Deținut politic și președinte. Singur împotriva sistemului

 

Václav Havel
Deținut politic și președinte. Singur împotriva sistemului
Curtea Veche Publishing, 2021
traducere din cehă: Gabriela Georgescu și Mircea Dan Duță

Citiți prefața și introducerea acestei cărți.

*****
Intro 
 

Václav Havel (1936-2011) a fost scriitor, filosof, disident și om politic ceh, precum și unul dintre primii purtători de cuvânt ai Cartei 77, personalitate de frunte a schimbărilor politice din noiembrie 1989, ultimul președinte al Cehoslovaciei și primul președinte al Republicii Cehe. Personalitate complexă, Václav Havel a marcat destinul poporului său, oferind un exemplu statelor din Europa Centrală și de Est. A lăsat drept moștenire generațiilor viitoare nu doar amintirea disidenței, a preluării puterii politice și a conturării unei căi democratice și juste, ci și creația sa eseistică și dramaturgică, ce va sta în picioare pentru mult timp ca parte a patrimoniului cultural european.

*

Cele două ipostaze ale aceleiași personalități complexe, Václav Havel, disidentul și președintele, se întâlnesc în paginile acestui volum pentru a pune în lumină un simbol al unor întregi generații, nu doar de cehi și slovaci, cât mai ales de europeni. Căci în această veche și mare familie, Europa de Est s-a confruntat în istorie cu un destin total diferit față de vecinii din Vest. Prin contribuția sa la un parcurs democratic atât al Republicii Cehe, cât și al întregii regiuni estice europene, Havel a fost întruparea ideii că este posibil ca un eseist și dramaturg vizionar să își pună mantia politică, aducând astfel un final fericit poveștii tragice a totalitarismului și, mai mult decât atât, oferind întregii lumi o perspectivă nouă, limpede și plină de speranță. Îndemnul de a trăi în adevăr este teza fundamentală a textelor sale, care marchează nu doar destinele personajelor cuprinse în ele, ci și pe ale tuturor oamenilor care au crezut în el, reușind, ca atare, să materializeze binele politic și ideologic.

"Curajul lui Havel de a privi adevărul în ochi, fie sub forma descrierii crizei civilizaționale și politice, fie a acceptării angajamentului și tradiției morale, a funcționat în cele din urmă ca un arc [...] ce a dus la contopirea în aceeași albie a unei vieți boeme și a unei politici cotidiene în care eroul principal a acceptat rolul de președinte fără a compromite etica disidentului." (Jiří Přibáň)

"A devenit simbolul omului politic intelectual, al luptătorului neobosit pentru drepturile omului și un exemplu de disident dintr-o mică țară central‑europeană, care a devenit președinte și care a putut influența, grație autorității sale, evenimentele internaționale." (Ambasadoare Halka Kaiserová)

"Cred că e foarte important în ce atmosferă ajungem să trăim, cred că e foarte important ce auzim în jur și la ce exemple avem acces pentru a ne hotărî să nu trăim în minciună, ci în adevăr. Cred că, în acest sens, Havel a fost un catalizator." (Gianina Cărbunariu)

"Václav Havel este exemplificarea importanței personalității în istorie. Imaginea lui a tras după sine în sus, pe treptele stimei europene, imaginea Cehoslovaciei, pe care a ferit-o de destinul Iugoslaviei." (Ana Blandiana - Cartea cu delfini)

Fragment

Premiul Sonning^[i]
Copenhaga, 28.05.1991

Maiestatea Voastră,
Alteță Regală,
Excelență,
Stimate domnule rector,
Stimate auditoriu,

Premiul pe care am avut onoarea să îl primesc astăzi se acordă de obicei intelectualilor, nu politicienilor. Bineînțeles, eu sunt ceea ce se poate numi un intelectual, însă în același timp destinul a făcut să mă trezesc, și în plus, de pe‑o zi pe alta, în așa‑zisa lume a politicii la nivel înalt.

Cu permisiunea dumneavoastră, voi folosi această experiență neobișnuită și voi încerca aici să privesc fenomenul de putere și în special natura tentației pe care o reprezintă puterea pentru existența umană cu un ochi critic de intelectual, așa cum le‑am observat din interior.

De fapt, de ce tânjesc oamenii după putere politică și de ce le e atât de greu să renunțe la ea, odată ce o dețin?

Aș spune că, în principiu, motivele acestei dorințe pot fi împărțite în trei categorii.

În primul rând, oamenii sunt mânați către politică de ideea lor despre o organizare mai bună a societății, de credința în anumite valori sau idealuri, fie ele bune sau îndoielnice, și de nevoia incontrolabilă de a lupta pentru ele sau de a le transforma în realitate.

În al doilea rând, probabil îi mână dorința naturală de autoafirmare pe care o are fiecare ființă umană. Oare ne putem imagina un mod mai atrăgător de a ne confirma existența și importanța decât cel oferit de puterea politică? Ea în sine ne conferă posibilitatea extraordinară de a ne afirma lăsând amprente perfect vizibile ale existenței noastre asupra unor vaste împrejurimi; modelând lumea care ne înconjoară după chipul și asemănarea noastră; bucurându‑ne de respectul pe care orice funcție politică îl conferă aproape automat celui care o deține.

A treia categorie de motive pentru care mulți oameni tânjesc după puterea politică și pentru care renunță la ea atât de greu este spectrul vast de avantaje pe care le oferă viața de om politic, chiar și în cele mai democratice condiții.

După cum am observat, aceste trei categorii formează țesături complicate; uneori este aproape imposibil de determinat care categorie este cea predominantă; aproape întotdeauna motivele din ultimele două categorii trec drept motive din prima categorie: eu, cel puțin, nu cunosc niciun om politic care ar recunoaște în fața lumii sau măcar față de sine că luptă pentru o anumită funcție doar ca să își confirme lui însuși că este important sau pentru că vrea să se bucure de avantajele care însoțesc puterea politică; dimpotrivă, toți repetăm iar și iar că nu ne interesează puterea în sine, ci doar anumite valori generale și că responsabilitatea noastră față de comunitate este de fapt ceea ce ne determină să preluăm povara funcției, în interesul valorilor pe care le apărăm. Și uneori doar Dumnezeu știe dacă este într‑adevăr așa sau dacă acesta este doar un mod mai digerabil de a justifica în fața lumii și față de noi înșine dorința noastră de a fi puternici și de a ne confirma prin putere și prin posibilitățile pe care le oferă, că existăm cu adevărat, în mod valid și respectabil.

Situația este chiar mai complicată, deoarece nevoia de autoafirmare nu este în esență ceva condamnabil: este ceva fundamental uman și cu greu ne putem imagina o ființă umană consistentă care să nu tânjească după recunoașterea, afirmarea și vizibilitatea propriei ființe.

Sunt unul dintre cei care consideră că mandatul lor în funcția politică reprezintă expresia responsabilității față de comunitate, a simțului obligației, ba chiar un fel de sacrificiu. Însă, observând alți oameni politici pe care îi cunosc și care susțin același lucru, mă simt obligat să mă autoexaminez iar și iar și să mă întreb dacă nu încep și eu să mă înșel pe mine însumi și dacă nu cumva și pe mine mă interesează mai mult această dorință nerecunoscută de a demonstra că sunt important, decât slujba în sine. Pe scurt: am permanent suspiciuni cu privire la mine însumi. Mai exact: toată experiența mea anterioară cu politica și cu oamenii politici și toate observațiile mele de până acum mă obligă să încep să mă suspectez. Și, în cele din urmă, să fiu cu o treaptă mai suspicios cu fiecare premiu pe care îl primesc.

O atenție specială merită a treia categorie de motive despre care am vorbit, adică dorința de a avea avantajele puterii sau pur și simplu obișnuința de a le avea. E foarte interesant de observat cât de diabolice sunt tentațiile puterii tocmai în această sferă. Cel mai bine se vede la noi, cei care nu am avut niciodată nicio putere și care i‑am condamnat întotdeauna cu îndrăzneală pe cei puternici pentru că au cutare și cutare avantaje ce adâncesc prăpastia dintre ei și ceilalți până ce, deodată, ne‑am trezit noi înșine la putere.

Pe nesimțite însă începem să semănăm îngrijorător de tare cu precursorii noștri condamnabili. Ne deranjează, ne enervează, dar ne dăm seama că nu știm sau nu putem să oprim acest proces.

Voi da câteva exemple.

Evident că nu ar avea niciun sens ca un ministru să rateze o ședință importantă de guvern, în care se discută o propunere de lege care va afecta situația țării decenii întregi de acum înainte, doar pentru că îl doare un dinte și trebuie să aștepte la dentist toată dimineața, până îi vine rândul. De aceea, în interesul țării, aranjează să fie tratat de un dentist special la care nu trebuie să aștepte.

Evident că nu ar avea sens ca un om politic să rateze o întâlnire de stat importantă cu un partener din străinătate doar pentru că a trebuit să folosească mijloacele de transport în comun. De aceea, are mașină și șofer de serviciu.

Evident că nu ar avea sens ca un președinte sau un premier să rateze o astfel de întâlnire doar pentru că pe stradă sunt blocaje de circulație, iar mașina lui de serviciu a trebuit să staționeze câte zece minute la fiecare zece metri parcurși. De aceea, se bucură de dreptul special de a depăși coloana sau de a trece pe roșu, adică, în cazul lui, poliția rutieră va tolera acest comportament.

Evident că nu ar avea sens ca un om politic să piardă ore prețioase trudind deasupra aragazului în încercarea de a găti prânzul pentru omologul lui din străinătate. De aceea, are bucătari și ospătari proprii.

Evident că nu ar avea niciun sens ca bucătarul președintelui să cutreiere măcelăriile ca orice gospodină obișnuită dintr‑o țară post‑socialistă căutând carne pe care să o poată oferi, fără jenă, unui oaspete de vază. De aceea sunt aranjate livrări speciale pentru oamenii privilegiați și bucătarii lor.

Nu ar avea niciun sens ca președintele sau premierul să caute în agenda de telefoane diferite numere și să sune de mai multe ori până găsește persoana respectivă acasă, la birou sau până nu mai sună ocupat. E logic, deci, că are un funcționar care se chinuie să caute și să formeze numere.

În concluzie: merg la un doctor special, nu trebuie să conduc mașina, iar șoferul meu nu trebuie să se enerveze pentru că circulă prin Praga cu viteza melcului, nu trebuie nici să gătesc, nici să umblu după alimente, de fapt nu trebuie nici să formez numărul de telefon atunci când vreau să vorbesc cu cineva.

Altfel spus, mă aflu într‑o lume a avantajelor, excepțiilor, protecțiilor. În lumea oamenilor privilegiați care încet, încet nu mai știu cât costă un bilet de tramvai sau un pachet de unt, nu mai știu cum se face cafeaua, cum se conduce o mașină și cum se dă un telefon. Mă trezesc deci în pragul acestei lumi a protipendadei comuniste pe care am criticat‑o toată viața.

Și ce e și mai rău: totul are o logică imbatabilă. Ar fi de râsul lumii și chiar de condamnat dacă aș rata o întâlnire care servește intereselor țării mele pentru că îmi petrec timpul prezidențial în sala de așteptare a dentistului, la coadă la carne, luptându‑mă plin de nervi cu rețeaua de telefonie decrepită din Praga sau încercând disperat să găsesc un taxi în Praga când e evident că nu sunt din Vest și, deci, nu am dolari.

Însă unde se termină logica și necesitatea obiectivă și unde încep scuzele? Unde se termină patria și începe bucuria de a avea protecție universală? Cunoaștem oare și suntem oare capabili să recunoaștem momentul în care încetează să ne mai pese de interesul țării pentru care ne jertfim, suportând anumite privilegii, și începe să ne pese de privilegiile noastre, pe care le justificăm invocând interesele țării?

Recunosc că este nevoie de un grad înalt de auto‑reflexie și de o distanță critică față de propria persoană pentru ca un om aflat la putere, oricât de bine intenționat ar fi inițial, să știe să recunoască momentul respectiv. Eu însumi, deși duc o luptă constantă și destul de lipsită de izbândă cu privilegiile de care mă bucur, nu aș îndrăzni să spun despre mine că recunosc întotdeauna, cu certitudine, momentul acesta. Te obișnuiești, te dezobișnuiești și în cele din urmă, fără să îți dai seama, poți să îți pierzi discernământul.

