Duminici post-restant

 

Julien Caragea
Duminici post-restant
Editura Pavcon, 2021

 

Citiți o cronică a acestei cărți.

***
Intro

Un volum aparte de lirică, izvorât din sufletul unui creator îndrăgostit de mecanica vieții, ascunsă în tot ceea ce este frumos și înnobilează sufletul omului.

O poezie care îmi place foarte mult, rod al unei arte poetice elaborate, rafinate, dar care nu elimină nici inspirația, nici democrația lexicală, iar dacă poemul o cere, nici asperitățile. (Liviu Antonesei)

Ludic, imprevizibil și în același timp îngîndurat, Julien Caragea este neobacovianul nostru izolat la Piscu Vechi, acolo unde scapără flama poeziei în nopțile lungi, fără lună. Uitat de zgomotul prost al lumii, el stă de vorbă cu bucoavnele vechi, cum o făcea Petru Creția în eseurile sale morale, și ne restituie aurul unei limbi apuse lor cu dărnicie, fără zgîrcenia cu care poeții își apără proprietatea. Julien este generos și face operă barocă, doar de cîțiva gustată, dar cu atît mai prețioasă. Orfevru subtil, el visează la o rasă de oameni, poate argonauți, care se va întoarce cîndva să își salveze limba captivă. El e Memoratorul, cel sedus de singurătate, și ne invită într-o cameră unde-l vedem înconjurat de cuvintele-mamă, ca într-un cocon de aur prin care întrevedem "insula zîmbetului dintîi" pe care ne-o dăruie cu sfială. Toate continentele poeziei atunci se redesenează frumos. Lucian Raicu l-ar fi iubit pe acest poet cu "ochelari de samovar". (Nicolae Coande)

Fragmente

O insulă se face neapărat lângă mal, la distanță de o arcă și o șea de cal pentru mulțimi, Unde floarea lunii se întețește până la incendiul depărtărilor Vecinătățile se călesc în univers ca fierul, Ea n-are putrezirea festivă de grădini Și nu-i bomboana pe colivă Ori căpătâi de la finalul săptămânii, Spre adormiri în apele călâi, spre-a regăsi și plumbul și veninul, O insulă mi-i zâmbetul dentâi, Ni-i adeverul, viața și seninul.
(Predică rostită spre dimineață, ușor înfrigurat, pisicilor)

Și eu am trimis corăbioare (de la cheul întunecat și igrasios) Albe, după ce îmi învățau mofturi și viață, De s-au pierdut în ape și ceață, Altele ajunse în fine la porturi Prosoape așterneau peste minarete Suflare de viață dăruiau la geamale Ori în cartierul Crăciunului instalau cutioare poștale Cel ce ca surâsul mereu ni-i aproape. Mă întorceam în negre mahalale pe jos, Dispăruse a guzganilor ceată Sub murdare pavele politicos. Dar eu o țineam pe-ndelete spre câmpuri, Unde un pospai, alb mucegai întâia ninsoare Oferea sfios așteptare.
(De frică scriem noi, mă)

Într-o țară îndepărtată, în cea mai îndepărtată țară de pe lume, pe o insulă fermă ca speranța, deși aflată sub nivelul mării, cocori cu piciorul stâng înfășurat într-un bandaj alb păstrează toate scrisorile mele trimise acasă.
(Duminica post-restant)

Erau mulți - scrâșneau din spice, Ca și o gară infelice, Ori șarg deșert, trăpaș, dintru scrisori, Sau, dintru brazda-ngenuncheată lângă mori, Câinii asurzitori cu limbi de bice, spre gardul fulgeratelor ninsori; Cutremurul de val ce în țeastă-l dă absintu, Că la ieșirea mecită din tunel Mi s-așezase peste ochi un văl, Nu mai speram s-ajung cumva în larg, Blestemu mahalălii să îl sparg Și să-ți apipii tivul fin al rochiței de oraș.
(Felinar jumate cu alcohol)

