Despre artişti, public, şi învăţarea continuă

În toamna anului 2018, la Reactor de creaţie şi experiment s-a derulat Reactor Lab, un cadru de studiu şi lucru aplicat pentru îmbunătăţirea metodelor de creaţie în teatrul pentru tineri. Proiectul a cuprins o stagiune dedicată, o cercetare sociologică a publicului Reactor, precum şi ateliere pentru artişti şi public.
Evenimentele au inclus atelierul de mediere culturală Framework - un spaţiu de dialog despre teatru şi societate dedicat spectatorilor, spectacole gratuite pentru publicul tânăr, precum şi o serie de ateliere dedicate artiştilor clujeni, conduse de Alina Nelega (dramaturgie), Theodor-Cristian Popescu (colaborarea actor-regizor), Ferenc Sinkó (performance) şi Simona Deaconescu (dans). I-am întrebat pe cei patru artişti cum se poziţionează în legătură cu modalităţile pe care le au la îndemână artiştii pentru a se apropia de spectatori şi ce fac pentru învăţarea lor continuă în domeniu:

Raul Coldea: Cum credeţi că putem construi punţi mai solide între artişti şi public?
Alina Nelega: Cred că cel mai important lucru pentru noi, cei care facem teatru - dar şi pentru cei care îl privesc - este dezvoltarea conştiinţei - şi înţeleg prin aceasta recursul etic la morală, conştientizarea realităţii, dar mai ales efortul de a gândi şi a te lăsa provocat, din ambele perspective: a artiştilor, dar şi a spectatorilor. (Nu-mi place cuvântul "public", induce imaginea unui monolit care este manipulabil.) Ori conştiinţa este a fiecăruia în parte, după cum fiecare gândeşte singur. Sau aşa am vrea să fie. Eu vreau să cred asta.
Desigur că, dincolo de mijloacele spectacologice, contează tema şi modul de tratare a subiectului, de implicare a spectatorului într-o realitate pe care dorim s-o conştientizăm împreună. Artiştii problematizează, pun întrebări, iar spectatorii receptează formularea scenică a acestor întrebări - răspunsurile şi le dau (sau nu) după spectacol, singuri sau în dezbatere sau discuţii cu artiştii sau poate cu prietenii, la un pahar.
Un alt lucru important este că, dacă vorbim despre un spectacol care îşi atinge scopul, aceste întrebări sunt ale noastre, deopotrivă artişti şi spectatori: ele ne reunesc sub semnul aceleiaşi realităţi. Cred că un spectacol care construieşte punţi este un asemenea produs artistic, respectiv care pune întrebări şi trezeşte conştiinţe.
Ferenc Sinkó: Prin comunicare, curiozitate, acceptare şi respect. Cerinţe ce vizează ambele părţi, atât artistul cât şi publicul.
Theodor-Cristian Popescu: Artiştii trebuie să construiască pentru public experienţe care să-i poarte pe aceştia înspre ei înşişi. Aceste experienţe sunt pilonii punţilor dintre artişti şi public. Dacă înlăturăm aura de generalizare a acestei afirmaţii şi păstrăm acest adevăr simplu în minte atunci când lucrăm, construim deja aceste punţi.
Simona Deaconescu: Între artist şi public există deja o punte solidă: lucrarea artistică. Dacă se întâmplă să putem crea o conexiune puternică între experienţa noastră şi experienţa publicului, atunci ne aflăm în faţa unui caz fericit din care ambele părţi au de învăţat. Pe de altă parte, mie nu-mi place să servesc interesul imediat al spectatorului. Un public adevărat este unul provocat să-şi pună întrebări. Cred în existenţa unui potenţial de imaginaţie care se activează o dată cu primul contact dintre spectator şi lucrarea artistică. Trebuie să creştem acest potenţial, să-l hrănim intelectual şi senzorial. Dacă vrem o punte mai solidă, atunci este necesar să ne deschidem procesul de creaţie şi să discutăm sincer despre el, în raport cu experienţa fiecăruia. Nu cred că publicului trebuie să-i placă ceea ce face un artist ca să vadă şi o a doua lucrare, cred că publicul trebuie să fie intrigat şi să simtă că ceea ce a experimentat i-a creat o acută necesitate de a vedea mai mult şi de a descoperi şi alte perspective artistice.