Din nou: fiind la putere, mă suspectez în permanență. Ba mai mult chiar: deodată, am căpătat o înțelegere sporită față de cei care încep să piardă, ușor, ușor, lupta cu tentațiile puterii și se iluzionează că în continuare nu fac decât să își deservească patria, încep să se convingă din ce în ce mai îngrijorător de propria măreție și, din ce în ce mai îngrijorător, să se obișnuiască cu privilegiile pe care le au, considerându‑le de la sine înțelese.

Există ceva foarte înșelător, amăgitor și ambiguu în tentația puterii: pe de‑o parte, puterea politică îți oferă ocazia extraordinară ca, de dimineață până seara, să ți se confirme că exiști și că ai o identitate incontestabilă, lăsându‑ți în mod vizibil amprenta asupra lumii din jur cu fiecare cuvânt și cu fiecare faptă. Totodată însă, aceeași putere politică și tot ceea ce ține de ea ascund un pericol teribil: prefăcându‑se că ne confirmă existența și identitatea, de fapt, pe nesimțite și fără înduplecare, ne‑o fură.

Cel care a uitat cum este să conducă o mașină, să facă cumpărături, să își facă o cafea, să dea un telefon nu este același cu cel care a știut să facă asta toată viața. Cel care nu a trebuit niciodată să fie atent cu un ochi la camerele de televiziune și care deodată își măsoară fiecare mișcare în funcție de ele nu mai este cel dinainte.

Acest om devine prizonierul poziției, avantajelor, funcției sale. Ceea ce în aparență îi confirmă identitatea și astfel și existența, în realitate îi fură pe nesimțite identitatea și existența. Nu se mai controlează pentru că este controlat de altceva: de funcția lui, de drepturile pe care i le oferă, de consecințele, de aspectele, de privilegiile ei.

Această tentație are ceva aproape ucigător: sub masca autoafirmării existențiale, existența este confiscată, alienată, paralizată. Un om transformat în propriul bust din piatră. Poate că bustul îi subliniază importanța și faima nemuritoare, dar în același timp nu este decât o bucată de piatră moartă.

Kierkegaard a scris Boala de moarte^[ii]. Cu permisiunea dumneavoastră îl voi parafraza pe acest compatriot extraordinar al dumneavoastră și voi folosi expresia "putere de moarte".

Ce înțelegem de aici?
Cu siguranță nu înțelegem că este incorect să te dedici politicii, pentru că politica te face imoral din principiu.

De aici înțelegem altceva: politica este domeniul acțiunii umane care pune accent pe simțul moral, pe capacitatea de auto‑reflexie critică, pe responsabilitatea reală, pe gust și tact, pe capacitatea de a empatiza cu alții, pe simțul măsurii, pe smerenie. Este o slujbă pentru oameni deosebit de modești. Pentru oameni care nu pot fi înșelați.

Toți cei care afirmă că politica este un lucru murdar ne mint. Politica este doar o slujbă pentru care este nevoie de oameni deosebit de curați, deoarece este deosebit de ușor să îți murdărești moralul făcând politică.

Atât de ușor, încât un suflet mai puțin vigilent nici nu își va da seama.

Prin urmare, de politică ar trebui să se ocupe oamenii deosebit de vigilenți. Deosebit de sensibili la ofertele ambigue de autoafirmare existențială care vin din partea ei.

Habar nu am dacă sunt unul dintre ei. Știu doar că ar trebui să fiu, pentru că am acceptat funcția aceasta.

Stimate domnule rector, vă mulțumesc pentru premiul Sonning.
Stimate auditoriu, vă mulțumesc pentru atenție.

---

[i] Titlu original: Sonnigova cena. (N. red.)

[ii] Traducere de Mădălina Diaconu, Humanitas, București, 2006. (N. trad.)

Casa din marea azurie

 

TJ Klune
Casa din marea azurie
Editura Storia Books, 2021
traducere din limba engleză de Irina Stoica
 

Citiți o cronică a acestei cărți.

***
Intro

TJ Klune (Travis John Klune) este scriitor bestseller în topurile New York Times și USA Today, câștigător al premiului Lambda Literary Award și autor al romanelor Casa de la marea azurie, The Extraordinaires și altele. El însuși queer, Klune crede că e important - acum mai mult ca niciodată - să există o reprezentare queer cât se poate de autentică în povești și romane.

*

O insulă magică.
O misiune periculoasă.
Un secret arzător.

O poveste încântătoare, spusă cu multă măiestrie, Casa din marea azurie are în centru experiența descoperirii unei familii improbabile, într-un loc neașteptat - și momentul în care îți dai seama că acea familie e a ta.

Linus Baker duce o viață liniștită și singuratică. La patruzeci de ani, locuiește într-o casă mică, împreună cu o pisică țâfnoasă și discurile lui vechi. Ca asistent social la Departamentul Responsabil de Tineretul Magic, își petrece mai toate zilele ocupându-se de bunăstarea copiilor din orfelinatele de sub tutela ministerului.

Când Linus este convocat pe neașteptate de Conducerea Extrem de Superioară, primește o misiune ciudată și cât se poate de secretă: trebuie să meargă la Orfelinatul de pe Insula Marsyas, unde locuiesc șase copii periculoși. Linus trebuie să lase fricile deoparte și să vadă dacă cei șase vor provoca sau nu sfârșitul lumii.

Dar copiii nu sunt singurul secret de pe insulă. Cel care are grijă de ei este fermecătorul și enigmaticul Arthur Parnassus, care face orice îi stă în putere să îi ferească de orice pericol. Pe măsură ce Arthur și Linus devin tot mai apropiați, secrete vechi sunt scoase la iveală și Linus trebuie să facă o alegere: să distrugă un cămin sau să privească cum lumea este alunecă în haos.

"Mi-a plăcut la nebunie. E de-a dreptul perfectă (V.E. Schwab, autoarea romanului Viața secretă a lui Addie LaRue)

"Îți va reda încrederea în omenire." (Terry Brooks, autorul seriei Shannara)

"Un roman fantasy inteligent și liniștitor, care sigur o să vă umple sufletele de bucurie." (The Washington Post)

"Casa de la marea azurie este un basm modern despre momentul în care descoperi cine ești cu adevărat, pe cine iubești și pe cine vrei să protejezi. E o carte minunată." (Charlaine Harris, autor bestseller #1 New York Times)

"1984 întâlnește The Umbrella Academy, cu o urmă de Douglas Adams. Emoționant, tandru și de-a dreptul încântător, romanul Casa din marea azurie este o poveste fascinantă despre toleranță, familie și înlăturarea birocrației." (Gail Carriger, autoarea romanului Soulless)

"Oare te poți îndrăgosti de imaginația cuiva? Dacă da, sunt de-a dreptul captivat. TJ Klune dă naștere unei lumi unde frica și amenințările pot fi învinse prin blândețe și unde o inimă queer tandră este mai valoroasă decât orice armă sau putere." (David Levithan)

Fragment

 
Capitolul I

- O, Doamne! a spus Linus Baker, ștergându-și transpirația de pe frunte. Asta e cât se poate de neobișnuit.

Puțin spus. Se uita șocat la o fetiță de 11 ani pe nume Daisy, care făcea niște cuburi de lemn să-i leviteze deasupra capului. Obiectele se învârteau lent, în cercuri concentrice. Daisy era încruntată de concentrare și avea vârful limbii ieșit puțin printre dinți. A durat mai bine de un minut până ce cuburile au început să coboare încet pe podea. Nivelul ei de control era fantastic.
- Înțeleg, a zis Linus, în timp ce mâzgălea frenetic în carnetul lui.

Erau în biroul directoarei, o încăpere ordonată, cu un covor maro dat de guvern și cu mobilă veche. Pe pereți era plin de tablouri îngrozitoare, cu lemuri în tot felul de poziții. Directoarea se lăudase cu ele, spunându-i lui Linus că pictura era pasiunea ei și că, dacă nu ar fi condus acest orfelinat, ar fi plecat cu circul ca dresoare de lemuri sau poate chiar și-ar fi deschis o galerie în care să arate lumii creațiile sale. Linus a considerat că lumii i-ar fi fost mai bine dacă tablourile ar fi rămas în camera aceea, dar nu a zis nimic. Nu era acolo ca să emită opinii de critic de artă amator.
- Și cât de des, ăăă, știi tu... faci lucruri să plutească?

Directoarea orfelinatului, o femeie îndesată, cu părul creț, i-a luat-o fetei înainte.
- A, foarte rar, a zis repede, frecându-și palmele și uitându-se agitată în jur. Poate o dată sau de două ori pe... an?

Linus a tușit.
- Pe lună, a rectificat femeia. Ce tontuță sunt. Nu știu de ce am zis pe an. Mi-a scăpat. Da, o dată sau de două ori pe lună. Știți cum e. Pe măsură ce cresc, copiii încep să... facă diverse chestii.
- Așa e? a întrebat-o Linus pe Daisy.
- O, da. O dată sau de două ori pe lună, nu mai des de atât, i-a spus fata, zâmbindu-i lingușitor, moment în care Linus s-a întrebat dacă nu cumva i se spusese dinainte ce răspunsuri să dea.

Nu ar fi fost prima dată și sigur nu avea să fie nici ultima.
- Bineînțeles, a spus el.

Au așteptat toți în timp ce stiloul lui a continuat să zgârie hârtia. Simțea privirile tuturor ațintite la el, dar a continuat să se concentreze pe cuvintele scrise. Precizia necesita atenție. Era mereu extrem de minuțios, iar vizita la acest orfelinat fusese cel puțin edificatoare. Trebuia să ia notițe cât mai detaliate ca să poată scrie raportul final, odată întors la birou.

Directoarea a început să se agite pe lângă Daisy, să-i dea pe spate părul negru și ciufulit și să i-l prindă cu agrafe de plastic cu fluturași. Daisy se uita amărâtă la cuburile de pe podea, de parcă și-ar fi dorit să le facă iar să plutească, în timp ce sprâncenele stufoase îi zvâcneau de nerăbdare.
- Poți să te controlezi? a întrebat-o Linus.

Înainte ca Daisy să apuce să deschidă gura, directoarea a intervenit repede:
- Bineînțeles că poate. Nu i-am permite niciodată să...

Linus a ridicat mâna:
- Doamnă, aș aprecia dacă mi-ar răspunde Daisy. Deși nu mă îndoiesc că îi vreți binele, găsesc că unii copii ca Daisy tind să fie mai... direcți.

Directoarea a dat să mai zică ceva, dar Linus a ridicat o sprânceană. Femeia a oftat și a încuviințat din cap, apoi a făcut un pas în spate.

După o ultimă notiță, Linus a pus capacul stiloului și l-a băgat în servietă, alături de carnetul de lucru. S-a ridicat de pe scaun și s-a aplecat în fața lui Daisy, moment în care genunchii i-au trosnit.

Daisy își tot mușca buza de jos și se uita la el cu ochii mari.
- Daisy? Poți să te controlezi?

Fetița a dat ușor din cap.
- Cred că da?! Nu am rănit pe nimeni de când am fost adusă aici.

Apoi buza de jos a început să-i tremure.
- Nu de când cu incidentul cu Marcus. Nu-mi place să rănesc oamenii.

Linus aproape putea crede asta:
- Nimeni nu a spus asta. Dar uneori nu putem controla... darurile cu care am fost înzestrați. Și nu e neapărat vina celor care sunt înzestrați.

Asta nu a părut că o face să se simtă mai bine.
- Atunci a cui e vina?

Linus a clipit.
- Ei bine, bănuiesc că sunt tot felul de factori. Cercetările moderne sugerează că stările emoționale extreme pot declanșa situații precum a ta. Tristețea. Furia. Chiar și fericirea. Se poate să fi fost așa de bucuroasă, încât ai aruncat un scaun în prietenul tău Marcus?

