Nu te găsesc pe nicăieri

 

Laura Ionescu
Nu te găsesc pe nicăieri
Narator, editura Publica, 2021

 

Citiți o cronică a acestei cărți.

*****
 
Intro

Laura Ionescu [Luluts] s-a născut în 1990 la București. A urmat în paralel cursurile Facultății de Jurnalism și Științele Comunicării și pe cele ale Facultății de Istorie, specializându-se în microistorie - cu licență și disertație despre jurnalismul de război. Lucrează de peste treisprezece ani în publicitate și a primit pentru ideile sale o mulțime de premii naționale și internaționale.

Este speaker TedX, a scris, printre altele, în Decât o Revistă și Revista de Povestiri și a publicat în antologia de texte Ea. Perspective feministe asupra societății românești, apărută în 2018 la Editura Curtea Veche. În prezent este copywriter freelancer, trainer în comunicare pentru ONG-uri și locuiește tot în București, în casa unei pisici tărcate, cu ochi șpanchi, pe nume Olenka.

*

În volumul său de debut, Laura Ionescu se întoarce în copilărie și adolescență pentru a pune întrebări despre lumea nevăzută a părinților noștri. Autoarea își recompune mama din dialoguri și momente doar ca să descopere cât de complexă a fost ca personaj: o femeie care credea în egalitatea dintre femei și bărbați la începutul anilor 1990, o luptătoare capabilă să înfrunte statul, capul unei familii care a știut mereu că singura resursă cu adevărat infinită este iubirea.

O carte despre iubirea care rămâne și care ne crește dincolo de moarte, despre forța de a integra trauma în ceea ce devenim și despre cine sunt ai noștri dincolo de faptul că sunt ai noștri, Nu te găsesc pe nicăieri are o forță emoțională teribilă. Lucrurile nespuse se transformă într-o voce curajoasă și autentică, o voce ale cărei valuri trec insesizabil de la umor la reflecție și de care nonficțiunea românească avea nevoie.

"Naivă mai ești, mamă, oare când o să vezi lucrurile așa cum sunt?", mă întreba ea atunci, iar eu îi răspund: acum. În momentul în care scriu lucrurile astea, le văd pentru prima oară așa cum au fost. Le văd pentru că e prima oară când simt că dacă mă uit la ele așa cum au fost n-o să orbesc. Am crescut, iar timpul îți dă puterea asta. Mă uit la trecut și știu că n-o să mă orbească, pentru că am văzut destule până acum.

N-aș fi vrut să am nimic de-a face cu acea femeie pe care o iubeau toți și de care se temeau toți. Mă uit în oglindă și o văd în ochii mei, o văd în deciziile mele, în neînfricarea absolută pe care o am uneori. O văd în alunița de pe mâna mea dreaptă, cea pe care o aveam amândouă în același loc. O aluniță pe care timpul insistă să o șteargă, fiindcă timpul e o gumă de șters. O verific din când în când să văd dacă mai e acolo, dar nu prea mai e. Ne seamănă mâinile, ne seamănă picioarele, ne seamănă alunița de sub nas, aia care pare o semnătură grăbită făcută de Dumnezeu când avea multe acte de rezolvat. Semănăm. Nu știu dacă am eu nevoie să semănăm sau chiar semănăm în toate; nu știu dacă oamenii îmi spun asta fiindcă mă iubesc sau fiindcă o iubesc.

O carte recomandată de DOR.

Cartea Laurei e un mulțumesc și o despărțire. E o rană deschisă și e vindecarea ei. E o întoarcere în trecut, făcută ca să poți privi către viitor. (Cristian Lupșa, editor DOR, în prefața cărții)

Cea mai frumoasă carte pe care am citit-o anul acesta! M-a prins ca într-un serial la care am participat activ cu amintirile care mi se iveau rând cu rând. (Ioana Dinu)

Într-o pagină ești martor la ceva intim din sânul unei familii pe care nu o cunoști, în următoarea te trezești înapoi în propria-ți copilărie. (Tara Duveanu)

O carte minunat scrisă și intens trăită. (Andra Nicula)

