuri, nu spun mai multe din superstiţie.

R.-I.M.: După un start oarecum prudent, 2016 si 2017 au reprezentat o adevărată explozie a titlurilor produse. Cum apreciezi dinamica pe termen scurt şi mediu?
A.H.H.: Vă mulţumesc pentru această apreciere. Orice drum începe cu primul pas. Drumul acesta nu e unul uşor dar e foarte frumos. Firesc, primii paşi au fost, cum cu gentileţe aţi remarcat, prudenţi. După care lucrurile au luat o întorsătură frumoasă. Cum am spus, este o muncă de echipă şi, ştiţi cum se spune, o echipă e la fel de bună ca cel mai slab membru al ei. Acest lucru face diferenţa. Noi facem cărţi frumoase, din toate punctele de vedere. O spun cu mândrie. De la selectarea spre publicare a manuscriselor până la tipar şi pe urmă la cititor - un drum migălos jalonat de etape esenţiale care se reflectă în carte şi în reacţia autorilor, cititorilor. Iar aceştia se întorc, e cel mai bun feedback. Esenţială a fost şi încrederea pe care domnul Horia Gârbea a avut-o în editură, încă de la primii paşi, încredinţându-ne spre publicare două manuscrise care au devenit două cărţi pentru copii, ambele cu ilustraţii de Laura Poantă, două cărţi de succes. Cântecele lui Huppy şi Uimitoarele aventuri ale lui Făt-Frumos din Lună, cea din urmă a adunat numeroase premii: Premiul Liviu Rebreanu la prima ediţie Bookfest Chişinău 2016, Premiul ASARS şi Diverbium Spania 2017, şi prestigiosul Premiu USR la literatură pentru copii pe 2016.

R.-I.M.: Care e perspectiva scriitorului Andrea H Hedeş, în contextul asumării unui cumul intensiv de activitate, asupra propriilor proiecte?
A.H.H.: Paradoxal, şi aceste proiecte merg mai bine şi mai repede. Se va vedea în curând.

R.-I.M.: Dintre publicaţiile unde-ţi apar cronicile există vreuna care-ţi e mai aproape, sau le socoteşti egale în armonie, ca spaţiu de expresie?
A.H.H.: Le consider egale în armonie pe toate revistele la care am avut bucuria de a-mi fi găzduită rubrica de recenzii. Cam ca la masa rotundă a cavalerilor Regelui Arthur . Ţin să menţionez, în ceea ce priveşte cronica literară că aceasta îşi are rostul / rolul ei şi care nu este unul incontestabil. Ea presupune o trudă de călugăr benedictin, o anume animozitate care vine odată cu îmbrăcarea hainei de cronicar de întâmpinare, dar şi o vizibilitate şi popularitate care vin şi ele la pachet dar pot deveni o capcană. Consider că vine un moment în care trebuie apreciată just şi pe termen lung valoarea acestor ephemeride (cu un termen al lui Andrei Moldovan) în balanţă cu opera, studiile literare de profunzime sau, pur şi simplu, propriul timp liber. Este o apreciere întotdeauna subiectivă, la fel ca şi puterea şi dorinţa de a le duce sau nu pe toate."

R.-I.M.: Ai enumerate trei persoane importante în viaţa ta literară. Rolul a două dintre el l-ai explicitat. Care e cel al dnei Florica Bud?
A.H.H.: Îmi cer scuze faţă de cei nemenţionaţi, sunt mult mai mulţi, trebuie să îi amintesc pe Virgil Raţiu, Olimpiu Nuşfelean, Andrei Moldovan, Anca Ursa, Alexandru Jurcan, şi lista poate continua. Sigur, nimic nu creşte în umbra marilor copaci... întotdeauna datoria ucenicului rămâne aceea de a-şi găsi şi urma propriul drum. Revenind la doamna Florica Bud, eu am numit-o "Zâna Bună"... A avut încredere în mine, de la prima noastră întâlnire, virtuală. M-a încurajat şi impulsionat foarte mult. De exemplu, era o vreme când credeam că a scrie e îndeajuns pentru a fi scriitor. Sigur că asta e o dezbatere demnă de un colocviu, dar doamna Florica Bud m-a dădăcit cu răbdare. Datorită domniei sale am început şi Studiile Culturale, când băieţelul meu avea doar 2 ani, m-a încurajat foarte mult să fac acest pas, în ciuda greutăţilor de tot felul -locuiam la Dej, copilul era mic, eram studentă la zi, făceam naveta, mama a ieşit la pensie pentru a ne ajuta cu Andrei, eu aveam deja o vârstă , soţul meu ţinea toată familia - dau aceste amănunte pentru a se vedea că, nu ştiu, sunt un om între oameni, poate chiar mai mult decât s-ar părea şi că tot ce am făcut am făcut cu determinare, nu ca un moft sau răsfăţ, au existat nişte "costuri", de aceea apreciez foarte mult ceea ce am, ceea ce am realizat şi ceea ce sunt astăzi. Nu e mult, dar e foarte mult pentru mine Cu toţii venim de undeva, avem în spate un drum pe care l-am parcurs. Şi doamna Florica Bud m-a îndrumat şi în privinţa unor lucruri care ţin... de panglici şi funde... însă au greutatea lor, uite că am să le spun şi pe acestea... coafura pe care o am de câţiva ani, machiajul, vestimentaţia, e un consilier de imagine remarcabil. Şi este pur şi simplu un om bun.

R.-I.M.: Ai pomenit ceva de columbofilie. Ai putea dezvolta? Din câte ştiu familia ta s-a relocat din Dej în Cluj. Să se înţeleagă că ai abandonat această mai veche preocupare, sau era deja încheiată înainte?
A.H.H.: Bunicul meu şi mai apoi tata creşteau porumbei voiajori şi participau la competiţii. Am crescut în volieră:) şi am preluat eu frâiele. Păstrarea liniilor genetice, participarea la competiţii, etc. Din câte ştiu, o vreme, în adolescenţă, eram singura columbofilă din Transilvania. Privind retrospectiv, m-am aflat mereu în zone de acţiune preponderent masculină. Dar după ce tata nu a mai fost şi ne-am mutat, nu am mai avut posibilitatea de a avea o volieră, aşa că am dăruit, vândut, etc porumbeii şi cam asta a fost. Dar cele mai intense şi repetitive vise sunt acelea în care eu şi tata aşteptăm porumbeii de la o competiţie de fond, sub acoperişul încins de un soare de vară.

R.-I.M.: Să revenim o clipă la tradiţia genealogică la care ne-am referit prin cuvântul, acceptat, dinastie. Ai putea detalia puţin? Tradiţia de a transmite prenumele de Andrei s-a referit la primogenitură, cum ar fi de presupus? Cum se articulează această tradiţie cu transmiterea obiectului simbolizant din două-n două generaţii? Îmi iau permisiunea acestei întrebări foarte personale datorită originalităţii tradiţiei. Pentru mine e un unicat. Iar unicatul, odată explicitat şi asumat, determină curiozitatea publicului.
A.H.H.: Şi eu am această curiozitate, dar nu cunosc răspunsul... Am multe întrebări, uneori sper că voi cerceta, voi sonda trecutul în speranţa aflării vreunui indiciu, alteori îmi spun că poate mai bine să las această pecete de taină.

R.-I.M.: Acum iarăşi la editură. Care e semantica numelui Neuma? Dar semnificaţia ca proiect cultural? Dincolo de coerenţa existenţială, de logica dezvoltării personale, pe linia citit - scris - scris despre lecturi - literatură promovată, te-a ajutat la nivel conceptual specializarea Studii Culturale a Facultăţii de Istorie?
A.H.H.: Povestea numelui. Neumele sunt un sistem de notaţie folosit în cântul de tradiţie bizantină. Dar am găsit o poveste frumoasă despre neume. Cum că la început neuma ar fi fost un protosemn care îmbrăca nevoia de exprimare a cititorului: gest pentru actor, notă muzicală pentru cântăreţ, valoare numerică, sunet... Această generozitate a sa, opusă, de exemplu, fermităţii pătratului, încorpora întocmai ideea pe care o aveam despre ce vreau să fie editura. Ţi da, Studiile cultural mi-au lărgit foarte mult orizontul, se şi aşezau deja pe cunoştinţele de la Teologie şi Litere, pe lecturile pentru cronica de carte, a fost o fuziune fericită "întâmplată" la momentul potrivit şi pentru mine ca om şi pentru naşterea, conceptual mai întâi, a editurii.

R.-I.M.: Publicarea de antologii e un simptom de maturitate. Relativ rapidă pentru Neuma, dar explicabilă în context. Am văzut în antologia de proză nume consacrate, am numărat cam 15% dintre participanţi ca fiind autori Neuma. Ca cititor o apreciez ca o reuşită în contextul antologiilor de proză din mileniul actual. Pe când o antologie de poezie? Cum se face că, dat fiind ponderea poeziei de până acum, prima antologie e de proză?
A.H.H.: Mulţumesc. Antologia de proză este foarte frumoasă, am primit reacţii foarte bune. Antologia de poezie este deja în lucru. În ceea ce priveşte ordinea apariţiei lor, pur şi simplu aşa au căzut zarurile, nu a fost nimic programat / programatic.

R.-I.M.: Câteva cuvinte despre colecţiile editurii. În ce măsură au fost proiectate ca atare şi în ce măsură au fost iniţiate în funcţie de cărţile propuse şi acceptate?
A.H.H.: Da, aici am folosit metoda JRR Tolkien:) care spune ca mai întâi să desenezi harta lumii şi pe urmă să începi să o aduci la viaţă, aşa procedase cu lumile lui, aşa am procedat şi eu cu lumea NEUMA. Aşadar, mai întâi au fost colecţiile, pe urmă, am selectat autorii, manuscrisele care se încadrau în respectivele colecţii. Unele din cele "desenate" încă îşi aşteaptă trezirea, dar, desigur, fiecare lucru sub soare îşi are vremea lui.

R.-I.M.: 2017 ar fi, până acum, anul lansărilor colective Neuma, parcă mai multe în Bucureşti. Începând cu primele zile ale lui martie. Se va continua la fel tot anul?
A.H.H.: S-au întâmplat şi lansările aici, în Transilvania. Acum e perioada de vară, un fel de hibernare estivală pentru lumea literară. Dar e o perioadă propice pentru mine, fiind mai serenă, pot pregăti în linişte cărţile şi evenimentele pentru toamnă, iarnă.

R.-I.M.: Dacă nu mă înşel, în Cluj ar fi aproximativ 60 de edituri, unele relativ vechi. Cunosc câteva aparţinând unor colegi de breaslă, poeţi adică şi prozatori. Crezi că aplombul din ultimii 2 ani s-ar explica şi prin tripla ta calitate literară, respectiv cea de cronicar?
A.H.H.: Dacă "Succesul" ar putea fi înţeles şi explicat... Sunt mulţi factori care contribuie la acest aplomb, dar cred că încrederea a fost factorul decisiv.

R.-I.M.: La ce evenimente literare internaţionale a participat până acum editura Neuma?
A.H.H.: Cărţile NEUMA au participat la evenimente internaţionale, au fost şi distinse cu premii: la prima ediţie Bookfest în Republica Moldova, unde romanul Uimitoarele aventuri ale lui Făt-Frumos din Lună de Horia Gârbea a primit Premiul Liviu Rebreanu (2016), în Spania (2017) unde Asociaţia Culturală Diverbium şi ASARS (Asociaţia Scriitorilor şi Artiştilor români din Spania) au premiat acelaşi roman precum şi volumul meu de poezie, Aritmii (NEUMA, 2015). Cărţile pentru copii au ajuns la Târgul Internaţional de Carte pentru copii de la Bologna (2017).

R.-I.M.: Ce laturi esenţiale ale subiectului, care ar merita să fie cunoscute de publicul interviului, n-au fost acoperite de întrebări?
A.H.H.: Aici răspund printr-o întrebare, dacă îmi permiteţi. Domnule Radu-Ilarion Munteanu, cum aţi cunoscut-o pe Andrea Hedeş, ce ne puteţi spune, în puţine cuvinte, despre subiectul interviului dumneavoastră?