Ăsta era motivul pentru care băiatul fusese trimis aici de la bun început. Fusese spitalizat ca să i se poată îngriji coada. I se îndoise într-un unghi ciudat, iar spitalul făcuse imediat o sesizare la Departamentul Responsabil de Tineretul Magic, așa cum și trebuia să facă. Asta a demarat o investigație și așa a ajuns Linus să fie trimis la orfelinatul ăsta.
- Da, a spus Daisy. Exact așa a fost. Marcus m-a făcut așa de fericită când mi-a furat creioanele de colorat, încât am aruncat din greșeală cu un scaun în el.
- Înțeleg, a spus Linus. Ți-ai cerut scuze?

Fata s-a uitat din nou în jos, la cuburile ei, și a început să dea din picioare:
- Da. Și mi-a zis că nu s-a supărat. Chiar mi-a ascuțit creioanele înainte să mi le dea înapoi. Se pricepe la asta mai bine decât mine.
- Ce drăguț din partea lui, a spus Linus.

S-a gândit să se întindă și să o mângâie pe umăr, dar nu se cuvenea.
- Și știu că nici tu nu ai vrut să-i faci rău. În viitor poate ne vom opri și ne vom gândi puțin înainte să lăsăm emoțiile să preia controlul. Cum ți se pare?

Fata a dat repede din cap.
- A, da. Promit să mă opresc și să mă gândesc înainte să mai arunc cu scaune în oameni prin puterea minții.

Linus a oftat.
- Nu cred că asta am vrut să...

De undeva, din clădirea aceea veche, s-a auzit un clopoțel.
- Biscuiți! a exclamat Daisy, după care a fugit pe ușă.
- Doar unul, a strigat directoarea după ea. Altfel o să-ți strici pofta de mâncare!
- Nu o să mi-o stric! a spus Daisy grăbită, înainte să trântească ușa în urma ei.

Linus i-a auzit tropăitul pașilor mici pe hol, în timp ce alerga spre bucătărie.
- Ba o să și-o strice, a bombănit directoarea, trântindu-se în scaunul din spatele biroului. Mereu face asta.
- Cred că merită câțiva biscuiți, a spus Linus.

Directoarea și-a frecat fața cu palmele, apoi s-a uitat la el obosită.
- Acestea fiind spuse, cred că ne oprim aici. Ați chestionat toți copiii. Ați inspectat clădirea. Ați văzut că Marcus e bine. Și în ciuda... incidentului cu scaunul, e clar că Daisy nu vrea să facă rău nimănui.

Linus considera că avea dreptate. Marcus părea mai interesat să-l facă pe Linus să-i semneze ghipsul de pe coadă, decât să o bage pe Daisy în bucluc. Bărbatul s-a fofilat, spunându-i că nu se cădea. Marcus a fost dezamăgit, dar și-a revenit imediat. Linus s-a mirat - așa cum mai făcea uneori - cât de ușor trec copiii peste orice.
- Așa e.
- Bănuiesc că nu o să-mi spuneți ce veți scrie în raport...

Linus s-a zbârlit tot.
- În niciun caz. Veți primi un exemplar odată ce îl depun, așa cum bine știți. Atunci veți afla ce scrie în el, nicio secundă mai devreme.
- Bineînțeles, a spus directoarea în grabă. Nu voiam să sugerez că dumneavoastră ați putea să...
- Mă bucur că suntem pe aceeași lungime de undă, a spus Linus. Și sunt sigur că și DERETIMA va aprecia.

Apoi a început să-și facă de lucru cu servieta, rearanjând ce era înăuntru până când a fost mulțumit de rezultat. După aceea a închis-o și a strâns cataramele.
- Dacă asta a fost tot, eu o să mă retrag și vă doresc...
- Copiii vă plac.
- Și eu îi plac pe ei Nu aș face asta dacă nu ar fi așa.
- Nu același lucru se poate spune despre alții ca dumneavoastră, a spus directoarea, dregându-și vocea. Sau, mai bine zis, despre alți asistenți sociali.

Linus s-a uitat cu jind la ușă. Fusese atât de aproape să evadeze. Cu servieta la piept, ca un scut, s-a întors spre directoare.

Femeia s-a ridicat de pe scaun și a venit în fața biroului. Linus a făcut un pas înapoi, mai degrabă din obișnuință. Directoarea nu s-a mai apropiat, ci s-a sprijinit de birou.
- Au fost și... alții, a spus ea.
- Da? Adică era de așteptat, firește, dar...
- Ei nu îi văd pe copii, a spus directoarea. Nu îi văd cu adevărat, ci se uită doar la ce pot să facă.
- Toți copiii ar trebui să primească o șansă. Cum ar putea să spere că o să fie adoptați dacă sunt tratați ca niște creaturi care inspiră teamă?
- Adoptați! a pufnit directoarea.

Linus a mijit ochii:
- Am zis ceva amuzant?

Femeia a scuturat din cap:
- Nu, iertați-mă. Sunteți ca o gură de aer proaspăt, în felul dumneavoastră. Optimismul dumneavoastră e molipsitor.
- Sunt cu siguranță o rază de soare, a zis Linus sec. Așadar, dacă asta a fost tot, vă rog să mă scuzați...
- Cum puteți să faceți asta? l-a întrebat ea și a tresărit, de parcă nici ei nu-i venea să creadă ce l-a întrebat.
- Nu știu la ce vă referiți.
- Să lucrați pentru DERETIMA.

Linus a simțit cum încep să i se prelingă broboane de sudoare pe sub gulerul cămășii. Era groaznic de cald în birou. Pentru prima dată în multă vreme, ar fi vrut să iasă afară, în ploaie.
- Și care, mă rog, e problema cu DERETIMA?

Directoarea a ezitat:
- Nu am vrut să vă supăr.
- Așa și sper.
- Doar că..., a continuat ea, ridicându-se și ținând brațele încrucișate. Nu vă puneți întrebări?
- Niciodată, a răspuns Linus prompt. Despre ce?
- Despre ce se întâmplă cu un loc ca ăsta după ce depuneți raportul final. Despre ce se alege de copiii ăștia.
- Dacă nu sunt chemat să revin, bănuiesc că își continuă existența de copii veseli și fericiți, până când ajung niște adulți veseli și fericiți.
- Și monitorizați în continuare de guvern, din cauza naturii lor.

Linus s-a simțit încolțit. Nu era pregătit pentru asta:
- Nu lucrez pentru Departamentul Responsabil cu Adulții Magici. Dacă aveți vreo problemă în sensul ăsta, vă sugerez să vă adresați DEREAM. Eu mă concentrez exclusiv pe bunăstarea copiilor, atât și nimic mai mult.

Directoarea a zâmbit cu tristețe:
- Nu rămân copii, domnule Baker. În cele din urmă, toți cresc.
- Și fac asta folosind uneltele pe care oamenii ca dumneavoastră li le oferă în cazul în care cresc în orfelinat, nefiind adoptați, a spus Linus făcând un pas spre ușă. Vă rog să mă scuzați, însă trebuie să prind autobuzul. Am mult de mers până acasă și nu vreau să-l ratez. Vă mulțumesc pentru ospitalitate. Și, din nou, odată ce predau raportul, veți primi un exemplar pe care să-l puneți la dosar. Vă rugăm să ne spuneți dacă o să aveți întrebări.
- De fapt, aș mai avea o...
- Vă rog să o adresați în scris, a zis el repede, deja ieșit pe ușă. O aștept cu interes.

A închis ușa în urma lui și a auzit sunetul zăvorului. Apoi a inspirat adânc și a expirat încet.
Acum chiar c-ai făcut-o de oaie, bătrâne. O să-ți trimită sute de întrebări.
- Vă aud, s-a auzit directoarea prin ușă.

Linus a tresărit, apoi a mărit pasul de-a lungul holului. Se pregătea să iasă pe ușa din față, când un hohot de râs din bucătărie l-a făcut să se oprească. Deși nu ar fi trebuit, a mers tiptil pe urma sunetului. A trecut pe lângă niște afișe agățate de perete, care conțineau aceleași mesaje ca în fiecare orfelinat în care mai fusese trimis de DERETIMA. Acestea înfățișau copii zâmbind, iar sub poză era scris SUNTEM CEI MAI FERICIȚI CÂND ÎI ASCULTĂM PE CEI DE LA CONDUCERE sau UN COPIL TĂCUT E UN COPIL SĂNĂTOS ori CE NEVOIE AI DE MAGIE CÂND AI IMAGINAȚIE?

Și-a băgat capul pe ușa de la bucătărie.

Un grup de copii stătea la masa mare de lemn.

Printre ei era un băiat căruia îi creșteau pene albastre pe brațe.

Și o fată care chicotea ca o vrăjitoare; avea sens, din moment ce în dosar scria că asta și e.

Mai era și o fetiță mai mare, care putea să cânte atât de seducător, încât ar fi atras vapoarele marinarilor la mal. Linus ignorase aspectul ăsta când îi citise dosarul.

Mai era și un selkie, un băiat tânăr cu o haină de blană pe umeri.

Și, bineînțeles, nu lipseau Daisy și Marcus. Stăteau unul lângă celălalt, Daisy făcând comentarii despre coada lui pusă în ghips și cu gura plină de biscuiți, Marcus zâmbind cu fața lui ca un câmp de pistrui arămii și cu coada așezată relaxat pe masă. Linus l-a auzit când a întrebat-o dacă nu vrea să-i mai deseneze ceva pe ghips, cu unul dintre creioanele ei colorate. Daisy a fost imediat de acord.
- O floare, i-a zis fata. Sau un gândac cu dinți ascuțiți și cu ac.
- Ooo, a exclamat Marcus. Gândacul. Trebuie să desenezi gândacul.

Linus i-a lăsat în pace, mulțumit de ce a văzut.

Apoi s-a îndreptat din nou spre ușă. A oftat când și-a dat seama că își uitase iar umbrela.
Din toate...
A deschis ușa și a pășit în ploaie, pe drumul lung spre casă.

Capitolul II

- Domnule Baker!

Linus a oftat adânc. Ziua de azi mergea așa de bine. Oarecum. Își mânjise puțin cămașa albă cu sosul portocaliu de la salata zoioasă de la cantină, o pată rezistentă, care n-ar fi făcut decât să-i păteze cămașa și mai tare dacă ar fi încercat s-o șteargă. Și ploaia răpăia pe acoperiș fără să dea vreun semn că s-ar domoli curând. Își uitase din nou umbrela acasă.

Dar, în afară de asta, ziua lui mergea binișor.
În mare parte.

Sunetul tastelor de calculator care se auzea în jurul lui s-a oprit când s-a apropiat domnișoara Jenkins. Era o femeie aspră, cu părul strâns atât de tare la spate, încât îi ridica până la mijlocul frunții sprâncenele unite. Linus se întreba uneori dacă zâmbește vreodată. Probabil că nu. Domnișoara Jenkins era o femeie încrâncenată, cu temperamentul unui șarpe țâfnos.

În plus, mai era și supraveghetoarea lui, astfel că Linus Baker nu îndrăznea s-o calce pe coadă.

Linus a înghițit în sec și și-a lărgit puțin gulerul cămășii când a văzut că domnișoara Jenkins se apropie de el, croindu-și drum printre birouri, tropăind cu tocurile pe podeaua rece, de piatră. Asistentul ei, un broscoi deplorabil pe nume Gunther, venea în urma ei, ținând în mână un carnet și un creion ion obscen de lung, cu care ținea evidența celor care păreau că nu pun osul la treabă. Lista era centralizată la final de zi și fiecare avertisment se aduna la situația săptămânală. La finalul fiecărei săptămâni, celor cu cinci sau mai multe avertismente li se adăugau la dosarul personal. Nimeni nu voia asta.

Cei pe lângă care treceau domnișoara Jenkins și Gunther țineau capul plecat, prefăcându-se că muncesc, dar Linus știa cum stăteau lucrurile - trăgeau cu urechea să vadă ce făcuse greșit și cum avea să fie pedepsit. Poate că urma să fie trimis acasă mai devreme și să i se taie din salariu. Sau poate să fie pus să stea peste program și să i se taie din salariu. În cel mai rău caz, avea să fie concediat, iar viața lui profesională să se sfârșească, nemaiavând niciun salariu care să i se taie.

