sâmbătă, 16 octombrie 2021

Între faimă şi onoare se aşterne întunericul

 

Andrea Petković
Între faimă şi onoare se aşterne întunericul
Povestiri autobiografice
Pilot Books, 2021
traducere din germană de Alexandru Mihăilescu

  

 ***
Intro

Andrea Petkovic (n. 1987 în Tuzla/Bosnia) a devenit în 2011 prima jucătoare germană intrată în Top 10 WTA, de la Steffi Graf încoace (care era pe locul 3 în august 1999, când s-a retras). În următorii trei ani, din cauza mai multor accidentări, Petkovic a coborât mult în clasament, dar a reuşit performanţa de a-şi recupera locul în 2014, care s-a dovedit şi cel mai bun an al carierei sale.

De-a lungul carierei, Petkovic a câştigat şapte turnee WTA (cel de-al şaptelea pe 8 august 2021, la Winners Open, în Cluj), nouă titluri ITF şi trei titluri ITF la dublu. A fost campioană naţională a Germaniei de două ori, în 2007 şi 2009.

Andrea Petkovic s-a remarcat ca o talentată comentatoare sportivă şi autoare de texte eseistice pentru Süddeutsche Zeitung, Spiegel şi cunoscuta revistă americană Raquette Magazine. Din decembrie 2019, pe lângă prezenţa în circuitul feminin, este şi moderatoare TV la emisiunea de sport a ZDF.
*
Tenisul ca oglindă a existenţei noastre ar fi tema debutului literar al fostului număr 10 WTA, Andrea Petković. Cartea este o punte între sport şi literatură şi entuziasmează prin povestirile profunde şi sincere despre parcursul unei jucătoare profesioniste.

Cu inteligenţă, simţ poetic şi umor plin de căldură, Andrea Petković ne povesteşte despre copilăria şi adolescenţa ei în Darmstadt ca fiică a unor emigranţi din fosta Iugoslavie, despre întâlniri tulburătoare pe terenul de joc sau în preajma acestuia, despre sufletul ei sârbo-german sfâşiat şi nopţi sălbatice în New York, despre corpul feminin în sportul de performanţă şi despre marea ei dragoste pentru literatură şi muzică.

Cum este cu adevărat viaţa unei tenismene ajunsă în Top 10?
Cum se obţine echilibrul între conştiinţa victoriei şi permanenta îndoială de sine?
Cum poţi reuşi să-ţi păstrezi bucuria de a juca, în ciuda înfrângerilor zdrobitoare şi a accidentărilor care te aruncă în depresie?
Cum poţi să cultivi prietenii într-o lume a rivalităţii şi a deplasărilor permanente?

Introspecţie şi autoironie. Două elemente caracteristice inteligenţei sale remarcabile, pe care Andrea Petkovic le aruncă în joc într-un mix de amintiri care au stat la baza construcţiei sale ca om şi jucătoare de tenis. O carte din care nu înveţi doar despre tenis şi turneele mari şi mici, ci şi despre temerile şi fricile care construiesc baza succesului într-un sport pe cât de frumos, pe atât de singuratic şi cinic. (Mircea Meşter, cronicar sportiv)

Andrea Petković reuşeşte cu această carte un debut excelent în proză. În cele 18 povestiri, care formează un colaj al propriei vieţi, găsim fără îndoială spiritul lui Dostoievski şi al lui David Foster Wallace. Sunt temele majore care o preocupă pe autoare şi pe care vrea să le înţeleagă - fericirea, nefericirea, prietenia, dragostea, dezamăgirea, singurătatea, suferinţa. (Süddeutsche Zeitung)

Petković este un caz rar de talent dublu: este în acelaşi timp înăuntru şi afară, este capabilă să se autoanalizeze, dar şi să se privească de pe margine şi apoi să povestească despre toate astea. (Die Zeit)

Fragment
Best Day Ever

Stăteam întinsă în pat şi mă uitam prin televizor. Nişte siluete îmbrăcate în alb aruncau o minge aparent grea pe trei beţe mici de lemn. Uneori o luau la fugă sau se veseleau din motive de neînţeles pentru mine. Stăteam pe spate. O menghină se instalase în jurul pieptului meu şi abia îmi permitea să respir. Fantome fără ochi o strângeau tot mai tare, minut cu minut.

Pereţii camerei de hotel veneau spre mine într-o mişcare lentă. Soarele strălucea prin fereastră, camera devenea din ce în ce mai fierbinte, dar nu aveam puterea să mă ridic şi să trag perdelele. Bătăile inimii mele aduceau cu un hit electronic underground, surd, fără viaţă, sfâşiat de luminile stroboscopice.

Din fericire, în cei aproape 13 ani de carieră, am trăit doar câteva incidente în care să fi fost cuprinsă de o panică atât de aprinsă, care mă neliniştea şi mă paraliza în acelaşi timp. Înaintea unui meci important, din starea mea de spirit, de multe ori, nu se poate distinge dacă este vorba de simplă emoţie sau frică latentă. Ambele condiţii sunt însoţite de mâini transpirate, mers la toaletă şi dureri de burtă.

Dar această panică era diferită. Nu mă lăsa să funcţionez.

Stăteam întinsă într-o minusculă cameră de hotel din Melbourne, cu o zi înainte de meciul meu din prima rundă împotriva unei calificate, iar oraşul de dincolo de fereastra mea se agita înaintea turneului de Grand Slam. Mă uitam la televizor şi tocmai încercam să pricep cricketul, sportul naţional australian, când mintea mi-a alunecat şi a început să alerge cu viteză periculoasă înspre diferite obstacole.

Se încheia într-o spirală neîncetată de gânduri care s-au oprit, în cel mai bun caz, cu accidentări şi sfârşit de carieră, şi, în cel mai rău caz, cu moartea pe terenul de joc. Iraţional, desigur. Produceam o transpiraţie rece care mi se scurgea pe tâmple, lacrimile stăteau în spatele globilor oculari, dar erau prea paralizate ca să o ia la vale.

În prima fază a unei cariere, te arunci în orice aventură cu o ignoranţă sălbatică şi reuşeşti să faci faţă cu ajutorul unui instinct natural. În faza a treia, eşti suficient de experimentată pentru a evalua situaţiile şi posibilele lor efecte şi pentru a le face faţă în consecinţă. Faza a doua a unei cariere este cea mai dificilă. Este faza în care ai văzut suficient pentru a înţelege ce urmează, dar nu ai experimentat suficient pentru a avea instrumentele necesare rezolvării problemei.

Am închis ochii. Întunericul nu a adus nici o uşurare. Am încercat să respir adânc, dar oxigenul nu-mi trecea prin plămâni. Am deschis ochii şi m-am uitat în jur.

În căutarea distragerii, ochii mi-au căzut pe noptieră. O carte zăcea pe ea, neatinsă, cu titlul care mă privea îmbietor: Crimă şi pedeapsă. Numele de deasupra titlului m-a speriat - mă împiedicase de altfel să ridic cartea în ultimele două săptămâni. Fiodor Dostoievski: Asociam nori negri cu acest nume, melancolie, ţarism şi religie, un pluton de execuţie de care autorul scapă în ultima secundă. O altă lume, una intelectuală de care nu aparţineam.

Am deschis cartea. În timp ce citeam prima frază, m-a învăluit o linişte atotcuprinzătoare. În acea clipă mă aflam la Sankt Petersburg, într-o zi fierbinte de vară. Stăteam în camera îngustă a lui Raskolnikov, care arăta ca un dulap. Am simţit îngustimea şi neputinţa de a scăpa de acolo. Şi cu cât Raskolnikow se încâlcea mai adânc în povestea sa, cu atât mai tare mă eliberam de propriile mele griji.

Astăzi ştiu că atunci am citit Crimă şi pedeapsă ca pe un simplu roman poliţist care m-a înşfăcat şi m-a scos la lumină din starea în care mă aflam. Nuanţele filozofice, ideile morale ale indivizilor în raport cu societatea - toate acestea au trecut pe lângă mine atunci. M-am îndrăgostit nebuneşte de personajul lui Raskolnikov, studentul sărac, care şedea în camera lui şi se gândea deprimat la lumea din jur. Era încăpăţânat, un exclus care avea propriile principii etice, dar nu ştia cum să le aplice într-o societate care îl uitase. Că era, de asemenea, arogant, recalcitrant, autosuficient şi egoist, nu am înţeles decât ani mai târziu, când am recitit cartea cu ochi de adult.

M-am trezit din întâlnirea mea literară cu Raskolnikov pentru că îmi ghiorăiau maţele. Afară se întunecase. Am sunat la recepţie şi am comandat o supă de roşii cu pâine cu usturoi. Recepţionera avea un accent australian atât de puternic, încât abia am înţeles-o. M-am aşezat la fereastră, m-am uitat în noapte şi mi-am aşteptat mâncarea. Fereastra era răcoroasă când am atins-o cu fruntea. Luminile zgârie-norilor din Melbourne pâlpâiau şi străluceau, furând spectacolul stelelor. Puteam vedea Rod Laver Arena din camera mea de hotel şi ştiam că a doua zi voi funcţiona. Anxietatea pe care o simţisem în acea după-amiază lăsase doar un gust amar pe limba mea. Ca atunci când, aproape moartă de sete, am băut trei înghiţituri mari de lapte stricat.

De atunci, literatura a devenit fuga mea personală din calea stresului şi a fricii. Când eram o adolescentă emo întunecată, îl citisem pe Werther, scrisesem citate în caiet şi vărsasem primele lacrimi pe o carte. M-a enervat criza vârstei de mijloc a lui Faust. Dar au fost momente trecătoare care nu au devenit niciodată parte din fiinţa mea. Crimă şi pedeapsă era altfel. Am cumpărat apoi toate cărţile lui Fiodor Dostoievski şi, treptat, literele tipărite au pătruns în viaţa mea.

*
Ani mai târziu, stăteam pe o bancă de lemn, într-un parc. Parc este probabil un cuvânt prea prietenos pentru un spaţiu împrejmuit cu opt copaci şi un pătrat mic de gazon - restul era beton. În dreapta mea era o bucată de pizza pe jumătate mâncată pe o bucată de carton îmbibată în grăsime. Băieţi în pantaloni supradimensionaţi călăreau în jurul meu pe skateboarduri şi un adolescent cu aspect asiatic, cu o piele ca de fildeş, arunca o minge de baschet în coşul din lanţuri metalice.

În stânga mea stătea un tânăr care, cu mult timp în urmă folosise un proces chimic pentru a extrage pigmenţii din violete, iar acum le picta, uscate, pe o pânză. Purta pantaloni de culoare albastră, adidaşi şi un tricou destul de vechi.

Eu trăncăneam câte-n lună şi-n stele. Indiferent ce spuneam, el mârâia. Uneori zâmbea cinic sau îşi dădea ochii peste cap. Şi tot aşa de săptămâni întregi. Când mă săturam şi plecam, îmi trimitea mesaje stăruitoare şi îmi cerea o următoare întâlnire. Când stăteam unul în faţa celuilalt se uita, la mâini sau, alternativ, la obiecte precum farfurii goale şi şerveţele şi rămânea tăcut cu încăpăţânare. Nefiind o iubitoare a tăcerilor incomode, pălăvrăgeam până îl înnebuneam.

A trecut ceva timp până să-mi dau seama că ieşeam cu Raskolnikow. Era mohorât şi moralist. Sinistru în viziunea sa asupra lumii şi de o moralitate superioară - credea el. Tăcea crezând că nu pot vedea prin el, pentru că eram mai tânără şi sportivă, pentru că vorbeam foarte mult şi îmi plăcea să mă distrez, pentru că aveam prieteni cu care băteam din palme şi bârfeam şi pentru că uneori eram fascinată de Celebrity Gossip (blog dedicat noutăţilor din lumea vedetelor din showbiz-ul american - n.red.). Mă privea de sus. Mă subevalua. Dar la un moment dat am înţeles cine era. Pur şi simplu nu refuzasem să observ.

De ce am încercat cu încăpăţânare să-i câştig afecţiunea (nici nu-mi plăcea cu adevărat) este greu de explicat. A fost o provocare. Reprezenta un cerc intelectual din care nu am simţit niciodată că făceam parte. Însemna o Germanie în care mersesem la şcoală ca un copil refugiat cu accent sârbo-croat. Şi el era Raskolnikov. Prima mea mare pasiune literară.

