Copacul

 

Ana Dragomir
Copacul
Editura Pandora M, 2021
Ilustraţii de Ionuţ Robert Olaru

 
 

 ***
Intro

Ana Dragomir are 14 ani şi locuieşte în Bucureşti. A debutat în anul 2019, cu În căutarea inspiraţiei, o poveste emoţionantă şi antrenantă despre puterea imaginaţiei şi despre călătoriile care ne aduc prieteni pe viaţă. După un an a lansat Praf de zâne, în care ne convinge că lumea poveştilor este la fel de importantă pentru copii şi pentru părinţi.

Adoră să-şi petreacă timpul liber în natură, la ţară - locul care a inspirat-o să scrie Copacul - şi petrece clipe frumoase alături de prietenii ei. Este pasionată de lectură, iubeşte Marea Britanie şi îi place să inventeze poveşti care să facă lumea mai frumoasă.

Copacul nostru s-a născut la data de 17 noiembrie 1558, chiar în ziua în care era încoronată Regina Elizabeth I a Angliei. A învăţat despre lumea înconjurătoare şi despre cea a oamenilor împreună cu băieţelul care l-a plantat, Thomas, şi cu neobişnuita lui prietenă, Rosie. Dar un Copac trăieşte mai mult decât oamenii, chiar şi decât cei care-l plantează şi-l înconjoară cu dragoste, aşa că povestea protagonistului nostru se întinde până în straniul an 2020. Acum Copacul este un arbore bătrân, care a cunoscut multe: războaie, poveşti de iubire, răutate, dar şi multă, multă iubire.

"E ca în povestioara clasică despre întrecerea stranie la care participă Ahile: oricât de rapid ar fi, răbdarea unei broaşte ţestoase îl va face să rămână mereu în urmă. Cu un pas, cu o zecime de pas, cu o sutime ş.a.m.d. Sunt lucruri pe care omul nu le poate depăşi. Copacul Anei Dragomir e din această categorie: viaţa lui începe în secolul 16 şi ajunge până azi, în plină eră pandemică. Regine proeminente, ca Elizabeth (contemporana lui Shakespeare) sau Victoria (contemporana atâtora...), fapte diverse, invenţii tehnice revoluţionare, războaie mondiale - toate pălesc în faţa longevităţii înţelepte a acestui Copac. E o bună lecţie despre lume şi istorie pe care ne-o predă cu farmec o prozatoare aflată, surprinzător, de cealaltă parte a catedrei: în băncile gimnaziului." (Cosmin Ciotloş, critic literar)

"Insolitul personaj al Anei Dragomir este un martor al Istoriei mari, cu războaiele şi marile ei nedreptăţi, dar şi al istoriei mici, pline de gingăşii, promisiuni şi ingenuităţi. Copacul este martorul copilăriei. (Bogdan-Alexandru Stănescu, scriitor)

"Eram în clasa a X-a şi pentru unii reprezentam un fenomen literar, pentru alţii un motiv de îndoială sau îngrijorare. Datorită celor care conduceau cenaclul literar unde făceam lecturi publice, textele pe care le-am citit atunci au fost imediat publicate. Criticul George Pruteanu m-a numit «un fel de pui de Cioran în fustă lungă şi neagră». Talentul nu ţine de vârstă sau de experienţă, e un dar pe care-l primeşti şi de care trebuie să ai grijă. Reuşita însă ţine de şansă, de oportunitate. Degeaba ai har dacă nu ai un context să ţi-l exprimi. Ana le are pe ambele. Cu cât e mai mare talentul, cu atât mai atentă trebuie să fie cu el. Poveştile ei nu sunt scoase cu forcepsul, îi ţâşnesc din inimă şi din minte simplu, firesc, fără efort. Emoţiile ei apar organic, nu sunt construite. Habar n-am cât o să o ţină această căutare şi care-i va fi drumul. Dar cel puţin prin acest text a oferit o bucurie literară care va rămâne generaţiilor ce urmează." (Chris Simion-Mercurian, scriitoare şi regizoare de teatru)

 Fragment
 

Familiei mele şi tuturor Copacilor din lume,

inclusiv Copacului meu.

Întotdeauna vei rămâne Copacul meu, Copacul amintirilor.

Copacii simt. Copacii văd. Copacii trăiesc.

Sunt un copac...

Iar asta e povestea mea.

Copacul
17 noiembrie 1558

M-am născut dintr-o sămânţă mică şi ovală, ca majoritatea copacilor din lume. Nu aveam nimic special. Nicio ramură întortocheată sau fructe gustoase. Eram un copac obişnuit, într-un câmp galben, plin cu grâu. În depărtare se vedea o casă mică şi sărăcăcioasă din lemn, iar în spatele ei, la mare depărtare, se afla un mic castel, unde lucrau părinţii lui Thomas.

Thomas era un băieţel foarte special pentru mine, deoarece, vedeţi voi... el m-a plantat, iar fără el nu aş fi existat şi nu aş fi putut povesti ce s-a întâmplat. Thomas era înţelegător, aventuros şi inventiv. Asta era el. Înţelegere, aventură şi inventivitate.