R.-I.M.: În jargonul scrimei, pirueta asta s-ar chema paradă-ripostă. Subiectul interviului nostru se dovedeşte a fi tocmai dinamica evolutivă a personajului scriitoarei-cronicare-editoare. Sugerată prin stilul sugestiv, precis al răspunsurilor. Nu, nu evit un răspuns direct. Ca cititor. Ca spectator al evoluţiei tale coerente. Răspunsul constă în motivarea propunerii şi realizării interviului.

R.-I.M.: Iar pentru final, ai un mesaj pentru publicul tău şi pentru cel care încă nu te cunoaşte?
A.H.H.: Calde mulţumiri şi rămâneţi în cărţi:)

Este o bucurie entuziasmul tinerilor care participă la cursuri de pregătire alături de cei mai importanţi muzicieni români

n această perioadă, la Sinaia are loc, ca în fiecare lună august din anul 1999 şi până în 2017, Festivalul Internaţional Enescu şi muzica lumii, ce propune turiştilor aflaţi la Sinaia dar şi locuitorilor oraşului un afiş an după an mai complex. Ediţia a XVlII-a a festivalului, ce se desfăşoară între 8 şi 30 august 2017 la Sinaia şi Buşteni, are în program nu mai puţin de 18 concerte şi recitaluri, cele principale găzduite de superba sală a Casino-ului din Sinaia. Avându-l ca iniţiator şi director artistic pe violoncelistul, profesorul şi directorul Centrului Naţional de Artă "Tinerimea Română" Marin Cazacu, Festivalul Internaţional Enescu şi muzica lumii atrage la Sinaia nu mai puţin de 4 orchestre, compuse din tineri şi foarte tineri muzicieni.



Oltea Şerban-Pârâu: Vorbim cu Domnul Marin Cazacu la începutul celei de-a XVIII-a ediţii a Festivalului Enescu şi muzica lumii de la Sinaia. Acest festival care a debutat în preajma anului 2000, a ajuns la... majorat. Să ne gândim puţin la începuturi.
Marin Cazacu: La Sinaia, în anul 1999, am înfiinţat un festival Enescu şi muzica lumii, cu sprijinul Primăriei din Sinaia. El a crescut, în aceleaşi spaţii, s-a dezvoltat an de an, de la prima ediţie cu 4 concerte care au avut loc doar în Casa memorială "George Enescu" din Cartierul Cumpătul din Sinaia, în anii următori am trecut în oraşul Sinaia la Cazinoul din Sinaia, la Centrul Cultural Carmen Sylva, Castelul Peleş, Biserica Catolică. Am dezvoltat festivalul în câteva săli emblematice pentru cultura oraşului Sinaia. Din experienţa festivalului a apărut firesc în peisajul oraşului Sinaia, Orchestra Română de Tineret. Sigur că, în momentul în care a apărut proiectul cu orchestra, festivalul s-a dezvoltat mult mai mult.

Trebuie să spun câteva lucruri despre de ce Sinaia şi nu alt oraş. Este important pentru mine. Când am gândit acest proiect, primul lucru care a fost esenţial pentru mine a fost George Enescu, l-am legat de numele lui. Sigur că toţi românii ştiu că George Enescu este simbolul naţional în domeniul culturii. Este între primele nume româneşti care ne reprezintă în lume, dar are legătură cu ceea ce s-a întâmplat la Sinaia datorită lui. George Enescu este cel care a fost sprijinit de Familia Regală acolo la Sinaia. George Enescu a fost cel care şi-a construit o casă la Sinaia şi oferea lecţii de muzică, de vioară, unor tineri din întreaga lume. S-a creat un circuit, putem să îi spunem de generozitate, putem să îi spunem de preocupare pentru viitor. George Enescu era unul dintre personajele poate cele mai generoase din cultura română, iubea oamenii cu un entuziasm de nedescris. Am aceste opinii de la profesorul meu Serafim Antropov, profesor de violoncel care a concertat, care l-a cunoscut, cei doi având o bună colaborare în domeniul muzicii de cameră. Deci, ceea ce a însemnat Enescu la vremea respectivă şi ce a făcut George Enescu pentru tânăra generaţie de compozitori, de muzicieni români este extraordinar. De exemplu Valentin Gheorghiu şi Ştefan Gheorghiu cei doi, să spunem interpreţi emblematici ai culturii române, au beneficiat de sprijinul lui George Enescu, pentru că i-a ascultat, le-a compus câteva scrisori de sprijin şi le-a oferit câteva burse la Paris. Iată cum George Enescu acolo, la Sinaia, a oferit acel flux de ajutor de care avem nevoie şi astăzi. Trebuie să adaug că proiectul, când l-am început, l-am intitulat Spirit enescian şi tradiţie europeană, spiritul enescian era acel tip de generozitate, chiar să spunem de "ofertă unilaterală de ajutor". Aşa l-am pornit şi eu. Şi l-am legat de tradiţia europeană, pentru că aveam nevoie de o legătură cu ceea ce se întâmplă în lume, care la noi era uşor necunoscută. Aşa am gândit corelarea dintre aceste două dimensiuni culturale: unul este generozitatea excesivă, să te dăruieşti într-un proiect de genul acesta, al doilea se referă la menţinerea unor coordonate foarte clare referitor la ce se întâmplă, la motivaţia pentru care conduci oameni într-o direcţie şi nu în alta. Ideea era să ne raportăm la ceva.


O.Ş-P.: Ce ne puteţi spune despre actuala ediţie?
M.C.: Într-adevăr în 2017 am ajuns la a 18-a ediţie a festivalului, aşadar la... majorat. Este o vârstă care ne onorează, care ne provoacă. Înseamnă că trebuie să ne dezvoltăm şi mai mult, să putem să dovedim prin ceea ce am realizat până acum că acest festival are viitor şi, mai ales în prezentul pe care l-am construit de ceva timp, reuşeşte să genereze pentru următoarele ediţii un festival veritabil care să poată să continue şi, mai ales, să convingă şi să atragă în zona Sinaia, acolo unde George Enescu a oferit, personal, ajutor pentru tânăra generaţie de muzicieni şi şi-a construit o casă. Asta aşteptăm şi noi de la societatea românească, implicarea în promovarea tinerilor, în educaţia lor şi, de ce nu, şi a publicului.


O.Ş-P.: Festivalul a început pe 8 august 2017 şi va ţine până pe 30 august 2017. Ca de obicei, avem concerte orchestrale şi concerte camerale. Ce ne puteţi spune despre concertele orchestrale? Cum vor fi ele pregătite? Ce este nou? Ce s-a maturizat în evoluţia acestui sistem de lucru pentru orchestrele de tineret?
M.C.: Festivalul a început în anul 1999 ca un eveniment restrâns. La început ţinea 4 zile şi în mod special erau organizate recitaluri de muzică de cameră, dar din anul 2008, în cadrul festivalului, s-a dezvoltat o adevărată şcoală de vară pentru tineri muzicieni, prin înfiinţarea primelor Orchestre Naţionale de Tineret ale României iar etapele lor au fost următoarele: 2008 - Orchestra Română de Tineret, 2010 - Romanian Sinfonietta Orchestra, cu o altă categorie de vârstă, mult mai tânără, iar în anul 2013, cea mai tânără orchestră, Orchestra Junior, cu copii între 12 şi 15 ani. Sunt prezente şi în această ediţie aceste trei orchestre naţionale de tineret la Sinaia, la care se adaugă Orchestra Naţională de Tineret a Olandei. În total vor fi peste 300 de tineri muzicieni, 3 orchestre româneşti şi una olandeză plus câţiva artişti invitaţi care nu fac parte din orchestră şi care participă la recitalurile camerale. Este o bucurie să vedem entuziasmul acestor tineri care participă la această serie de cursuri, într-un fel, de pregătire alături de cei mai importanţi muzicieni români - aici mă refer la dirijorii care vor pregăti aceste orchestre de tineret şi îi numesc pe maeştrii Cristian Mandeal, Horia Andreescu şi tânărul Gabriel Bebeşelea şi Orchestra Naţională de Tineret a Olandei care vine cu unul dintre cei mai reputaţi dirijori de orchestră din lume, este vorba de englezul Mark Wigglesworth. Solişti de marcă sunt prezenţi în 2017 la Sinaia. Este vorba de una dintre cele mai mari pianiste ale lumii - Elisabeth Leonskaja, de violonista olandeză Simone Lamsma, de ce să nu spunem pentru că de la începuturi, din anul 2008 au fost prezenţi la concertele noastre, muzicieni de anvergura maestrului Liviu Prunaru, unul dintre cei mai importanţi violonişti ai României, care vine la primul concert de deschidere al festivalului, oferind un concert cameral de excepţie.

 

O.Ş-P.: Fac o paranteză aici pentru a vorbi despre modul în care a fost pregătită Orchestra Română de Tineret încă de la prima apariţie, în 2008.
M.C.: Să ne gândim că o orchestră simfonică cuprinde în general între 70-100 de muzicieni. Să pregăteşti o orchestră de asemenea anvergură timp de 8 sau 10 zile la Sinaia, mai ales că pregătirea pe care ne-am imaginat-o şi care a fost pusă în practică oferea altceva faţă de ceea ce oferea statul român. Adică, pe categorii de grupuri de instrumente muzicale, am invitat profesori din afara României, români de origine care au trăit aceeaşi experienţă, au fost pregătiţi în sistemul de educaţie românesc, dar emigrând în alte ţări şi ajungând în poziţii extrem de importante în orchestre de top europene au trecut între timp prin alt tip de experienţă. Si aici trebuie să amintesc ajutorul pe care ni l-a oferit violonistul Liviu Prunaru, care a ajuns între timp concertmaestru al Orchestrei Concertgebouw din Amsterdam, prima violă de la Orchestra Radio Hamburg - Marius Nichiteanu, la contrabas - Dorin Marc, prim contrabasist al Filarmonicii din Munchen, primul trombonist de la Hamburg, prim oboistul de la Scala din Milano, la violoncel am fost eu alături de ei şi iată pregătirea devenea diferită pentru că aceşti tineri nu fuseseră suficient direcţionaţi în zona orchestrală.

O.Ş-P.: Iar toţi aceştia pe care i-aţi pomenit, erau persoane care majoritar îşi petreceau timpul în activitate de orchestră la momentul la care au ajuns alături de proiectul Orchestrei Române de Tineret. Chiar dacă şi-au continuat activitatea solistică sau camerală, în principal au activat sau activează încă în calitate de muzicieni de orchestră, în poziţii de lider de partidă.
M.C.: Aşa este şi de fapt a contat foarte mult, pentru că ei toţi au fost pregătiţi în sistem românesc, dar transformându-se, schimbând mentalitatea pe parcurs în cadrul orchestrelor în care activau la vremea respectivă, beneficiau de o experienţă foarte preţioasă. Pentru mine a însemnat foarte mult ca schimbarea lor de mentalitate să fie povestită şi tinerei generaţii de muzicieni.