Nu-i venea să creadă că e de-abia miercuri.

Și totul a devenit și mai rău când și-a dat seama că e de fapt marți.

Nu putea înțelege ce făcuse greșit, poate întârziase puțin în pauza de prânz de 15 minute sau poate că ultimul raport fusese nesatisfăcător. Mintea i-a luat-o razna. Oare pierduse prea mult timp încercând să scape de pată? Sau mâncase vreo literă în raport? Sigur nu. Era impecabil, ceea ce nu se putea spune și despre cămașă.

Dar domnișoara Jenkins avea o privire ciudată, una care nu îi transmitea nimic bun lui Linus. Mereu i se păruse frig în birou, dar acum se făcuse brusc incomod de cald. Chiar dacă era curent - vremea mizerabilă nu făcea decât să agraveze lucrurile -, transpirația tot îi picura pe ceafă. Lumina verde de la monitor îi părea prea strălucitoare și nu reușea deloc să respire cum trebuie. La ultimul control, doctorul îi spusese că are tensiunea prea mare și că trebuie să elimine factorii de stres.

Domnișoara Jenkins era un factor de stres.

A ținut gândul ăla pentru el.

Biroul lui mic de lemn era plasat aproape în mijlocul încăperii: rândul L, biroul 7, într-o cameră cu 26 de a câte 14 birouri fiecare. Nu era aproape deloc spațiu între birouri. O persoană slabă n-ar fi avut nicio problemă să se strecoare, dar cum rămâne cu una care are câteva kilograme în plus (mă rog, vorba vine câteva)? Dacă ar fi avut voie să aibă obiecte personale pe birou, sigur ar fi fost un dezastru pentru cineva ca Linus. Dar, din moment ce asta nu era permis, de cele mai multe ori doar se lovea de câte un birou cu șoldurile lui late și își cerea scuze rapid când vreun coleg îi arunca o privire tăioasă. Era unul dintre motivele pentru care, de cele mai multe ori, aștepta să se golească toată camera înainte să plece și el. Asta și faptul că împlinise recent 40 de ani și se putea lăuda doar cu o casă micuță, o pisică ursuză, care probabil avea să-i îngroape pe toți, și o talie din ce în ce mai lată, de care doctorul îl ciupise și în care îl înghiontise cu o voioșie cel puțin ciudată, în timp ce perora despre beneficiile curelor de slăbire.

De unde și salata zoioasă de la cantină.

Deasupra capetelor aveau agățate afișe oribil de vesele, cu mesaje care îți spuneau că FACI O TREABĂ BUNĂ și AI GRIJĂ LA FIECARE MINUT DIN ZI, PENTRU CĂ UN MINUT PIERDUT ESTE UN MINUT RISIPIT. Linus le ura.

Și-a pus mâinile pe birou, doar ca să nu-și înfigă unghiile adânc în palme. Domnul Tremblay, care stătea pe rândul L, biroul 6, i-a zâmbit cu amărăciune. Era un bărbat mult mai tânăr, căruia părea să-i placă meseria lui.
- Acum chiar că ați dat de necaz, a spus pe sub barbă.

Când a ajuns la biroul lui, domnișoara Jenkins avea buzele subțiri ca o linie. Ca de obicei, părea să se fi machiat la întâmplare, pe întuneric, fără să se ajute de vreo oglindă. Pe obraji era dată cu mult blush magenta, iar pe buze, cu un ruj sângeriu. Purta un costum negru, ai cărui nasturi erau închiși până sub bărbie. Era slabă ca un vis, o adunătură de oase ascuțite, acoperite de o piele întinsă prea mult.

Gunther, pe de altă parte, era la fel de rumen în obraji ca domnul Tremblay. Se zvonea că era băiatul Cuiva Important, cel mai probabil al unei persoane din Conducerea Extrem de Superioară. Deși Linus nu prea vorbea cu colegii lui, tot mai auzea bârfe care se șopteau. A aflat de mic că, dacă nu vorbea, oamenii uitau adesea că era acolo sau că măcar exista. Când era mic, mama lui i-a spus odată că se confunda cu vopseaua de pe pereți, care devine memorabilă doar când cineva își aduce aminte că e acolo.
- Domnule Baker, a zis domnișoara Jenkins iar, scuipându-i practic numele.

Gunther stătea lângă ea, zâmbindu-i de sus. Nu era un zâmbet prea drăguț. Dinții lui erau perfect albi și pătrați și avea gropițe în barbă. Era chipeș, dar într-un mod înspăimântător. Zâmbetul ar fi trebuit să fie frumos, dar nu îi ajungea și în priviri. Singurele dăți când lui Linus chiar i se părea că zâmbește sincer erau când făcea inspecții pe nepusă masă, cu creionul lung scrijelind de zor pe carnet, notând avertisment după avertisment.

Poate chiar asta era. Poate Linus era pe cale să primească primul lui avertisment, ceva ce reușise să evite în mod miraculos de când venise Gunther cu ideea măreață a sistemului de puncte. Știa că sunt monitorizați în permanență. De tavan atârnau niște camere mari, care înregistrau tot. Dacă cineva era prins făcând ceva rău, boxele mari de pe pereți prindeau viață și urlau despre avertismentele pentru rândul K, biroul 2 sau pentru rândul Z, biroul 13.

Linus nu fusese niciodată prins gestionându-și prost timpul. Era prea deștept pentru asta. Și prea temător.

Totuși poate că nu era suficient de deștept sau de temător.

Urma să primească un avertisment.

Sau cinci avertismente și asta înseamnă că avea să i se consemneze în dosar, o pată care i-ar fi mânjit cei șaptesprezece ani de muncă în serviciul Departamentului. Poate văzuseră pata de sos. Erau reguli stricte cu privire la ținuta de birou. Erau descrise în detaliu la paginile 242-246 din REGULI ȘI REGLEMENTĂRI, manualul angajatului în Departamentul Responsabil de Tineretul Magic. Poate cineva văzuse pata și îl raportase. Asta nu l-ar fi surprins deloc pe Linus. Oare nu fuseseră dați afară oameni și pentru mai puțin de atât?

Linus știa că se întâmplase asta.
- Domnișoară Jenkins, a zis cu vocea slabă ca o șoaptă. Mă bucur să vă văd astăzi.

Era o minciună. Nu se bucura niciodată să o vadă pe domnișoara Jenkins.
- Cu ce vă pot ajuta?

Zâmbetul lui Gunther s-a lărgit și mai mult. Deci probabil zece avertismente. La urma urmei, sosul era portocaliu. Nici nu o să aibă nevoie de o cutie maro. Singurele lui lucruri erau hainele de pe el și covorașul de mouse, o poză ștearsă cu o plajă cu nisip alb și cel mai albastru ocean din lume. Deasupra scria NU AI VREA SĂ FII ȘI TU AICI?

Ba da. În fiecare zi.

Domnișoara Jenkins n-a catadicsit să-i răspundă la salut.
- Ce-ai făcut? l-a întrebat, cu sprâncenele aproape de linia părului, ceea ce ar fi trebuit să fie practic imposibil.

Linus a înghițit în sec.
- Îmi cer scuze, nu cred că știu la ce vă referiți.
- Mi-e greu să cred.
- O. Îmi... pare rău?

Gunther a scrijelit ceva pe clipboard. Probabil îi dădea lui Linus un alt avertisment pentru petele evidente de transpirație de la subraț. Nu avea ce să facă în legătură cu asta acum.

Domnișoara Jenkins nu părea să-i accepte scuzele.
- Sigur ai făcut ceva.

Era foarte insistentă.

Poate ar trebui să mărturisească toată povestea cu pata de sos. Ar fi ca atunci când smulgi un bandaj. Mai bine să o faci brusc, decât să te lungești.
- Da. Păi, vedeți dumneavoastră, încerc să mănânc mai sănătos. Un fel de regim.

Domnișoara Jenkins s-a încruntat.
- Un regim?

Linus a dat repede din cap.
- La recomandarea doctorului.
- Avem câteva kilograme în plus, nu? a întrebat Gunther, cam prea bucuros.

Linus a roșit.
- Probabil.

Gunther a scos un sunet compătimitor:
- Am observat. Bietul de tine. Mai bine mai târziu decât niciodată, bănuiesc, a spus și s-a bătut ușor pe abdomenul lui plat cu marginea carnetului.

Gunther era odios. Linus nu a spus asta cu voce tare.
- Absolut minunat.
- Răspunde-mi la întrebare, s-a răstit domnișoara Jenkins. Ce ai fi putut să faci?

Hai să se termine odată cu tot bâlciul ăsta.
- O greșeală. Am fost neîndemânatic. Încercam să mănânc salata, dar se pare că varza kale are voință proprie și mi-a alunecat din...
- Nu știu ce tot zici acolo, a spus domnișoara Jenkins, aplecându-se spre el și punându-și mâinile pe birou.

Avea unghiile date cu ojă neagră. Nici una, nici două, a început să bată cu degetele în birou. Scoteau un sunet ca un zăngănit de oase:
- Taci din gură!
- Da, domnișoară.

Apoi l-a fixat cu privirea.

Lui Linus i s-a strâns stomacul.
- S-a solicitat, a continuat ea încet, să participi la întâlnirea de mâine dimineață a Conducerii Extrem de Superioare.

Nu se așteptase la asta. Deloc. De fapt, dintre toate lucrurile pe care ar fi putut să le spună Bedelia Jenkins în momentul acela, asta era cea mai puțin probabilă variantă.

Linus a clipit.
- Poftim?

Domnișoara Jenkins s-a ridicat și și-a încrucișat brațele pe piept, strângându-se tare de coate.
- Ți-am citit rapoartele. Sunt, în cel mai bun caz, aproape adecvate. Așa că îți imaginezi ce surprinsă am fost când am primit un mesaj prin care mi se zicea că Linus Baker este chemat.

Lui Linus i s-a făcut brusc frig. Nu fusese niciodată chemat la o întâlnire a Conducerii Extrem de Superioare. Singura dată când chiar îi văzuse pe cei din Conducerea Extrem de Superioară fusese de sărbători, când avea loc prânzul anual și cei din Conducerea Extrem de Superioară stăteau într-un rând la intrarea în birouri și puneau șuncă presată și niște cartofi cam uscați, copți în tăvi mari de aluminiu, zâmbindu-le angajaților și spunându-le cum merită masa asta bogată, după toată munca grea. Firește, au trebuit să mănânce la birou, pentru că pauza de masă de 15 minute s-a dus stând la coadă, dar în fine.

Era septembrie. Mai erau câteva luni până la sărbători.

Acum, potrivit domnișoarei Jenkins, îl voiau pe el personal. Nu mai auzise niciodată de ceva de genul ăsta. Nu avea cum să fie ceva de bine.

Domnișoara Jenkins se uita la el de parcă aștepta un răspuns. Linus nu știa ce să-i spună, așa că a început:
- Poate e doar o greșeală.
- O greșeală, a repetat și domnișoara Jenkins. O greșeală.
- Ăăă, da?!
- Conducerea Extrem de Superioară nu face greșeli, i-a tăiat-o Gunther.

Da, asta așa era.
- Atunci nu știu.

Domnișoara Jenkins nu era mulțumită de răspuns. Linus și-a dat seama că nici ea nu știe mai mult decât îi spune și, din cine știe ce motiv pe care nu voia să-l exploreze, oricât de meschin ar suna, simpla idee îl făcea să se bucure puțin. Firește, era combinată cu o teroare de neimaginat, dar oricum. Nu își putea da seama ce spunea asta despre el.

O, Linus, îi spusese mama lui cândva. Nu e politicos să te bucuri de necazul altora. Ce lucru îngrozitor.

Niciodată nu își permitea să se bucure.
- Nu știi, a spus domnișoara Jenkins, de parcă era gata de atac. Cumva ai înaintat vreo plângere? Poate că nu apreciezi tehnicile mele de supervizare și ai crezut că te poți duce pe la spatele meu? Așa ai făcut, domnule Baker?
- Nu, domnișoară.
- Îți plac tehnicile mele de supervizare?