Când l-am părăsit pentru că nu mai avea rost, nu am fost tristă. Doar rănită în mândrie. M-am uitat la fotografii cu el pe internet. În fotografie, cu părul înfoiat, ochelarii pentagonali şi bărbia uşor proeminentă, arăta precum David Foster Wallace. A doua mea dragoste literară.

*
L-am descoperit pe David Foster Wallace într-o cameră de hotel, într-o seară, târziu. Mi-am agăţat jacheta de cârligul din perete, de lângă uşă şi, ca întotdeauna când dormeam singură într-o cameră de hotel, primul lucru pe care l-am făcut a fost să aprind televizorul. În zilele bune, uşura singurătatea.

Erau ştirile, iar eu m-am dus la baie să mă spăl pe dinţi şi pe faţă. Mi-am periat părul şi am păşit înapoi în cameră. În prim-plan era un bărbat cu o voce blândă, ochelari şi uşoare cicatrici de acnee pe faţă. Purta o cămaşă verde închis şi vorbea despre umor morbid şi despre Ludwig Wittgenstein. Am uitat de părul meu şi m-am aşezat pe marginea patului cu peria încă în mâna dreaptă. Bărbatul părea nesigur şi încrezător în acelaşi timp şi îşi dezvăluia dinţii când credea că a spus un lucru greşit întrebând-o pe reporteră dacă avea sens ceea ce spunea. La un moment dat a spus: "Încerc disperat să par interesant aici".

Să fiu sinceră, au fost multe lucruri pe care nu le-am înţeles. Ca să fiu şi mai sinceră, nu am înţeles aproape nimic. Nu ştiam cine este acest Wittgenstein. Nu ştiam nici cine era bărbatul de pe ecranul meu. "David Foster Wallace" scria sub o linie albă, în partea stângă jos, "Autor".

"Ce este rău la divertisment este că e atât de al naibii de distractiv. Spuneţi, dacă aţi sta singur într-o cameră de hotel şi aţi zapa printre canale, v-aţi uita la tocilarul care lălăie prelegeri despre literatură sau v-aţi opri la Pamela Anderson alergând pe jumătate goală pe plaja din Malibu?" o întrebă el pe intervievatoare.

I-am notat numele cu litere curbate în caietul meu: David Foster Wallace. Şi l-am subliniat de două ori. Cu un semn de exclamare.

*
Trebuie să fi fost luni mai târziu, poate ani mai târziu. Mă plimbam printr-o librărie puternic luminată din Darmstadt, când o carte albă cu litere negre care păreau să cadă de pe copertă mi-a sărit în ochi. Distracţie fără sfârşit (Roman de David Foster Wallace, apărut în 1996, celebru pentru structura narativă neconvenţională şi interminabilele sale note de subsol: Infinite Jest, Back Bay Books, 1996. - n.red.). Mai jos: "David Foster Wallace".

Undeva, în subconştientul meu, a tresărit ceva. Nu am asociat imediat numele cu tânărul care fusese atât de dureros de conştient de sine într-un interviu de televiziune. Dar coperta cărţii promitea ceva legat de tenis şi mă obişnuisem să cumpăr cel puţin un lucru în librării sau în magazinele de discuri doar datorită design-ului. Uneori erau nişte oribilităţi (muzică de fanfară din anii '70 din Franţa, o blasfemie pentru oricine din Balcani), alteori erau descoperiri norocoase (fantasticul roman al Evei Babitz Sex & Rage).

După ce am plătit, m-am dus la brutăria-cafenea de alături, m-am aşezat într-un colţ, pe un scaun de bar în faţa căruia se afla o masă de metal, care în mod inexplicabil se clătina, în ciuda piciorului rotund, şi am început să citesc. M-a invadat un haos, urât mirositor, ca de cloacă, un amestec de droguri şi depresie. Mă nelămureau notele de subsol care se întindeau pe pagini întregi, din totalul de 1.545, personajele bizare, şarjate care sufereau mereu de tot soiul de dizabilităţi şi boli rare. Am citit cartea în limba germană, o limbă pe care credeam că o pot vorbi şi tot trebuia să caut cuvinte pe care nu le citisem niciodată. Dar de fiecare dată, în următoarele săptămâni, când eram gata să pun capăt, să mă despart de David Foster Wallace, să-l părăsesc aşa cum l-a părăsit pe el bucuria vieţii, mă aducea înapoi câte o idee uimitoare sau un adevăr care te ataca undeva între plexul solar şi adâncul stomacului. Imagini care îmi fuseseră arse pentru totdeauna pe retină.

Femeia care îşi purta inima într-o geantă, care apoi i-a fost furată de un drogat.

Cea mai frumoasă fată din lume care a fost stropită de mama ei cu acid şi care acum poartă un văl.

Drogatul care a luat o supradoză şi care a generat cea mai ciudată şi mai bună descriere a relaţiei cu timpul pe care am citit-o vreodată într-o carte.

Descrierile oraşului Tucson, când soarele era sus pe cer şi străluceşte nemilos peste acoperişuri.

Dar cel mai mult m-au inspirat pasajele despre tenis. Nu mai citisem niciodată un autor care să fie în stare să scrie astfel despre tenis. David Foster Wallace a apucat monotonele zile de antrenament de ciuf, le-a rupt capul şi le-a transformat într-un adevăr despre viaţă pe care l-am simţit, dar nu am putut să-l exprim în cuvinte. Da, se trăia într-o monotonie zilnică în vederea unor momente grozave care treceau atât de repede, încât nici nu le puteai înţelege. Şi astfel întreaga viaţă a devenit un ritual repetitiv.

Datorită lui Foster Wallace am înţeles că tenisul nu este atât de superficial, cum îl prezintă cei mai mulţi. Luasem cu mine complexul de inferioritate al unui copil de emigrant în lumea mare a tenisului - şi David Foster Wallace mi l-a înlăturat. M-am simţit mai puternică intelectual. Deoarece, în vreme ce arta, literatura şi filmele sunt încărcate de sens şi încorporate în societate, sportul este în mare parte luat peste picior. Desigur, un concept bine gândit al unui film sau al unei opere de artă nu poate fi comparat cu niciun joc de fotbal. Dar în fiecare sportiv există decenii de valori trăite, cum ar fi disciplina, credinţa în ceva (în tine însuţi), când toţi ceilalţi au pierdut-o şi în confruntări cu limitele corpului şi al naturii fizice. Depăşirea obstacolelor face parte din ADN-ul fiecărui sportiv. Când tinerii pornesc în lume să se regăsească, eu mă gândesc întotdeauna: trei meciuri sub presiune maximă sunt semnificativ mai ieftine şi mai eficiente.

Nu pot spune că mi-a plăcut să citesc fiecare pagină din Infinite Jest - chiar nu - dar m-am luptat cu cartea, până la capăt, aşa cum am învăţat să fac în tenis.

În schimb, eseurile lui David Foster Wallace au fost adevărata "trezire" pentru mine. Romanele sale erau descrierile postmoderne, halucinogene ale stărilor sale sufleteşti - pe când eseurile erau reprezentări lucide ale prezentului. String Theory, colecţia de eseuri despre tenis, le citeam cel puţin o dată pe an. M-au ajutat să-mi înţeleg mai bine sportul şi să-l explic mai bine în propriile mele încercări de a scrie.

Am citit despre dezamăgirea lui cu biografia lui Tracy Austin, plină de platitudini.

Am citit portretul său cult al lui Michael Joyce, un jucător profesionist, clasat pe atunci aproape de locul 70, care era incredibil de bun, dar nu la fel de bun ca Andre Agassi şi ceilalţi. Rareori se întâmplă ca autorul portretului să devină mai celebru decât obiectul descrierii.

Am citit cum a aplicat el cunoştinţele de geometrie la meciurile de tenis şi despre schimbarea unghiurilor în Illinoisul plat şi brăzdat de vânt.

M-a atins mai ales pasajul despre prima sa întâlnire cu "o tristeţe adultă", atunci când şi-a dat seama că nu va fi niciodată suficient de bun pentru a deveni jucător profesionist de tenis. Pe atunci avea 14 ani. Tenisul l-a făcut să crească prea devreme.

Şi nu în ultimul rând, am citit despre felul în care Roger Federer celebra tenisul.

La un moment dat, cineva mi-a spus cum a fost pentru Roger Federer întâlnirea cu cel mai mare scriitor al timpului nostru. "Nu pot să-ţi spun exact. A stat zece minute în faţa mea, s-a uitat fix la mine, apoi, într-un final, mi-a strâns mâna, mi-a mulţumit şi a plecat fără să-mi pună nicio întrebare", ar fi spus Federer, cu accentul său moale elveţian şi apoi a râs.

N-am îndrăznit niciodată să-l întreb pe Roger despre asta, dar sper că este adevărat.

David Foster Wallace şi-a luat viaţa pe 12 septembrie 2008, la trei zile după ce eu împlinisem 21 de ani. Suferise de depresie o viaţă întreagă, pe care reuşise să o ţină cât de cât sub control cu medicamente.

Foster Wallace lucra la romanul său The Pale King. Ar fi trebuit să fie următorul mare succes. A încercat să scrie un roman despre plictiseală şi monotonie, care nu era plictisitor şi monoton. Aşa cum a scris în Infinite Jest despre pericolele divertismentului, rămânând însă distractiv. The Pale King l-a dus într-o fundătură. N-a mai putut înainta. A oprit medicamentaţia, fiindcă se temea că nu putea gândi clar din cauza asta. O săptămână mai târziu s-a spânzurat în casa lui.

The Pale King a fost publicat postum, neterminat, şi se află pe raftul meu de cărţi ca o ameninţare. Până în prezent nu mi-am putut face curaj să deschid cartea.

*
Când mă gândesc la toate călătoriile pe care le-am făcut - la numeroasele aeroporturi cu interiorul lor gri şi strălucitor, maşinile din care mă uitam pe fereastră, hotelurile de reţea unde eram cazată - pe toate le asociez cu stări de spirit hrănite de vreme, de peisaj - de cărţile pe care le citeam.

Întinderea goală a deşertului din New Mexico, pe lângă care trecea autocarul formaţiei Tennis - cu mine scufundată în romanul lui Roberto Bolaño, 2666.

Cu febră în rândul din spate al unui avion - chiar acolo unde oamenii fac coadă la toaletă - înfăşurată în patru pături, forţându-mă să zâmbesc stewardesei în speranţa că va confunda gripa incipientă cu frica de zbor - şi citind Război şi pace de Tolstoi.

Cam în acelaşi loc în avion am stat şi când l-am citit pe David Sedaris, mă zguduiam de râs şi după o oră am observat că locurile deveniseră libere în jurul meu. Dacă nu-l recunoşti pe nebun, sunt mari şanse ca tu să fii nebunul.

Uraganul din Guangzhou, China, care ne-a ţinut închişi în hotel, zile întregi, şi care a sfâşiat mobilele de pe terase asemeni unui animal de pradă fioros. Am sorbit tăiţei moi din supe picante şi am văzut chinezi râzând şi occidentali cu figuri speriate. Un scaun aruncat de vânt pe autostrada din faţa hotelului, urmat îndeaproape de o frunză de palmier căzută, a provocat o mare distracţie în rândul localnicilor. Citeam I love Dick, o autobiografie scrisă sub formă de jurnal a artistei de performance Chris Kraus. Dick era numele cowboyului tăcut care trăia singur în deşert şi pe care ea credea că îl iubeşte. Dar numai eu, care citeam cartea, ştiam asta. Femeile se înroşeau, iar bărbaţii mă priveau sugestiv când mă vedeau cu cartea.

Eram în spital, îndopată cu anestezice, când am citit Maestrul şi Margareta al lui Mihail Bulgakov, şi când Necuratul s-a întrupat plutind în faţa ferestrei mele. Putea fi şi datorită artei de povestitor a lui Bulgakov, dar cel mai probabil au fost medicamentele.

L-am citit pe Paul Auster când eram la New York, Joan Didion în Los Angeles. Henry Miller la Paris, Haruki Murakami la Tokyo. Şi, la fel ca aspirina, l-am avut întotdeauna pe Ernest Hemingway cu mine. Personajele lui erau prietenii mei pe care îi puteam duce oriunde.