În data de 17 noiembrie 1558 s-a întâmplat ceva foarte important în istoria mea şi a Angliei. Eu m-am născut şi Elizabeth I a fost încoronată regină a Angliei. Thomas m-a plantat ca semn de respect şi de lungă domnie pentru noua lui regină, Elizabeth. Şi a fost o domnie lungă: 44 de ani.
 

 

Thomas
17 noiembrie 1558

Mă aflu într-un câmp. Un câmp galben de grâu. În jurul lui sunt dealuri şi în depărtare se află castelul unde lucrează părinţii mei. Mă întind pe spate şi mă afund în lanul înalt. Privesc în sus, la cer. Astăzi e soare şi totul e minunat.

Sunt păsări şi mici vieţuitoare care mişună de colo-colo, încercând să supravieţuiască, la fel ca noi. Norii se mişcă alene, par pufoşi, albi şi probabil moi, dar cine ştie cum sunt ei cu adevărat?

Nimeni nu i-a atins sau nu a stat vreodată pe ei. Cred că ar fi minunat să stai pe nori, acolo sus, sus, sus unde nu te poate vedea nimeni, dar tu vezi tot. Să observi şi să visezi. Mă ridic încet şi mă apropii de casă. Nu ştiu cât timp am stat acolo, cufundat în lanul de grâu şi în propriile gânduri. Mama mă cheamă la masă şi intru, ascultător, în casă.
- L-am auzit pe Conte vorbind cu Contesa, spune tatăl meu.
- Serios? Ceva interesant de care ar trebui să ştim şi noi? întreabă mama.
- Ceva extrem de interesant. Regina Mary a murit. Ce? îmi spun. A murit? Şi mă aud întrebând cu voce tare:
- De ce? Cum? Cine va fi rege acum?

Mama şi tata, care nici nu mă băgaseră în seamă până acum, adânciţi în propriile gânduri, se uită deodată la mine şi mă prind nepregătit.
- Fiule, asta e o treabă de oameni mari. Nu trebuie să te gândeşti la moarte acum, ai înţeles? Eşti prea mic pentru asta, spune mama.

Nu sunt prea mic. Am zece ani. Parcă îmi vine să o contrazic, să încerc să aflu mai multe detalii despre ce se întâmplă. Până la urmă, vorbim despre viitorul nostru.
- Pe noua regină - şi accentuează ultimul cuvânt - o cheamă Elizabeth, spune tata.
- Elizabeth?
- Da, este cea de-a doua fiică a regelui Henry, îmi răspunde tata.
- Dar credeam că Regina Mary nu avea fraţi şi surori.
- Scumpule, este complicat. O să înţelegi când o să fii mai mare. Acum fii bun şi du-te să aduci nişte ouă, zice mama.

Oare de ce face asta? Mă protejează? Suntem cumva în pericol? Gândurile mele încep să o ia razna, să se răsucească în toate părţile, ca şi când ar fi nişte animale sălbatice care fug şi fug şi se agită non-stop. Spun:
- Bine, mamă, sigur!

Mama zâmbeşte şi mă pupă pe obraz, apoi se întoarce cu spatele şi continuă să frământe aluatul de pe masă.

Ies din casă şi mă îndrept spre coteţul găinilor. Iau trei ouă, destul pentru trei persoane, dar mai zăbovesc puţin prin curte fiindcă îi aud pe părinţii mei vorbind despre moartea fostei regine şi despre ce ar trebui să îmi spună şi ce nu. Îi las să discute, fiindcă veştile astea sunt foarte importante şi ştiu că o să se oprească imediat ce intru în casă.

Mă uit în jur, locul este destul de pustiu. Simt că ar mai avea nevoie de ceva. De ceva mare, verde şi stufos. O pată de culoare în peisajul simplu şi galben. Un Copac! Îmi vin atât de multe idei în minte. Atât de multe întâmplări care ne vor rămâne în minte. Îmi spun: O să am grijă de el, îl voi vizita cât de des cu putinţă. Mă voi urca în el şi o să fie ca şi când aş sta pe nori! Ca şi cum aş zbura şi nimeni nu m-ar vedea. Doar eu şi el, el şi cu mine! Vom fi prieteni de nedespărţit şi ne vom spune toate secretele. Oh, va fi minunat! Alerg în casă şi scap ouăle pe jos, din greşeală. Părinţii mei sunt în mijlocul unei discuţii aprinse, dar mie nu îmi pasă. Strig cât mă ţine gura:
- Pot planta un copac?!

Mama şi tata mă privesc uimiţi, cu gurile căscate.
- Un copac? se miră tata.
- Scumpule, ţi-e bine? mă măsoară mama din priviri, din cap până în picioare, unde stau ouăle sparte.
- Da, mi-e bine, doar vreau să plantez un copac.
- Păi, din punctul meu de vedere n-ai decât să plantezi un copac, zice tata.
- Îl poţi planta în semn de respect pentru noua domnie a reginei, adaugă mama.
- Oh, super! Pot să îl plantez acum?