În niciun caz.
- Da.

Gunther a mâzgălit ceva cu creionul de-a lungul carnetului.
- Ce anume îți place la tehnicile mele de supervizare? a continuat domnișoara Jenkins.

Problemă. Lui Linus nu-i plăcea să mintă despre nimic. Chiar și micile minciuni nevinovate îi provocau dureri de cap. În plus, odată ce începi să minți, devine din ce în ce mai ușor, până când ajungi să fii nevoit să ții evidența a sute de minciuni. E mai ușor să fii sincer.

Dar să nu uităm de momentele de maximă necesitate, precum cel de acum. Nu era musai să mintă. Un adevăr putea fi manipulat, astfel încât să semene cu un adevăr.
- Sunt foarte autoritare.

Sprâncenele domnișoarei Jenkins s-au ridicat și mai mult.
- Măi să fie, chiar așa sunt?
- Foarte.

Femeia a ridicat o mână și a pocnit din degete. Gunther a început să umble prin niște hârtii, după care i-a dat o foaie crem. Domnișoara Jenkins a apucat-o cu două degete, de parcă simplul gând că i-ar fi putut atinge altă parte a corpului îi provoca o infecție cu bășici.
- La 9 fix, mâine dimineață, domnule Baker. Să te ferească sfântul să întârzii. Firește, vei recupera după program timpul pierdut. Chiar și în weekend, dacă e nevoie. Nu mai ai nicio deplasare până săptămâna viitoare.
- Bineînțeles, a aprobat Linus repede.

Femeia s-a aplecat iar spre el și i-a vorbit atât de încet, încât aproape i-a șoptit:
- Și dacă aflu că te-ai plâns de mine, o să-ți fac viața un adevărat calvar. Mă înțelegi, domnule Baker?

O înțelegea.
- Da, domnișoară.

Duminici post-restant

 

Julien Caragea
Duminici post-restant
Editura Pavcon, 2021

 

Citiți o cronică a acestei cărți.

***
Intro

Un volum aparte de lirică, izvorât din sufletul unui creator îndrăgostit de mecanica vieții, ascunsă în tot ceea ce este frumos și înnobilează sufletul omului.

O poezie care îmi place foarte mult, rod al unei arte poetice elaborate, rafinate, dar care nu elimină nici inspirația, nici democrația lexicală, iar dacă poemul o cere, nici asperitățile. (Liviu Antonesei)

Ludic, imprevizibil și în același timp îngîndurat, Julien Caragea este neobacovianul nostru izolat la Piscu Vechi, acolo unde scapără flama poeziei în nopțile lungi, fără lună. Uitat de zgomotul prost al lumii, el stă de vorbă cu bucoavnele vechi, cum o făcea Petru Creția în eseurile sale morale, și ne restituie aurul unei limbi apuse lor cu dărnicie, fără zgîrcenia cu care poeții își apără proprietatea. Julien este generos și face operă barocă, doar de cîțiva gustată, dar cu atît mai prețioasă. Orfevru subtil, el visează la o rasă de oameni, poate argonauți, care se va întoarce cîndva să își salveze limba captivă. El e Memoratorul, cel sedus de singurătate, și ne invită într-o cameră unde-l vedem înconjurat de cuvintele-mamă, ca într-un cocon de aur prin care întrevedem "insula zîmbetului dintîi" pe care ne-o dăruie cu sfială. Toate continentele poeziei atunci se redesenează frumos. Lucian Raicu l-ar fi iubit pe acest poet cu "ochelari de samovar". (Nicolae Coande)

Fragmente

O insulă se face neapărat lângă mal, la distanță de o arcă și o șea de cal pentru mulțimi, Unde floarea lunii se întețește până la incendiul depărtărilor Vecinătățile se călesc în univers ca fierul, Ea n-are putrezirea festivă de grădini Și nu-i bomboana pe colivă Ori căpătâi de la finalul săptămânii, Spre adormiri în apele călâi, spre-a regăsi și plumbul și veninul, O insulă mi-i zâmbetul dentâi, Ni-i adeverul, viața și seninul.
(Predică rostită spre dimineață, ușor înfrigurat, pisicilor)

Și eu am trimis corăbioare (de la cheul întunecat și igrasios) Albe, după ce îmi învățau mofturi și viață, De s-au pierdut în ape și ceață, Altele ajunse în fine la porturi Prosoape așterneau peste minarete Suflare de viață dăruiau la geamale Ori în cartierul Crăciunului instalau cutioare poștale Cel ce ca surâsul mereu ni-i aproape. Mă întorceam în negre mahalale pe jos, Dispăruse a guzganilor ceată Sub murdare pavele politicos. Dar eu o țineam pe-ndelete spre câmpuri, Unde un pospai, alb mucegai întâia ninsoare Oferea sfios așteptare.
(De frică scriem noi, mă)

Într-o țară îndepărtată, în cea mai îndepărtată țară de pe lume, pe o insulă fermă ca speranța, deși aflată sub nivelul mării, cocori cu piciorul stâng înfășurat într-un bandaj alb păstrează toate scrisorile mele trimise acasă.
(Duminica post-restant)

Erau mulți - scrâșneau din spice, Ca și o gară infelice, Ori șarg deșert, trăpaș, dintru scrisori, Sau, dintru brazda-ngenuncheată lângă mori, Câinii asurzitori cu limbi de bice, spre gardul fulgeratelor ninsori; Cutremurul de val ce în țeastă-l dă absintu, Că la ieșirea mecită din tunel Mi s-așezase peste ochi un văl, Nu mai speram s-ajung cumva în larg, Blestemu mahalălii să îl sparg Și să-ți apipii tivul fin al rochiței de oraș.
(Felinar jumate cu alcohol)

Dimineață posomorâtă, Un butuc taman la decapitatul orătăniilor (dintre cele pe care fetele vâlvoi ale pădurii îl folosesc drept fântână, oglindă și complet de judecată), Îl acoperise pospai de la moara diavolului, Întâia ninsoare, deși vinovată, îmi lua amprenta oriunde, criminal de lux, trăisem prea mult, Pe urmă, vântul mă căuta, bocind ca un orb ce și-a pierdut câinele, Orice copil înțărcat prea devreme are nevoie să fie sacrificat cineva în locul părinților săi, în speță copilăria mea, Două scrâncioabe goale, din tăria cerească, s-au legănat scârțâind balamale, o vreme, în contratimp, Apoi totul a tăcut.
(Căutând la un radio vechi Europa liberă)

Veneam cu doi fluturi în mână, Două găleți pline cu înserare pală și lună, Aripi fine, gulere de cămeși chitite în lada de zestre, Pleoape albe lipite de fereste, Ninsori ovine, pale făine, Din țoală scoală, afară ieși, Se-ntoarce mortul, revine taica, Vesel răsune după gard balalaica.
(Zi de târg)

Întins în pat, pregătindu-te nu pentru scris/citit, ci pentru mai dreapta reconsiderare a hoitului tău, îți potrivești ochelarii, prelungire a sensului în inutilitate, Ei se transformă în doi cai de apă răsuciți trăgându-te, șlep lung, pe suprafața indolentă și mornă a unui fluviu mărginaș, În două torșoane de curățat hogeacul unei case bătrânești date c-o secundă în urmă, Amintirea unui bal de odinioară, eșarfă, luminiș uitat pe genunchii bunicii, Eviți privirea celor buni și umanitari, ori a celor cu nasuri lungi, uscate și obraji de iască și, în general, pe toți cei ce au credința că vom servi micul dejun la colectiva din cer.
(Pomană de bunăvoie)

Vizitiul iar, pe un cal agale - cal cu ochii mari (de catapetesme) și cu cătări goale, ca a mea, a ta -, Târâie-n hulube înspre undeva, când s-a lumina, dâre de văpsea (leneșe miresme) - cerul violet, roua ca mierea. (Pare cucoș alb atelajul rar.) Și în piatra lisă, egal compromisă, de sub avenue, (aplecate zări), cu motor tractor cutremur duduie. Mânuri delicate, mânuri domnișoare, rânduie-n rotula zilei uzuale oșșcioarele mele, oșșcioarele tale.
(Techno pentru camionagii. Ștergătoare de parbriz cosind ploaia)

Pisică, amare ca salcia sunt rotocoalele tale, Cauciucuri ale unei autobaze ce din aula depărtărilor evadând În groapa târziului și-au construit o acasă, Tu torci ca marea în tivul rochiei de mireasă. De o geometric mângâioasă artificialitate undulările, perioade agale. Acolo ș-acia. Toți cădem pe rând. Pisică, frunză galbenă, ai toată știința somnului. Tu ne deschizi porți mai tinere decât ne-o făcut (our mother) muma noastră. Pisică, antinevralgic uitat într-o glastră.
(Peisagiu cu cracă bleu ce nu lasă păr)

Venea vântul, de braț cu fecioara inundației, toartă a unui urcior de seară, Când pe o uliță, când pe alta, Mire cu păr de aramă înspicată, conducând alaiul unei nunți morganatice, Fetele ce voiau să se căsătorească în curând le traversau calea chiuind, pasăre de curte prin fața trenului, Altele aruncau pești vii în matca instituției acvatice, Sperau într-un baby-boom până și sătenii jerpeliți care-și editau în bodegă ziarul, Totuși, câteva case au căzut.
(Tangou woodoo)

Câteva amintiri fac o patrie, cu toate minciunile aferente, O lama sud-americană de zăpadă decupată distinct în noapte, se vede cărare de pași în ea, Îți pipăi tresărind obrazul și constați că e nebărbierit, Te plimbi cu mâinile întoarse la spate, din ele ciugulesc cocoși, Pe sub ușă curge și se profilează afară o hartă de sânge, aproape topește cubul de zahăr, Te poți destitui pe tine însuți din locurile unde ai consimțit, Fericirea e o linie frântă de rouă.
..................
O, la-mà, la-mà,
piramidă domestică,
cerbice de lână și nea,
șatră-n taiga
fum alb în Anzii de piatră
artificialitate, sacrificiu
și zorilor lectică.
O, Eli Lama...
(Cronica unei scurte plimbări)

Tu porți ochelari de samovar în penumbra lunară, Când râzi în izba de la marginea mării înghețate Pare că te amuzi de prăpăstii uitate, Tu ești o greutate pe piept pe care n-o ridic să nu se creadă că sunt pretutindeni, Tu ești o lunecoasă trădare prin metaforă, ca orice electrocardiogramă, Tu ești un cablu întins sârmă de rufe peste o trecătoare montană, Să ne apere de porumbei (Dar cine-a mai văzut - A-mirare-i! - porumbei care să ne răstignească?) Și încălțările tale sunt pururi sălcii, Tu ne ești binecuvântare și pedeapsă cerească.
(Tutuială de circumstanță)

Orologii destinse ca un arc de luptă asirian Ale femeii sprâncene caligrafiate Tropotul inimii de-a lungul râului Spuma zăpezii lingând seninul întrebării Înfrânând în oglinde chipul tău Liziera pădurii Iar eu îți cânt cam așa un alt cântec Dimineața de toamnă Din aur veniră și se adăpară întâi leii cu coamă bogată pe urmă gazelele Întâi automobilele pe urmă chipul tău Tropotul inimii pe un drum mărginaș Și dincolo de bariera finală Autogara de iarbă cu trădările ninse
(Atracția irezistibilă a rătundului)

Și tot miroase magazinu-a bun, Batistă de pe-un dirijabil, pe care-o voisem pictată cu un chip în chip cum n-aș putea să spun, Furou apretat cu colivă, Păpușă moale, care pare vie, Un magazin din alt oraș, din altă țară, din altă lume, ce, Fiind odată, n-ar mai putea nicicând să fie.
(Bucuria unei presupuse crime)