Cartea asta m-a învățat ceva esențial: ce fel de mamă aș vrea să fiu. Și ce e o mamă bună dacă nu cea care lasă în urma ei oameni care iubesc? (Cristina Stavri)

Nu te găsesc pe nicăieri este o carte despre iubire, iertare și durere. Dar este și despre feminitate și feminism, ceea ce o transformă într-o lectură esențială în contextul actual. (Ionuț Tecuceanu)

Am citit cartea pe nerăsuflate și am fost atentă la fiecare cuvânt, ca să-l interiorizez, așa cum am simțit că și Laura a împărtășit amintirile cu noi. (Roxana Tănăsachi)

O carte despre recuperări esențiale, o arheologie a copilăriei și adolescenței, o carte despre feminitate și iubire, despre ce pierdem și ce nu trăim, despre durere și lucrurile care nu au niciun sens. (Mugur Pătrașcu)

E un tip de scriitură care te înglobează, nu poți rămâne un cititor spectator, ai intrat în frenezia textului și nu te mai lasă să respiri! (Irina Tudor)

Laura Ionescu scrie absolut superb, fără cuvinte inutile și cu foarte mult suflet. O lectură obligatorie. (Laura Ghițoi)

Fragment

Rime

E simplu să bați la ușă și să aștepți să ți se deschidă. În general, oamenii ajung la vizor, se uită prin el, decid că au chef de tine sau nu, își amintesc ce relație au cu tine și se gândesc dacă să te lase înăuntru. Dar, când ai un metru și-un pic, e greu să faci asta. Ai nevoie de un scaun, trebuie să-l aduci la ușă, să te urci pe el și să vezi cât de străin e străinul pe care-l vezi. Așa că mama nu bătea la ușă și nu suna la sonerie. Mama inventase o nouă modalitate de a deschide uși. Le gâdila până când o auzeam și știam că e ea. Mai exact, cu mâna paralelă cu ușa, mama folosea același gest enervant pe care-l faci când te concentrezi și bați darabana pe birou. Știam că e ea fără să mă uit pe vizor, fără să verific și-i deschideam. "Ce mi-ai adus?" "Un pui de fâs". Asta îmi zicea dacă venea acasă cu mâna goală, dacă nu avea nimic în punga aia de plastic atât de specifică părinților noștri în anii '90. Acum urâm plasticul, și pe bună dreptate, dar atunci marea bucurie a capitalismului era plasticul. Nici nu știu de unde să încep să descriu cât de fericită a fost mama când a descoperit dresurile din lycra, care rezistau mai mult decât dresurile clasice, alea cu dungă, pe care trebuia să și le aranjeze de mii de ori pe picior într-o singură zi. Eleganța ei nu mai trebuia să fie ceva dureros, ceva care presupunea efort extra. Putea să fie ceva simplu, ca un dres care stă pur și simplu pe picior fără să aibă voință proprie și să alunece spre magma planetei, făcând-o pe mama să se încingă la fel de tare când simțea cum dresul o ia la vale, către glezne.

Îmi aducea mereu câte ceva. Copiii îi ziceau "Doamna Ciocolată", dar pentru mine era mama, care recupera mereu câte o ciocolățică de prin depozite. Toate brandurile alea mari aveau o replică românească. Așa că am mâncat ciocolată cu alune și caramel, ciocolată cu caramel și cremă de lapte, ciocolată cu cocos, care nu se numea Bounty, ci Americana. Promisiunea libertății venea la pachet cu o reclamă în care o tipă cu un fund perfect stătea cu el întors către noi. Purta blugi și avea mâna pusă pe ciocolata asta, care îi ieșea din buzunarul de la spate. Mâncam ciocolată Africana umplută cu creme care acum sunt contraindicate. Mâncam ce îmi aducea mama: dulciuri care stăteau să expire, dacă nu cumva chiar expiraseră. Pe alea le primea gratis, pe alea le aducea acasă, pe alea le mâncam fără să pățim nimic. Ea m-a învățat ce înseamnă "a expira" și tot ea m-a învățat că, uneori, datele alea de pe ambalaje pot fi ignorate fără să mori. "La câte chimicale au, mamă, ai putea să le mănânci și peste 200 de ani și probabil n-ai avea nimic." Se străduia totuși să nu ne omoare, așa că la școală aducea întotdeauna ciocolate în termenul de valabilitate. Fiindcă am avut din plin, dulciurile nu mi-au plăcut niciodată mai mult decât un "Am poftă de ceva dulce". Nu eram disperată după ele, nu dădeam buzna în bucătărie când ai mei dormeau ca să caut ca un raton ceva ce-mi interziseseră.