*
Uneori, entuziasmul pentru literatură ajungea şi în viaţa mea reală. Într-o dimineaţă devreme de toamnă - tocmai ajunsesem de la Beijing pe aeroportul din Frankfurt - eram la controlul paşapoartelor, când telefonul meu a bâzâit în buzunarul jachetei. Mesaj: "Jonathan Franzen la Schauspiel Frankfurt, astăzi, din păcate nu mai sunt bilete disponibile!"

Am sunat-o pe prietena mea Joni, la Darmstadt. Era opt dimineaţa, nu tocmai ora ei.
- Nu eşti normală? Suni atât de devreme? Şi a închis telefonul.

Am sunat din nou.
A respins.

Mesajul WhatsApp: Joni, răspunde imediat. Altfel vin la tine acasă!
Joni S. a părăsit chat-ul
.

Am sunat din nou.
De data aceasta Joni a răspuns, vădit enervată.
- Tu. Ce. Vrei.
- Jonathan Franzen este în Frankfurt.
- Cine?
- Jonathan Franzen, scriitorul meu preferat.
- Am crezut că David Foster Wallace este scriitorul tău preferat.
- Da, dar a murit. Jonathan Franzen este acum noul meu scriitor preferat.
- Când o să mor eu, mă vei uita la fel de repede?
- Um, nu, dar nici nu am atât de mulţi prieteni. Şi există o mulţime de autori buni.

În liniştea de la celălalt capăt am putut s-o aud pe Joni, pe jumătate adormită, cum încearcă să-şi dea seama dacă a fost un compliment sau o insultă.
- Ce vrei de la mine acum?
- M-am gândit aşa: Mergem la Frankfurt, ne putem plimba puţin prin Târgul de Carte, dimineaţa, dar trebuie să fim aproape de teatru pe la ora 15, fiindcă nu mai sunt bilete. Haha, ştiu, dar o să facem coada la ghişeu şi o să-i enervăm în asemenea hal, până când ne vor lăsa să intrăm.
- Nu. În niciun caz nu stau ore în şir în faţa vreunui teatru...
-... Schauspiel Frankfurt.
... în faţa ORICĂRUI TEATRU pentru a PÂNDI ORICE SCRIITOR! Înţelegi asta?

Era un obstacol uşor de gestionat, deoarece Joni era uşor de mituit cu prăjituri şi burgeri vegetarieni. Câteva ore mai târziu am ajuns cu maşina până în dreptul apartamentului ei şi am claxonat. A urcat cu o privire încruntată ca să arate că nu era în regulă să fie sunată înainte de opt dimineaţa şi confruntată cu planuri bizare, chiar dacă ştiam foarte bine că în viaţă erau puţine lucruri pe care le iubea mai mult decât planurile bizare. Am invitat-o la un burger în Bahnhofsviertel din Frankfurt, pe care a trebuit să îl plătească pentru că nu am găsit în portofel decât yuani chinezi.

Era prima zi rece din octombrie. Joni era îmbrăcată în negru. M-a trimis singură la ghişeul de la teatru, s-a oprit în faţa vitrinei lungi de sticlă de la Willy-Brandt-Platz şi s-a prefăcut că nu era acolo.
- Hallooo, am spus eu cu voce cântată, Bună ziua. Da, bine, ştiu că de fapt nu mai sunt bilete pentru Jonathan Franzen, dar ar însemna foaaarte muuuult pentru mine dacă l-aş putea vedea astăzi. Şi vreau să spun, nu sunt o fană nebună, sunt o fană, dar nu nebună, nu mai nebună decât alţii, înţelegeţi. Anywayssss, dacă cineva anulează sau două bilete devin disponibile, anunţaţi-ne, bine? Sau spuneţi-ne pe cine să ucidem!

Am făcut semn cu degetele de parcă aş fi împuşcat pe cineva. Femeia din spatele tejghelei m-a privit îngrozită.
- A fost o glumă. Voi aştepta acolo, cu prietena mea. I-am arătat-o pe Joni, care ne-a întors imediat spatele, ostentativ. Cea cu haina lungă şi neagră este prietena mea. Am arătat din nou spre ea, de data aceasta mai energic. Joni a aruncat scurt o privire peste umăr şi s-a întors din nou cu spatele.

Am ieşit afară.
- Ei bine, ai fost din nou psiho? A întrebat ea.
- Nuuu, am fost foarte simpatică.

Joni nu crezu niciun cuvânt.

După vreo jumătate de oră, s-a auzi un ciocănit în geam. O femeie scundă, cu ochelari şi o rochie maro peste genunchi ne-a făcut semn cu mâna.
- Du-te tu.

Am intrat şi am ieşit apoi triumfătoare cu două bilete. Aveam cele mai bune locuri, rândul 5, exact la mijloc, la înălţimea autorului. Joni s-a mai liniştit.

Jonathan Franzen a urcat pe scenă îmbrăcat ca un intelectual din New York. Elegant-neglijent, cu pantofi purtaţi (niciodată pantofi noi, nu le arătaţi că vă pasă), pantaloni negri din velur, un pulover negru, sacou negru deasupra şi o cămaşă albă care ieşea de sub pulover. I-am iubit cărţile pentru observaţiile lui despre păsări şi pentru acel personaj hiper-moral care apare în fiecare din cărţile lui şi presupunerea mea e că el însuşi se credea o astfel de persoană. Dar, mai presus de toate, am iubit cărţile pentru descrierile precise ale relaţiilor interumane şi descompunerea lor. Mi-a plăcut autorul pentru că era ciudat, solitar, sumbru şi arogant - cel puţin aşa spuneau (Raskolnikov chiar m-a marcat pe viaţă). Mi-a plăcut pentru că în timpul liber urmărea păsările şi pentru că era un prieten apropiat al lui David Foster Wallace. L-am descoperit pe Jonathan Franzen când răspundeau amândoi la întrebări despre decăderea literaturii, la Charlie Rose Show. Amândoi aveau cele mai jalnice şi suferinde feţe, şi tunsori şi mai groaznice - era absolut spectaculos.

De data asta tunsoarea era incomparabil mai bună, la fel şi starea de spirit. Vorbea germană (trăise şi studiase la Berlin) şi făcea glume la care Joni şi cu mine râdeam cu voce tare. După lectură şi jocul obişnuit întrebări-răspunsuri, s-a aşezat la o masă în foaier şi a semnat cărţi. M-am aşezat la coadă şi am forţat-o să stea lângă mine pe Joni care mormăia şi bombănea cum doar Jonathan Franzen însuşi mai putea. La un moment dat nu a mai putut suporta şi mi-a spus că mă aşteaptă la intrare. Stăteam la coadă în aşteptarea unui autograf, iar alte persoane, care aşteptau şi ele, îmi cereau mie autografe. Meta!

Când a venit rândul meu, am făcut ceea ce fac mereu când sunt emoţionată. Am vorbit. Prea mult, prea rapid, prea tare.
- Domnule Franzen, am vrut doar să spun: Sunt o mare fană a dumneavoastră, v-am citit toate cărţile, sunt: FAN-TAS-TICE. Cu adevărat fantastice. Da, acesta este cuvântul, într-adevăr fantastice sunt. Noroc în tot ce faceţi!

M-a privit confuz, şi-a pipăit părul, apoi ochelarii. O vedeam pe Joni lângă uşă, venindu-i să intre în pământ de ruşine.
- Vreţi să vă semnez o carte... sau...?

Mi-am deschis cartea teatral. A semnat şi a scris o dedicaţie cu litere largi, cool. Când mi-am luat rămas bun, nu mai ştiam ce să mai spun, spusesem deja tot ce poţi îndrăzni să-i spui unei persoane, în zece secunde, aşa că am adăugat ca-n tenis: "Good luck, man!"

S-a ridicat nehotărât de pe scaun, mi-a întins mâna, părând că ar vrea să mă îmbrăţişeze dar s-a răzgândit în ultimul moment.

Am plecat cu un rânjet lipit definitiv pe faţă.
- Uau, asta chiar că a fost jenant. A clătinat Joni din cap.

Am mers prin seara rece din Frankfurt până la parcare. Am condus în tăcere peste Untermainbrücke şi am lăsat în spate luminile sclipitoare ale oraşului, care se reflectau în Main.

Tocmai când conduceam pe autostradă - radioul cânta încet - Joni a deschis vorba:
- Andy? Nu am vrut să spun nimic, dar chiar mi-a fost jenă. Am stat acolo lângă uşă şi te-am urmărit: păreai atât de fericită.

Nasul ei mic şi strâmb tremura de plăcere. Se amuza nemaipomenit.
- Habar n-am ce-ai făcut, dar tipul n-a dat mâna cu nimeni altcineva.

A pufnit.

Am privit-o dintr-o parte, neîncrezătoare, apoi nu m-am mai putut abţine. Am tot râs de mine şi de Jonathan Franzen, până când am ajuns la ieşirea Darmstadt-Stadtmitte. Cel puţin un an de zile a trebuit s-o suport pe Joni imitâdu-mă cum cer autograf.

Dar nici că mi-a păsat. Best day ever.

Copacul


Civilizaţii

 

Laurent Binet
Civilizaţii
Editura Pandora M, 2021

Traducere din limba franceză de Claudiu Constantinescu
Colecţia ANANSI. World Fiction, coordonator Bogdan-Alexandru Stănescu



***
Intro

Laurent Binet (n. 1972) s-a născut la Paris şi a absolvit studii de literatură modernă la universitatea unde predă în prezent (Paris VIII). Primul său roman, HHhH, roman istoric postmodern despre asasinarea lui Reinhard Heydrich, a câştigat Prix Goncourt du Premier Roman şi a devenit bestseller internaţional. Cel de-al doilea roman al său, La Septième Fonction du langage, roman metaficţional despre Roland Barthes, a câştigat Prix Interralié şi Prix du roman Fnac în 2015. Laurent Binet este şi muzician, fost membru al formaţiei Stalingrad, pentru care şi compunea.

*
Considerat astăzi unul dintre cei mai importanţi scriitori francezi ai generaţiei sale, Laurent Binet şi-a început strălucit cariera câştigând Premiul Goncourt pentru primul său roman. Civilizaţii, cel de-al treilea roman al său, premiat şi primit cu entuziasm atât de public, cât şi de criticii din Hexagon, îi confirmă lui Laurent Binet statutul de scriitor de primă mărime.

Roman electrizant, Civilizaţii ne prezintă o istorie alternativă a lumii moderne, o poveste în care vikingii descoperă America, Cristofor Columb nu se întoarce niciodată în Spania, regele incaş Atahualpa invadează Europa, în timp ce Cervantes este exilat în Cuba. Povestea unei globalizări inversate, aşa cum ar fi putut avea loc în alte condiţii, într-o Europă în care imperiile se confruntă, alianţele se reconfigurează şi religiile sunt opuse.

Romanul lui Laurent Binet, literatură contrafactuală de cea mai pură esenţă, exploatează ipoteza unei răsturnări a istoriei, ce reuşeşte să fie verosimilă şi să dea naştere unei literaturi captivante, ca un joc de strategie.

În jurul anului 1000, fiica lui Erik cel Roşu pune piciorul, alături de vikingii ei, în America Centrală, aducând caii, fierul şi virusurile creatoare de anticorpi. În 1492, Columb nu descoperă America. În 1531, din cauza unui război civil, Atahualpa - Fiul Soarelui - fuge în Cuba, apoi traversează "Marea Ocean" şi, însoţit de 181 de soldaţi, de 37 de cai şi de o pumă uriaşă, cucereşte Europa.