O.Ş-P.: Festivalul se va încheia pe 30 august 2017 cu Orchestra Română de Tineret dirijată de Cristian Mandeal cu un program care apoi conduce către Festivalul Enescu. Aşadar, 30 august 2017, la Sala Cazino din Sinaia, Orchestra Română de Tineret dirijată de Cristian Mandeal, cu Andrei Licareţ solist. Ce apariţii va avea Orchestra Română de Tineret în Festivalul Enescu 2017, pentru că este vorba despre mai multe?
M.C.: În primul rând, multe dintre evenimentele pe care noi le producem la Sinaia cu orchestrele de tineret au fost exportate dintotdeauna şi către alte oraşe. În 2017, în afara de prezenţa la Festivalul Internaţional "George Enescu" de la Bucureşti, va mai fi şi un concert cu un program asemănător la Timişoara, tot în deschiderea Festivalului Internaţional "George Enescu", în data de 2 septembrie 2017, şi pentru că vorbim de programul pe care îl pregătim la Sinaia în cadrul Festivalului Enescu, el va fi prezentat ulterior în două seri la Sala Palatului. Este vorba de concertul din 2 septembrie 2017 - Timişoara în care componenţa orchestrei este identică, iar dirijorul este maestrul Cristian Mandeal şi solist Andrei Licareţ la pian, urmând ca în cadrul festivalului de la Bucureşti în data de 6 septembrie 2017, un concert în seria Mari Orchestre ale Lumii, orchestra să fie dirijată de dirijorul venezuelan Domingo Hindoyan, iar solist să fie pianistul Sergio Tiempo. Programul este alcătuit din Concertul nr. 1 pentru pian şi orchestră de Beethoven, iar în partea a serii se va cânta Simfonia a IX-a a aceluiaşi compozitor. La Timişoara vor fi pe scenă, alături de noi, Corul Filarmonicii din Timişoara, şi patru solişti români de anvergură europeană. Este vorba de soprana Mirela Bunoaică, mezzosoprana Aura Twarowska, tenorul Cosmin Ifrim şi basul Marius Boloş. La Bucureşti, distribuţia solistică este diferită, iar dirijorul şi solistul, aşa cum am spus, sunt alţii.

Un al doilea eveniment pe care noi îl pregătim la Sinaia şi la care Orchestra Română de Tineret va fi parte este unul dintre cele mai frumoase proiecte pe care le-am văzut eu, pe care o orchestră profesionistă le oferă unor orchestre de tineret. Este vorba de proiectul Orchestrei Royal Concertgebow Amsterdam şi acest lucru s-a întâmplat în ţările unde ei au fost prezenţi în cadrul unor turnee organizate în ultimii ani. Iată, acum se află la Bucureşti şi dorinţa lor a fost să includă în programul de închidere al Festivalului "George Enescu" din data de 24 septembrie 2017, în prima lucrare pe care o prezintă publicului - este vorba de Uvertura Euryanthe de Carl Maria von Weber, o orchestră combinată. Jumătate sunt muzicieni din cadrul Orchestrei Concertgebow Amsterdam şi jumătate vor fi muzicienii din cadrul Orchestrei Române de Tineret. Este un proiect cu totul şi cu totul special, pentru că şansa tinerilor români de a fi prezenţi pe scenă, în primul rând în cadrul unui festival de talia celui de la Bucureşti, în al doilea rând alături de o orchestră de talia Concertgebow Amsterdam, cu unul dintre marii dirijori ai lumii - este vorba de Daniele Gatti, şansa acestor tineri muzicieni de a crea alături de această orchestră este fabuloasă. Este minunat ceea ce le oferă ei tinerilor muzicieni din întreaga Europă şi nu numai, iar noi suntem printre privilegiaţii acestui proiect.

O.Ş-P.: Am înţeles că este vorba despre 27 de astfel de întâlniri.
M.C.: Nu cred că s-au întâmplat toate în mod asemănător, pentru că nu toate ţările membre ale Uniunii Europene au orchestre de tineret conturate. Multe dintre ţările respective nu au entităţi care să le ofere o participare jumătate-jumătate. In unele dintre cazuri, din ţările respective au participat doar câţiva tineri muzicieni la proiectele lor, dar noi avem şansa, împreună cu foarte puţine orchestre de tineret din Europa, să participăm chiar jumătate-jumătate, aşa cum şi-au dorit ei şi cum au lansat acest proiect.


O.Ş-P.: După Festivalul "Enescu" urmează toamna şi iarna. Mai există proiecte importante ale orchestrei?
M.C.: Tot ceea ce va urma după festivalul "Enescu" depinde de fondurile pe care le vom putea obţine pentru respectiva perioadă, după rectificarea bugetară care va avea loc în septembrie 2017. Avem proiecte pe care ni le-am propus şi care aşteptăm să se împlinească şi este vorba de participarea la un proiect extrem de important pe data de 4 octombrie 2017, când va avea loc proiecţia filmului Octav al regizorului Serge Celibidache. Muzica acestui film este semnată de Vladimir Cosma care va veni la Bucureşti cu această ocazie. În preambulul proiecţiei va avea loc un mini-concert în care vor fi interpretate părţi din muzica filmului, la Sala Mare a Palatului. Este un eveniment care se anunţă de mare anvergură şi mi-aş dori foarte mult să putem participa la acest proiect. În afara acestui proiect, mai avem în plan o deplasare la Istanbul cu ocazia Zilei Naţionale a României, în data de 5 decembrie 2017 şi în data de 29 noiembrie 2017 un concert cu totul special la Ateneul Român în care va debuta, într-un fel, proiectul naţional dedicat Centenarului Marii Uniri din anul 2018, un concert care va anunţa deja ceea ce se va întâmpla în anul 2018.

O.Ş-P.: Dar toate acestea depind de modul în care se va rezolva financiar susţinerea acestor ultime luni ale anului 2017. Mult succes!

(foto: Virgil Oprina)

Cele mai frumoase momente sunt când se termină un eveniment, am hălăduit pe străzi noaptea şi ne adunăm să vorbim


Oltea Şerban-Pârâu: Stăm de vorbă cu doamna Mihaela Păun, director al Centrului de proiecte culturale al Municipiului Bucureşti, la final de vară 2017, când multe instituţii de cultură sunt încă în vacanţă. Este vreodată ARCUB-ul în vacanţă?
Mihaela Păun: Nu. Am şi spus la un moment dat că o să scriem ARCUB non-stop.

"B-FIT in the street a avut un an de foc, ca să spun aşa, pentru că e prima ediţie în care festivalul a durat cinci week-end-uri"

O.S.-P.: Într-adevăr, vara lui 2017 a avut ca punct culminant festivalul B-FIT in the street, care a fost în luna iulie...
M.P.: B-FIT in the street a avut un an de foc, ca să spun aşa, pentru că e prima ediţie în care festivalul a durat cinci week-end-uri şi se pare că a fost bine, pentru că a avut timp să fie comunicat, lumea a avut timp să afle de el, n-am mai trăit frustrarea aceea că a ieşit un lucru minunat şi lumea a auzit de el, dar foarte multă lume nu l-a văzut, pentru că de obicei era programat într-un week-end prelungit, de joi până duminică şi te întâlneai cu multă lume, prieteni, cunoscuţi, le povesteai şi mulţi spuneau... unde, când a fost... Păi, week-end-ul trecut. Acum au avut timp, cinci week-end-uri la rând, oamenii practic au avut de cinci ori festivalul. Au fost programe diferite în fiecare week-end, au fost artişti diferiţi care au participat în paralel, care au avut evenimente în Piaţa Constituţiei, în Piaţa Universităţii, pe Calea Victoriei, în Centrul Istoric. La fiecare sfârşit de săptămână au fost spectatori fideli care au putut vedea de fiecare dată altceva, artişti care au venit din Italia, Franţa, Spania, Olanda, Luxemburg, o gamă de extrem de variată de spectacole.



(foto: Adi Bulboacă)



(foto: Mihai Paraschiv)

O.S.-P.: Au fost şi trupe din România?
M.P.: Teatrul Masca e singurul teatru care produce astfel de spectacole de teatru de stradă, dar nu acele spectacole mari, care implică mecanisme uriaşe, artişti agăţaţi la 40 - 50 de metri înălţime... Ei nu merg în zona de acrobaţie, dar e foarte bine că îi avem şi încurajez Teatrul Masca să continue. Ei deja şi-au făcut un spectacol foarte interesant numit Invazia cu insecte, cu nişte... oameni-insectă. Eu visez la o producţie românească pentru B-Fit, am cinci ani de când visez la o producţie românească de teatru de stradă, am aproape totul în cap, vizualizez povestea deja, ştiu cum arată, ştiu care sunt personaje-mecanism, care sunt personaje umane, care ar trebui să fie pe catalige... trebuie să iasă la un moment dat, pentru că prea se mişcă prin capul meu...




(foto: Alberto Grosescu)

O.S.-P.: Aşadar s-a dovedit o reţetă bună această formulă cu cinci week-end-uri succesive.
M.P.: Da, mărturisesc însă că mi-a fost un pic frică, a fost o idee care a venit dinspre doamna primar general, am avut o discuţie la care iniţial am avut unele reţineri, pentru că m-am temut în primul rând că e prea lung, că se diluează, că lumea nu va înţelege ce festival e ăsta, dacă e un festival, că e mai bine să fie concentrat... dar trebuie să mărturisesc că a avut dreptate, adică, în felul ăsta lumea a putut să primească mesajul, festivalul a fost mai prezent şi mai viu ca niciodată. Încă odată se dovedeşte, ca şi atunci când era doar un week-end, că este un eveniment iubit, un eveniment care s-a potrivit mânuşă cu Bucureştiul, pentru că au fost câţiva ani buni în care am încercat să aduc festivalul acesta în Bucureşti şi m-am lovit de rezistenţa altor administraţii care spuneau că nu e cazul, că e bâlci, că nu e ce trebuie pentru Bucureşti... Iată că am avut dreptate şi mă bucur, îl iubesc foarte tare.





(foto: Octav Drăgan)

"Mai am un vis: văd o Piaţă muzicală a Bucureştiului... permanentă"

O.S.-P.: Acum suntem în august 2017, în pline pregătiri de toamnă, pentru că luna septembrie 2017 este întotdeauna foarte bogată în evenimente, pentru că se întâmplă şi Festivalul "Enescu" şi Piaţa Festivalului, iar ARCUB-ul de fiecare dată a fost foarte implicat. Ce va însemna în 2017 Piaţa Festivalului "Enescu", ce pregătiţi publicului pentru Zilele Bucureştiului?
M.P.: Pregătim zece zile de evenimente stradale în Piaţa "George Enescu", în Piaţa cunoscută ca fiind Piaţa Festivalului; e vorba de zece seri de concerte live, este vorba de o piaţă amenajată ca o grădină de vară, ca o grădină înflorită în care publicul se va bucura nu numai de muzică live, dar şi de atmosfera creată de flori, de terasa unde pot să vină să bea o bere, unde pot să socializeze, să asculte muzică, practic ceea ce se întâmplă e că o parcare anostă, urâtă se transformă într-un spaţiu de socializare pe care eu îl visez permanentizat. Şi aici mai am un vis: văd o Piaţă muzicală a Bucureştiului - aici o să mă boscorodească cei care vor mai multe parcări şi au dreptate într-un fel, pentru că trebuie într-adevăr parcări în oraş, dar tare nu aş dori să văd această parcare în mijlocul Bucureştiului - şi aş vedea-o permanentizată ca o Piaţă muzicală. În sensul acesta am să fac o propunere, susţinută în spate de o schiţă de scenograf. Pentru că oricui îi arăţi, vizualizează mult mai bine cum ar trebui să arate această Piaţă, care să arate ca o amenajare semipermanentă. Asta va şi reduce bugetul, pentru că nu va trebui să aduc o scenă de fiecare dată, ci va exista o scenă permanent montată, vom aduce doar luminile şi sunetul, la fel ceea ce înseamnă terasa, nu va fi un cort, ci un pavilion frumos, elegant, cum am văzut la Viena. Şi visez să fie aşa din luna mai până în octombrie, muzică de toate felurile.