Erau acolo și erau în regulă. Îmi plăceau mai mult cornulețele cu dulceață pe care le făcea mama, tortul al cărui blat era copt în oala de ciorbă în cuptor, învelit în cremă untoasă de ciocolată și ornat neapărat cu kiwi și banane, clătitele pe care le întorcea în aer. Nu se omora cu făcutul dulciurilor în casă, parcă trasase o limită între iubirea ei pentru noi și iubirea lui mamaie pentru noi. Își disputaseră acest teren, iar mama primise mâncarea de zi cu zi, ca să se asigure că n-o să ne îngrășăm până ne rostogolim pe scări fiindcă nu mai încăpem în lift, dar că mâncăm în fiecare zi. O aud și acum, fără să-i mai aud vocea, ci doar cuvintele, spunându-mi "Mănâncă ce gătește mama, așa slăbești, nu cu rahaturile alea din comerț de covrigei și fast-food". Și totuși îmi aducea dulciuri când venea de la muncă, pliante primite pe stradă, pufuleți de la Rădița (femeia care avea aprozarul de jos, la câteva scări distanță) sau, pur și simplu, nimic. Puiul de fâs era o pungă goală, dar eu mi-l imaginam ca pe un monstruleț lacom care a devorat tot ce s-ar fi putut găsi în punga aia, înainte ca mama să ajungă acasă.

Doamne, cât urăsc pungile de plastic. Aș prefera să-mi car cumpărăturile în brațe 15 kilometri decât să le bag într-o pungă de plastic și știu că și mama le ura, dar în ele, pe lângă ce așteptam eu de la ea, mai intrau și așteptările celorlalți de la ea. Aducea în ele dosare cu șină și țiple doldora cu acte pe care trebuia să le rezolve în timp ce voia să se bucure și de familia ei. Punga nu se potrivea niciodată cu geanta, mereu de piele, mereu asortată la pantofi, indiferent de anotimp sau cât de săraci aveam impresia că suntem.

Când lua salariul, îmi lua și un Happy Meal. Prima oară când am mușcat din burgerul ăla de la McDonald's am auzit heruvimi în fundal. Nu numai că avea gust dumnezeiesc, dar odată cu el primeam și o jucărie. Prima a fost iubita lui Bugs Bunny pe un teren de baschet, iar pe mine m-a prins microbul și am înnebunit-o cu McDonald's în sus, McDonald's în jos. Am ajuns la o înțelegere avantajoasă cu mama, fiindcă făceam asta deja: dacă învățam bine, primeam un Happy Meal pe lună. L-am primit mereu, pentru că mama își ținea promisiunile. Nu conta că era ruptă de oboseală după serviciu și că ar fi vrut să eșueze în pat. Nu conta ea, contam eu. De oriunde ar fi venit, trecea prima oară pe la McDonald's și apoi venea acasă cu punga aia în care erau cartofii prăjiți, burgerul și, mai ales, jucăria. Le-am strâns ani întregi, până când n-am mai avut loc de ele în cameră. țin minte că în primul an în care au apărut luminițele în București ne-am dus pe Magheru. Era seara de dinainte de Revelion, iar noi am coborât la Romană și am mers pe jos până la Universitate. Când ne-am întors, mama s-a gândit să-l detroneze pe Moș Crăciun, în care oricum nu credeam, știam că ea e Moșu', și ne-am oprit la McDonald's, unde mi-a luat un Happy Meal. Ea nu și-a luat nimic, ca de obicei. Ar fi dat orice să mă vadă fericită. Dacă avea bani de dat, i se părea ușor să facă asta. Asta a fost ultima oară când m-a ținut de mână, când am vrut eu, de fapt, să o țin de mână. Aveam deja 10 ani, eram mare de-acum. Era anul 2000 și asta suna cumva. De ce n-aș fi trecut și eu la următorul capitol din viața mea, cel în care mama, care-mi fusese complice până atunci, devenea un simplu actor care mai intra din când în când pe scena vieții mele, fără să aibă rolul principal, ci doar unul de figurație?