Marele Premiu al Academiei Franceze, ediţia 2019

"Cea mai bună carte a lui Binet de până acum: Civilizaţii este opera unui mare scriitor ajuns la maturitate. Un roman contrafactual încântător." (Daily Telegraph)

"Am vizitat muzeele din Lima şi am fost fascinat de culturile precolumbiene. Apoi am citit cartea lui Jared Diamond, Arme, virusuri şi oţel, şi atunci am înţeles cum poate fi rezolvată problema acestei cărţi, ca într-un joc." (Laurent Binet)

"Ceea ce vrea să ne reamintească Binet este că detaliile de suprafaţă se pot schimba, însă ambiţiile imperiale sunt o constantă a istoriei, oricum ai privi-o." (The Guardian)

"Acest roman aduce în faţa cititorilor săi mari nume ale istoriei şi literaturii, care prind viaţă şi primesc şansa de a juca noi roluri." (Libération)

Fragmente

1. Erik

A fost odată o femeie care se numea Aude Preaînţeleapta, fiica lui Ketill cel cu nasul turtit, şi care era regină. Era văduva lui Olaf cel Alb, rege‑războinic al Irlandei. La moartea soţului ei, a venit în insulele Hebride, iar apoi în Scoţia, unde fiul său, Thorstein cel Roşu, a ajuns la rândul lui rege, după care scoţii l‑au trădat, iar el a pierit într‑o bătălie.

Când a aflat de moartea fiului ei, Aude a luat calea mării cu douăzeci de oameni liberi, pornind spre Islanda, unde a colonizat ţinuturile aflate între râurile Nămiaza şi Şipotul Skraumei.

Cu ea au sosit mai mulţi bărbaţi nobili care fuseseră luaţi prizonieri în expediţiile vikinge către Apus şi care erau socotiţi sclavi.

A fost odată şi un bărbat, Thorvald pe numele lui, care plecase din Norvegia din cauza unui omor, împreună cu fiul său, Erik cel Roşu. Erau fermieri, lucrau pământul. Într‑o zi, Eyjolf Găinaţ, rudă cu un vecin de‑ai lui Erik, a ucis nişte sclavi de‑ai acestuia din urmă, fiindcă provocaseră o alunecare de teren. Erik l‑a ucis atunci pe Eyjolf Găinaţ. Şi l‑a ucis şi pe Harfn Duelistul.

Aşa că a fost izgonit.

El a colonizat Insula Boilor. Şi‑a lăsat bârnele casei la vecinul său, dar când a venit să le ia înapoi, acesta a refuzat să i le mai dea. S‑au bătut şi iarăşi au murit nişte oameni. Erik a fost izgonit din nou de marele sfat din Thorsnes.

Nu mai putea rămâne în Islanda, iar în Norvegia nu se putea întoarce. De aceea a ales să navigheze către ţara pe care o zărise fiul lui Ulf Corbul, într‑o zi când se abătuse din drum înspre vest. Erik a numit acea ţară Groenlanda, zicându‑şi că oamenii şi‑ar dori foarte tare să meargă într‑un loc cu un nume atât de frumos.

S‑a însurat cu Thjodhild, nepoata lui Thörbjorg Piept de Knörr (Ambarcaţiune vikingă cu vele şi vâsle - n.trad.), cu care a avut mai mulţi fii. Dar a mai avut şi o fată, de la o altă femeie. Ea se numea Freydis.

[...]

8. Ţara de la Răsărit

Tunşii, oricât de speriaţi erau, nu conteneau totuşi cu iscoditul. Cine erau acei vizitatori? Le admirau veşmintele, le atingeau urechile şi se pierdeau în tot felul de ipoteze. Prezenţa femeilor îi băga într‑o agitaţie extremă, în special Higuenamota, a cărei simplă apariţie părea a‑i orbi ca lumina soarelui, căci îşi acopereau ochii cu mâinile şi întorceau capul când aceasta trecea pe lângă ei. Au vrut să‑i pună pe umeri un linţoliu din acela urât de‑ale lor, însă ea i‑a refuzat râzând. Prinţesa cubaneză purta drept unic veşmânt brăţările pe care le avea de la mama ei, la încheieturi şi la glezne, şi un colier de aur pe care i‑l dăruise Atahualpa.

Totuşi, văzând că ea îi înţelegea un pic limba, tunsul cu inel, care era mai‑marele lor şi care părea ceva mai rezonabil, a condus‑o într‑o sală unde alţi tunşi zgrepţănau de zor pe nişte dreptunghiuri de pânză înnegrite cu tot felul de semne mărunţele. Ea a recunoscut, fiindcă mai văzuse cândva, foile vorbitoare, păstrate în nişte cutii de piele, de care încăperea era plină până în tavan. Tunsul cu inel a desfăşurat una dintre acele foi, pe care era desenată o hartă ce arăta cam la fel ca cele găsite pe nava străinilor. Higuenamota a înţeles că omul încerca să afle de unde venea ea. El i‑a arătat pe hartă un loc căruia‑i spunea Portugalia. La stânga, nu era decât un mare gol, cu excepţia unei mici insule aflate mult mai jos.

Quizquiz a luat zece oameni ca să facă un tur de recunoaştere prin împrejurimi şi s‑a întors să‑i dea lui Atahualpa raportul: ţinutul era complet devastat. Oraşul părea să fie foarte mare şi bine populat. Locuitorii erau năuci cu toţii. Niciunul nu le dăduse vreo atenţie nou‑veniţilor. Fluviul avea peşti din belşug, iar pământurile, câtă vreme nu se cutremurau, păreau primitoare. Quizquiz aducea, ca probă, un fel de lamă pitică, pe care o găsise pe drum. Pe cer nu văzuseră nicio pasăre.

Nişte nori grei, veniţi dinspre nord, au prins să se deşarte, iar ploaia a stins focurile care încă mai ardeau pe dealuri. Quitonenii au profitat de ospitalitatea tunşilor pentru a se reface după ostenelile traversării mării. Au văzut că băutura cea neagră pe care le‑o serveau gazdele se făcea roşie atunci când era vărsată în cupe translucide, iar minunea aceasta i‑a impresionat nespus.

Când Atahualpa a considerat că oamenii i s‑au odihnit îndeajuns, a hotărât să fie arse, aşa cum era obiceiul, resturile celor mâncate de el de când plecase din Cuba, resturi ce fuseseră păstrate cu evlavie în nişte lăzi. Datina impunea să fie arse şi hainele pe care le purtase, însă situaţia fără precedent în care se găsea fostul suveran al provinciei Chinchansuyu, debarcat într‑un ţinut necunoscut, despre care nu ştia încă ce resurse de bumbac şi lână de alpaca avea (dar era destul de neplăcut impresionat de îmbrăcămintea grosieră a acelor oameni care locuiau totuşi într‑un palat), îl îndemna să amâne această parte a ritualului.

Au fost coborâte lăzile de pe corăbii. Atahualpa s‑a urcat în lectică pentru a asista la ceremonie. Dorise ca aceasta să aibă loc pe malul fluviului, de unde apa se retrăsese în sfârşit. Fastul şi strălucirea obişnuite ale unui astfel de ritual au fost reduse din pricina puţinătăţii mijloacelor de care dispuneau fugarii, dar suveranul decăzut părea a dori cu orice chip să reafirme prerogativele persoanei sale regale, deşi nimeni nu i le contestase vreo clipă. Pentru acea festivitate, îi dăduse Higuenamotei mantia sa din puf de liliac, fiindcă era destul de frig. Prinţesa cubaneză stătea lângă el, la fel ca sora‑soţie, Coya Asarpay, în vreme ce micuţele Cusi Rimay şi Quispe Sisa i se aşezaseră la picioare. Cei trei generali se ţineau băţoşi pe caii lor, cu câte un topor în mână. După mai multe dansuri şi cântece, o femeie aleasă dintre preotesele Soarelui a dat foc primei lăzi în sunet de tamburine. Imediat s‑a ridicat în aer un miros de carne arsă, lucru ce a avut ca efect atragerea locuitorilor din împrejurimi. Erau murdari şi zdrenţăroşi, iar ochii lor holbaţi, aţintiţi asupra lăzilor, păreau să nici nu‑i vadă pe quitoneni. Nimeni n‑ar fi îndrăznit să întrerupă ceremonia fără o poruncă expresă de la Atahualpa - pe care acesta n‑a dat‑o -, dar toţi pândeau reacţiile celor nou sosiţi, care se apropiau de lăzi în cercuri concentrice. Până la urmă, nemairezistând, unul dintre ei şi‑a vârât mâinile în flăcări pentru a scoate un os pe jumătate ros. A fost înşfăcat pe dată de câţiva soldaţi din gardă, pregătiţi să‑i ia gâtul, însă Atahualpa le‑a făcut semn să‑l cruţe. Asta a fost ca un semnal pentru ceilalţi. Quitonenii se uitau uluiţi la acel spectacol animalic. Lăzile erau sparte una după alta, iar locuitorii din Ţara de la Răsărit se băteau, mugind, pe orice găseau înăuntru. Înfulecau rapid tot ce prindeau, apărându‑şi mizerabila pradă cu lovituri de picioare. Mai mult de uimire decât de milă, fără doar şi poate, au fost lăsaţi să termine de mâncat. Odată înghiţit şi ultimul oscior de purcel‑de‑mare, au început să‑şi revină ca după o febră delirantă. Şi‑au ridicat feţele mânjite de grăsime văzându‑i în sfârşit pe vizitatori. Şi au încremenit, la rândul lor.

Mai târziu, scena avea să fie imortalizată într‑un celebru tablou al lui Tiţian: Atahualpa, tânăr, frumos, imperial în demnitatea sa, cu un papagal pe umăr, cu puma ţinută în lesă, încadrat de femeile sale, Higuenamota, purtând o mantie cu reflexii arămii, Coya Asarpay, afişând o figură dezgustată, micuţa‑i soră, Quispe Sisa, înspăimântată de spectacolul primilor răsăriteni pe care îi fusese dat să‑i vadă de aproape, toţi quitonenii încremeniţi în veşmintele lor frumoase, cu culori vii şi motive geometrice, pielea lucioasă a calului negru, pe care stă Ruminahui, şi caii albi, cu coamele în vânt, ai lui Quizquiz şi Chalco Chimac. În mijloc, un răsăritean aşezat pe jos roade un os, cu buzele strânse, în faţa unei preotese îngrozite a Soarelui. Un altul, mai curios, atinge urechile unui nobil incaş impasibil. Iar un altul stă în genunchi, implorând, cu braţele întinse spre cer. În fine, toţi ceilalţi se înclină cu respect în faţa împăratului.

Desigur, Tiţian nu era acolo, ca să asiste la acea scenă, iar lucrurile nu s‑au petrecut chiar aşa.

E adevărat că unul dintre răsăriteni a vrut să atingă urechea unui nobil incaş, numai că, atunci, Atahualpa, fără a se clinti din lectică, le‑a făcut un semn celor din garda sa; soldaţii şi‑au izbit lăncile de scuturi, iar răsăritenii s‑au împrăştiat ca nişte vigonii speriate de tunet.

Ca urmare a acelui episod, vestea sosirii quitonenilor s‑a răspândit în întreg ţinutul. O mulţime de răsăriteni flenduroşi s‑au înghesuit în jurul palatului tunşilor. Quizquiz, din nou, a fost trimis în recunoaştere. Acesta a raportat că intenţiile lor, fără a fi ostile pe faţă, nu erau totuşi foarte prietenoase. Ieşirile au fost limitate atunci la strictul necesar. La urma urmelor, quitonenii stăteau destul de bine, adăpostiţi în spatele acelor ziduri de piatră. Rezerve de băutură neagră aveau din belşug şi oricum nu ştiau unde altundeva să se ducă.

9. Caterina

Zilele treceau, făcându‑se o lună, ori poate două. Quitonenii credeau că vor rămâne acolo până la epuizarea rezervelor. Istoria ne‑a învăţat că, de fapt, puţine evenimente au grijă să se anunţe dinainte, unora dintre ele plăcându‑le chiar să dejoace prevestirile, şi că, până la urmă, cele mai multe se mulţumesc pur şi simplu să se producă.

S‑a întâmplat ca regele acelei ţări să vină la palatul tunşilor. Era însoţit de o tânără femeie blondă, regina lui, şi de o escortă numeroasă, alcătuită din nobili şi soldaţi. Nobilii şi regina erau înveşmântaţi cu o eleganţă pe care quitonenii n‑o întâlniseră la ceilalţi localnici, iar stofele le erau făcute din nişte ţesături care, fără a rivaliza cu ale incaşilor, păreau totuşi dintre cele mai delicate, însă regele, care purta o mantie simplă şi o scufie plată, negre amândouă, la fel ca şi barba, se mulţumea să arboreze în jurul gâtului un lanţ cu zale groase, de care atârna o cruce roşie, montată într‑un inel de aur. Părul blond al reginei îi intriga mai puţin decât barba regelui. Bărbosul cu veşminte negre a discutat mai întâi cu mai‑marele tunşilor, iar quitonenii puteau vedea consideraţia cu care acesta din urmă i se adresa celuilalt, lăsând mâinile în jos şi făcând o mulţime de genuflexiuni, fără a se ridica niciodată pe de‑a‑ntregul (dar fără a‑şi scoate totuşi sandalele).