O butelcă având, nici intim nici protector, de culoarea leucoplastului, un dop dintr-o rețea de panglici împletite, Câinii, și cel mare și cel mic, i-am găsit mai târziu la subsol, haleau ceva, nici că le păsa de gravitatea tărășeniei, făceau, deși cel puțin ăl mare era impunător, un simplu act de prezență, Dormisem într-o cameră de la etaj, poate în hol, becul cu lumină chioară, În vis locuințele au cu totul altă conformație, Poate cu un mâț adăpostit sub cuvertură, Mama se odihnea într-un pat înalt și curat, Probabil că tata, când a auzit gălăgie, s-a dus alarmat afară, fără să mai tragă ceva peste indispensabilii cu genunchi ieșiți, Mi-am dat seama rapid că în curte era un hoț, nu aveam însă - cuțit furcă bâtă, sau măcar emondorul încovoiat și ruginit cumpărat din târg, stranie halebardă - vreo armă la îndemână, așa că, parte paralizat de spaimă, n-am părăsit învelișul cuverturii, tâlharul nu părea a se sinchisi de toate acestea, îngrămădise lemnele noastre, cu trudă strânse și depozitate în curte pentru iarnă, într-un convoi mărunt ca un trenuleț de bâlci, buturugi sparte și cu forme contorsionate, Viața noastră era în pericol, Cuvintele, pietroase și greoaie, refuzau a mi se naște din gură, Întregul dramatism al vorbirii ce, vie trebuind să fie, face parte vulnerabilă din emitent, Am reușit totuși, să articulez, ba chiar, poticnit însă luând cunoștință de mine însumi, într-un târziu, să țip, "Băă! Du-te băă, de-aici!", Și atunci m-am trezit de-a binelea, Din visul din vis și din somnul real, Tata și mama sunt morți de mult, Locuința are cu totul altă conformație. (Caracatițe)

Orice pasăre, în diminețile de toamnă, poartă (vestimentație oarecum paradată și răsfăț civilizat prin temperanță, prin însemnele familiare ale grațiosului) o coleretă mică de nori, Ca schimbul unor rețete de bucătărie din cărți cu grijă păstrate în saliva cămărilor sublinguale, În periodicele migrații ele știu că zborul nu înseamnă desfrâul înălțimilor, ci trebuie cercetate în permanență reperele terestre, Să auzim câinii care latră verde, Memoria verilor trecute. (Inutilitatea torturilor)

Vin unii iar, Să-i pui în capul pomenii tale (arcă de piatră, pe pajiște, printre ierbi, cu prova relativ scufundată) Când tu, în aiurare, privești zburătăcirea dezolantă a păsărilor ce-au uitat să fie migratoare - Vechi generații translucide, tot mai mici, care, în lut cătând misterul, uitară că-n înalt există cerul. (Și încă în orbite le pâlpâie omide, și se vor efasa complect, curând d-aici.) Atavic vin tăunii, revendicându-ți pomișorul; strâng baierile plasei... Ca printr-un ziar costeliv Vezi cum în piept inimă saltă de val spinare, latră... Pe când în ierbi mucegăite și umide Se tot scufundă arca cea de piatră... Seară înalț și ape, de-ntemeierea casei.
(Compoziție la patru mâini cu domnul Noe)

O plantație de file veline, moi ca bumbacul și permisive ca laptele matern Ședea la un capăt de noapte - Cât încă zorii nu ni-i dăruie dracul Și pe buze o brumă de fapte nu se aștern.
(Puținătatea lucrurilor genuine)

Opercule, Fierăstraie moi, dinți de prăpăstii, zgârciuri de gingii extrase din pește, Generozitatea de mecanism jocular a cui nu mai este, Stai nu mă mânca, lupule, Ți-am adus un cal în dar, Fulgere de seu, palpitare finală când se întunericește, Noroiul ne-o alegea, C-ai venit în valea rea, Năzuit în sat la noi, Și poate în curând plouă de ne prăpădește, Măi lupule, dumneata, Colți de fierăstraie moi, Tragicul sărut, Răscolită clisa de lut din copaie.
(Cimitir de instrumente muzicale. N-ai ce-alege)

O sârmă de cupru, lucitoare (Sclipiciul e seu de deochi pentru metale, Tenebrelor bici, Cauciucate, despletite, dehămate, iepe sirepe să nu năvale pe-aici) leagă orașul sub genunchi, cartierele noi, proletare, Adolescentin semn al lumii reale (mărțișor indemn). Iar câini de-ntors oi Când venim de la lucru bâjbâind cărarea, Ca matca un roi, involucru floarea, Ne mână spre cină. Binecuvântată fie sârma de cupru, Ea n-are rugină, Lampa lui Ilici Ne-aduce lumină.
(Miros de cârpă arsă. În grădină.)

Unde în locul rarilor călători așezatu-s-au pe scaune boccele palide (amieze turistice), La miezul nopții ești depus într-un tramway spre a fi expulzat din vârsta de lux, Deși ai rămas unica ființă umană alive, Totuși orășelul (batâr că așezările acestea de provincie sunt amplasate întotdeauna pe un loc mai înalt decât cuviința) va fi iminentamente inundat, digurile sale mohorâte sunt asediate de mârâitul răbdător al apelor fluviale, Certitudinile nu se grăbesc, Culpa ta (specially efectele ei, uriașa rușine care te apasă) este că nerespectând (voit, sau poate din stângăcie nativă) conveniențele vestimentare, ai ratat reconstituirea adolescenței, Elementele, substanțele pure (regimurile dictatoriale criminale) sunt întotdeauna dense și posomorâte, Hibridările, improvizațiile - inconsistente, În ochiul prăpastiei s-au cuibărit păsări moarte, Bocceaua ta-i o fântână cu apă uzată.
(Trădările n-au nicio logică)

Focul - coajă de dovleac turcesc, uitat în ierburi, o Vinere Mare a toamnei, cu îndrăzneli de vulpe, O, tălpile groase cu care, desculți, pășeam odinioară prin arătură, Copii fiind, mergeam spre copilăria viitoare...
(L'Annonce faite à Marie)

Călătorie în jurul omului

 

Alexandru N. Stermin
Călătorie în jurul omului
Editura Humanitas, Colecția Știință, 2021

Citiți o cronică a acestei cărți.

***
Intro

Alexandru N. Stermin este biolog și explorator. Predă la Facultatea de Biologie și Geologie a Universității Babeș-Bolyai cursuri de anatomia comparată a vertebratelor, etologie, bioetică și ecologie umană. Este licențiat în biologie și teologie, a absolvit un masterat în filozofie și un program de formare în psihoterapie pozitivă. A participat la expediții în jungla Americii de Sud și în Siberia, a fost bursier la Universitatea din Greifswald și la Universitatea de Stat din Rio de Janeiro. Se implică activ în popularizarea științei și conservarea naturii. În 2015 a contribuit la seria Fauna României (Păsări) publicată de Academia Română. În 2017 și-a lansat prima carte, Jurnalul unui ornitolog. Scrie articole în revistele Sinteza și National Geographic. În 2021 a primit Premiul de Excelență din partea Universității Babeș-Bolyai, pentru implicarea culturală și deschiderea spre comunitate.

"Cu câteva zile înainte să împlinesc 30 de ani, am plecat singur într-o călătorie în jurul lumii. Primele nopți le-am dormit în jungla amazoniană, apoi zile întregi am umblat în alte două jungle - jungle urbane, pe cât de depărtate, pe atât de diferite -, Los Angeles și Beijing. M-am întors acasă mai viu, însuflețit de ce descoperisem, nu doar în lumea din jurul meu, ci și în lumea din mine - din noi, din om. 30 de ani a marcat pentru mine începutul marilor descoperiri geografice - explorând lumea am descoperit geografia ființei mele, cu continentele ei, de la cele mai luxuriante, cum sunt imaginația și iubirea, la cele mai întunecate și reci, cum este moartea. Despre fascinația acestei lumi vă povestesc aici." (Alexandru N. Stermin)

"Biologul Alexandru Stermin călătorește în jurul lumii. Ceea ce începe ca un periplu în lumea biologiei, a neuroștiințelor și a psihologiei se transformă într-o incursiune în lumea ideilor și concepțiilor despre univers. Ca într-o călătorie pe suprafața unei hipersfere care se închide, Alexandru Stermin părăsește zona unde cultura noastră pune omul în centru, ca să regăsească în îndepărtări, paradoxal, același om cu întrebările lui cele mai adânci. Cartea este un excelent jurnal de călătorie care combină biologia, neuroștiințele și cultura filozofică, chestionând propriile noastre concepte și credințe despre ceea ce suntem și care este locul nostru în natură." (Cristian Presură, fizician, autorul bestsellerului Fizica povestită)

"Dacă n-aș fi fost Cătălin Gruia, mi-ar fi plăcut să fiu Alexandru Stermin. O să înțelegeți de ce spun acest lucru dacă veți citi paginile dintre aceste coperte. Vă recomand cu căldură să o faceți - nu veți descoperi doar o carte, ci vă veți descoperi, veți afla mai multe despre cine suntem, de unde venim și încotro ne îndreptăm." (Cătălin Gruia, redactor-șef National Geographic)

Fragment

Magie și fantezie - sau cum m-am transformat într-o pasăre

La prima vedere biologii, din tagma cărora fac parte, și restul scepticilor, uneori cu efort, alteori teribil de lesne, dar mereu cu o nonșalanță debordantă, încearcă să "ia praful de magie" al lucrurilor, să "dezvrăjească lumea", așa cum a spus Weber, sociolog și economist politic, atunci când știința a început să catalizeze mintea societății din America și Europa și specia noastră a făcut pasul spre industrializarea modernă, lăsând în urmă superstițiile.

Cu toate că folosesc des expresia "praf de magie", nu am crezut niciodată conștient în magie; spun "conștient" pentru că, dacă pe vremea când eram copil credeam că sunt un vrăjitor și eram convins că am puteri magice pe care nu le foloseam, pe măsură ce am crescut, ideea asta s-a evaporat din mintea mea și m-am resemnat cu gândul că sunt un om ca mai toți oamenii. Încet-încet, în devenirea mea ca om de știință, mi-am cultivat scepticismul și am devenit cât se poate de analitic, în așa măsură încât cred acum că pentru toate trebuie să existe o explicație științifică - biologică, fizică sau chimică.

Magia timpului

În tot acest context, de-a lungul timpului am luat parte și uneori m-am implicat direct în ritualurile magice ale lumii din jurul meu. Îmi amintesc cum, proaspăt venită pe lume, nepoțica mea a ajuns acasă de la maternitate și, împreună cu sora și mama mea, i-am făcut baie. După ce tot momentul s-a terminat și Antonia era uscată și îmbrăcată în pătuțul ei, mama, o femeie cu capul pe umeri, cu picioarele pe pământ și sceptică, nu din interese științifice, ci din experiență de viață, mi-a spus să iau cădița cu apă și să o arunc la țâțâna porții. Când am întrebat-o de ce, mi-a spus simplu că așa se zice că trebuie făcut cu prima apă în care s-a îmbăiat pruncul, și anume că trebuie aruncată la stâlpul porții ca să nu plece copilul departe de casă.

Am luat cădița fără să mă gândesc prea mult și am plecat hotărât să o arunc pe trandafirii din curte. Plantele aveau mult mai multă nevoie de apă decât stâlpii porții. Ajuns în fața florilor, m-am oprit și, pentru că tot ce îmi doream era să văd lumea, am pornit spre poartă. Am lăsat cădița jos, am deschis poarta, am ieșit din curte, cu cădița în brațe, am traversat strada în drumul meu inițiatic și i-am schimbat destinul copilului din casă într-un moment, cu un ritual pe care parcă cineva mă învățase să-l fac, aruncând apa pe un pârâu ce traversa satul și am zis: "Du-te și vezi Lumea!" M-am întors în casă și, fără să spun nimănui nimic, fără să fiu întrebat unde am aruncat apa, am continuat seara ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat.

Gândindu-mă acum la ce am făcut atunci, conștientizez că dacă, pe vremea când eram mic știam că sunt vrăjitor, însă nu făceam vrăji, odată ajuns adult m-am convins că nu sunt vrăjitor, dar tocmai făcusem o vrajă.