De-abia așteptam să se întoarcă de la birou ca să-mi mai spună povești, ca să-mi mai pună porecle, ca să mai râdem împreună de mine. De la ea am învățat că cel mai important lucru în viața asta este să râzi de tine înainte să râzi de ceilalți. Ideal, de fapt, e să râzi doar de tine și niciodată de ceilalți. "Nu știi prin ce-au trecut, mamă, așa că râzi de tine, dacă poți, nu de ceilalți Fiecare ne ducem poveștile mai departe așa cum putem, n-ai niciun drept să judeci pe nimeni niciodată". Am fost, pe rând: "Aptamiluț", "Liluț", "Lile", "Lăurica", "Laura Balaura", "Luluț", "copil precocoinfantil", "cocuță", "pizduță", "trandafirel", "zoaie", "cel mai dezordonat copil din lumea cunoscută", "diliman", "dilimanjaro", "freakyneloză", "copil zbanghiu", "hai, mă, mamă, mă", "la revedere", "îngerul meu, tu ești îngerul meu". Poreclele depindeau de ce prostie făcusem sau cât de prost făcusem ceea ce mi se dăduse să fac. Spre exemplu, "zoaie" apărea când spălam vasele și reușeam să umplu toată bucătăria cu apă. O enervam pe mama până la punctul în care ajunsese să facă singură totul în casă. Tata greșea, eu greșeam. Ca să nu mai greșim și neavând răbdare cu lipsa noastră de atenție la detalii, în cele din urmă ajungea ea să facă tot. Să spele, să frece, să gătească - în timp ce eu și tata stăteam pe canapeaua din sufragerie ca doi copii care-și dezamăgiseră părinții. Doar că eu chiar eram copilul.

"Mamă, tu ești atât de tălâmbă încât te împiedici de florile de pe covor." Asta mi-a zis după ce mi-am scrântit piciorul atât de rău încât n-am mai ajuns la școală două săptămâni. Am stat cu el învelit în foi de ceapă care miroseau oribil. Am stat cu el și în foi de varză. Și apoi au urmat băile cu tărâțe, pe care le făceam oricum săptămânal și pentru mâna ruptă, ca nu care cumva să rămân cu vreun semn pe viață. Când mi-am scrântit piciorul în sufragerie, decisesem că acea cameră e un loc mai bun în care să exersez pentru viitoarea mea carieră în balet, iar mama a venit să mă culeagă de jos, după ce picasem și rămăsesem acolo, răcnind ca un animal rănit. Aplica și tratamentul de la doctor - Burov -, dar și leacurile ei de vrăjitoare din Dobrogea. A crezut întotdeauna că medicina alternativă e ca o atelă care o susține pe cea reală, cea prescrisă de medici. Mi-a făcut toate vaccinurile la timp. Mi-a făcut, în pofida țipetelor mele, toate injecțiile cu penicilină, când am răcit la plămâni. Nu mi le făcea ea, pentru că, deși știa cum, nu putea să mă facă să sufăr mai mult decât sufeream deja. Venea la noi tanti Didi, buna ei prietenă cu mână ușoară, care mi-a făcut atât de multe injecții în fund, încât în loc de fund aveam două vânătăi uriașe în care nu mai găseai spațiu să înțepi. Știam că e tanti Didi de când liftul oprea la etajul șapte și începeam să plâng în hohote, de durere, încă dinainte ca durerea să se facă simțită din nou. Mi-am dat seama că în fața durerii cel mai bine este să fii relaxat, există anumiți pași pe care nu-i poți sări. Orice aș fi făcut, acul ăla oricum urma să îmi străpungă pielea. Sunt lucruri de care nu scapi, oricât de mult ți-ai dori. Cu cât înveți asta mai repede, cu atât mai bine. Cu cât te predai, cu atât doare mai puțin. "Nu încorda, nu te încorda, lasă moale", ziceau amândouă, și eu mă străduiam din răsputeri să nu-mi fie frică, să-mi las pielea liberă, ca o foaie de hârtie pe care vârful stiloului o poate străpunge ușor. Au.