Apoi regele şi‑a manifestat dorinţa de a sta de vorbă cu Atahualpa.

A spus că‑l cheamă João, la care incaşul s‑a uitat spre Higuenamota, căci numele acela suna un pic ca unele nume taíno.

Deşi regele bărbos a fost şocat de nuditatea prinţesei, n‑a lăsat să se vadă nimic. A spus că domneşte peste ţara Portugalia şi făcea nişte gesturi largi cu braţele, pentru a indica, pare‑se, un vast imperiu, dar conversaţia era greoaie, întrucât Higuenamota nu pricepea decât câteva cuvinte răzleţe. El rostea des cuvântul deus, pe care ea însă nu‑l pricepea. Atahualpa întindea braţele în direcţia vestului, pentru a‑i explica de unde veniseră. João părea complet dezorientat. A mai rostit un cuvânt: Brasil?. Însă interlocutorii săi nu‑l înţelegeau nici pe acesta.

S‑a lăsat tăcerea. Atunci i‑a adresat câteva cuvinte soţiei sale, pe care Higuenamota le‑a înţeles pe jumătate: o întreba unde pot găsi un tălmaci care să vorbească "turca". Regina i‑a răspuns, plină de graţie, că, pentru aceasta, trebuie să aştepte ca fratele ei să se întoarcă victorios din următoarea sa "cruciadă", împotriva unui rege numit Soliman, iar Higuenamota şi‑a dat seama că pe regină o înţelege. Şi aşa, din puţul memoriei sale, au ţâşnit nişte cuvinte pe care le crezuse uitate:
- Hablas castellano?

Regele şi regina s‑au uitat unul la celălalt, stupefiaţi.
Între cele două femei s‑a încins o discuţie plină de însufleţire.
Regina a întrebat dacă au venit din Indii, din Africa sau din Turcia.
Prinţesa i‑a spus că locuia pe o insulă aflată dincolo de locul unde apune soarele.
Regina a spus că are cunoştinţă de o insulă îndepărtată, numită Vera Cruz, unde poporul soţului ei se duce după lemn, dar pe care n‑au străbătut‑o niciodată de la un capăt la altul.
Prinţesa a spus că a văzut nişte străini asemănători portughezilor debarcând pe insula ei, cu ceva vreme în urmă, dar că aceia căutau aur, nu lemn.
Regina şi‑a amintit de un marinar genovez, care voia să arate că pământul e rotund şi pe care bunicii ei, Isabela şi Ferdinand, îl trimiseseră să caute către vest un drum până‑n Indii. Omul nu s‑a întors niciodată şi nimeni, prin urmare, nu s‑a mai încumetat a încerca să treacă de Marea Ocean.
Prinţesa i‑a spus că l‑a cunoscut pe acel marinar când era mică şi că a murit în braţele ei.
Regina a întrebat dacă au venit cumva din Cipango şi dacă au fost trimişi de Marele Han.
Prinţesa i‑a spus că Atahualpa e împăratul Celor Patru Sferturi, fără a pomeni însă de războiul civil pe care l‑a dus împotriva fratelui său şi pe care l‑a pierdut.

Atahualpa şi‑a dat seama că vorbesc despre el, dar nu înţelegea nimic din discuţie.
João părea a înţelege, dar tăcea.
Regina a spus că numele ei e Caterina şi că vine dintr‑o ţară ce se numeşte Castilia.
Micuţa Cusi Rimay a pus mâna pe barba lui João, iar acesta n‑a împiedicat‑o nicicum.
Prinţesa a întrebat cât de mare e ţara în care se află.
Regina a spus că soţul ei domneşte peste regate de dincolo de mări, dar că fratele ei stăpâneşte peste pământuri foarte întinse.
Prinţesa ştia că Spania cuprinde Castilia şi Aragonul.
Regina i‑a vorbit de Italia şi de Roma, unde trăia un mare preot, despre Germania şi principii ei, precum şi despre un îndepărtat Ierusalim, cetatea unui anume Iisus, căzută în mâinile unui popor vrăjmaş.
Prinţesa a întrebat ce cataclism a lovit acest oraş.
Regina i‑a spus că, atunci când pământul s‑a cutremurat, marea şi fluviul s‑au despicat în două şi au aruncat navele în înaltul cerului.

Afară a răsunat un urlet lugubru; nu se putea identifica dacă era vorba de un om sau de un animal.
Atunci, João i‑a spus din nou ceva tunsului cu inel. Părea îngrijorat şi‑i vorbea cu fermitate.

Higuenamota a întrebat‑o pe regină despre ce discută cei doi bărbaţi. Îşi dăduse seama că se aflau într‑un templu şi că tunşii erau preoţi. Regina i‑a explicat că unii dintre ei prezic un nou cataclism, iar João vrea să pună capăt acestor zvonuri. Oamenii de aici cred că asupra lor s‑a abătut furia zeului, iar prezenţa unor străini veniţi de peste mări nu face decât să le sporească temerile şi superstiţiile.
Prinţesa a întrebat despre ce zeu e vorba.
Regina şi‑a trecut mâna peste faţă şi peste piept, într‑un gest rapid, pe care cubaneza îl văzuse adeseori făcut de spaniolii pe care‑i cunoscuse odinioară.
Apoi regele şi regina au plecat. Sălăşluiau ceva mai departe, pe partea cealaltă a fluviului, de teama unei molime căreia îi spuneau "ciumă".

Când corpul spune nu. Costul stresului ascuns

 

Gabor Maté
Când corpul spune nu. Costul stresului ascuns
Curtea Veche Publishing, 2021

traducere din engleză de Adriana Ionescu



***
Intro

Gabor Maté (n. 1944) este un cunoscut medic canadian de origine maghiară, specialist în domeniul îngrijirii paliative. Cercetările sale vizează în special traumele din copilărie, dependenţa de alcool sau droguri şi stresul. Printre cele mai cunoscute proiecte ale sale se numără rubrica de la The Globe and the Mail, colaborarea cu câteva clinici pentru recuperarea pacienţilor dependenţi de droguri din Downtown Eastside, Vancouver, şi, mai recent, apariţiile publice în calitate de speaker motivaţional şi autor.

Pentru activitatea sa de excepţie din domeniul medical şi pentru cărţile scrise, Gabor Maté a primit Premiul "Hubert Evans" pentru nonficţiune şi i s-au acordat Ordinul Canadei şi Civic Merit Award din partea oraşului Vancouver, unde locuieşte.

*
Nu există oameni care să nu fi trecut prin episoade de stres acut, fie el provocat de fenomene exterioare, fie produs din cauze interioare. Boala secolului al XXI‑lea ne-a făcut pe toţi să simţim măcar de câteva ori în viaţă că am ajuns la capătul puterilor, determinându-ne să luăm măsuri urgente ca să restabilim echilibrul.

Când corpul spune nu este un studiu aprofundat, revelator, plin de informaţii utile despre stres şi influenţa lui asupra sănătăţii noastre psihice şi fizice. După câteva decenii de carieră medicală de excepţie, în care a urmărit legătura dintre stres şi boală, Gabor Maté a strâns laolaltă poveştile pacienţilor săi, le-a confruntat cu cele mai recente studii clinice şi a dezvăluit consecinţele imediate, deseori ignorate, ale stresului de zi cu zi. Cartea sa este un semnal de alarmă şi o pledoarie pentru medicina biopsihosocială, una dintre cele mai bune căi prin care ne putem elibera de această cumplită afecţiune a epocii noastre.

*
Aşteptam de mult timp în România această carte-fenomen, care ne învaţă să ne ascultăm corpul şi ne arată cât de important este să îl respectăm dacă vrem să fim sănătoşi.

Gabor Maté ne îndeamnă la reflecţie, pornind de la numeroasele cercetări desfăşurate într-un nou domeniu interdisciplinar: psihoneuroimunologia, ştiinţa interacţiunilor dintre minte şi corp, care studiază, printre altele, felul în care gândurile şi emoţiile ne influenţează sistemul imunitar.

Ştim să distingem furia bună de furia rea? Există o legătură între abilitatea de a ne exprima sentimentele şi tulburările reumatice, diabet, scleroza multiplă, afecţiunile inflamatorii ale intestinului, endometrioza, bolile pielii, tulburările autoimune sau boala Alzheimer? Putem vorbi despre o "personalitate canceroasă"?

Cartea lui Maté formulează principii de vindecare şi prevenţie, desprinse atât din poveştile spuse de pacienţi - printre care se numără personalităţi din lumea artei şi sportului -, cât şi din mărturisirile curajoase ale autorului însuşi, în calitatea sa de supravieţuitor al Holocaustului.

Maté a scris această carte nu doar cu mintea, ci şi cu inima. În paginile sale, el ne ghidează pe drumul spre compasiunea de sine şi ne arată cum să avem mai multă grijă de noi înşine, exprimându-ne emoţiile şi având curajul să spunem nu.

(Dr. Lucian Negoiţă, psihoterapeut)

"O colecţie inedită de cazuri reprezentative, extrase din experienţa profesională a lui Maté, precum şi dintr-o bogată bibliografie medicală." (The Vancouver Sun)

"Această carte are multe puncte forte. Atunci când observă şi scrie despre suferinţa umană, inclusiv a sa, Maté este plin de compasiune şi, de aceea, convingător." (The Globe and the Mail)

"Backgroundul medical şi stilul clar ale lui Maté fac astfel încât chiar şi procesele biologice complexe să fie accesibile cititorilor care nu au o pregătire ştiinţifică." (The Gazette)

"Scris ca un exerciţiu de claritate şi compasiune, volumul este după chipul şi asemănarea autorului său: înarmat cu multe cunoştinţe şi cu un suflet de aur." (The Georgia Straight)

"O explorare captivantă a relaţiei dintre stres şi boală. Maté cercetează în profunzime poveştile de viaţă şi psihicul pacienţilor săi. Ce iese la suprafaţă nu este altceva decât o mare revelaţie." (Edmonton Journal)

Fragment
Fetiţa prea bună ca să fie adevărată

Ar fi o subestimare să spunem că primăvara şi vara anului 1990 au fost o perioadă stresantă în viaţa lui Natalie. În martie, fiul ei de 16 ani a fost eliberat după şase luni într‑un centru de dezintoxicare. Consumase droguri şi alcool în ultimii doi ani şi fusese exmatriculat în mod repetat de la şcoală. "Am avut noroc că l‑am adus în programul de tratament de acasă", spunea fosta infirmieră de 53 de ani. "Era acasă de puţin timp când soţul meu a fost diagnosticat primul, şi apoi eu." În iulie, soţul ei, Bill, a fost operat pentru o tumoare malignă intestinală. După operaţie, li s‑a spus că tumoarea se răspândise la ficat.

Natalie suferise din când în când de oboseală, ameţeală şi avea ţiuituri în urechi, dar simptomele ei erau de scurtă durată şi se rezolvau fără tratament. În anul anterior diagnosticării, se simţise mai obosită decât de obicei. O criză de ameţeală din luna iunie a dus la o scanare CT cu rezultate negative. Două luni mai târziu, RMN‑ul lui Natalie arăta anomaliile caracteristice asociate sclerozei multiple: zone focale ale inflamaţiei unde mielina, ţesutul adipos care căptuşeşte celulele nervoase, era deteriorată şi prezenta cicatrici.