Mama se uită puţin ciudat la mine.
- Acum? Nu e cam târziu? În jumătate de oră e gata masa...
- Dacă îl plantăm în aceeaşi zi în care începe domnia reginei, va fi şi mai bine şi mai plin de respect, adaug eu, încercând să par convingător.
- Băiatul are dreptate... mă ajută tata.
- Bine, atunci. Du-te cu el, Roger, nu îl las singur afară seara.
- Bine, zice tata. Hai să mergem, copile.

Sunt aşa de fericit! O să am un prieten adevărat, care n-o să mă judece niciodată. Ies din casă împreună cu tata şi mergem în atelier. Are o grămadă de ustensile şi seminţe şi alte chestii interesante acolo.

Se ridică pe vârfuri şi deschide un dulăpior mic din lemn, de unde scoate o punguţă de piele maro. O deschide şi în palmă îi cad nişte seminţe.
- E o perioadă bună pentru plantare. Ar trebui să răsară repede.

Iau câteva dintre ele şi mă duc afară. Alerg în locul unde am stat şi am visat cu ochii deschişi şi le pun cu grijă pe pământ. Tata mă ajunge din urmă şi se lasă cu grijă în genunchi lângă mine. Ne uităm unul la celălalt şi zâmbim larg, apoi ne punem pe săpat. Plantăm seminţele.

Copacul
1559

Thomas venea la mine în fiecare zi şi îmi vorbea, povestindu-mi despre părinţii săi şi despre viaţa lor. Despre cum se împrietenise cu Rosie, fata Contelui pentru care lucrau părinţii lui, şi cum se strecura în secret alături de ea ca să se ducă pe malul lacului, să pescuiască.

Într-o zi a adus-o pe Rosie la mine şi au făcut un picnic.
- Rosie, el e Copacul, a spus Thomas.
- Copacul!? Ce nume mai e şi ăsta? Foarte inspirat! a remarcat ea, râzând.
- Aha! Ca şi când tu ştii un nume mai bun.E un copac.
- Dar nu e un copac oarecare, din câte mi-ai povestit. Este prietenul tău. Tu l-ai plantat. Ţine minte, Tom, toate fiinţele au suflet. Mare sau mic, nu contează. Este acolo.

Aşa că hai să îi dăm un nume demn de el. Aşa era Rosie. Plină de imaginaţie şi de iubire. Avea o inimă mare-mare în trupşorul ei de copil. Era greu să nu îi dai dreptate sau să nu râzi împreună cu ea. Era specială. Chicoteli, zâmbete şi iubire. Asta era.
- Deci, ce nume să îi dăm? Întrebă Thomas.
- Păi, hai să ne gândim... ce zici de Înţeleptul? Sau Gânditorul?

Eu îmi spuneam că numele nu mi se potrivesc şi, sincer să fiu, nici nu îmi plăceau, aşa că mi-am scuturat ramurile cât de tare am putut şi o tornadă de frunze a picat în capul lor. Copiii au ţipat surprinşi, apoi s-au prăpădit de râs.
- Deci nu Înţeleptul sau Gânditorul! Au spus amândoi râzând.
- Nu prea te pricepi! a zis Thomas.
- De parcă tu eşti mai bun. Numele lui este Copacul. Adică nu are niciun nume, a comentat Rosie.
- Dar poate că îi place. Poate că nu vrea să îi schimbăm numele.

Şi în acel moment am stat să mă gândesc: voiam să îmi schimb numele sau nu? Era greu să nu îi dai dreptate lui Rosie. Cum am spus, era chicoteli, zâmbete şi iubire. Dar poate că Thomas avea dreptate. Poate că nu voiam să îmi schimb numele. Chiar dacă asta însemna că nu aş fi avut un nume, în inima mea şi a lor aş fi fost întotdeauna Copacul. Înţelept şi Gânditor. Şi atunci aşa a rămas. Numele meu este Copacul.

După câteva zile, Rosie şi Thomas au venit din nou la mine. Au jucat leapşa şi apoi s-au întins pe iarbă, ca să se uite la cer.
- Am o idee! a zis Thomas.
- Tu şi ideile tale! Pun pariu că este vorba despre Copacul nostru, nu?
- Cum ai ştiut?
- Eu ştiu totul. Deci care e ideea ta?
- Hai să ne scrijelim numele pe trunchiul lui!
- Nu crezi că o să îl doară? a întrebat încet Rosie.
- Păi, nu ştiu... Dar dacă o facem nu ne va uita niciodată.

Copii prostuţi, mi-am spus. Cum aş putea să vă uit vreodată?
- Nu cred că o să ne uite. Dar putem încerca.
- Bine, atunci! Uite, ia cuţitul ăsta şi scrie ROSIE, iar eu voi scrie THOMAS şi dedesubt putem scrie ŞI COPACUL NOSTRU.
- Bine, a zis Rosie. Sper să nu te doară, Copacule.

A durut. Dar a meritat, pentru că acum ei sunt tot timpul cu mine, peste timp. Sunt întipăriţi în istorie şi asta mă ajută mult, fiindcă îmi este dor de ei.
 

 

Tărâmul celor fără umbră