Când aveam vreo patru ani, mama s-a întors acasă cu un zâmbet uriaș pe față și mi-a povestit despre prima reclamă pe care a făcut-o vreodată. Cum nu existau agenții de publicitate - și, chiar și dacă ar fi existat, o firmă care importa alune n-ar fi avut bani pentru ele -, mama le-a propus celor pentru care lucra să bage o reclamă la televizor în timpul campionatului mondial de fotbal din 1994. Au fost uimiți de inițiativa mamei, cum erau uimiți de toate inițiativele ei, dar au fost de acord. După un brainstorming cu o echipă de contabili lipsiți de orice fărâmiță de creativitate, mama le-a dat liber și a venit acasă. Cu un șpriț, o țigară și tot ce știa despre oameni, mama a scos un slogan care mi se pare bun chiar și azi, mai ales azi, când oamenii vorbesc fără să spună mare lucru. "Țuica fără prune e ca berea fără alune. Alunele Felix" - ăsta a fost sloganul scos de ea și îmi place să cred că ăsta e în continuare motivul pentru care bărbații se îndoapă cu alune în România când beau bere. L-a legat de ceea ce suntem noi ca popor. L-a legat de țuică. Ce curajos. Cine ar mai fi scris asta azi? Era doar un packshot în care apăreau alunele și, în fundal, o voce de femeie zicea replica asta.

Mama avea felul ei de a face cuvintele să o asculte și de a-i face pe ceilalți să-i asculte cuvintele. Nu știu pe unde le auzea și nu mi-e clar cum le transforma în altceva, dar am crescut văzând-o cum mă poreclește și cât poate să fie de deșteaptă la nivel lingvistic. Pe limba ei, cuvintele se topeau precum zahărul și ascultau de o altă logică, una pe care nu am înțeles-o niciodată. Ăsta a fost cadoul pe care l-am primit de la ea, cuvintele pe care nu mi le puteam lua înapoi, cuvintele pe care, dacă mă străduiam suficient, le puteam transforma în ce voiam eu. Mi-a arătat cum te poți juca tot restul vieții tale dacă renunți la păpuși și adopți cuvintele. Inventa diminutive pe care nu le auzisem nicăieri, spunea povești pe care le scotea la mal doar ca să nu mai fac eu valuri și să adorm. După ce am început să scriu, i s-a părut prea pretențios modul meu de a mă exprima - eram un copil de 17 ani care citise prea multă critică literară. Nu înțelegea de ce plângeam atâta, când gura oamenilor era făcută pentru două chestii: glume și râs. Mi-ar fi plăcut să o ascult, deși mi-e clar că nu ne putem auzi părinții decât atunci când trecem de 20 de ani. Îi auzim când nu mai sunt vocea din capul nostru, ci devin o voce din exterior. Când ne întoarcem la ei pentru că vrem, nu pentru că nu avem încotro.