Scleroza multiplă (din limba greacă, "a se întări") este cea mai întâlnită dintre aşa‑numitele boli demielinizante care afectează funcţionarea celulelor în sistemul nervos central. Simptomele depind de locul în care apar inflamaţia şi cicatricele. Principalele zone atacate sunt de obicei măduva spinării, trunchiul cerebral şi nervul optic - legătura de fibre nervoase care poartă informaţii vizuale către creier. Dacă leziunea se află undeva în măduva spinării, simptomele vor fi amorţeala, durerile sau alte senzaţii neplăcute în membre sau trunchi. De asemenea, poate apărea o contracţie involuntară a muşchilor sau o slăbiciune. În partea inferioară a creierului, pierderea mielinei poate provoca vederea dublă, probleme de vorbire sau de echilibru. Pacienţii cu nevrită optică - inflamarea nervului optic - suferă pierderi vizuale temporare. Surmenajul este un simptom obişnuit, un sentiment de epuizare copleşitoare, mult mai mare decât oboseala obişnuită.

Ameţeala lui Natalie a continuat toamna şi la începutul iernii, când îşi îngrijea soţul aflat în convalescenţă după operaţia la intestin şi după 12 săptămâni de chimioterapie. Apoi, pentru o vreme, Bill a putut să îşi reia activitatea de agent imobiliar. După aceea, în mai 1997, a fost efectuată o a doua operaţie pentru a‑i extirpa tumorile din ficat. "Ca urmare a rezecţiei prin care i‑a fost eliminat 75% din ficat, Bill a dezvoltat un cheag de sânge în vena portă
[i]. Ar fi putut muri din cauza asta", spune Natalie. "A devenit foarte confuz şi agresiv." Bill a murit în 1999, dar nu înainte de a o supune pe soţia sa la mai multă durere emoţională decât ar fi putut ea să prevadă.

Cercetătorii din Colorado au examinat 100 de oameni cu scleroză multiplă recurent‑remisivă, ale căror crize alternau cu perioade fără simptome. Acesta este tipul de SM pe care l‑a avut Natalie. Pacienţii împovăraţi de stresuri extreme, cum ar fi dificultăţi majore în relaţii sau insecuritatea financiară, au fost de aproape patru ori mai predispuşi să sufere agravări ale situaţiei.
[ii]

"Încă aveam episoade puternice de ameţeală în preajma Crăciunului din 1996, dar apoi mi‑au acaparat tot timpul", relatează Natalie. "Drumurile mele s‑au mai rărit. Şi în ciuda problemelor legate de rezecţia ficatului lui Bill, a trebuit să‑l duc la secţia de urgenţă de patru ori între iulie şi august - eram bine. Părea că Bill se redresa şi speram că nu vor mai exista complicaţii. Apoi s‑a agravat situaţia mea." Criza a venit când Natalie credea că se poate relaxa puţin, când serviciile ei nu mai erau cerute în regim de urgenţă.
- Soţul meu era genul de persoană care credea că nu trebuie să facă nimic din ce nu voia să facă. Mereu a fost aşa. Când s‑a îmbolnăvit, şi‑a imaginat că nu va trebui să facă absolut nimic. Se aşeza pe canapea şi pocnea din degete, iar atunci săreai. Chiar şi copiii începeau să îşi piardă răbdarea cu el. În sfârşit, toamna, când era mai bine, l‑am trimis câteva zile afară din oraş cu nişte prieteni. Trebuia să iasă.
- De ce aveai tu nevoie? întreb.
- Mă săturasem. I‑am spus unui prieten să îl ia la o partidă de golf câteva zile şi l‑a luat. Două ore mai târziu, am ştiut că starea mi se agravase.

Ce‑ar fi putut ea să înveţe din această experienţă?
- Păi, că trebuie să ştiu când să mă retrag din modul meu de întrajutorare. Dar pur şi simplu nu pot; dacă cineva are nevoie de ajutor, trebuie să fac acest lucru, mi‑a spus pe un ton ezitant.
- Indiferent ce ţi se întâmplă ţie?
- Da. Sunt de cinci ani pe acest drum şi încă nu am învăţat că trebuie să îmi dozez viteza. Corpul meu îmi spune frecvent nu, şi eu tot îi dau înainte. Nu mă învăţ minte.

Corpul lui Natalie avea multe motive să spună nu pe toată durata căsătoriei. Bill era un alcoolic înrăit şi adesea o punea în situaţii dificile.
- Când bea prea mult, devenea nesuferit, spune ea. Era mai certăreţ, mai agresiv, îşi pierdea cumpătul. Mergeam la câte‑o petrecere şi, dacă ceva îl deranja, se lua de oameni în public, fără niciun motiv. Mă întorceam şi plecam, iar apoi el se înfuria pe mine pentru că nu îl susţinusem. Am ştiut în 48 de ore de la diagnosticarea cu SM că Bill nu va fi alături de mine.

Revenind din vacanţa sa de golf, Bill a avut câteva luni de vigoare. S‑a implicat într‑o relaţie cu o altă femeie, o prietenă a familiei. "Mi‑am zis: «Uite ce am făcut pentru tine. Mi‑am periclitat sănătatea. Am fost acolo pentru tine toată vara. Ai fost în pragul morţii şi am stat 72 de ore în spitalul acela, aşteptând să văd dacă vei muri sau dacă te vei reface. Am avut grijă de tine când ai venit acasă, şi iată cum am fost răsplătită. Doar primesc o nouă lovitură.»"

Ideea că stresul psihic creşte riscul de scleroză multiplă nu este nouă. Neurologul francez Jean‑Martin Charcot a fost primul care a oferit o descriere completă a sclerozei multiple. El a relatat într‑o prelegere din 1868 că pacienţii leagă "problemele sau mâhnirea îndelungată" de apariţia simptomelor. Cinci ani mai târziu, un medic britanic a descris un caz asociat cu stresul: "Din punct de vedere etiologic, este important să menţionăm o altă afirmaţie a femeii, făcută atunci când i‑a dat o informaţie confidenţială asistentei - cum că boala ei a fost cauzată de faptul că şi‑a prins soţul în pat cu o altă femeie."
[iii]

În vederea scrierii acestei cărţi, am intervievat nouă persoane cu SM, opt dintre ele, femei. (Aproximativ 60% dintre persoanele afectate sunt femei.) Tiparele emoţionale ilustrate în povestea lui Natalie sunt evidente la fiecare persoană, chiar dacă nu întotdeauna într-un mod la fel de dramatic. Dovezile adunate din interviurile mele sunt în concordanţă cu cercetările publicate. "Mulţi studenţi cu această boală au avut impresia că stresul emoţional este implicat într‑un fel în originea sclerozei multiple"
[iv], a menţionat un articol de cercetare din 1970. Implicarea emoţională excesivă a unui părinte, lipsa independenţei psihologice, o nevoie copleşitoare de dragoste şi afecţiune şi incapacitatea de a simţi sau de a exprima furia au fost identificate de mult timp de către observatorii medicali ca factori posibili pentru dezvoltarea naturală a bolii. Un studiu din 1958 a constatat că, în aproape 90% dintre cazuri, "înainte ca simptomele să fie declanşate, pacienţii au avut parte de evenimente de viaţă traumatizante, care le‑au ameninţat sistemul de apărare"[v].

Un studiu efectuat în 1969 a analizat rolul proceselor psihice la 32 de pacienţi din Israel şi din Statele Unite. Dintre aceşti pacienţi cu SM, 85% au avut simptome care au fost diagnosticate ulterior ca scleroză multiplă în urma evenimentelor foarte stresante. Natura factorului de stres a variat considerabil - de la moartea sau îmbolnăvirea celor dragi la o ameninţare bruscă de pierdere a mijloacelor de trai sau poate la un eveniment familial care a cauzat o schimbare permanentă în viaţa unei persoane şi a solicitat o flexibilitate sau o adaptare peste capacitatea ei de procesare. Conflictul conjugal prelungit a fost şi el o sursă de stres, o alta a fost responsabilitatea prea mare la locul de muncă. Autorii studiului scriu: "Caracteristica pe care o au în comun aceşti oameni este conştientizarea treptată a incapacităţii de a face faţă unei situaţii dificile, astfel apărând sentimente de inadecvare sau eşec."
[vi] Aceste tipuri de stres afectează diferite culturi.

Un alt studiu a comparat pacienţii cu SM cu un grup de control sănătos. Evenimentele grav ameninţătoare erau de zece ori mai frecvente, iar conflictul conjugal de cinci ori mai frecvent în grupul cu SM.
[vii] Dintre cele opt femei cu scleroză multiplă cu care am vorbit, numai una era încă la prima relaţie pe termen lung; celelalte se despărţiseră sau divorţaseră. Patru dintre femei fuseseră abuzate fizic sau psihic de către partenerii lor înainte de apariţia bolii. În celelalte cazuri, partenerii fuseseră distanţi şi inactivi din punct de vedere emoţional.

Lois, jurnalistă, avea 24 de ani când a fost diagnosticată cu SM, în 1974. Un scurt episod de vedere dublă a fost urmat câteva luni mai târziu de senzaţii de furnicături în picioare. Ea trăise în ultimii doi ani într‑o mică aşezare indigenă din regiunea arctică cu un bărbat cu nouă ani mai în vârstă, un artist pe care acum îl descrie în termeni de instabilitate mintală. Ulterior, a fost spitalizat pentru o boală maniaco‑depresivă. "L‑am idolatrizat", îşi aminteşte ea. "Era foarte talentat şi simţeam că, pe lângă el, nu ştiu nimic. Poate că m‑am temut puţin." Viaţa la Polul Nord i s‑a părut lui Lois extrem de dificilă.
- Pentru o fată cocoloşită de pe Coasta de Vest, era ca şi când s‑ar fi mutat în Timbuktu. Am consultat un psiholog la câţiva ani după aceea, care mi‑a spus: "Ai avut noroc că ai scăpat de acolo cu viaţă." Erau multă băutură, moarte şi crimă, izolare. Acolo nu există drumuri. Mi‑a fost frică fizic de partenerul meu, de pedeapsa şi de mânia lui. A fost o iubire de o vară care trebuia să dureze câteva luni, dar a durat doi ani. Am încercat să rezist cât am putut de mult, dar m‑a dat afară.

Condiţiile de trai erau proaste.
- Aveam latrina afară şi, la o temperatură de -40 sau -45 de grade, este îngrozitor. Apoi a cedat şi am primit găleata iubitei, cum îi ziceau ei, în care puteam să fac pipi noaptea, deoarece femeile trebuie să meargă la baie mai des decât bărbaţii, nu?
- Asta a fost o concesie? întreb eu.
- Da, exact. Trebuia să ducem găleata departe pentru a o arunca şi el nu voia să facă asta. Într‑o noapte, a azvârlit‑o în zăpadă şi mi‑a spus să folosesc latrina. De asemenea, eu trebuia să car apă, pentru că nu aveam apă curentă. Nu aveam altă cale. Daca voiam să rămân cu el, trebuia să îndur. Îmi amintesc că lucrul cel mai important pe care îl doream din partea lui era respectul. Nu ştiu de ce, dar a fost lucrul cel mai important pentru mine. Mi‑am dorit asta atât de tare, încât am fost dispusă să accept multe lucruri.

Lois spune că o nevoie disperată de aprobare o caracterizase şi mai devreme în viaţă, în special în relaţia cu mama ei. "I‑am povestit despre controlul permanent pe care mama îl avea asupra vieţii mele - spunându‑mi de la început ce să fac, ce să port şi cum să îmi decorez camera. Eram fetiţa prea bună ca să fie adevărată. Asta înseamnă să îţi subjugi dorinţele sau nevoile pentru a obţine aprobarea cuiva. Am încercat întotdeauna să fiu cine şi‑au dorit părinţii mei să fiu."


Barbara, psihoterapeută - una foarte eficientă -, tratează mulţi oameni cu boli cronice. Ea însăşi are scleroză multiplă. Se opune cu înverşunare sugestiei că reprimarea care îşi are originile în copilărie are legătură cu plăcile de inflamaţie şi cicatricele de la rădăcina simptomelor SM.

Scleroza multiplă a Barbarei a debutat în urmă cu 18 luni. Primele simptome au apărut la scurt timp după ce a invitat în casa ei pentru o şedere de două săptămâni un sociopat cu care lucrase într‑o instituţie de corecţie. "A făcut multă terapie şi ideea a fost să îi dăm o nouă şansă", spune ea. În schimb, clientul a provocat haos şi tulburare în casa şi mariajul ei. O întreb pe Barbara dacă nu vede această invitaţie adresată unei persoane cu tulburări grave o problemă majoră a ei de a impune nişte graniţe.
- Ei bine, da şi nu. Am crezut că este bine, pentru că era o chestiune de două săptămâni. Dar, evident, n‑aş mai face‑o niciodată. Sunt atât de bună la impus graniţe acum, încât am o clientă care mă numeşte Regina Graniţelor. Şi ea este terapeută, aşa că glumim despre asta. Din păcate, a trebuit să învăţ pe calea cea mai dură. Uneori cred că SM a fost o pedeapsă pentru nesăbuinţa mea.