(foto: Alexandru Dolea)

O.S.-P.: O încercare de semi-permanentizare există şi acum, pentru că nu doar zece zile va fi Piaţa blocată, ci până la sfârşitul Festivalului "Enescu". Ce va găsi publicul acolo după ce se termină seria de concerte?
M.P.: După ce se termină seria celor zece concerte live, încep preluările din Sala Palatului şi asta e foarte frumos, pentru că cei care nu au reuşit să-şi cumpere bilet, abonament - am fost chiar în miezul acestei probleme cu abonamentele, în jurul meu a fost aproape o isterie, oameni care căutau, care îşi rezervau, care aveau nevoie de cineva care ştie pe altcineva, pentru că nu reuşeau să acceseze site-ul în acele minute... Mă gândesc că aceia care au suferit că nu au reuşit să prindă un bilet sau un abonament, vor putea veni în Piaţa care va rămâne la fel de bine şi frumos amenajată, unde vor fi preluări live din toate marile concerte, care vor fi transmise pe un ecran mare, ca la cinematograf, în Piaţă. Intrarea este evident liberă, ca şi la prima parte a evenimentului, cea cu concertele live. Înainte de lăsarea serii, vom avea un program pentru copii, pe care Piaţa Festivalului l-a avut de fiecare dată însă întotdeauna o problemă cu felul în care reuşeşti să organizezi repetiţiile pentru cei care urmau să concerteze live şi concertele copiilor. În felul acesta am găsit o soluţie foarte bună, am extras din cele zece zile programul pentru copii, l-am mutat în aceste seri înaintea transmisiunilor de concerte pe ecran şi în felul acesta am rezolvat problema şi am mulţumit pe toată lumea. Lucrăm cu şcoli de muzică, sunt foarte mulţi copii talentaţi, dornici să cânte, foarte mulţi părinţi şi mai îndârjiţi şi dornici să-şi vadă copii pe scenă în perioada Festivalului şi în felul acesta cred că vom reuşi să împăcăm mai multă lume şi să facem mai mulţi copii, părinţi şi bunici fericiţi.

O.S.-P.: În mijlocul acestei perioade, sunt Zilele Bucureştiului. Din punct de vedere muzical ştiu că Primăria Capitalei prin ARCUB pregăteşte o surpriză, poate nu fără precedent, dar pe care nu au mai avut-o de mult bucureştenii. Despre ce este vorba?
M.P.: E vorba de un concert cu soprana Angela Gheorghiu o surpriză foarte frumoasă şi pentru noi că a acceptat să vină, pe 15 septembrie 2017, un concert care va fi un mare eveniment, pe care ni l-am dorit mult. Vrem să o punem cât mai bine în valoare; ea e minunată, este o voce extraordinară, va fi pe o scenă superb amenajată, lucrăm cu o scenografă talentată, care deja pregăteşte o scenografie cu artişti vizuali, pentru că vrem cumva să îmbinăm clasicul cu modernul. Foarte tare ne dorim să nu fie un simplu concert. Vrem să rămânem cu totul în zona clasică, aceea cu o scenă amenajată cu flori, cu decoruri de operă, ci să ne ducem puţin în zona modernă, având în vedere că pe scenă avem clasicul în cel mai pur sens al cuvântului. Sper să ne iasă.

O.S.-P.: Pe 15 septembrie 2017, în Piaţa Constituţiei, cu Orchestra Filarmonicii "George Enescu"...
M.P.: Invitat Teodor Ilincăi şi la pupitru dirijorul Eugene Kohn, care vine de la New York. Vom avea şi o sonorizare pe măsură, pentru că este nevoie de o rigoare de nivel internaţional când vorbim de Angela Gheorghiu.

O.S.-P.: În momentul acesta mi-l imaginez ca pe un pandant al celebrului concert al lui Pavarotti care a avut loc în urmă cu mai bine de... 15 ani cred şi a adunat în acelaşi loc, în Piaţa Constituţiei, foarte multe energii pozitive.
M.P.: Va fi un eveniment frumos, un alt fel de a celebra cei 558 de ani de atestare documentară a oraşului.

"Din octombrie 2017 la ARCUB veţi veni la Clubul de jazz, să ascultaţi jazz"

O.S.-P.: Vor trece evenimentele outdoor din septembrie 2017 şi revenim în săli. ARCUB beneficiază de ceva timp de sediul din Gabroveni, care are o sală de teatru, mai multe spaţii conexe, organizează evenimentele muzicale... Vom avea şi în 2017 - 2018 o stagiune de teatru, una muzicală?
M.P.: Vom avea o stagiune de teatru în continuare, sunt producţiile pe care ARCUB-ul le are deja, sunt două premiere pe care le-am făcut anul acesta - Artists Talk în regia Geaninei Cărbunariu şi Plastic în regia lui Cristi Tudor Popescu -, sunt alte piese pe care le avem de 4-5 ani şi visăm la o continuare. Sper din suflet să avem continuitate în ceea ce priveşte teatrul, să putem produce mai departe spectacole, fără să avem pretenţia că suntem un teatru. Noi suntem un centru cultural, din acest motiv se întâmplă pe scena de la Hanul Gabroveni nu numai teatru, ci şi muzică... Avem o stagiune de jazz care s-a chemat iniţial "Jazzaj la ARCUB", ne-am tot jucat cu cuvintele, am luat de fiecare dată artişti care să fie curatorii acestui eveniment, pentru că nu avem pretenţia că ne pricepem la toate. Până anul acesta - de fapt până s-a încheiat stagiunea - a fost Lucian Ban care a dat titulatura Artist in Residence şi ea va rămâne aceasta, dar din această toamnă continuăm cu Mircea Tiberian. Până în 2018 el va fi curatorul seriei de jazz şi cred că va fi bine, pentru că jazz-ul este un gen muzical iubit, e adevărat că este nişat, dar sunt foarte mulţi iubitori de jazz, care au nevoie să se ducă să asculte nu numai în cluburi. Aici noi oferim alt tip de spaţiu şi este nevoie de acest tip de spaţiu, după cum am văzut.
În 2017 am avut o ediţie extraordinară a Festivalului de jazz, a fost o ediţie foarte bună, cu unii artişti câştigători de premii importanta, şi mai clasici şi mai puţin clasici, adică am avut americani câştigători de Grammy, dar am avut şi artişti care vin din India, am avut brazilieni care au venit cu influenţele lor tradiţionale... Jazz-ul poate fi în toate felurile, am avut şi un concurs de compoziţie pe jazz, dar în 2017 directorul artistic Teodora Enache a vrut un concurs de voci. Mi s-a părut puţin riscant şi m-am gândit că nu vom avea concurenţi, dar am avut inclusiv băieţi... şi fete, dar şi băieţi, şi a fost o surpriză foarte plăcută... S-a întâmplat aici, în subsolul Hanului Gabroveni, avem un spaţiu foarte frumos căruia noi îi spunem Sala bolţilor, pentru că sunt bolţile acelea de cărămidă specifice clădirilor din Centrul Istoric şi am făcut acolo o amenajare, ca un fel de club al festivalului, unde în fiecare seară s-a întâmplat concursul. Am avut o trupă profesionistă care i-a acompaniat, motiv pentru care am zis că ar fi foarte frumos să permanentizăm acest club de jazz şi din octombrie 2017 la ARCUB veţi veni la Clubul de jazz, să ascultaţi jazz.

O.S.-P.: Asta este o noutate. În afară de Stagiunea de teatru care continuă, este şi seria de jazz, iată o noutate... Clubul de jazz, mai sunt şi altele?
M.P.: Continuă, evident, programul expoziţional, care nu e o noutate, avem un program permanent pe care lucrăm cu un an înainte, tot cu un grup de curatori şi am încercat să aducem de fiecare dată lângă noi specialişti care vin cu expertiza lor, să ne sprijine, pentru că noi suntem buni organizatori, gestionăm bugete, facem promovare, dar conţinutul artistic trebuie să vină de la nişte specialişti, pentru că în felul acesta, în afară de faptul că eviţi contestaţiile, într-o oarecare măsură - pentru că întotdeauna e ceva de contestat, întotdeauna cineva vine cu o expertiză sau cu o cunoştinţă sau nişte cunoştinţe - pentru că, până la urmă, cercurile noastre de cunoscuţi sunt limitate şi de fiecare dată va fi cineva care ne va "certa"... Dacă ai în faţă un profesionist care nu poate fi contestat, se poate spune orice, dar faptul că omul acela nu e de meserie, nu poţi să-l spui. Şi atunci lucrurile se opresc şi în felul acesta este puţin mai uşoară viaţa noastră de gestionari de bugete publice, pentru că de fiecare dată apar contestatari... Nu vreau să mă plâng, dar realitatea este că nu toţi oamenii de la stat stau degeaba, se plictisesc sau nu au ce face... noi suntem nişte oameni de la stat care lucrăm în condiţiile unor agenţii sau multinaţionale, non-stop, fără un program, avem unul doar pe hârtie, dar în realitate programul nostru este foarte haotic, artistic şi dens.
Nu ne plângem, ne place, mie personal îmi place foarte tare, nu ştiu când începe ziua şi când se termină şi colegii mei la fel. De fapt, toţi colegii mei sunt într-un fel nişte artişti, inclusiv cei de la contabilitate... adică trebuie să ai o oarecare afinitate cu zona asta ca să îţi doreşti să fii contabil într-o instituţie ca aceasta, care lucrează non-stop, trebuie să fii la fel pe achiziţii publice, chiar dacă în realitate meseria ta este una foarte riguroasă şi într-un fel plicticoasă...

O.S.-P.: În acest domeniu mai puţin plicticoasă, pentru că trebuie să găseşti soluţii spectaculoase şi de moment...
M.P.: Chiar glumeam la un moment dat, spunând: cred că aş putea să fac cel puţin un spectacol de teatru foarte reuşit cu noi, am toate tipologiile, am putea face cu o distribuţie minunată cu colegii din ARCUB, să faci o dată aşa o producţie de teatru...

O.S.-P.: O zi şi o noapte la ARCUB...
M.P.: Apropo de "O zi şi o noapte..." am nişte amintiri simpatice de pe vremea când aveam sediul în partea cealaltă, în Batiştei... Cele mai frumoase momente sunt când se termină un eveniment, am hălăduit pe străzi până la unu-două noaptea şi ne adunăm toţi să vorbim... Era un restaurant la subsolul clădirii ARCUB şi se întâmpla că era o nuntă, noi eram înfometaţi, ne-am dus cu cerşitul şi ne-au dat ce mai rămăsese de la nuntă şi a fost foarte simpatic că ne adunam toţi acolo, să mâncăm şi să ne aduceam aminte ce frumos a fost... cum a fost în Piaţa Constituţiei, ce frumos a fost la evenimentul de la Banca Naţională, dar ce frumos a fost în Piaţa Enescu, dar cum a fost aia... acelea sunt nişte momente extraordinare, când se adună toată lumea, răsufli uşurat că ţi-a ieşit, că lucrurile au fost bine şi se adună toată echipa... Atunci îţi dai seama că de fapt merită, e momentul în care zici "data viitoare voi face aşa...", ai uitat că în urmă cu puţin timp înainte să se petreacă, ai zis că renunţi, că nu mai vrei, că te-ai săturat, că gata, până aici, e ultimul. Şi uite că astea sunt momentele care te fac să continui şi să vrei să mergi mai departe.

"Sper să intrăm în lucrările de reabilitare a clădirii ARCUB din Batiştei, pentru că este o clădire foarte frumoasă, monument istoric"

O.S.-P.: Şi pentru că am amintit de sediul din Batiştei...
M.P.: Sper din tot sufletul şi ţin pumnii şi fac o cruce mare şi mă rog să intru într-un curs normal cu pregătirile pentru a intra în lucrările de reabilitare a clădirii ARCUB din Batiştei, pentru că este o clădire foarte frumoasă, e o clădire monument istoric, pe care o iubesc foarte mult, chiar dacă am plecat de acolo pentru că am născut aici o clădire din temelii. Acolo cumva rămâne începutul, e o chestiune sentimentală, aşa că mi-am dorit de la început să ştiu că mi-am făcut datoria şi faţă de această clădire şi n-am lăsat-o aşa. Acum, e o clădire închisă pentru risc seismic, e o clădire frumoasă, monument istoric, am primit banii de la Primărie şi sunt foarte bucuroasă că deja Consiliul general a aprobat suma pentru reabilitarea clădirii, avem studiile de fezabilitate făcute încă din 2015, pentru că eu de atunci am spus că în momentul în care ne mutăm la Hanul Gabroveni, ne apucăm de cealaltă, iar când terminăm şi această clădire, ne întoarcem în Batiştei. Nu am putut să mă întorc imediat, adică în 2016, dar iată că în 2017 am primit buget, avem studiul de fezabilitate care spune cât costă, cât durează proiectul şi respectiv construcţia şi lucrăm cu o echipă de specialişti, de profesionişti pentru pregătirea concursului de soluţii, cu un juriu format din specialişti...