R. C.: Credeţi într-un tip de profesionalizare continuă şi dacă da, cum faceţi asta?
Alina Nelega: Nu-mi dau seama dacă problema poate fi pusă la acest mod, fiindcă o vocaţie presupune în mod reflex permanenta învăţare, descoperire şi interesul constant pentru dialog. Din care decurg vizionările de spectacole şi filme, lecturile, muzica, expoziţiile, călătoriile, reflexia şi inventivitatea, creativitatea şi răspunsul la provocări, căutarea noului. Asta e vocaţia noastră. Cred că nicio meserie în teatru nu se poate face în afara vocaţiei. Decât prost - şi nu vorbim despre asta, nu?
Ferenc Sinkó: Cred în profesionalizarea personala şi personificata a fiecăruia. Autoprofesionalizare continuă :) Cum? Prin căutarea propriei libertăţi de a alege.
Theodor-Cristian Popescu: Cred că periodic trebuie să ne repunem în acord cu lumea, cu descoperirile celorlalte arte, cu noi înşine. Orice cadru în care această racordare la noile realităţi devine posibilă continuă, în fapt, profesionalizarea.
Simona Deaconescu: Da, cred cu tărie în asta. Din 2013 mă duc constant la workshopuri şi îmi place să văd cât mai multe spectacole, expoziţii, filme sau alte manifestări care mă capacitează. Aspectul teoretic al artei pe care o practicăm nu este de neglijat. Acum există numeroase cărţi şi articole de specialitate, majoritatea sunt în engleză şi avem şi canale prin care le putem accesa. Desigur că ne bazăm pe o intuiţie creatoare, pe care o resimte fiecare artist. Însă, fără a putea să-ţi contextualizezi propria creaţie, nu vei reuşi decât să generezi sporadic lucrări care te vor impacta pe moment. Nu este vorba de a-ţi certifica poziţia sau de a înţelege care este curentul şi a merge cu el, ci de a-ţi oferi singur oportunitatea de a te chestiona. Cred în parcurs şi în proces. Fără un continuu "update" nu poate exista nici o schimbare în ceea ce faci, nici o dezvoltare, nici o întrebare. Desigur că a incuba idei într-un univers personal este un aspect plăcut şi necesar al unei practici artistice, dar a-ţi reconsidera ideile din când în când e sănătos. Profesionalizarea, ca să o numim aşa, îţi oferă posibilitatea de a lua decizii. Câteodată a lua decizia că e cazul să te schimbi radical poate fi una benefică.

R.C.: Cum vă raportaţi la ideea de a coordona un workshop, credeţi că poate fi o experienţă utilă atât pentru participanţi cât şi pentru coordonator? În ce fel?
Alina Nelega: Desigur că învăţarea despre care vorbeam mai sus se face în ambele sensuri - pentru că misiunea celui / celei care conduce un workshop este de a antrena şi dezvolta creativitatea, ceea ce provoacă şi declanşează propria creativitate. Nu-i poţi învăţa pe alţii să înoate, fără să intri tu însuţi/însăţi în apă. Şi implicit, vorbim din ambele perspective despre descoperire şi auto-descoperire, nu despre acumularea de informaţii seci sau livrarea lor sub formă de reguli sau date.
Am participat la multe workshopuri şi am condus câteva - am observat că, întotdeauna, atunci când cel care conduce vrea neapărat să obţină un anume răspuns sau un anume rezultat, lucrurile devin rigide, participanţii se tem să nu greşească, se raportează la ceva "corect" sau "greşit", iar relaţia între tutore şi student devine una de putere. În acest cadru, este imposibil ca participanţii să-şi exprime creativitatea, adesea ei încep să simuleze. Cred în generarea unui context neinhibat, flexibil, fără presiuni de vreun fel anume, un context el însuşi creativ - aşa îţi vin ideile, nu cu "teme de casă". Din sintagma "libertatea de creaţie", uităm prea des cuvântul "libertate".