Dimineață posomorâtă, Un butuc taman la decapitatul orătăniilor (dintre cele pe care fetele vâlvoi ale pădurii îl folosesc drept fântână, oglindă și complet de judecată), Îl acoperise pospai de la moara diavolului, Întâia ninsoare, deși vinovată, îmi lua amprenta oriunde, criminal de lux, trăisem prea mult, Pe urmă, vântul mă căuta, bocind ca un orb ce și-a pierdut câinele, Orice copil înțărcat prea devreme are nevoie să fie sacrificat cineva în locul părinților săi, în speță copilăria mea, Două scrâncioabe goale, din tăria cerească, s-au legănat scârțâind balamale, o vreme, în contratimp, Apoi totul a tăcut.
(Căutând la un radio vechi Europa liberă)

Veneam cu doi fluturi în mână, Două găleți pline cu înserare pală și lună, Aripi fine, gulere de cămeși chitite în lada de zestre, Pleoape albe lipite de fereste, Ninsori ovine, pale făine, Din țoală scoală, afară ieși, Se-ntoarce mortul, revine taica, Vesel răsune după gard balalaica.
(Zi de târg)

Întins în pat, pregătindu-te nu pentru scris/citit, ci pentru mai dreapta reconsiderare a hoitului tău, îți potrivești ochelarii, prelungire a sensului în inutilitate, Ei se transformă în doi cai de apă răsuciți trăgându-te, șlep lung, pe suprafața indolentă și mornă a unui fluviu mărginaș, În două torșoane de curățat hogeacul unei case bătrânești date c-o secundă în urmă, Amintirea unui bal de odinioară, eșarfă, luminiș uitat pe genunchii bunicii, Eviți privirea celor buni și umanitari, ori a celor cu nasuri lungi, uscate și obraji de iască și, în general, pe toți cei ce au credința că vom servi micul dejun la colectiva din cer.
(Pomană de bunăvoie)

Vizitiul iar, pe un cal agale - cal cu ochii mari (de catapetesme) și cu cătări goale, ca a mea, a ta -, Târâie-n hulube înspre undeva, când s-a lumina, dâre de văpsea (leneșe miresme) - cerul violet, roua ca mierea. (Pare cucoș alb atelajul rar.) Și în piatra lisă, egal compromisă, de sub avenue, (aplecate zări), cu motor tractor cutremur duduie. Mânuri delicate, mânuri domnișoare, rânduie-n rotula zilei uzuale oșșcioarele mele, oșșcioarele tale.
(Techno pentru camionagii. Ștergătoare de parbriz cosind ploaia)

Pisică, amare ca salcia sunt rotocoalele tale, Cauciucuri ale unei autobaze ce din aula depărtărilor evadând În groapa târziului și-au construit o acasă, Tu torci ca marea în tivul rochiei de mireasă. De o geometric mângâioasă artificialitate undulările, perioade agale. Acolo ș-acia. Toți cădem pe rând. Pisică, frunză galbenă, ai toată știința somnului. Tu ne deschizi porți mai tinere decât ne-o făcut (our mother) muma noastră. Pisică, antinevralgic uitat într-o glastră.
(Peisagiu cu cracă bleu ce nu lasă păr)

Venea vântul, de braț cu fecioara inundației, toartă a unui urcior de seară, Când pe o uliță, când pe alta, Mire cu păr de aramă înspicată, conducând alaiul unei nunți morganatice, Fetele ce voiau să se căsătorească în curând le traversau calea chiuind, pasăre de curte prin fața trenului, Altele aruncau pești vii în matca instituției acvatice, Sperau într-un baby-boom până și sătenii jerpeliți care-și editau în bodegă ziarul, Totuși, câteva case au căzut.
(Tangou woodoo)

Câteva amintiri fac o patrie, cu toate minciunile aferente, O lama sud-americană de zăpadă decupată distinct în noapte, se vede cărare de pași în ea, Îți pipăi tresărind obrazul și constați că e nebărbierit, Te plimbi cu mâinile întoarse la spate, din ele ciugulesc cocoși, Pe sub ușă curge și se profilează afară o hartă de sânge, aproape topește cubul de zahăr, Te poți destitui pe tine însuți din locurile unde ai consimțit, Fericirea e o linie frântă de rouă.
..................
O, la-mà, la-mà,
piramidă domestică,
cerbice de lână și nea,
șatră-n taiga
fum alb în Anzii de piatră
artificialitate, sacrificiu
și zorilor lectică.
O, Eli Lama...
(Cronica unei scurte plimbări)