Magia spațiului

Cel mai semnificativ moment de magie din viața mea de până acum l-am trăit în junglă. V-am pomenit de el la începutul poveștii - eram deja de câteva zile în pădure cu Roberto și ne familiarizaserăm unul cu celălalt. Ziua se stingea încet și, după ce ne-am întins hamacele, am mâncat la lumina focului orezul fiert și ciupercile culese de noi de pe niște arbori căzuți. Mi-am dat seama că mai am puțin de stat în junglă, iar dacă o să rămân viu, o să vină ceasul să plec acasă. Îmi era dor de casă, însă nu voiam să părăsesc jungla. Toată ziua aceea îmi făcusem planuri și scenarii ca să pot să mai rămân: mă gândeam să-l rog pe Roberto să mă ia la el în trib, să-l ajut la munca pământului și la vânătoare, ori să fiu ghid pentru cercetătorii care vor să străbată jungla.

În oricare dintre situații, îmi trebuia un loc și o comunitate de oameni care să mă accepte și în care să mă integrez. Însă apoi mi-a venit un gând și, fără să cumpănesc prea mult, l-am întrebat pe Roberto:
- Există o plantă în jungla asta care să mă transforme într-o pasăre?

Asta în contextul în care, în zilele trecute, îmi arătase plante potrivite pentru fiecare nevoie umană. Roberto m-a privit drept în ochi, fără să respire, de parcă se speriase de întrebarea mea, și mi-a spus
- Există! Însă nu crește singură, trebuie s-o faci tu!
- Cum adică să fac eu o plantă? l-am întrebat mirat.

S-a ridicat de pe lemnul pe care stătea și, în lumina văpăii de foc, a început cel mai fascinant spectacol făcut de un om pe care l-am văzut vreodată:
- Trebuie să cauți un șarpe, unul gros ca bușteanul ăsta - și l-a numit într-un fel anume ca, mai apoi, să îmi dau seama că era un șarpe boa. Îl iei acasă și-l hrănești cu pui, după care-l ridici în spate și pleci cu el în junglă, mergi așa prin pădure până ajungi într-un loc cu copaci înalți, așa cum e ăsta în care suntem noi. Lași șarpele jos, îl întinzi și îi spui: "Cred în tine, mă supun ție, spune-mi tot ce știi!"

După care, în timp ce și-a ridicat mâna în care ținea maceta și a lovit-o de pământ, mi-a spus:
- Îi tai capul, acoperi șarpele cu crengi și frunze uscate și-i dai foc, stai lângă el până ce arde complet și după aia pleci spre casă. Peste trei luni, te întorci în același loc, îți întinzi hamacul și cauți dâra de pământ pe care s-a făcut sacrificiul, iar acolo ai să vezi că au crescut plante. Iei o frunză de la prima plantă crescută în locul unde a fost focul, ți-o pui pe piept și te culci. Faci așa cu fiecare plantă crescută pe cicatricea arsurii de pe pământ, până în dimineața în care ai să visezi că te-ai transformat într-o pasăre! Ține cont că, în tot acest timp, nu ai voie să mănânci nimic, ci doar să bei apă! Planta cu a cărei frunză te-ai visat pasăre e cea care o să te ajute să te transformi. Bagă de seamă că s-ar putea să dormi nopți întregi, să termini plantele și să nu fi visat nimic. Asta s-ar putea întâmpla fie din cauză că șarpele nu știa cum să facă vraja și, în cazul ăsta, ar trebui să cauți altul, fie din cauză că tu, peste noapte, ai visat, însă, ori pentru că nu erai pregătit să găsești răspunsul sau să suporți transformarea, ori pentru că nu ți-ai dorit destul de mult, ai uitat visul.

Îl priveam înmărmurit. Absorbit de poveștile și mișcările lui, vedeam plantele, șarpele sacrificat și dâra care a pârjolit pământul și, ca să mă aducă înapoi la realitate, mi-a zis:
- Tatăl meu mi-a povestit că a avut un prieten pe care l-a văzut transformându-se de câteva ori într-un jaguar, căci avea o asemenea plantă!

Era cât pe ce să-l rog pe Roberto să mergem să căutăm un șarpe, însă mi-am dat seama că n-aveam semnal în junglă și n-o pot anunța pe mama că nu mai vin acasă și, ca să nu se neliniștească, m-am decis să rămân totuși om. Până la urmă, și omul e tot un animal, un pic diferit de păsări, dar cu care împarte un strămoș comun.

Acum, când scriu, îmi vine în minte Cioran, care își dorea să se întoarcă prin regnuri, să fie iar animal, plantă și rocă, ca să-și piardă povara scepticismului și a conștiinței și-mi dau seama că eu, în seara poveștii lui Roberto, m-am întors în regn, m-am transformat în pasăre, iar pentru că mi-am pierdut scepticismul, l-am crezut pe Roberto, l-am crezut atât de mult, încât nu m-am gândit nici măcar o secundă că ar exista o altă posibilitate, că spusele lui ar putea fi chestionate în vreun fel, mi-am pierdut conștiința sinelui meu pentru că, din toată pădurea aia care forfotea, eu nu mai auzeam și nu mai vedeam nimic în afară de povestea șarpelui. Îmi dau seama că, dintr-o perspectivă cioraniană, eu am fost o pasăre.

Dar am fost o pasăre și din perspectiva unui biolog, căci, în ultima noapte din junglă, am dormit pe malul Amazonului, în hamac, și îmi amintesc cum, spre mijlocul nopții, m-am trezit, am deschis ochii și am rămas uimit. Era prima noapte în care vedeam stelele și Luna. Păreau atât de aproape de mine, încât aveam impresia că sunt mai aproape de ele decât de pământ, atârnat în hamacul suspendat între doi copaci, ca într-un cuib. Este una dintre imaginile care mi-au rămas în minte - atunci m-am simțit o pasăre, căci păsările poposesc în cuiburile ce le învelesc, atârnate în copaci, așa cum atârnam eu în hamac, au experiența apropierii de cer și depărtării de pământ, așa cum am avut-o eu și, pentru că sunt parte din natură, se hrănesc din ea, așa cum, în toate zilele din junglă, m-am hrănit cu ciuperci și fructe culese din jur. Realizez că eu, la întâlnirea cu jungla, m-am transformat într-o pasăre și că pădurea întreagă a fost planta magică ce mi-a îndeplinit visul.

Când povestesc prietenilor despre ritualul magic descris de Roberto, îl etichetez drept fantezie, tot așa cum cred acum despre ritualul cu apa ce a scăldat-o pe nepoțica mea la prima ei baie. Însă, pe măsură ce povestesc, îmi dau seama că atunci, în junglă, l-am crezut pe Roberto; tot așa cum, în seara băii, am crezut în ceea ce făcusem, simțeam că a fost magie. Cred acum că diferența dintre magie și fantezie o face spațiul sau timpul. Mai toată epopeea vieții noastre are loc în planurile realului și ale fanteziei, însă, uneori, când timpul ori spațiul vibrează sincron cu noi și cu tot ce-i în jurul nostru, fantezia trece parcă în realitate și atunci apare magia sau, mai bine spus, simțim magia.

Un prieten actor mi-a explicat cum teatrul de umbre a apărut atunci când un împărat de prin părțile Asiei și-a pierdut pe veci împărăteasa, de care era teribil de îndrăgostit. Chinuit de lipsa ei, a chemat un vrăjitor pe care l-a rugat să-i aducă înapoi consoarta. Vrăjitorul a făcut un paravan de pânză și, în spatele lui, a reprodus silueta împărătesei, proiectând, cu o lumină, umbra ei pe țesătura albă. Regele, aflat de cealaltă parte a paravanului, se liniștea văzând umbra reginei și așa simțea că ea e încă lângă el. Oricât de sceptici am fi, e ușor să înțelegem de ce, în toată această poveste reală, era nevoie de un vrăjitor: pentru că doar un vrăjitor putea să facă din fantezia împăratului realitate.

Fantezia oamenilor de știință

În primele seminarii, la începutul semestrului, indiferent că sunt de anatomie comparată a vertebratelor ori de ecologie umană, încep să le vorbesc studenților despre teoria "fanteziei" aplicată oamenilor de știință. Le povestesc că, dincolo de faptul că "ceilalți" cred despre "noi", biologii, că suntem rigizi și lipsiți de creativitate și implicit de fantezie, noi știm că un biolog adevărat trebuie să fie, în primul rând, creativ, să fie un munte de imaginație.

Și mă apuc să le spun cum, într-un scenariu ipotetic, plimbându-ne prin pădure și văzând o floare mov, ne întrebăm de ce acea floare e mov și de ce nu este galbenă? Și, în acel moment, începe călătoria marii descoperiri. În primul rând trebuie să emitem câteva ipoteze, să ne imaginăm motive pentru care floarea respectivă e mov. Începem de la faptul că s-ar putea ca, în pădure, să fie un unicorn care vede doar florile mov, le miroase pentru că îi plac, și așa, cu nasul din floare în floare, le polenizează și le crește rata de înmulțire, până la ipoteze de genul celor în care, în perioada în care înflorește planta respectivă, sunt deja înflorite alte plante galbene, iar aceasta, fiind diferită de celelalte, atrage insectele care o polenizează și care, la fel ca unicornul, îi crește rata de reproducere. După ce, ajutați de fantezie, am construit zeci de ipoteze, intră în acțiune omul de știință din noi, analitic și sceptic, care acum începe să le testeze, cu observații și experimente, le argumentează pe cele posibil adevărate și le exclude pe cele posibil false. O minte analitică și sceptică nu s-ar putea mobiliza, dacă nu ar exista o minte creativă care să emită ipotezele.

Conștientizez acum că eu, biologii și ceilalți sceptici nu "dezvrăjim lumea", ci o învăluim într-un univers de magie, o "învrăjim" teribil, dându-i o groază de posibilități de manifestare în care, la început, credem mai mult sau mai puțin, dar pe care, testându-le, le scoatem în lumină, ca mai apoi, în căutarea noastră continuă, să arunce "praful de magie" peste alte întrebări și experiențe. Biologicul a generat astfel imaginația, iar imaginația a dus la apariția și fundamentarea planului cultural al existenței noastre. De cele mai multe ori suntem conștienți că unele lucruri există doar în spațiul imaginației, dar din experiența mea am priceput că nu este nevoie decât de un pas și mintea noastră acceptă imaginarul ca realitate, asta, după cum v-am povestit, cred că ține de o legătură neînțeleasă între timpul și spațiul în care are loc fenomenul.

Religiile pot fi un exemplu în care vremurile și timpurile au adus imaginarul în realitate. Poate că unii se vor simți ofensați pentru că vorbesc despre religie ca o integrare a imaginarului în real. Dar dacă sunteți creștini sau de orice altă religie a prezentului, cel mai probabil sunteți de aceeași părere cu mine dacă ne raportăm la mitologia greacă sau romană. Nu credem în existența zeilor din acea perioadă și punem pe seama imaginației poveștile despre ei. Mecanismele comportamentului nostru religios sunt complexe, însă cunoașterea a reușit să deslușească unele dintre ele și să le explice.

Cărțile Psalmilor. Reflexii în sonor

 

Carmen Stoianov
Cărțile Psalmilor. Reflexii în sonor
Editura Muzicală, 2019

 

Citiți o cronică a acestei cărți.

***
Fragment

Tehillim - Psaltirea, Cărțile Psalmilor... Poate că niciuna din Cărțile Bibliei nu a fost și nu este atât de intens citită, recitită, recitată, cântată, comentată, explicată, tradusă, versificată, adaptată la verset metric, parafrazată în versuri sau chiar în proză... Cu toate acestea, versiunea ei originală își păstrează forța magnetică a laconismului rostirii, a aluziilor la vaste și miraculos gândite ancorări spirituale, traversând veacurile și inundând teritorii culturale prin nevoia resimțită de creatori, mai ales de muzicieni, de a-i explora sensurile și a-i descoperi sau conferi noi înțelesuri, pe măsura vremurilor. Într-un fel, forța ei de luminare a unor înțelesuri ascunse - de profeție?! - își dă măsura veac de veac... Și iarăși, poate că nicio altă artă nu s-a apropiat atât de mult de verticala glăsuire psalmică precum a făcut-o muzica, prin nume consacrate sau voci - astăzi încă - anonime.