O.S.-P.: Şi când ar trebui să se încheie această poveste?
M.P.: Până la finalul anului 2017 aş vrea concursul, proiectul în sine poate să dureze undeva cam 6 luni... şi construcţia 18-20 de luni.

O.S.-P.: Deci undeva în 2020.
M.P.: Da, dar e pornită, iar eu merg cumva pe varianta optimistă, că Hanul Gabroveni a fost o clădire mai dificilă, pentru că era monument istoric clasă A, aflat în ruină şi lucrările au durat din martie 2012 până în septembrie 2014. Deci practic doi ani, doi ani şi ceva, ceea ce a fost aproape record şi mă gândesc eu că o lucrare ca cea din Batiştei, unde nu vorbim de o ruină, ci de o clădire cu risc seismic 2, care nu este atât de afectată s-ar putea să meargă mai repede. Merg pe varianta optimistă şi în felul acesta vom mai da în circuitul public o sală de 400 de locuri, ceea ce este foarte bine. Bucureştiul nu are săli, are foarte puţine săli, inclusiv de teatru, deşi variante s-au mai găsit în cluburi, în tot felul de beciuri, pivniţe, garaje... Oricum, Bucureştiul aşteaptă acea minunată sală de 2-3.000 de locuri, aşteaptă sala aceea de 10-12.000 de locuri...

O.S.-P.: Probabil că o să mai vorbim despre asta, pentru că e un subiect discutat de decenii... deja.

O ţară fără intelectuali şi gândire critică, fără cultură şi artă se îmbolnăveşte încet şi sigur

Cu ce începi să descrii un om care îşi împarte viaţa între teatru, cărţi şi radio? Actriţă de teatru şi de film, om de radio, profesionist desăvârşit al proiectelor de promovare a lecturii, cu licenţa şi un master la Paris III, Sorbonne Nouvelle, Institut d`études théâtrales, cu certificări în comunicare şi cu roluri în piese jucate la Nottara, Bulandra sau Teatrul Mic, realizatorul emisiunii Cărţile Şeherezadei, difuzate la Radio România Cultural şi directorul artistic al Audiotecii Şeherezadei, directorul Asociaţiei culturale Vis-a-Vis cu experienţă în presă şi jurnalism cultural, Adriana Moca pare să-şi dedice, în ultimii ani, extraordinarele forţe şi experienţe pentru a face ca cele mai bune cărţi să ajungă nu doar în casele, ci şi în inimile noastre.

Proiectul recent, care impresionează poate cel mai mult într-un prezent nu tocmai lin, este cel de promovare în 10 penitenciare din România, zi de zi, încă din 17 iulie 2017, a unor fragmente din opere literare româneşti şi universale, în lectura şi interpretarea actriţei şi iniţiatoarei proiectului, Adriana Moca.

Despre proiect, realizatoarea
Audiotecii Şeherezadei a spus: "Încercăm să aducem în spaţii închise valori morale şi culturale înalte care ar putea să contribuie la diminuarea tendinţelor de infracţionalitate ale persoanelor private de libertate. În acest sens, Şeherezada este un simbol al îmblânzirii prin ficţiune.

Despre pasiunea pentru cărţi, despre cum ne influenţează lectura şi despre aceste eforturi pe care pare că le depune un supraom, Adriana Moca ne povesteşte într-un interviu pentru LiterNet.ro
:


(foto: Ana Maria Moldovan)

Mihaela Pascu-Oglindă: Încep cu proiectul care, pe mine cel puţin, m-a impresionat cel mai mult. Din 17 iulie 2017, în nu mai puţin de 10 penitenciare din România, peste 5.000 de persoane private de libertate au plăcerea de a asculta zilnic fragmente din opere literare româneşti şi universale, în lectura şi interpretarea dumneavoastră. Cum aţi avut ideea acestui proiect şi ce impresii v-au fost împărtăşite până acum cu privire la acest demers? E un proiect pe termen lung?
Adriana Moca: Întrebările personale despre implicarea în viaţa societăţii produc idei, proiecte culturale sau sociale. Dacă nu-ţi este indiferent ce se întâmplă în ţara în care trăieşti, dacă manifeşti un minim grad de empatie faţă de lumea din jur, îţi spui: cum pot să contribui la... şi aici identifici sectoarele în care expertiza sau experienţa ta pot interveni şi produce o schimbare, măcar cât bobul de nisip.

Realizez de şapte ani o emisiune-pastilă la Radio România Cultural pe tema lecturilor, Cărţile Şeherezadei. Am încercat cu câţiva ani în urmă să propun RATB-ului un proiect cultural similar, în mijloacele de transport în comun. Mă gândeam că putem oferi împreună călătorilor câteva minute de lectură audio, care să le acorde un moment de reflecţie, poate de reverie sau, de ce nu, un posibil răspuns la o problemă care-i frământă. Educaţia nu se face doar în şcoli sau acasă şi nu se încheie la finalul facultăţii. Uneori, e chiar "simbolică" în spaţiile amintite, în sensul că şcoala doar înghesuie informaţii în capetele elevilor, iar în familie părinţii sunt fie nepregătiţi (sau tributari unei mentalităţi primitive), fie supraîncărcaţi de un program profesional. Şi chiar atunci când profesorii şi părinţii sunt responsabili, spaţiul public e invadat de insalubritate intelectuală şi artistică. Priviţi, vă rog, afişele stradale, ca să nu mai vorbesc despre televiziune. Totul e comercial, de vânzare, imaginile sunt nu de puţine ori discriminatorii, banale dacă nu de-a dreptul mediocre şi urâte. Iniţiativele culturale de calitate nu au încă anvergură la nivelul expunerii stradale, deşi există numeroase festivaluri, concerte, spectacole de teatru, expoziţii, librării. La acel moment, proiectul Cinci minute de lectură în oraş n-a găsit parteneriatul sperat cu RATB. Pentru asemenea gen de iniţiative e nevoie de colaborare între instituţii publice, de stat şi organizaţii culturale independente.

În această paradigmă a unui parteneriat am iniţiat şi proiectul Audioteca Şeherezadei pentru un public cu acces limitat la cultură, cel din penitenciare şi pentru cel tânăr din şcoli. Am avut noroc de data asta şi o surpriză extrem de plăcută să găsesc deschidere la conducerea Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, unde am cerut o audienţă ca un simplu cetăţean, pentru prezentarea proiectului, pregătind dosarul pentru concursul AFCN. Cele două doamne cu care am discutat acolo, Andreea Neagoe (ofiţer specialist în cadrul Direcţiei Reintegrare Socială) şi Ioana Morar (Comisar şef de penitenciare cu atribuţii de director general adjunct) au îmbrăţişat cu entuziasm propunerea şi, iată din iulie până în decembrie 2017, 30 de fragmente din cărţi excepţionale pot fi ascultate în peste zece penitenciare de pe tot cuprinsul ţării. Redau un fragment din scrisoarea primită de la ANP: "episoadele sunt în plin proces de difuzare şi totul decurge conform planificării realizate de fiecare unitate.

Reacţiile ascultătorilor au fost cât se poate de îmbucurătoare şi fiecare a rezonat diferit. Unii şi-au reamintit texte sau autori cunoscuţi, iar alţii au descoperit pentru prima dată, opere ale literaturii universale. Proiectul oferă posibilitatea "deconectării de la rutina zilnică, fie şi pentru o perioadă scurtă de timp" şi a reuşit stimularea apetitului pentru citit şi cunoaştere. Astfel, unii deţinuţi au solicitat de la bibliotecă textul integral sau au notat textele ascultate, iar în unele cazuri, au propus chiar redifuzarea unor materiale. Audiţia textelor a incitat la discuţii între deţinuţi sau între deţinuţi şi personalul de penitenciar. A fost apreciată calitatea materialelor şi mai ales ineditul activităţii, existând premise pozitive pentru continuarea acestui demers. Regăsiţi mai jos, câteva impresii cât se poate de sugestive:
"captivantă, relaxantă";
 "am văzut afişul la club. Acum ies zi de zi la plimbare pentru a mai auzi câte un episod. Mi se pare o idee genială şi sper să mai continue",
 "am rămas plăcut surprins de această iniţiativă. Sincer să vă spun, ascultând cu atenţie fiecare episod, m-am gândit că nu ar fi rău să încep să caut nişte cărţi, cele ale căror titluri au fost prezentate";
"Audioteca Şeherazadei are un puternic impact asupra ascultătorilor, o emisiune culturală din care îţi poţi lua doza zilnică de informaţii despre anumiţi autori.";
"Am auzit la radio, în timp ce eram în curte, prezentarea cărţilor. Cred că voi citi unele dintre ele";
"Mi se pare o iniţiativă bună, care poate aduce mulţi deţinuţi mai aproape de citit".

Administraţia Naţională a Penitenciarelor îşi propune să folosească aceste materiale şi în cadrul altor activităţi educative. De asemenea, ţinând cont de feedback-ul primit, precum şi de interesul altor unităţi penitenciare pentru activitate, intenţionăm extinderea difuzării acestor materiale." Citind emailul, mărturisesc că m-am simţit foarte bucuroasă şi cred că vom continua proiectul!

M.P.-O.: Ştiu că extindeţi acest proiect al Audiotecii Şeherezadei şi în şcoli şi licee. Aţi lucrat deja în cadrul unui proiect U.N.A.T.C. privind educaţia şi performanţa şcolară. Recent, în mediul online, aţi făcut o selecţie de titluri pe care vi le-aţi dori în manualele elevilor din România. Care sunt, în opinia dumneavoastră, valorile pe care astfel de cărţi le aduc în viaţa unui copil în plină formare? Şi ce ar trebui profesorii să facă pentru a-i întoarce pe copii spre lectură?


A.M.: Da, începând cu luna septembrie 2017, Audioteca Şeherezadei va fi ascultată în opt şcoli şi licee din: Brăila - Şcoala Generală Berteştii de Jos din satul Spiru Haret şi Colegiul Naţional Gheorghe Murgoci; Olt - Şcoala generală Ştefan Protopopescu din Slatina; Neamţ - Colegiul Naţional de Informatică Piatra Neamţ; Vaslui - Grupul Şcolar Profesional Petru Rareş, Bârlad şi Colegiul Naţional Cuza Vodă din Huşi; Bucureşti - Colegiul Naţional Elena Cuza şi Colegiul Naţional Iulia Haşdeu. Mai mult, am dorit să lucrăm împreună în atelierele de lectură performativă şi de manufacturare de fanzine, reviste sau cărţi-obiect create din colaje chiar de către copii. Aceste activităţi, pe care le susţin împreună cu Sanda Foamete (regizor) şi Smaranda Ilie (grafician) fac parte din structura proiectului, ca nişte extensii de creativitate la lectura pasivă din cadrul emisiunilor. Atelierele pot fi "importate" de şcoli, în măsura timpului şi a dorinţei profesorilor de a oferi spaţii de libertate de gândire, creativitate şi joc elevilor. M-am întrebat cum ar putea ajunge la ei valorile pe care aceste cărţi le conţin. Am făcut selecţii succesive şi încă aş mai adăuga autori pe listă. Sper că am reuşit să creez nişte minime repere literare obligatorii în bagajul de cultură generală şi să deschid o perspectivă către literatura universală, prea puţin predată în şcoli. Poate că aici profesorii ar putea interveni cu graţie şi persuasiune, să introducă autori şi titluri interesante, adaptate puterii de înţelegere. Micul prinţ sau Momo de exemplu sunt texte despre prietenie şi responsabilitate uşor de înţeles, cu mai multe paliere de lectură, în funcţie de vârstă. Poemele lui Eliot din Pisicoteca practică a lu' Moş Pârşu (The Old Possum's Book of Practical Cats) în excepţionala traducere a lui Florin Bican sunt delicioase, amuzante şi perfect inteligibile. Jurnalul Annei Frank, istoria mică a unei adolescente în contextul istoriei mari şi dramatice, vorbeşte despre gânduri şi sentimente general valabile, la fel povestea de dragoste dintre Romeo şi Julieta. Pescăruşul Jonathan Livingstone, o remarcabilă parabolă despre libertate şi depăşirea limitelor, e un text formator mai ales în perioada adolescenţei. Am încercat să aleg cărţi care să rezoneze cu universul interior al tinerilor, întrebându-i citind studii sau articole, discutând cu părinţi sau profesori, bazându-mă şi pe experienţe personale. Mi-am dorit să existe o resursă de informaţie accesibilă şi după încheierea proiectului, astfel că am realizat un site www.audiotecaseherezadei.ro pentru care mulţumesc echipei formate din: Nicu Ilie (webdesigner), Cătălin D. Constantin (fotografii şi interviuri), Cristina Rusiecki (interviuri), unde sunt arhivate o parte a emisiunilor precum şi o serie de dialoguri cu autori contemporani şi traducători.