Tu porți ochelari de samovar în penumbra lunară, Când râzi în izba de la marginea mării înghețate Pare că te amuzi de prăpăstii uitate, Tu ești o greutate pe piept pe care n-o ridic să nu se creadă că sunt pretutindeni, Tu ești o lunecoasă trădare prin metaforă, ca orice electrocardiogramă, Tu ești un cablu întins sârmă de rufe peste o trecătoare montană, Să ne apere de porumbei (Dar cine-a mai văzut - A-mirare-i! - porumbei care să ne răstignească?) Și încălțările tale sunt pururi sălcii, Tu ne ești binecuvântare și pedeapsă cerească.
(Tutuială de circumstanță)

Orologii destinse ca un arc de luptă asirian Ale femeii sprâncene caligrafiate Tropotul inimii de-a lungul râului Spuma zăpezii lingând seninul întrebării Înfrânând în oglinde chipul tău Liziera pădurii Iar eu îți cânt cam așa un alt cântec Dimineața de toamnă Din aur veniră și se adăpară întâi leii cu coamă bogată pe urmă gazelele Întâi automobilele pe urmă chipul tău Tropotul inimii pe un drum mărginaș Și dincolo de bariera finală Autogara de iarbă cu trădările ninse
(Atracția irezistibilă a rătundului)

Și tot miroase magazinu-a bun, Batistă de pe-un dirijabil, pe care-o voisem pictată cu un chip în chip cum n-aș putea să spun, Furou apretat cu colivă, Păpușă moale, care pare vie, Un magazin din alt oraș, din altă țară, din altă lume, ce, Fiind odată, n-ar mai putea nicicând să fie.
(Bucuria unei presupuse crime)

O butelcă având, nici intim nici protector, de culoarea leucoplastului, un dop dintr-o rețea de panglici împletite, Câinii, și cel mare și cel mic, i-am găsit mai târziu la subsol, haleau ceva, nici că le păsa de gravitatea tărășeniei, făceau, deși cel puțin ăl mare era impunător, un simplu act de prezență, Dormisem într-o cameră de la etaj, poate în hol, becul cu lumină chioară, În vis locuințele au cu totul altă conformație, Poate cu un mâț adăpostit sub cuvertură, Mama se odihnea într-un pat înalt și curat, Probabil că tata, când a auzit gălăgie, s-a dus alarmat afară, fără să mai tragă ceva peste indispensabilii cu genunchi ieșiți, Mi-am dat seama rapid că în curte era un hoț, nu aveam însă - cuțit furcă bâtă, sau măcar emondorul încovoiat și ruginit cumpărat din târg, stranie halebardă - vreo armă la îndemână, așa că, parte paralizat de spaimă, n-am părăsit învelișul cuverturii, tâlharul nu părea a se sinchisi de toate acestea, îngrămădise lemnele noastre, cu trudă strânse și depozitate în curte pentru iarnă, într-un convoi mărunt ca un trenuleț de bâlci, buturugi sparte și cu forme contorsionate, Viața noastră era în pericol, Cuvintele, pietroase și greoaie, refuzau a mi se naște din gură, Întregul dramatism al vorbirii ce, vie trebuind să fie, face parte vulnerabilă din emitent, Am reușit totuși, să articulez, ba chiar, poticnit însă luând cunoștință de mine însumi, într-un târziu, să țip, "Băă! Du-te băă, de-aici!", Și atunci m-am trezit de-a binelea, Din visul din vis și din somnul real, Tata și mama sunt morți de mult, Locuința are cu totul altă conformație. (Caracatițe)