Această referire la boală ca la o pedeapsă ridică o problemă esenţială, deoarece persoanele cu boli cronice sunt adesea acuzate sau pot să se acuze singure că îşi cam merită soarta. Dacă perspectiva reprimare/stres ar însemna într‑adevăr că boala a fost o pedeapsă, aş fi de acord cu respingerea ei de către Barbara. Dar căutarea unei înţelegeri ştiinţifice este incompatibilă cu predicile şi cu judecata. A spune că o hotărâre necugetată de a invita o persoană potenţial dăunătoare în casa cuiva a fost o sursă de stres şi a jucat un rol în debutul bolii înseamnă a sublinia că există o legătură între stres şi boală. Trebuie să discutăm despre o posibilă consecinţă - nu ca pedeapsă, ci ca realitate fiziologică.

Barbara insistă că a existat o relaţie reciproc afectuoasă şi sănătoasă între ea şi părinţii ei.
- Eu şi mama ne înţelegeam grozav. Am fost întotdeauna foarte apropiate.
- Graniţele se învaţă în anii noştri formativi, aşa că de ce ai învăţat să pui graniţele mai târziu, pe calea cea dură? întreb eu.
- Am ştiut ce înseamnă graniţele, dar mama mea, nu. Din cauza asta apăreau cele mai multe certuri, din incapacitatea ei de a recunoaşte unde termina ea şi unde începeam eu.

Faptul că Barbara a primit un bărbat instabil şi periculos în casă ar fi definit în studii ca un factor de stres major, dar stresul cronic generat de graniţele slabe impuse anterior nu este identificat atât de uşor. Estomparea limitelor psihice în copilărie devine o sursă semnificativă de stres fiziologic pentru adulţi. Există efecte negative permanente asupra sistemelor hormonal şi imunitar ale organismului, deoarece persoanele cu graniţe personale aproape inexistente trăiesc sub un mare stres. Este o parte permanentă a experienţei lor zilnice, care trebuie depăşită de alţii. Cu toate acestea, este o realitate pe care au învăţat să o excludă din conştiinţă.

"Cauza sau cauzele sclerozei multiple rămân necunoscute", se arată într‑un apreciat manual de medicină internă.
[viii] Majoritatea cercetărilor resping originea contagioasă, deşi este posibil să fie implicat şi un virus. Există probabil influenţe genetice, deoarece câteva grupuri rasiale nu au această boală - inuiţii din America de Nord şi triburile Bantu din Africa de Sud. Dar genele nu explică cine primeşte boala sau de ce. "Deşi este posibil să moştenim o susceptibilitate genetică la SM, nu moştenim boala", scrie neurologul Louis J. Rosner, fost şef al UCLA Multiple Sclerosis Clinic. "Şi chiar şi oamenii care au toate genele necesare nu fac neapărat SM. Boala, cred specialiştii, este declanşată de factori de mediu."[ix]

Cercetările IRM şi autopsiile care identifică semnele caracteristice ale demielinizării în sistemul nervos central al persoanelor care nu au avut niciodată semne sau simptome ale bolii sunt subiecte la fel de complicate. De ce oamenii cu aceste rezultate neuropatologice scapă de apariţia bolii, pe când alţii nu? Care ar putea fi "factorii de mediu" la care face referire dr. Rosner?

De altfel, introducerea excelentă a lui Rosner despre scleroza multiplă respinge pe scurt explorarea stresului emoţional ca factor contributiv la apariţia bolii. În schimb, conchide că boala este probabil cel mai bine explicată de autoimunitate. "O persoană devine alergică la propriul ţesut şi produce anticorpi care atacă celule sănătoase", explică acesta. El ignoră abundenţa literaturii medicale care leagă procesele autoimune de stres şi de personalitate, o legătură vitală, care va fi explorată în profunzime în capitolele ulterioare.

Un studiu din 1994 efectuat în cadrul departamentului de neurologie din cadrul University of Chicago Hospital a analizat interacţiunile dintre sistemul nervos şi sistemul imunitar şi potenţialul rol al acestora în dezvoltarea sclerozei multiple.
[x] Au fost folosiţi şobolani pentru a demonstra că boala autoimună indusă în mod artificial se agravează atunci când reacţia luptă‑sau‑fugi este blocată. Dacă nu ar fi intervenit echipa, capacitatea animalului de a reacţiona normal la stres l‑ar fi protejat.

Pacienţii cu SM descrişi în literatura despre stres şi toţi cei intervievaţi de mine au fost plasaţi în poziţii similare cu ale nefericitelor animale de laborator în studiul de la Chicago. Aceştia au fost expuşi la stres acut şi cronic prin condiţionarea lor din copilărie şi capacitatea lor de a reacţiona prin luptă‑sau‑fugi le‑a fost afectată. Problema fundamentală nu este stresul extern, cum ar fi evenimentele de viaţă citate în studii, ci o neputinţă condiţionată de mediu care nu permite niciunul dintre răspunsurile normale de tipul luptă‑sau‑fugi. Stresul intern rezultat este reprimat şi, prin urmare, invizibil. În cele din urmă, după ce nu a putut răspunde nevoilor sau trebuind să facă faţă nevoilor altora, nu mai este resimţit la fel de stresant. Se simte normal. Te dezarmează.


Véronique are 33 de ani; a fost diagnosticată cu SM în urmă cu trei ani. Ea relatează:
- Am avut un episod major, nu ştiam ce este - cu durere în picioare, amorţeală şi furnicături mergând până sus, în coşul pieptului şi înapoi, iar asta a durat aproximativ trei zile. Am crezut că e cool - mă împungeam şi nu simţeam nimic! Nu am spus nimic nimănui.

O prietenă a convins‑o în cele din urmă să ceară ajutor medical.
- Ai amorţit şi ai simţit o durere din picioare până la piept şi nu ai spus nimănui? De ce?
- Nu am crezut că merită să spun cuiva. Şi dacă le-aş spune părinţilor una ca asta, s‑ar supăra.
- Dar dacă altcineva ar fi amorţit şi ar fi simţit dureri până la mijlocul pieptului, l‑ai fi ignorat?
- Nu, l‑aş fi dus la doctor.
- De ce te‑ai tratat pe tine însăţi mai rău decât ai face‑o cu o altă persoană? Ai idee?
- Nu.

Cel mai edificator este răspunsul lui Véronique la întrebarea despre posibilele experienţe stresante dinainte de apariţia sclerozei multiple.
- Nu au fost neapărat lucruri rele, spune ea. Sunt un copil adoptat. În cele din urmă, după 15 ani de presiune din partea mamei adoptive, mi‑am căutat familia biologică, lucru pe care nu am vrut să‑l fac. Dar este întotdeauna mai uşor să cedez la solicitările mamei mele decât să mă cert pentru asta - întotdeauna! I‑am găsit, i‑am cunoscut şi prima mea impresie a fost că sigur nu eram rude. A fost stresant pentru mine să aflu istoria familiei mele, deoarece am descoperit că era posibil să fiu un copil apărut dintr‑un viol incestuos. Se pare că nimeni nu îmi spusese întreaga poveste, iar mama mea biologică nici atât. Tot pe atunci eram şomeră, aşteptând ajutorul social. Şi îmi dădusem afară iubitul cu câteva luni înainte, pentru că era alcoolic şi nici cu asta nu mă mai descurcam. Sănătatea mea mintală ar fi avut de suferit.

Acestea sunt presiunile pe care tânăra le descrie ca "nu neapărat rele": presiunea continuă din partea mamei adoptive - care a ignorat dorinţa lui Véronique - de a‑şi găsi şi de a se reuni cu familia biologică disfuncţională; descoperirea că propria existenţă se poate să fi fost rezultatul unui viol incestuos (un văr care a abuzat‑o pe mama biologică a lui Véronique pe când avea doar 16 ani); sărăcia; despărţirea de un prieten alcoolic.

Véronique se identifică cu tatăl ei adoptiv.
- El este eroul meu. El a fost întotdeauna acolo pentru mine.
- Şi de ce nu te‑ai dus la el pentru ajutor când te‑ai simţit presată de mama ta?
- Nu am putut niciodată să ajung singură la el. A trebuit să trec mereu pe la ea ca să ajung la el.
- Şi ce a făcut tatăl tău în legătură cu toate astea?
- El doar a stat prin preajmă. Dar aş putea spune că nu‑i plăcea.
- Mă bucur că te simţi apropiată de tatăl tău. Dar s‑ar putea să doreşti să îţi găseşti alt erou - unul care îşi poate modela singur afirmaţiile. Ca să te vindeci, s‑ar putea să devii propriul erou.


Talentata violoncelistă britanică Jacqueline du Pré a murit în 1987, la vârsta de 42 de ani, în urma complicaţiilor sclerozei multiple. Când sora ei, Hilary, se întreba ulterior dacă stresul ar fi putut să producă boala lui Jackie, neurologii au asigurat‑o ferm că stresul nu era unul dintre factori. De atunci, opinia medicală tradiţională s‑a schimbat foarte puţin. O broşură tipărită de clinica pentru scleroza multiplă a University of Toronto informa pacienţii că: "Stresul nu provoacă scleroza multiplă, deşi persoanele cu SM sunt sfătuite să îl evite." Declaraţia induce în eroare. Bineînţeles că stresul nu provoacă scleroza multiplă - niciun factor nu o face singur. Apariţia SM depinde, fără îndoială, de o serie de influenţe care interacţionează. Dar este adevărat să spunem că stresul nu contribuie în mod semnificativ la debutul acestei boli? Studiile şi vieţile persoanelor pe care le‑am analizat susţin această posibilitate - inclusiv viaţa lui Jacqueline du Pré, ale cărei boală şi moarte sunt un manual de ilustrare virtuală a efectelor devastatoare ale stresului provocat de reprimarea emoţională.

Oamenii plângeau adesea la concertele lui du Pré. Comunicarea ei cu publicul, observa cineva, "era complet uluitoare şi îi lăsa pe toţi vrăjiţi". Interpretarea era pasională, uneori insuportabil de intensă. Ea aprindea o cale directă către emoţii. Spre deosebire de viaţa privată, prezenţa ei pe scenă era complet neinhibată: părul fluturând şi legănarea trupului erau tipice unei extravaganţe rock'n'roll, nu unei restricţii clasice. "Arăta ca o lăptăreasă dulce şi timidă, dar cu violoncelul în mâini parcă era posedată."
[xi]

Până în prezent, unele dintre spectacolele înregistrate ale lui du Pré, în special cele ale concertului pentru violoncel de Elgar, sunt nedepăşite - şi este plauzibil să rămână aşa. Acest concert a fost ultima lucrare semnificativă a eminentului compozitor, creată într‑o stare de deznădejde în urma Primului Război Mondial. "Tot ce e bun, frumos, curat, proaspăt şi dulce este departe, niciodată nu se va întoarce", a scris Edward Elgar în 1917. Ajunsese la 70 de ani, în amurgul vieţii sale. "Talentul lui Jackie de a descrie emoţiile unui om ajuns în toamna vieţii a fost una dintre capacităţile sale extraordinare şi inexplicabile", scrie sora ei, Hilary du Pré, în cartea A Genius in the Family
[xii].

Extraordinar, da. Inexplicabil? Poate că nu. Deşi nu ştia asta, când avea 20 de ani, Jacqueline du Pré se afla şi ea în toamna vieţii sale. Boala care avea să îi pună capăt carierei muzicale era la numai câţiva ani distanţă. Regretul, pierderea şi renunţarea fuseseră toate o parte abundentă a experienţei ei emoţionale nerostite. Ea l‑a înţeles pe Elgar pentru că împărtăşiseră aceeaşi suferinţă. Portretul lui a tulburat‑o întotdeauna. "A avut o viaţă mizerabilă, Hil, şi era bolnav. Cu toate acestea, avea un suflet radiant şi asta simt în muzica lui", i‑a mărturisit Jacqueline surorii sale.