Un workshop e, oricum am lua-o, un exerciţiu de libertate şi descoperire; e un proces mai lung sau mai scurt, care nu se termină întotdeauna exact atunci când se termină. Iar rezultatele nu sunt întotdeauna imediate. Ele se concretizează adesea la distanţă de luni şi chiar ani, în modul în care contribuie la formarea artiştilor.
Ferenc Sinkó: Coordonarea unui workshop este oportunitatea mea de autoprofesionalizare. Profit total.
Theodor-Cristian Popescu: Conduc foarte rar ateliere, doar atunci când, într-adevăr, simt că mi-ar fi util mie însumi să-mi continui întrebările asupra unor lucruri care mă preocupă, într-un cadru care nu vizează realizarea unei producţii la un termen limită. În acest sens, pentru conducătorul atelierului acest spaţiu e un spaţiu vital, permiţându-i un alt tip de atenţie, mai puţin orientat către meşteşug şi mai mult înspre cunoaştere.
Simona Deaconescu: Eu am învăţat mult din workshopurile pe care le-am ţinut. Dacă eşti un artist care lucrează după o metodă, workshopul îţi oferă posibilitatea de a testa diverse instrumente pe care le poţi gândi, dar nu ai posibilitatea de a le aplica practic. Pe de altă parte, cred şi în adaptarea propriilor metode la nevoia grupului pentru care faci workshopul. Întreb participanţii tot timpul ce experienţe au mai avut, ce simt că funcţionează pentru procesul lor şi îi rog să repereze acele instrumente în care simt că pot investi creativ. Pentru că suntem în 2018, trebuie să conştientizăm că raportul dintre interpret şi regizor / coregraf s-a schimbat. Creaţia este un schimb continuu de informaţii iar performerul este co-creator al lucrării. Eu pot funcţiona numai în acest tip de context. Dar pentru ca această relaţie să funcţioneze trebuie să existe o perioadă în care să descoperim un limbaj comun. Descoperirile vin de ambele părţi, dacă toţi cei implicaţi acceptă posibilitatea de a se reconsidera pe sine, cu fiecare nouă întâlnire.În toamna anului 2018, la Reactor de creaţie şi experiment s-a derulat Reactor Lab, un cadru de studiu şi lucru aplicat pentru îmbunătăţirea metodelor de creaţie în teatrul pentru tineri. Proiectul a cuprins o stagiune dedicată, o cercetare sociologică a publicului Reactor, precum şi ateliere pentru artişti şi public.
Evenimentele au inclus atelierul de mediere culturală Framework - un spaţiu de dialog despre teatru şi societate dedicat spectatorilor, spectacole gratuite pentru publicul tânăr, precum şi o serie de ateliere dedicate artiştilor clujeni, conduse de Alina Nelega (dramaturgie), Theodor-Cristian Popescu (colaborarea actor-regizor), Ferenc Sinkó (performance) şi Simona Deaconescu (dans). I-am întrebat pe cei patru artişti cum se poziţionează în legătură cu modalităţile pe care le au la îndemână artiştii pentru a se apropia de spectatori şi ce fac pentru învăţarea lor continuă în domeniu:

Raul Coldea: Cum credeţi că putem construi punţi mai solide între artişti şi public?
Alina Nelega: Cred că cel mai important lucru pentru noi, cei care facem teatru - dar şi pentru cei care îl privesc - este dezvoltarea conştiinţei - şi înţeleg prin aceasta recursul etic la morală, conştientizarea realităţii, dar mai ales efortul de a gândi şi a te lăsa provocat, din ambele perspective: a artiştilor, dar şi a spectatorilor. (Nu-mi place cuvântul "public", induce imaginea unui monolit care este manipulabil.) Ori conştiinţa este a fiecăruia în parte, după cum fiecare gândeşte singur. Sau aşa am vrea să fie. Eu vreau să cred asta.
Desigur că, dincolo de mijloacele spectacologice, contează tema şi modul de tratare a subiectului, de implicare a spectatorului într-o realitate pe care dorim s-o conştientizăm împreună. Artiştii problematizează, pun întrebări, iar spectatorii receptează formularea scenică a acestor întrebări - răspunsurile şi le dau (sau nu) după spectacol, singuri sau în dezbatere sau discuţii cu artiştii sau poate cu prietenii, la un pahar.