M.P.-O.: Cum a înflorit pasiunea aceasta atât de înflăcărată pentru cărţi? Vă însufleţeşte şi însoţeşte aproape oriunde aţi fi şi orice aţi face. Pentru că există multe proiecte culturale cărora poate că le lipseşte această flacără veşnic aprinsă, cum credeţi că ar trebui să privească managerii culturali şi nu numai proiectele pe care le duc pentru promovarea lecturii? Ce pedale ar trebui apăsate cu mai multă forţă?
A.M.: Mamei mele îi mulţumesc pentru faptul de a-mi fi recitat Eminescu, la modul cel mai simplu, atunci când gospodărea. Ştiam strofe întregi din Luceafărul sau Somnoroase păsărele înainte să înţeleg ceva despre autor. La început, părinţii îmi cumpărau cărţi, apoi a devenit o obişnuinţă să cutreier librăriile. Aşa am crescut, deci nu cred că am vreun mare merit, a făcut parte din educaţia zilnică, fără să fie ceva ieşit din comun la acea vreme. Bunicii mei inventau tot felul de poveşti, adoram să stau verile la ei, la ţară, într-un pat înalt, plin de perne brodate, cu gutui în ferestre, ştergare cusute de mână şi un vraf de cărţi. Datorez mult familiei şi unei extraordinare profesoare de limbă română din gimnaziu, doamna Ulieru, cu listele ei nesfârşite de lecturi suplimentare şi zecile de compuneri pe care ni le cerea. Pot să spun că primele lecturi performative publice le-am făcut prin clasa a V-a când citeam cu glas tare la ora de română. Am făcut o şcoală banală, de cartier, cu copii săraci, care au abandonat studiile după cele opt clase, dar până şi aceia au rămas cu un strop de cultură generală. Era cumva imposibil să nu respecţi profesorul. Ca să revin la întrebare, editurile şi librăriile iniţiază evenimente interesante, întâlniri cu cititori, caravane de lectură... Dar, informaţia culturală, cum ziceam şi mai devreme, lipseşte din spaţiul urban. La Paris sunt afişe uriaşe în staţiile de metrou, de exemplu, cu texte sau imagini ale unor cărţi publicate. Sunt concursuri de poeme, afişate tot în metrou. Potenţialul cititor, de toate vârstele, are informaţia sub ochi, permanent, chiar dacă ea coabitează cu imaginile comerciale. Sau, să zicem că e într-o proporţie mai echilibrată. Oferta vizuală culturală şi artistică e extrem de bogată. La noi, acest tip de promovare lipseşte. E dezolant să mergi pe stradă, în centru sau în cartiere şi să vezi afişe oribile, rupte sau puse de-a valma, unele peste altele care vând... un mare nimic! S-a pedalat mult pe ideea că "o imagine face cât o mie de cuvinte". Atât de mult încât mă întreb dacă nu cumva cu fiecare imagine stupidă, pierdem / uităm câte o mie de cuvinte. O fi limbajul "sursă de neînţelegeri" cum zice Saint-Exupery dar dacă îl mai şi sărăcim, chinuim, prescurtăm, ne întoarcem în Comuna Primitivă... Această violenţă a mitocăniei şi prostului-gust se hrăneşte şi din neputinţa sau precaritatea exprimării de sine prin cuvânt. Numărul entităţilor publice, de stat care au în grijă cultura română (nu-s puţine) ar trebui să creeze constant apeluri de proiecte şi să le finanţeze corect, pe baza unor criterii corespunzătoare nevoilor publicului, cu transparenţă metodologică. Nu doar acum că sărbătorim Centenarul Marii Uniri. E nevoie urgentă de infuzie de capital în cultură, de oxigenul bunului simţ, de patriotism conţinut, nu doar de branduri şi sigle!



M.P.-O.: Care vă este cel mai drag moment din trecutul pe care îl împărţiţi cu Radio România Cultural, Cărţile şi Audioteca Şeherezadei?
A.M.: Emisiunea mea era programată, în primii ani, la ora 15 sau 16, pe un tronson orar mai de nişă, să zicem. Şi într-o zi am primit un mail de la Ioana Bâldea Constantinescu, realizatoarea emisiunii matinale Oraşul vorbeşte în care-mi spunea că a ales rubrica mea pentru a face parte din Oraş... am fost foarte bucuroasă... M-am simţit cumva răsplătită şi, onorată să fac parte dintr-o echipă de profesionişti atât de buni. Dacă mi-e îngăduit, mai am un moment tare, tare drag. Am citit, la un moment dat, un fragment dintr-o carte despre autism, Excentricităţi pe covorul de iarbă, semnată de Mihaela Rizea (şi apărută la editura Frontiera, ale cărei eforturi în sprijinul conştientizării şi modificării percepţiei asupra autismului le admir). Şi, am primit aproape instantaneu mesaje emoţionante despre impactul pe care lectura l-a avut asupra ascultătorilor. Sunt fericită când îmi spune cineva că şi-a cumpărat cărţile prezentate. Am sentimentul că e util ce fac. De la Cărţile Şeherezadei a pornit şi proiectul Audioteca Şeherezadei în parteneriat cu Radio România Cultural (graţie Adinei Dragomir şi lui Radu Croitoru). Să zicem că ne purtăm noroc, reciproc!

M.P.-O.: Există cărţi la care se întâmplă să reveniţi periodic? Stâlpi care v-au sprijinit, autori care au ştiut să vă ia de mână în momente esenţiale din viaţă?
A.M.: Sunt atât de multe cărţi noi sau pe care încă nu le-am citit, încât reîntoarcerile devin mai rare. Marquez este unul dintre favoriţi, poezia lui Emily Dickinson mă emoţionează de fiecare dată, recitesc pasaje din Erich Fromm sau Ortega y Gasset. În perioada studiilor mele în Franţa (Institut d'Etudes Theatrales, Paris III) cărţile de psihologie m-au ajutat imens în înţelegerea complexului de inferioritate est-european sau a traumelor personale despre care aici, în România, vorbim rar! Trecem prin perioade de tristeţe, de întâmplări nefericite care lasă amprente emoţionale. Ca să le înţeleg, accept şi depăşesc am citit Boris Cyrulnik, Erich Fromm, Adler, Catherine Bensaid, Clarissa Pinkola Estes, Christophe André şi mulţi alţii. Perioada de doi ani şi jumătate petrecută la Paris a fost dedicată prioritar lecturilor de psihanaliză şi psihologie. Mă bucur să văd că multe din aceste titluri sunt traduse, de aceea sunt abonată la editura Trei:)!

M.P.-O.: Nu avem studii concrete privind piaţa de carte, obiceiurile de lectură sau preferinţele cititorilor români. Pe la colţuri editoriale, se şopteşte însă adevărul pe care parcă nu se îndură mai nimeni să-l strige tare şi răspicat: suntem pe ultimele locuri la toate aceste capitole. Ce poate face fiecare dintre noi pentru a promova lectura? Avem la îndemână resurse pe care să le putem folosi pentru a echilibra cât de cât balanţa?
A.M.: Conform Barometrului Cultural din 2015, 36% dintre români la nivel naţional nu cumpără cărţi pentru că nu citesc, 38% nu au citit nici o carte în timpul anului de referinţă. Deşi consideră că cititul şi ascultatul radioului sunt plictisitoare, 46,4% dintre tinerii de 14-19 ani, apreciază că lectura stimulează creativitatea, în special lectura cărţilor din afara programei şcolare. Nu e prea îmbucurător, dar nu e încă dezastruos! De aceea, iniţiativa AFCN de a introduce aria tematică "promovarea culturii scrise" (unde am şi câştigat cofinanţarea proiectului Audioteca Şeherezadei) este extrem de importantă şi ar trebui menţinută pe termen lung. De asemenea, proiectele independente pot colabora pe diverse paliere cu editurile (subdimensionate la capitolul "resurse umane" alocate promovării şi care, cu toate astea, merită felicitări). Nu în ultimul rând, un curs de "literatură universală" în şcoli, măcar opţional. Crearea unui climat de relaxare în jurul lecturii în instituţii de învăţământ, şi încurajarea copiilor pasionaţi. Din obligaţie, nu citeşte nimeni! În liceul Cantemir, profesoara noastră de română, d-na Aurelia Marinescu îl invita periodic pe fostul ei elev, Mircea Cărtărescu, la un cenaclu literar pe care-l organiza. Când citea el, noi nu mai îndrăzneam să deschidem gura, fiind prea emoţionate! Dar îl aşteptam cu bucurie. Pe de altă parte, figura intelectualului în spaţiul public e o prezenţă discretă spre inexistentă. Atunci când apare totuşi, sar din umbra anonimităţii tot felul de indivizi care înfierează cu mânie proletară discursurile inteligente şi pertinente. Mă uimesc de fiecare dată comentariile obtuze sau scrisorile publice adresate lui Pleşu, de către fiinţe al căror nivel de argumentare nu depăşeşte şcoala primară. Omenirea a progresat raportându-se la modele de cultură şi civilizaţie. Societatea românească nu le oferă locul meritat, adică în primele rânduri ale politicilor publice. Dimpotrivă, le camuflează, chiar le distruge reputaţia pentru a modifica percepţia asupra lor şi a le înlocui cu figuri de cancan. Copiii le vor urma pe acestea din urmă, în absenţa modelelor de succes din zona culturii. O ţară fără intelectuali şi gândire critică, fără cultură şi artă se îmbolnăveşte încet şi sigur din cauza frustrărilor, complexelor, resentimentelor, resemnărilor! Se transformă într-o bombă cu ceas, iar istoria contemporană are exemple notorii de explozie din acest motiv.