Se descria pe sine la începuturile ei. Mama lui Jackie, Iris, a suferit la moartea propriului tată pe când se afla încă la maternitate cu Jackie. De atunci, relaţia lui Jackie cu mama ei a devenit una de simbioză, de care niciuna dintre părţi nu s‑a putut elibera. Copilului nu îi era permis să fie copil şi nici nu i se dădea voie să crească. Jackie era un copil sensibil, liniştit şi timid, uneori neastâmpărat. Se spunea că era calmă cu excepţia cazului în care cânta la violoncel. Un profesor de muzică şi‑o aminteşte la vârsta de şase ani ca "extrem de politicoasă şi bine educată". Ea prezenta lumii o faţă plăcută şi supusă. Secretara de la şcoala de fete pe care o frecventa Jackie îşi aduce aminte că era un copil fericit şi vesel. O colegă de liceu şi‑o aminteşte ca pe o "fată prietenoasă, veselă, care se adapta repede".

Realitatea interioară a lui Jackie era cu totul diferită. Hilary povesteşte că, într‑o zi, sora ei a izbucnit în lacrimi: "Nimeni nu mă place la şcoală. Este oribil. Toţi mă tachinează." Într‑un interviu, Jacqueline se înfăţişa ca "unul dintre acei copii pe care ceilalţi nu îi suportă. Ei formau bande şi îmi spuneau lucruri oribile". Era o tânără ciudată, cu vederi de stânga, fără interese academice şi fără prea multe de spus. Potrivit surorii sale, Jackie avusese întotdeauna dificultăţi în a se exprima prin cuvinte. "Prietenii cu spirit de observaţie au remarcat o formă incipientă de melancolie sub exteriorul însorit al lui Jackie", scrie biografa sa, Elizabeth Wilson, în Jacqueline du Pré
[xiii].

Toată viaţa ei, până când s‑a îmbolnăvit, Jackie şi‑a ascuns sentimentele de mama ei. Lui Hilary îi revine în minte o amintire cutremurătoare din copilăria ei, cu expresia intensă a lui Jacqueline şi şoapta ei plină de secrete: "Hil, nu‑i spune mamei, dar când voi fi mare, nu voi putea să merg sau să mă mişc." Cum putem înţelege această oribilă profeţie? Fie ca pe ceva supranatural, fie ca proiecţia despre ceea ce, în adâncurile inconştientului, Jackie simţea deja - nu era capabilă să se deplaseze independent, era încătuşată, cu sinele paralizat. Şi acel "nu‑i spune mamei"? Resemnarea cuiva deja conştient de lipsa de sens a încercării de a‑şi transmite durerea, teama şi neliniştea - partea ei umbrită - unui părinte incapabil să înţeleagă o astfel de comunicare. Mult mai târziu, când a lovit‑o scleroza multiplă, tot resentimentul de o viaţă al lui Jackie faţă de mama ei a erupt în rafale de furie necontrolată, profană. Copilul docil devenise un adult profund ostil.

La fel de mult cum Jacqueline du Pré a iubit cu ardoare violoncelul, ceva din ea s‑a împotrivit rolului de violoncelist virtuoz. Această persona ocupase locul sinelui ei adevărat. De asemenea, a devenit singurul ei mod de comunicare emoţională şi singurul mod de a‑i atrage atenţia mamei. Scleroza multiplă urma să fie mijlocul ei de a se lepăda de acest rol - modalitatea prin care corpul ei spunea nu.

Jacqueline însăşi era incapabilă să refuze direct aşteptările lumii. La vârsta de 18 ani, deja în vizorul publicului, era melancolic invidioasă pe altă tânără violoncelistă care se confrunta atunci cu o criză. "Fata aceea este norocoasă", i‑a spus ea unui prieten. "Ar putea renunţa la muzică, dacă ar vrea. Dar eu nu aş putea să renunţ niciodată, deoarece prea mulţi oameni au cheltuit bani pe mine." Violoncelul îi dădea posibilitatea să se avânte spre înălţimi inimaginabile, dar o şi încătuşa. Îngrozită de faptul că profesia ei avea să îşi ceară tributul, a cedat în faţa cerinţelor talentului ei şi nevoilor familiei sale.

Hilary vorbeşte despre "vocea violoncelului" lui Jackie. Deoarece mijloacele ei de exprimare directă fuseseră înăbuşite de timpuriu, violoncelul a devenit vocea ei. A revărsat toată intensitatea, durerea, resemnarea - toată furia ei - în muzică. După cum observa unul dintre profesorii ei de violoncel, în adolescenţă, Jackie forţa instrumentul să exprime agresiunea interioară cântând. Când se implica în muzică, era în întregime animată de emoţii care erau diluate sau absente din viaţa ei. De aceea era fascinant de privit şi dureros de ascultat - "aproape înspăimântător" în cuvintele violoncelistului rus Mischa Maisky.

La 20 de ani de la debutul ei din copilărie, acum bolnavă de SM, Jackie i‑a povestit unei prietene ce simţise prima dată când se afla pe scenă. "Era ca şi cum până în acel moment se aflase în faţa ei un zid de cărămidă care îi blocase comunicarea cu lumea exterioară. Dar în momentul în care Jackie a început să cânte pentru public, zidul acela de cărămidă a dispărut şi în sfârşit a putut să vorbească. Era o senzaţie care nu o părăsea niciodată atunci când era pe scenă." Ca adult, a scris în jurnal că nu a ştiut niciodată cum să vorbească prin cuvinte, ci numai prin muzică.

Relaţia cu soţul ei, Daniel Barenboim, a dominat ultima fază a vieţii lui Jacqueline du Pré înainte ca scleroza multiplă să pună capăt cântatului la violoncel. Un evreu argentinian fermecător, cultivat şi cosmopolit, care crescuse în Israel, Barenboim era pe la douăzeci şi ceva de ani o supernova în galaxia muzicală internaţională. Era un pianist râvnit, muzician de cameră şi îşi făcuse un nume ca dirijor. Când du Pré şi Barenboim s‑au întâlnit, comunicarea muzicală dintre ei a fost în mod spontan electrică, înflăcărată, chiar mistică. O poveste de dragoste şi căsătoria erau inevitabile. Părea o iubire ca în basme; ei au devenit perechea fascinantă din lumea muzicii clasice.

Din nefericire, Jackie nu îşi putea arăta adevăratul sine în căsătorie mai mult decât o făcuse în familia de origine. Oamenii care o cunoşteau au observat foarte curând că vorbea cu un accent ciudat, "nedefinit", transatlantic. Această adoptare inconştientă a modului de a vorbi al soţului semnala fuzionarea identităţii sale cu a unei personalităţi dominante. Hilary crede că Jackie se adapta încă o dată nevoilor şi aşteptărilor cuiva: "Spaţiile larg deschise ale personalităţii sale au avut puţine şanse de exprimare, cu excepţia celor pe care le făcea muzica. Ea trebuia să fie Jackie după cum o cereau toate circumstanţele."

Când boala neurologică progresivă încă nediagnosticată a început să aibă simptome grave, ca slăbiciunea şi căzăturile, ea a urmat un tipar de tăcere îndelungată. În loc să îşi alarmeze soţul, şi‑a ascuns problemele, pretinzând că alte cauze o încetineau. "Ei bine, pot spune doar că nu e un stres", a spus Jackie odată, la începutul căsătoriei, când Hilary a întrebat cum se descurca cu efortul unei relaţii personale şi profesionale cu soţul ei. "Mă consider o persoană foarte fericită. Îmi iubesc muzica, îmi iubesc soţul şi se pare că există suficient timp pentru ambele pasiuni." Puţin mai târziu, a fugit de soţ şi de carieră. A ajuns să creadă că soţul stătea între ea şi adevărata sa identitate. A părăsit căsătoria pe neanunţate, consumându‑şi nefericirea printr‑o relaţie sexuală care îl implica şi pe cumnatul ei - un alt exemplu al graniţelor sale nesigure. Fiindcă era deprimată, o perioadă nu a vrut să aibă de‑a face cu violoncelul. La scurt timp după ce s‑a întors atât la căsătorie, cât şi la muzică, a fost diagnosticată cu SM.

Vocea violoncelului lui Jacqueline du Pré rămăsese singura ei voce. Hilary a numit‑o salvarea surorii sale. Nu era aşa. A funcţionat pentru public, dar nu şi pentru ea. Oamenii iubeau modul ei plin de pasiune de a face muzică, dar niciunul dintre cei care contau nu a ascultat vreodată cu adevărat. Publicul a plâns şi criticii i‑au adus laude, dar nimeni nu a auzit‑o. În mod tragic, şi ea a fost surdă la chemarea sinelui. Expresia artistică este doar o formă de a exprima emoţiile, nu o modalitate de a trece prin ele.

După moartea surorii sale, Hilary a ascultat o casetă BBC din 1973 a concertului de Elgar, cu Zubin Mehta dirijor. A fost ultima apariţie publică a lui Jackie în Marea Britanie. "Câteva clipe de acordaj, o pauză scurtă şi a început. Am tresărit brusc. Încetinise ritmul. După câteva măsuri, totul a devenit clar. Ştiam exact ce se întâmpla. Jackie, ca întotdeauna, vorbea prin violoncelul său. Am auzit ce spunea... Aproape că am putut să îi văd lacrimile pe faţă. Ea îşi lua rămas‑bun de la sine, cântându‑şi recviemul."


[i] Principalul vas care transportă sângele din organele abdominale în ficat.
[ii] G.M. Franklin, "Stress and Its Relationship to Acute Exacerbations in Multiple Sclerosis", Journal of Neurological Rehabilitation, vol. 2, nr. 1, 1988.
[iii] I. Grant, "Psychosomatic‑Somatopsychic Aspects of Multiple Sclerosis", în Multiple Sclerosis: A Neuropsychiatric Disorder, U. Halbriech (ed.), nr. 37, seria Progress in Psychiatry, American Psychiatric Press, Washington, D.C./Londra.
[iv] V. Mei‑Tal, "The Role of Psychological Process in a Somatic Disorder: Multiple Sclerosis", Psychosomatic Medicine, vol. 32, nr. 1, 1970, p. 68.
[v] G.S. Philippopoulous, "The Etiologic Significance of Emotional Factors in Onset and Exacerbations of Multiple Sclerosis", Psychosomatic Medicine, vol. 20, 1958, pp. 458-474.
[vi] V. Mei‑Tal, op. cit., p. 73.
[vii] I. Grant, "Severely Threatening Events and Marked Life Difficulties Preceding Onset or Exacerbation of Multiple Sclerosis", Journal of Neurology, Neurosurgery and Psychiatry, vol. 52, 1989, pp. 8-13. Un procent de 77% din grupul cu SM, spre deosebire de 35% din grupul de control, a trecut prin greutăţi de viaţă în anul anterior apariţiei bolii. "Excesul de stres semnificativ al vieţii a fost evident cu şase luni înainte de declanşare, când 24 din 39 dintre pacienţii cu scleroză multiplă (62%) au raportat un eveniment grav ameninţător, comparativ cu şase din 40 din grupul de control (15%). Un număr semnificativ mai mare de pacienţi decât cel din grupul de control a avut probleme conjugale (49%, faţă de 10%). Într‑un număr de 18 din 23 cazuri noi şi 12 din 16 cazuri recidivante s‑au raportat greutăţi semnificative."
[viii] J.D. Wilson, Harrison's Principles of Internal Medicine, ed. a 12-a, McGraw‑Hill, New York, 1999, p. 2039.
[ix] L.J. Rosner, Multiple Sclerosis: New Hope and Practical Advice for People with MS and Their Families, Fireside Publishers, New York, 1992, p. 15.
[x] E. Chelmicka‑Schorr şi B.G. Arnason, "Nervous System-Immune System Interactions and Their Role in Multiple Sclerosis", Annals of Neurology, supliment la vol. 36, 1994, S29-S32.
[xi] E. Wilson, Jacqueline du Pré, Faber and Faber, Londra, 1999, p. 160.
[xii] Hilary du Pré şi Piers du Pré, A Genius in the Family: An Intimate Memoir of Jacqueline du Pré, Vintage, New York, 1998.
[xiii] E. Wilson, loc. cit.