Un alt lucru important este că, dacă vorbim despre un spectacol care îşi atinge scopul, aceste întrebări sunt ale noastre, deopotrivă artişti şi spectatori: ele ne reunesc sub semnul aceleiaşi realităţi. Cred că un spectacol care construieşte punţi este un asemenea produs artistic, respectiv care pune întrebări şi trezeşte conştiinţe.
Ferenc Sinkó: Prin comunicare, curiozitate, acceptare şi respect. Cerinţe ce vizează ambele părţi, atât artistul cât şi publicul.
Theodor-Cristian Popescu: Artiştii trebuie să construiască pentru public experienţe care să-i poarte pe aceştia înspre ei înşişi. Aceste experienţe sunt pilonii punţilor dintre artişti şi public. Dacă înlăturăm aura de generalizare a acestei afirmaţii şi păstrăm acest adevăr simplu în minte atunci când lucrăm, construim deja aceste punţi.
Simona Deaconescu: Între artist şi public există deja o punte solidă: lucrarea artistică. Dacă se întâmplă să putem crea o conexiune puternică între experienţa noastră şi experienţa publicului, atunci ne aflăm în faţa unui caz fericit din care ambele părţi au de învăţat. Pe de altă parte, mie nu-mi place să servesc interesul imediat al spectatorului. Un public adevărat este unul provocat să-şi pună întrebări. Cred în existenţa unui potenţial de imaginaţie care se activează o dată cu primul contact dintre spectator şi lucrarea artistică. Trebuie să creştem acest potenţial, să-l hrănim intelectual şi senzorial. Dacă vrem o punte mai solidă, atunci este necesar să ne deschidem procesul de creaţie şi să discutăm sincer despre el, în raport cu experienţa fiecăruia. Nu cred că publicului trebuie să-i placă ceea ce face un artist ca să vadă şi o a doua lucrare, cred că publicul trebuie să fie intrigat şi să simtă că ceea ce a experimentat i-a creat o acută necesitate de a vedea mai mult şi de a descoperi şi alte perspective artistice.

R. C.: Credeţi într-un tip de profesionalizare continuă şi dacă da, cum faceţi asta?
Alina Nelega: Nu-mi dau seama dacă problema poate fi pusă la acest mod, fiindcă o vocaţie presupune în mod reflex permanenta învăţare, descoperire şi interesul constant pentru dialog. Din care decurg vizionările de spectacole şi filme, lecturile, muzica, expoziţiile, călătoriile, reflexia şi inventivitatea, creativitatea şi răspunsul la provocări, căutarea noului. Asta e vocaţia noastră. Cred că nicio meserie în teatru nu se poate face în afara vocaţiei. Decât prost - şi nu vorbim despre asta, nu?
Ferenc Sinkó: Cred în profesionalizarea personala şi personificata a fiecăruia. Autoprofesionalizare continuă :) Cum? Prin căutarea propriei libertăţi de a alege.
Theodor-Cristian Popescu: Cred că periodic trebuie să ne repunem în acord cu lumea, cu descoperirile celorlalte arte, cu noi înşine. Orice cadru în care această racordare la noile realităţi devine posibilă continuă, în fapt, profesionalizarea.
Simona Deaconescu: Da, cred cu tărie în asta. Din 2013 mă duc constant la workshopuri şi îmi place să văd cât mai multe spectacole, expoziţii, filme sau alte manifestări care mă capacitează. Aspectul teoretic al artei pe care o practicăm nu este de neglijat. Acum există numeroase cărţi şi articole de specialitate, majoritatea sunt în engleză şi avem şi canale prin care le putem accesa. Desigur că ne bazăm pe o intuiţie creatoare, pe care o resimte fiecare artist. Însă, fără a putea să-ţi contextualizezi propria creaţie, nu vei reuşi decât să generezi sporadic lucrări care te vor impacta pe moment. Nu este vorba de a-ţi certifica poziţia sau de a înţelege care este curentul şi a merge cu el, ci de a-ţi oferi singur oportunitatea de a te chestiona. Cred în parcurs şi în proces. Fără un continuu "update" nu poate exista nici o schimbare în ceea ce faci, nici o dezvoltare, nici o întrebare. Desigur că a incuba idei într-un univers personal este un aspect plăcut şi necesar al unei practici artistice, dar a-ţi reconsidera ideile din când în când e sănătos. Profesionalizarea, ca să o numim aşa, îţi oferă posibilitatea de a lua decizii. Câteodată a lua decizia că e cazul să te schimbi radical poate fi una benefică.