De ce? Poate pentru că, dintotdeauna, muzica și-a folosit capacitatea de subliniere intonațională și emoțională a cuvântului, de transfer în emoție a mesajului, de actualizare a acestuia prin apropierea de ascultătorul de dintotdeauna, căruia știe și poate să îi vorbească, mereu pe acea coardă pe care el este apt și doritor să o recepteze și să îi urmeze spusa. Poate și pentru că Psalmul a dovedit că are nu doar rezistență în timp și la schimbare, ci chiar forță (re)generatoare, capacitate de (re)invenție. Psalmul este cel care, circumscriindu-se cu obstinație Torei, respectând sacralitatea rostirii sale melodizate, a putut să depășească orizonturi culturale; la confluența cu artele a ales, în mod firesc, alături de cuvântul poematic, muzica și pe creatorii ei, de la acel "Anonymous" cu numele pierdut prin vremuri, la vârfurile de lance ale componisticii diferitelor mari curente sau orientări care l-au așezat la loc de cinste, ca piedestal în creațiile lor, inspirându-se fie din mediul rostirii sale inițiale, fie din cel al translațiilor sale succesive.

În Psalmul biblic, definit (la modul general) în sonor ca gen muzical aparte, mizmor (corespondent cântării vocal-instrumentale) a existat, în însăși statuarea genului, întâlnirea poemului având valențe literar - filosofice sacre cu cele două tipuri fundamentale de emisie sonoră: vocală și instrumentală; așadar, în Psalm s-a cristalizat o dublă amprentare timbrală, de factură mixtă: vox humana - vox intrumentalis. Pe acest fundament, s-au identificat tipuri fundamentale de cântare: monodică, responsorială sau antifonică - așa cum, parțial, au fost preluate (nonconflictual, dar subliniind particularități) și apoi dezvoltate de cântarea pregregoriană și de cea gregoriană.

Așa cum a demonstrat-o istoria sa milenară și cum se va arăta în paginile ce urmează, Psalmul se dovedește a fi fost, dacă nu sipet al memoriei sonore al cărei fuior l-a tors prin vremuire, cel puțin o motivație de împământenire și înrădăcinare, simbol sonor, poetic, filosofic de apartenență pentru iudeo-creștini. Ulterior s-a constituit din intenție în inițiator, motivator, motor, vehicul și matcă generatoare pentru cea mai perenă acțiune de continuă remodelare a unui material sonor-poetico-filosofic dat sau imaginar. Totul s-a realizat prin tehnici, procedee, încastrări / eliberări formale, traversând epoci, curente și orientări culturale... pentru a ajunge în zilele noastre de unde va porni, spre cucerirea altor spații... poate chiar, după spusa poetului, undeva... "între Aldebaran și Terra"...

Într-un anume fel, Psalmii reprezintă chintesența istoriei supraviețuirii unui gen: timp de milenii au fost cântați, melodizați la granița vorbirii cu intenția de cântare ori a cântului derivat din și reîntors spre cuvânt, șoaptă, rostire... au fost recitați, citiți, explicați, traduși, adnotați, împărtășiți de culte religioase ce și-au cristalizat în timp propria cultură; dar au rămas mereu aceiași, fără a genera dispute. Au fost utilizați de mai bine de un mileniu pentru a susține ideea mesajului mesianic din scrierile veterotestamentare. În Psalmi existau și există - așa cum le putem citi astăzi grație descifrării amprentei sonore a Bibliei ca amplă Carte-Partitură - scări modale, tipare de macroformă sonor-muzicală dar și de microformă, inclusiv pattern introductiv, cadențial la hemistih sau cadențial final, formule implicând frecvențe sonore care definesc textul poetic și au capacitatea de subliniere a sensurilor, de pliere a cuvântului la melodie. Procedee de creație ca repetiția identică sau variația în diverse grade, includerea v. cu rol de refren, inserția antifonă, adaptarea unui nou conținut poetic la date melodice anterior cunoscute, la noi maniere de creație și interpretare, păstrându-și coordonatele de ethos sunt la ele acasă în Psalmii ebraici.

Menținându-se în datele culturii care l-a generat, Psalmul își poartă prin veac noblețea atitudinală, ținuta hieratică iar mantia sa regală naște fațete pe cât de diferite, pe atât de grăitoare ca expresie, multe din genurile, tehnicile și procedeele de creație muzicală confirmate de proba timpului aflându-și germenii în solul psalmic de cântare. Este ceea ce ne propunem să demonstrăm parcurgând "Calea Psalmilor" ebraici prin prisma "rugăciunilor / laudelor" lui David.

Create pe o durată temporală ce numără circa șapte secole - de la domnia davidică la data traducerii Septuagintei (sec. III-II î.a.e.), Cărțile Psalmilor au lăsat câteva apreciabile urme în timp, nu doar prin mențiunile pe care le putem citi astăzi și din care aflăm nu doar cine au fost autorii (sau cui îi sunt atribuite cântările), ci și cui îi erau destinate ori cărui gen muzical poetic îi aparțin sau cu ce instrumente se presupune că s-ar fi cuvenit a fi făcută cântarea. Cărțile Cronicilor stau și ele mărturie pentru modul în care cântarea își trăia zilele de glorie în vremurile ce încercau menținerea cultului exact în datele pe care le preconizaseră și le practicaseră David, Asaf... și nu doar ei...

..............

Menirea dintotdeauna a Psalmilor nu a fost etalarea, dovedirea întâietății, prozelitismul, ci căutarea Căii prin care Lumina din Înalturi să călăuzească acțiunea cunoașterii de sine, a aflării "frumosului" în cel de lângă tine, conștientizând creația aceluiași Dumnezeu. Așa se face că, privită prin lentila lui nosce te ipsum, trena stelară a constelației Psalmilor ebraici a traversat milenii, anotimpuri, spiritualități, bariere lingvistice și de gândire, clișee... Întotdeauna a impulsionat crearea de noi energii, a prilejuit uimire și respect. Într-o măsură pe care nu o putem încă aprecia la justa ei valoare, în totalitatea fațetelor și dimensiunilor sale, Psalmii au fost generatori de gen, tehnici, procedee, au susținut afirmarea și dezvoltarea de genuri, tipologii sonore, școli interpretative, curente, epoci, atitudini și, ceea ce este (poate), cel mai important - continuă să o facă la nivel subliminal...

... grafemele care facilitau citirea muzicală a textului, înscrise pe copiile masoreților, își mențineau ascunsă cu încăpățânare taina interpretării și a citirii lor. Abia finele de secol XX și acțiunea plină de devoțiune pe această direcție a unei compozitoare și cercetătoare în arheomuzicologie [Suzanne Haïk-Vantoura, numită de Messiaen "Champollion al Psalmilor"] a adus lumină... Abia atunci lumea culturală și științifică a fost uimită să afle, pentru prima dată, adevăruri sonore despre lumea neștiută a teritoriului psalmic, o lume ascunsă în paginile acelei cărți care este, totodată, o amplă partitură: Biblia.

Cât de diferit să fie "noul-vechi" orizont sonor față de ceea ce ne imaginam?! Cât de apropiat sau depărtat să fie față de noile cântări ce s-au dezvoltat la nivel sinagogal pe larga etalare stilistică ashkenază, sephardă sau orientală?! Iată întrebări cărora doar studii comparative aprofundate le pot da răspunsuri avizate. Iar acestea nu au întârziat să apară, după cum nu au întârziat să se rostească alte și alte opinii...Tirul întrebărilor pare de neoprit; să mai adăugăm câteva, pe care - cu siguranță - mulți dintre noi le gândim.

Ce ar fi însemnat cultura celor Două Temple fără cântecul dintâi și apoi cel reconstituit al Psalmilor?!... Cum ar fi fost Exilul fără refuzul clar ("greva leviților") de a cânta cântările sfinte pe pământ străin (Ps. 137/136), dar cu datoria sacră de menținere a memoriei cântărilor?!... Care ar fi fost - sau ar mai fi existat, oare - profilul cântării gregoriene așa cum a intrat ea în conștiința veacurilor?!... Cum ar fi de imaginat Juruințele lui Proclus (?-446/447), Patriarh la Constantinopol, fără ampla introducere despre interpretarea filosofică pe care a oferit-o privind Ps. 104/103 și 110/109?!... Cum ar fi arătat și modelul primelor tipologii de Recviem, Vesperae / Vecernii, Utrenii și cum ni s-ar fi transmis până astăzi?!... V-ați întrebat cum ar fi fost Missa fără Gloria, Sanctus - Benedictus ori Miserere, preluate din cultura religioasă ebraică și, implicit, din literatura psalmică?!... La ce ar fi meditat Savonarola în temniță?!...

Cum ar fi arătat atât de iubitele cicluri ale cântărilor de Vesperae / Vecernii fără cei cinci Psalmi aleși dintre 110-147, cu tot cu Antifoanele acestora?! Sau cum ar fi arătat istoria culturii și a muzicii fără intervenția unor Martin Luther, Jean Calvin, fără implicarea lui Clément Marot și a pleiadei compozitorilor Reformei, Contrareformei sau ai Școlilor europene - venețiene, romane, franceze, spaniole, germane etc. - fără imensa zestre de Motete și Grand Motet, Laude, Recviem... fără Coraluri, Cantate, Imnuri, Oratorii...

Este, poate, timpul și pentru unele răspunsuri, ținând de recompunere valorică și de luminare a textelor Sfinte. Semnificative în acest sens ar putea fi două exemple situate la apreciabilă distanță în timp și spațiu: pentru început - celebrul curs melodic Viderunt omnes creat prin sec. X pe v. 3 al Ps. 98 de călugării unei mănăstiri spaniole, trecut apoi sub aspectul unui Organum în creația lui Leoninus și în cea a lui Perotinus (sec. XII), ca Motet la Adam de la Halle (sec. XIII) sau ca replică instrumentală în albumul cvartetului Kronos Lagrimae Antique (sec. XX-XXI). Cel de-al doilea exemplu ar fi Ps. 126, una dintre cele 15 Shir Hama'alot / Cântări ale Treptelor, propus în repetate rânduri ca Imn al Statului Israel; nu a fost să fie, căci a câștigat HaTikva (Speranța), Imn cu certe rezonanțe muzicale europene, în parte chiar românești. Raportarea la creația muzicală românească vizează nu doar zestrea de cântări pornită din așezăminte monahale, ci creații semnate de compozitorii precursori (Ciprian Porumbescu, Gavriil Musicescu, George Stephănescu, Gheorghe Dima...), de cei din prima jumătate de secol XX (D. G. Kiriac, Gheorghe Cucu, Paul Constantinescu...), urcând spre generațiile postenesciene - Sigismund Toduță, Zeno Vancea, Marțian Negrea, Liviu Comes, Theodor Grigoriu, Anatol Vieru, Ștefan Niculescu, Carmen Petra-Basacopol, Vinicius Grefiens, Nicolae Lungu, Dan Voiculescu sau spre compozitorii mai tinerelor generații: Dan Buciu, Petru Stoianov, Christian Alexandru Petrescu, Marcel Costea, Valentin Gruescu, Dan Dediu, Grigore Cudalbu, Șerban Nichifor, Livia Teodorescu-Ciocănea... Și să ne întrebăm, din nou: VREM, cu adevărat, răspunsuri la toate aceste întrebări și, poate, la unele încă nerostite?!... Poate că este mai bine să le păstrăm în imponderabila lor glăsuire, să ne reîntoarcem la puternicul mănunchi al Psalmilor biblici și să adăstăm un timp în lumina și forța lor iradiantă în istoria omenirii pentru a ne mai primeni sufletul și a ne limpezi trăirile...

Vă îndemn așadar, să pășiți pe calea întrebărilor cu care este pavată "Filiera Psalmilor" și să-i apreciații reflexiile în sonor... Psallite, psallite... așa sună, traducând un îndemn din Psalmi, repetarea incantatorie din Vulgata. Să dăm urmare acestui îndemn, să-i căutăm adevărul și să aducem în lumină - prin noua recitire pe care o propunem - Calea Psalmilor ebraici nu doar prin prisma Rugăciunilor lui David, fiul lui Ishai...