Mi-ar fi plăcut să o întreb dacă și-ar fi dorit să scrie și poate că mi-ar fi răspuns. Nu imediat, și-ar fi luat niște timp să se gândească. Părinții noștri au avut timp să trăiască, să se iubească, să ne crească, dar nu au avut timp să se gândească. Mama nu a avut timp să se întrebe dacă ceea ce face e bine. Viața a dus-o și ea s-a dus cu viața, oriunde s-a putut mai bine, de cele mai multe ori în amonte. Nu mi-o amintesc citind, poate că făcea asta după ce adormea "îngerul ei". O văd citind ziare, rezolvând cuvinte încrucișate, ajutându-l pe tata, care se credea creativul casei, la integrame. Nu o văd citind, dar o văd punându-mi în brațe Basmele românilor ale lui Petre Ispirescu. Nu o văd citind, dar mă văd pe mine citind sub nucul din fundul curții. Pierdută de tot cu Dochia și Decebal, și mamaie care îmi mai aducea niște pandișpan cu vișine. Treceam în clasa a II-a. Nu o văd citind, dar o văd dându-mi cartea lui Hector Malot, Singur pe lume. Cu mintea de acum nu pot să nu mă gândesc că poate mama a fost un profet; știa că durerea mea va părea mai mică dacă o voi fi trăit înainte să o simt pe bune. Mă ascundeam în brațele ei și plângeam după Suflețel, așa cum mai târziu m-am ascuns prin cearșafuri și mi-am dat seama că Suflețel era ea. Mama mi-a făcut cadou Cireșarii și tot mama mi-a dat să citesc Don Quijote, poate pentru că toată viața ei se luptase cu morile de vânt. Mama mi-a dat să citesc Stendhal, Balzac și J.K. Rowling, mama mi-a dat să citesc Plai cu boi și Libertatea, mama mi-a dat să citesc etichete de șampon, subtitrări de film și multe benzi desenate. Mama mi-a dat să citesc, pentru că și-a dorit întotdeauna să pot citi ceea ce e cel mai greu: oamenii. Unde mama a dat, a crescut. Ea mi-a dat să citesc. "Unde dă mama, crește" zicea ea, care nu m-a lovit decât cu tăcerile ei. Pentru că, atunci când mama înceta să-mi vorbească fiindcă fusesem nesimțită, lumea se oprea și aștepta cu sufletul la gură ca eu să-mi cer iertare doar pentru ca ea să vorbească din nou. Cu glasul ei ferm, cu rimele ei de copil, cu poreclele pe care numai ea putea să mi le pună, cu poveștile ei mitologice. Poate că ar fi vrut să scrie. Dacă ar fi scris cum vorbea, ar fi fost un scriitor minunat. Ar fi fost un scriitor bun. Dar și-a dorit să fie liberă într-o lume cenzurată. Și atunci a ales chimia. După care familia a ales-o pe ea și ea ales să ne crească aducând bani în casă, lăsând deoparte toate universurile pe care le conținea și care au devenit poveștile cu care am crescut. M-a surprins că m-a lăsat să scriu, dar poate că n-ar fi trebuit. Mi-a dat voie să decid, pentru că nu s-a considerat în măsură să nu-mi dea voie. Știa că oamenii decid pentru ei înșiși ce vor să devină. Am moștenit de la ea capacitatea asta de a arde, de a simți în exces, de a vedea prea mult. Dacă n-aș fi scris, m-aș fi ofilit așa cum o făceau "hoațele" din Dobrogea, niște flori care înfloreau noaptea și dispăreau până a doua zi dimineață. Așa am reușit să supraviețuiesc momentului în care a murit, scriind. Știa ea. Ca întotdeauna, știa. "Of, ce copil sensibil ești Măi, mamă, lumea asta are atât de multe colțuri Ce-o să te faci?"

Unde mama a dat, a crescut. Mi-a dat de ales. Am avut de ales între ce credea ea că e bine și ce credeam eu că e bine. M-am ales pe mine. Nu mi-a dat de ales finalul pe care l-am avut noi două, un final pe care l-a scris ea. Până acum am scris zeci de povești și niciuna despre ea. Mama a dat, mama a luat. Sunt plină de vânătăi și totuși singura mea rană e ea.

Suntem doar noi două, mă duce la primul meu film. Desene animate, cum îmi plac mie, Doamna și vagabondul. Ajungem la Scala după un drum lung, ca distanța dintre Pământ și Lună. Uitase că nu știu să citesc, că sunt prea mică. Îmi citește tot filmul cu intonație, deranjează toată sala. Îi pasă, dar îi pasă de mine mai mult. Filmul se termină, iar noi ne oprim la McDonald's, la Romană. Îmi ia un Happy Meal. Plecăm acasă. Adorm în brațele ei. Ea e doamna. Doamna Mimi.