R.C.: Cum vă raportaţi la ideea de a coordona un workshop, credeţi că poate fi o experienţă utilă atât pentru participanţi cât şi pentru coordonator? În ce fel?
Alina Nelega: Desigur că învăţarea despre care vorbeam mai sus se face în ambele sensuri - pentru că misiunea celui / celei care conduce un workshop este de a antrena şi dezvolta creativitatea, ceea ce provoacă şi declanşează propria creativitate. Nu-i poţi învăţa pe alţii să înoate, fără să intri tu însuţi/însăţi în apă. Şi implicit, vorbim din ambele perspective despre descoperire şi auto-descoperire, nu despre acumularea de informaţii seci sau livrarea lor sub formă de reguli sau date.
Am participat la multe workshopuri şi am condus câteva - am observat că, întotdeauna, atunci când cel care conduce vrea neapărat să obţină un anume răspuns sau un anume rezultat, lucrurile devin rigide, participanţii se tem să nu greşească, se raportează la ceva "corect" sau "greşit", iar relaţia între tutore şi student devine una de putere. În acest cadru, este imposibil ca participanţii să-şi exprime creativitatea, adesea ei încep să simuleze. Cred în generarea unui context neinhibat, flexibil, fără presiuni de vreun fel anume, un context el însuşi creativ - aşa îţi vin ideile, nu cu "teme de casă". Din sintagma "libertatea de creaţie", uităm prea des cuvântul "libertate".
Un workshop e, oricum am lua-o, un exerciţiu de libertate şi descoperire; e un proces mai lung sau mai scurt, care nu se termină întotdeauna exact atunci când se termină. Iar rezultatele nu sunt întotdeauna imediate. Ele se concretizează adesea la distanţă de luni şi chiar ani, în modul în care contribuie la formarea artiştilor.
Ferenc Sinkó: Coordonarea unui workshop este oportunitatea mea de autoprofesionalizare. Profit total.
Theodor-Cristian Popescu: Conduc foarte rar ateliere, doar atunci când, într-adevăr, simt că mi-ar fi util mie însumi să-mi continui întrebările asupra unor lucruri care mă preocupă, într-un cadru care nu vizează realizarea unei producţii la un termen limită. În acest sens, pentru conducătorul atelierului acest spaţiu e un spaţiu vital, permiţându-i un alt tip de atenţie, mai puţin orientat către meşteşug şi mai mult înspre cunoaştere.
Simona Deaconescu: Eu am învăţat mult din workshopurile pe care le-am ţinut. Dacă eşti un artist care lucrează după o metodă, workshopul îţi oferă posibilitatea de a testa diverse instrumente pe care le poţi gândi, dar nu ai posibilitatea de a le aplica practic. Pe de altă parte, cred şi în adaptarea propriilor metode la nevoia grupului pentru care faci workshopul. Întreb participanţii tot timpul ce experienţe au mai avut, ce simt că funcţionează pentru procesul lor şi îi rog să repereze acele instrumente în care simt că pot investi creativ. Pentru că suntem în 2018, trebuie să conştientizăm că raportul dintre interpret şi regizor / coregraf s-a schimbat. Creaţia este un schimb continuu de informaţii iar performerul este co-creator al lucrării. Eu pot funcţiona numai în acest tip de context. Dar pentru ca această relaţie să funcţioneze trebuie să existe o perioadă în care să descoperim un limbaj comun. Descoperirile vin de ambele părţi, dacă toţi cei implicaţi acceptă posibilitatea de a se reconsidera pe sine, cu fiecare nouă întâlnire.