Orice pasăre, în diminețile de toamnă, poartă (vestimentație oarecum paradată și răsfăț civilizat prin temperanță, prin însemnele familiare ale grațiosului) o coleretă mică de nori, Ca schimbul unor rețete de bucătărie din cărți cu grijă păstrate în saliva cămărilor sublinguale, În periodicele migrații ele știu că zborul nu înseamnă desfrâul înălțimilor, ci trebuie cercetate în permanență reperele terestre, Să auzim câinii care latră verde, Memoria verilor trecute. (Inutilitatea torturilor)

Vin unii iar, Să-i pui în capul pomenii tale (arcă de piatră, pe pajiște, printre ierbi, cu prova relativ scufundată) Când tu, în aiurare, privești zburătăcirea dezolantă a păsărilor ce-au uitat să fie migratoare - Vechi generații translucide, tot mai mici, care, în lut cătând misterul, uitară că-n înalt există cerul. (Și încă în orbite le pâlpâie omide, și se vor efasa complect, curând d-aici.) Atavic vin tăunii, revendicându-ți pomișorul; strâng baierile plasei... Ca printr-un ziar costeliv Vezi cum în piept inimă saltă de val spinare, latră... Pe când în ierbi mucegăite și umide Se tot scufundă arca cea de piatră... Seară înalț și ape, de-ntemeierea casei.
(Compoziție la patru mâini cu domnul Noe)

O plantație de file veline, moi ca bumbacul și permisive ca laptele matern Ședea la un capăt de noapte - Cât încă zorii nu ni-i dăruie dracul Și pe buze o brumă de fapte nu se aștern.
(Puținătatea lucrurilor genuine)

Opercule, Fierăstraie moi, dinți de prăpăstii, zgârciuri de gingii extrase din pește, Generozitatea de mecanism jocular a cui nu mai este, Stai nu mă mânca, lupule, Ți-am adus un cal în dar, Fulgere de seu, palpitare finală când se întunericește, Noroiul ne-o alegea, C-ai venit în valea rea, Năzuit în sat la noi, Și poate în curând plouă de ne prăpădește, Măi lupule, dumneata, Colți de fierăstraie moi, Tragicul sărut, Răscolită clisa de lut din copaie.
(Cimitir de instrumente muzicale. N-ai ce-alege)

O sârmă de cupru, lucitoare (Sclipiciul e seu de deochi pentru metale, Tenebrelor bici, Cauciucate, despletite, dehămate, iepe sirepe să nu năvale pe-aici) leagă orașul sub genunchi, cartierele noi, proletare, Adolescentin semn al lumii reale (mărțișor indemn). Iar câini de-ntors oi Când venim de la lucru bâjbâind cărarea, Ca matca un roi, involucru floarea, Ne mână spre cină. Binecuvântată fie sârma de cupru, Ea n-are rugină, Lampa lui Ilici Ne-aduce lumină.
(Miros de cârpă arsă. În grădină.)

Unde în locul rarilor călători așezatu-s-au pe scaune boccele palide (amieze turistice), La miezul nopții ești depus într-un tramway spre a fi expulzat din vârsta de lux, Deși ai rămas unica ființă umană alive, Totuși orășelul (batâr că așezările acestea de provincie sunt amplasate întotdeauna pe un loc mai înalt decât cuviința) va fi iminentamente inundat, digurile sale mohorâte sunt asediate de mârâitul răbdător al apelor fluviale, Certitudinile nu se grăbesc, Culpa ta (specially efectele ei, uriașa rușine care te apasă) este că nerespectând (voit, sau poate din stângăcie nativă) conveniențele vestimentare, ai ratat reconstituirea adolescenței, Elementele, substanțele pure (regimurile dictatoriale criminale) sunt întotdeauna dense și posomorâte, Hibridările, improvizațiile - inconsistente, În ochiul prăpastiei s-au cuibărit păsări moarte, Bocceaua ta-i o fântână cu apă uzată.
(Trădările n-au nicio logică)

Focul - coajă de dovleac turcesc, uitat în ierburi, o Vinere Mare a toamnei, cu îndrăzneli de vulpe, O, tălpile groase cu care, desculți, pășeam odinioară prin arătură, Copii fiind, mergeam spre copilăria viitoare...
(L'Annonce faite à Marie)