Marea literatură se naşte din excese


(Radu Vancu, poet & traducător)

Sfîrşit de iulie 2017. Sînt tot mai sîcîită de arşiţă. Mi-a plăcut vara dintotdeauna, dar nu prin birouri încinse în care porneşti aerul condiţionat doar cu ţîrîita, ca să nu ai capul cît o baniţă sau să te lase vocea cînd ţi-e lumea mai dragă. Seara în schimb, e bine. Fug cît pot de des la doi paşi de casă, pe malul Someşului, şi citesc. Nu-mi vine să las cartea din mînă şi stau acolo pînă cînd cade întunericul şi nu mai disting literele. M-a cucerit de la bun început şi mă ţine captivă pagină, după pagină, după pagină. Un jurnal citit pe nerăsuflate? Cam aşa ceva, căci autorul are talent cu carul, este şi hîtru atît cît trebuie, scrie proză ca şi cînd ar fi un poem şi mă lasă să pătrund nestingherită în universul lui cotidian. Îmi place tot mai tare felul lui de a scrie serios fără a se lua mereu prea în serios, de a fi erudit fără a fi scorţos sau obositor. Sînt de acord cu el sau îl dezaprob uneori cînd vine vorba despre cîte un scriitor, mă suprinde plăcut implicarea lui civică, îi admir stilul şi mai cu seamă sinceritatea. E nevoie de ceva curaj, cred, ca să povesteşti deschis, aşa cum face el, despre perioada în care şi-a înecat amarul în hectolitri de alcool pentru că tatăl i s-a sinucis sau ca să dezvălui inconvenientele intime, de natură fizică, pe care ţi le provoacă trupul bolnav. Mă fascinează figurile celor trei poeţi care revin obsedant în acest jurnal: Mircea Ivănescu, John Berryman şi Claudiu Komartin. Scrie cu tandreţe despre relaţia cu fiul său Sebastian, născut la vreme ca să-i dea un nou rost în viaţă şi să-l vindece de alcoolism, despre întîlnirea cu alţi scriitori, despre lecturile lui. Despre viaţa lui, cu bune şi cu rele.

Zodia Cancerului, Jurnal 2012-2015. Autor Radu Vancu. La capătul celor aproape 350 de pagini, rămîn cu impresia că ne ştim de cînd lumea, şi totuşi nu-l cunosc. E sibian, poet înainte de toate, traducător, eseist, profesor. Născut sub semnul racului, al cancerului ce a dat şi numele volumului a cărui lectură m-a încîntat aşa de tare. Trei sînt cancerele la care se face referire în titlu: cel al lipsei de inspiraţie (spune că nu mai poate scrie poezie, aşa că se refugiază în genul autobiografic), cancerul la colon de care se teme că suferă (din fericire, diagnosticul a fost infirmat), şi "cancerul" politic al societăţii româneşti. Îmi încolţeşte gîndul că trebuie să îl cunosc pe Radu Vancu şi să-i mulţumesc personal pentru cartea asta minunată, ca o seară răcoroasă de vară.

August 2017. Planuri de vacanţă. Pe lîngă o călătorie scurtă, dar intensă în Italia, se conturează şi un drum pînă la Sibiu, să vedem (în sfîrşit
!) Faust-ul lui Purcărete, reluat cu talentatul actor clujean Miklos Bacs în rolul titular. Două visuri deodată? Oare îl pot întîlni în acelaşi weekend şi pe Radu Vancu? Da, pot!

Sfîrşit de august 2017. Mă întorc din Italia într-o joi, bucuroasă că, deşi nu era în plan, am revăzut şi Florenţa. Ruptă de oboseală, după ce am umblat într-o zi cît alte dăţi în şapte şi cîteva dimineţi la rînd m-am trezit cu noaptea-n cap să prind trenuri şi avioane. Vineri după-masa urma să fiu la Sibiu, pentru întîlnirea cu Radu Vancu. Anunţă că nu ne putem vedea după-masa, cum mă socotisem eu că ajung, ci la amiază. Pentru o clipă, mi se pare că nu sînt capabilă să mă mai trezesc încă o dimineaţă la ore imposibile. Ba da, sînt! Iau decizia să pornesc mai devreme din Cluj ca să ajung la timp. Cînd îţi doreşti cu adevărat ceva...

Început de septembrie 2017. Buimacă de somn, pe drumul spre Sibiu. Îmi scot din rucsac Jurnalul pe care l-am luat cu mine, îl răsfoiesc şi mă năpădesc stările pe care le-am avut atunci cînd l-am citit. Încerc să îmi ordonez în minte întrebări şi teme de discuţie. Îmi scot carneţelul şi le notez cu stiloul pe genunchi. Cînd maşina intră în oraş, prima clădire pe care o recunosc pe stînga este Hotelul Continental. Îmi amintesc că de acolo voia să se arunce Radu Vancu şi chestia asta are darul de a-mi limpezi mintea şi de a mă pregăti pentru întîlnirea cu el. Îi spun în gînd: "ok, am ajuns!"

O oră mai tîrziu, îi întind mîna, mă prezint şi-i spun cît de tare mi-am dorit să stăm de vorbă. Mă conving din primele minute că Radu Vancu este exact aşa cum l-am perceput din paginile cărţii sale: un om cald şi generos, un povestitor admirabil, ce vorbeşte cu pasiune despre literatură şi nu ratează nici o ocazie de a se lua şugubăţ peste picior.

Pornim înregistrarea.


Anca Mureşan: Jurnalul dumneavoastră este o confesiune, aproape o spovedanie. Care este limita sincerităţii atunci cînd scrii jurnal, cît de mult dezvălui din tine şi cît se poate încrede cititorul în mărturisirile unui scriitor care îşi publică jurnalul?
Radu Vancu: E de fapt problema centrală a oricărui jurnal: cît e creditabil din vocea aceea care pare că spune fără filtru, fără camuflaj, fără coduri de siguranţă activate ce se petrece cu ea. Unii teoreticieni ai genului biografic spun că şi jurnalul e ficţiune, că vocea care vorbeşte acolo e inventată, la fel ca un personaj dintr-un roman. Pretinde că notează sincer ce i se întîmplă, dar de fapt se construieşte pe sine ca personaj. În ce mă priveşte, cred că am fost mai degrabă un fel de stendhalian, un om care notează cît mai sincer şi exact, cît mai "la firul ierbii" ce se petrece cu el. Nu m-am gîndit nici o clipă că fac ficţiune sau literatură, în sensul acesta al invenţiei de personaje şi lumi, ci am încercat, ca la spovedanie, cum spuneaţi, să notez ce s-a petrecut cu mine în acei ani. Pentru mine, literatura nu are alt sens în afara genului biografic. E un spaţiu în care te poţi duce cu toată fiinţa ta şi să transformi aceste depozite interioare ale tale în ceva care să comunice şi celorlalţi.

A.M.: Dar stilul este unul "căutat", în momentul în care v-aţi apucat să scrieţi jurnal v-aţi gîndit că-l veţi publica?
R.V.: Aş fi ipocrit să spun că nu. E un clişeu al autorilor de jurnal să spună că scriu doar pentru ei sau pentru ei şi Dumnezeu, dacă-s mai mistici. Însă din momentul în care începi să îţi supraveghezi fraza şi să "faci stil", cum spuneaţi, din momentul acela, gîndul secret al publicării e undeva în spatele minţii tale, chiar dacă nu vrei să admiţi asta. De ce ai face fraza frumoasă şi cît mai expresivă, de ce ai împodobi-o, dacă nu cu gîndul că va ajunge cîndva sub ochii altcuiva? Cu siguranţă, gîndul că va fi publicat l-am avut de la bun început, de cînd am început să bibilesc frazele, să fac din ele stil. Însă am încercat să nu las stilul să devină falsificator al acelei sincerităţi despre care vorbeam. Dacă am avut de ales între a face fraza mai frumoasă minţind ceva, înflorind, cum se spune, sau a fi precis şi mai puţin caligraf, am preferat precizia.

A.M.: Vreau să vorbim un pic despre grafomanie, vă numiţi un grafoman.
R.V.: Da.

A.M.: Cînd apucaţi să scrieţi aşa de mult, să traduceţi, să citiţi aşa de mult, să predaţi cursuri la facultate? Cînd aveţi timp pentru toate?
R.V.: Nu pot da un răspuns univoc pentru că cititul şi scrisul sînt lucruri foarte diferite. Presupun cantităţi diferite de timp, cantităţi diferite de investiţie personală şi moduri diferite de a te investi în ele. În ce priveşte scrisul, am început să scriu cu adevărat foarte mult din momentul în care am abandonat alcoolul, din 2009...

A.M.:... mie îmi place cealaltă exprimare pe care o folosiţi în jurnal, "alcoolul v-a abandonat pe dumneavoastră"!
R.V.: Da, sau poate el m-a abandonat pe mine. În orice caz, nu-i port nici resentimente, nici admiraţie excesivă. Şi-a făcut treaba într-o perioadă în care credeam că am nevoie de el, apoi, ca un prieten care înţelege că şi-a făcut treaba, dar mai are de mers şi prin altă parte, n-a mai insistat şi s-a retras. Dar a rămas o cantitate foarte mare de timp în urma lui. Cînd bei, nu-ţi dai seama de asta, dar petreci multe ore în crîşmă sau cu prietenii în alte locuri şi ziua trece fulgerător. Cum spune Ion Mureşan într-un poem: cînd stau alcoolicii-n crîşmă, "pînă la prînz de trei ori se face toamnă, şi de trei ori se face primăvară, de trei ori pleacă păsările în ţările calde", se schimbă anotimpurile şi alcoolicul nu-şi dă seama. Cînd nu mai bei, constaţi că ziua are 24 de ore şi ai senzaţia că se scurg îngrozitor de greu, că timpul are o viteză înnebunitor de lentă şi tu nu poţi face faţă acelui infern de timp, acelor dune uriaşe de secunde, decît dacă bei. Acesta este jocul pervers pe care îl face alcoolul cu mintea ta. De aceea m-am îndreptat instinctiv către scris. Aşa mi-am administrat eu timpul rămas în urma alcoolului, transformîndu-mă într-un grafoman. Mai în glumă, mai în serios, chiar asta sînt, mă comport ca un grafoman care scrie întruna, îi face plăcere să scrie şi nu prea îi pasă de calitatea scrisului său. E drept că ultima parte a caracterizării nu mi se aplică neapărat: mă interesează totuşi cum scriu. Cu toate astea, nu mă blochez dacă o frază nu-mi iese perfect, căci în dorinţa de perfecţiune e ceva sterilizant. Toţi decadenţii, toţi estetiştii şi calofilii excesivi au scris extrem de puţin. Uitaţi-vă de exemplu la Mateiu Caragiale sau la Barbey d'Aurevilly. Există sterilitate care vine dintr-un purism al frumosului. Dacă simt că fraza mă blochează, trec peste ea, scriu în continuare şi-apoi revin. Asta le spun şi scriitorilor mai tineri: întîi scrieţi şi apoi tăiaţi.

A.M.: În cazul dumnevoastră, alcoolul a ajutat la inspiraţie?
R.V.: Nu. Nu ajută, însă acesta e un clişeu cultural greu de eliminat. Lumea e convinsă că Nichita bea cantităţi enorme de vodcă şi după aceea scria poeme metafizice. De fapt, scria tot cînd era lucid, cînd era băut dicta şi versurile nu erau la fel de bune. Scrisul presupune luciditate. Întrebat care e principala calitate a unui poet, Baudelaire a spus "sîngele rece". Sigur că e nevoie şi de alte calităţi, dar are perfectă dreptate: scrii fiind lucid. Cînd beam, mi s-a întîmplat să fi trăit mai intens unele lucruri, se poate întîmpla şi asta, - deşi după o anumită cantitate alcoolul te amorţeşte de fapt, îţi dă în cap ca măcelarul vitei înainte de tăiere -, dar pînă la punctul acela îţi dă senzaţia că îţi exacerbează receptorii. Şi într-o anumită măsură e adevărat: o cantitate mică de alcool poate face asta, însă îţi ia luciditatea. Fără ea, nu poţi scrie. Notam uneori poeme seara, cînd eram băut, şi credeam că sînt foarte bune, dar dimineaţa constatam că sînt cel mult mediocre. Exact asta a fost şi prejudecata mea cînd n-am mai băut. Mi-era teamă că n-o să mai pot scrie. Or, e tocmai pe dos: am avut mai mult timp pentru scris şi am avut mai multă luciditate.

A.M.: Nu ştiu dacă am dreptate, dar eu v-am perceput din lectura Jurnalului ca pe un om al extremelor şi al exceselor, deopotrivă. Adică ori aţi băut foarte mult, ori acum nu mai beţi deloc. Ori aţi vrut să vă sinucideţi, ori spuneţi că vă este frică de moarte.
R.V.: Da, sînt total de acord cu asta. Literatura se naşte din exces, cum spunea Blake în versul acela frumos: "cărarea excesului duce către palatul înţelepciunii". Eu nu vreau să devin înţelept, mi s-ar părea plictisitor, dar sînt sigur că excesele dau naştere marii literaturi. Însă nu-mi plac scriitorii care cred că trebuie să fii excesiv în viaţă şi nu în scris, cei care sînt dispuşi să sacrifice orice şi pe oricine pentru scrisul lor, cu scuza că din asta se naşte creaţia. Nu în sensul ăsta trebuie să fii excesiv. Am avut norocul să cunosc cîţiva scriitori cu adevărat mari: Mircea Ivănescu, Mircea Cărtărescu, Patapievici. În viaţa de zi cu zi, toţi sînt oameni foarte naturali, echilibraţi şi fireşti în relaţia cu ceilalţi, deşi sînt fiecare excesivi în scrisul lor. Cum zice John Berryman, atunci cînd scrii, trebuie să ajungi să nu mai ai piele psihică, să ieşi din epiderma propriei gîndiri, dar în ciuda acestui lucru să rămîi un om normal, să nu ai o aură genialoidă deasupra capului. Nu trebuie să fii îndrăgostit prea tare de prezenţa ta în lume.

A.M.: Voi lega acum două dintre temele despre care vreau să vorbim. Una este sinuciderea, aş vrea să vă întreb dacă credeţi că este nevoie de curaj pentru a recurge la acest gest extrem, iar cea de-a doua este un citat din Jurnalul dumneavoastră: "cu cît eşti mai aproape de epicentrul traumei, cu atît eşti mai protejat", frază scrisă pe cînd aţi fost la un simpozion Berryman.
R.V.: Îmi amintesc de acest pasaj. La acel simpozion, fosta soţie a lui Berryman a venit şi s-a aşezat lîngă fereastra de unde se vedea podul de pe care s-a aruncat el şi pe toată durata simpozionului a privit fix acel punct, cu linişte pe faţă. Mi-am dat seama că, paradoxal, e cumva protejată în locul acela. Probabil de aceea nici nu a plecat din Minneapolis, deşi în mod sigur fiecare colţ din oraş îi amintea de el. Cît despre Ivănescu, el avea culpa supravieţuitorului, după ce fratele lui mai mare s-a sinucis. În momentele de confesivitate, se întreba de ce fratele său a avut curaj să o facă şi el nu. Nu ştiu dacă e vorba de curaj, sînt sigur că nu e vorba în mod decisiv nici de curaj, nici de laşitate. Sinuciderea e singurul răspuns pe care crezi că îl găseşti la un moment dat. Şi e o iluzie să crezi că poţi să o domini sau să o abandonezi cînd vrei tu.

A.M.: Cum se împacă traducătorul Vancu cu poetul Vancu? Cît din ceea ce traduceţi intră mai apoi în versurile proprii şi cît de mult din personalitatea dumneavoastră răzbate în poezia pe care o traduceţi?
R.V.: Există două feluri de traducători de poezie. Cei care personalizează foarte mult textul, cum este de exemplu Şerban Foarţă cînd traduce Eliot sau Cartea lui Iov. Apoi e traducătorul ce încearcă să rămînă invizibil, să îşi estompeze prezenţa cît mai mult şi să îţi dea iluzia că citeşti direct textele celui pe care îl traduci în limba ţintă. Sigur că e o utopie, dar acesta ar fi idealul de traducere. Eu, personal, optez pentru a doua soluţie. E adevărat că nu-i uşor, dar e necesar să îţi suspenzi orgoliul şi să nu ai vanitatea de a-ţi marca prezenţa în text. Există şi cealaltă mişcare, te transformi într-un intertextual: textele pe care le traduci intră apoi în poezia ta, tocmai pentru că te gîndeşti atît de mult la ele şi la cum să le faci să sune mai bine. E absolut necesar pentru un poet să fie şi traducător, toţi poeţii mari au şi tradus, Pound, Eliot, Rilke, absolut toţi. Faptul că traduci te face să vezi literatura sub altă incidenţă, se schimbă tot în universul tău. Iar atunci cînd o faci bine, nu doar tu traduci un autor, ci şi autorul respectiv te va "traduce" pe tine, te va transforma într-o altă variantă a ta. Traducerile au contribuit la marile revoluţii ale modernităţii.

A.M.: Aveţi vreun ritual legat de scris?
R.V.: Nu. Pot să scriu în orice contexte. Ar fi preferabil în spatele unei uşi închise, singur într-o cameră. Dar mă descurc şi fără asta, provin dintr-o familie numeroasă, sîntem 5 fraţi, eu fiind cel mai mare, şi trebuia să îmi fac temele în timp ce ei se jucau şi se fugăreau. Nu mă deranjează zgomotul.

A.M.: Puteţi scrie inclusiv pe şerveţele?
R.V.: Nu pot, pentru că au hîrtia proastă.

A.M.: Locul preferat de citit?
R.V.: Întins în pat, dar e drept că există şi riscul să adorm. Recent, soţia mea a cumpărat un fotoliu de la IKEA care-mi place foarte mult, cred că ăsta va deveni locul preferat.

A.M.: Cu cine dintre personalităţile pe care nu le-aţi cunoscut, fie în viaţă, fie nu, v-ar plăcea să beţi o cafea?
R.V.: Foarte intrigant e Eminescu. Pe lîngă faptul că-mi place enorm poezia lui, cred că era foarte convivial şi plăcut să stai la o cafea cu el, mai ales că nici el nu bea alcool decît foarte puţin, deci ne-am potrivi. Cred că din literatura noastră e autorul la care e cel mai important să facem efortul ăsta de a-i construi o imagine umană, aşa cum era el: cald, prietenos şi foarte reactiv. E îngrozitor că l-am transformat prea mult pe Eminescu într-o statuie bună pentru academicieni şi politicieni.

A.M.: Care vi se pare cel mai frumos oraş din lume, în care aţi putea trăi?
R.V.: Îmi plac orăşelele din Bretania, Guingamp sau Saint-Brieuc, nu cu mari merite culturale, dar foarte frumoase. Îmi place şi Ljubljana foarte mult, e şi suficient de mic ca să te simţi confortabil, şi suficient de capitală ca să te bucuri de toată infrastructura culturală. Cam asta ar fi. Sau un orăşel din Bretania sau Ljubljana. Sau Sibiu, dacă nu se poate altfel.

A.M.: Ce vers pe care nu l-aţi scris dumneavoastră, dar aţi fi vrut să îl scrieţi, vă vine prima oară în minte?
R.V.: Un vers din Ivănescu: "ce frumoasă e moartea". Îmi place apoi teribil primul vers de mare poezie a lui Eminescu, cronologic vorbind: "braţ molatic ca gîndirea unui împărat poet". E acelaşi procedeu pe care îl va utiliza mai apoi Nichita în "ea era frumoasă ca umbra unei idei". Iată, trei versuri minunate.

A.M.: Care este calitatea pe care o apreciaţi cel mai mult la un om?
R.V.: Căldura lui umană, e cel mai important lucru. Ceea ce se numea tradiţional şi utopic bunătate. Cred că inteligenţa este supraevaluată. În plus, sînt puţini oameni cu adevărat inteligenţi, despre care se poate spune că sînt geniali. Şi există suficienţi oameni pe care inteligenţa nu i-a ajutat la nimic. Inteligenţa e indiferentă la morală şi la căldura umană. Cunoaştem cu toţii atîtea jigodii inteligente, că e clar că este o calitate secundară.

A.M.: Ce nu suportaţi la un om?
R.V.: Răutatea. Fie sub forma agresivităţii şi violenţei, fie a minciunii. Toate acestea sînt avataruri ale răutăţii şi ne fac distructivi ca specie.

A.M.: Se include aici "răul cu faţă umană, care doarme cu tine în pat şi mănîncă cu tine la masă"?
R.V.: Da. Este acel vers cutremurător al lui W.H. Auden care ne arată că monştrii sîntem noi, de fapt.

A.M.: Care este cea mai importantă calitate a dumneavoastră?
R.V.: Faptul că am găsit-o la timp pe soţia mea şi că fiul meu mă suportă.

A.M.: Şi cel mai mare defect?
R.V.: Al meu? Vanitatea, poate. Sînt şi altele, dar să zicem vanitatea.

A.M.: Cel mai mare regret pe care îl aveţi?
R.V.: Că a murit tata. Dar nu pot schimba asta.

A.M.: Cea mai mare spaimă, temere pe care o aveţi?
R.V.: Că cei dragi vor muri şi ei. Nu pot să admit asta, dar, nici în acest caz, nu poţi să schimbi nimic.

A.M.: Şi cel mai nebunesc vis? În sensul de îndrăzneţ.
R.V.: Al meu? (Rîde) Nebunesc? Să-mi iau permisul de conducere cîndva. (Rîdem amîndoi) Asta chiar ar fi o îndrăzneală şi o nebunie excesivă.

A.M.: Raţional sau romantic?
R.V.: Vanitatea zice romantic, biografia zice raţional.

A.M.: Comedie sau dramă?
R.V.: Hmmm, greu de ales. Dacă acceptăm că Furtuna lui Shakespeare e şi comedie sau că Ionesco e şi comedie, atunci comedie.

A.M.: Shakespeare sau Beckett?
R.V.: Iată, sîntem pe-aproape. Pentru mine şi Beckett are multă comedie.

A.M.: Bacovia sau Ion Barbu?
R.V.: Bacovia, decisiv. (Rîde din nou, poate pentru că se lasă prins în acest mic chestionar, de joc al dualităţilor)

A.M.: Nichita sau Blaga?
R.V.: Nichita.

A.M.: Costum şi cravată sau tricou?
R.V.: Tricou sau cămaşă fără cravată.

A.M.: Bach sau Bob Dylan?
R.V.: Bob Dylan.

A.M.: Marilyn Monroe sau Sophia Loren?
R.V.: Nu ştiu, mă mişcă mai mult Sophia Loren ca prezenţă fizică iar ca destin, bineînţeles, Marilyn Monroe. Însă doar ca destin.

A.M.: Blonde sau brunete?
R.V.: Brunete.

A.M.: Făgăraş sau Riviera franceză?
R.V.: N-am fost încă pe Riviera franceză, iar Făgăraşii i-am bătut deja de prea multe ori. Dar ca să fie bucuroasă soţia mea, Făgăraş.

A.M.: Bere sau vin?
R.V.: Nici una. Aaaah, pe vremea cînd consumam? (Încuviinţez tacit) Bere. Vinul e mai bun, evident, e o băutură superioară, cu un etos incomparabil mai complicat decît al berii, dar cei care beau autodistructiv, cum beam şi eu, preferau berea pentru că era în cantităţi uriaşe, asigura uciderea timpului şi se cupla foarte bine cu vodca: amestecai berea cu vodcă şi erai anesteziat.

A.M.: Vă mulţumesc.
R.V.: Eu vă mulţumesc.

Timpul a trecut surprinzător de repede şi deosebit de plăcut alături de Radu Vancu. Nici nu mi-am dat seama cînd a trecut mai bine de un ceas. La final, l-am întrebat dacă vom citi cîndva într-o carte şi perspectiva lui despre această discuţie pe care am purtat-o într-o însorită zi de vineri, la Sibiu. Mi-a mărturisit că este posibil, cu condiţia să nu adoarmă în seara respectivă mai repede decît fiul său. Am aflat că există o continuare a Jurnalului, pe care a început-o în noiembrie 2016 şi în care s-au adunat deja cîteva zeci de pagini. Aşadar, aştept cu nerăbdare partea a doua a Jurnalului: dacă şi cînd va fi publicat, voi căuta fila pe care va fi notată, poate, ziua de 1 septembrie 2017.

Citiţi un fragment din jurnalul lui Radu Vancu aici.
Ascultaţi întregul interviu aici.