Ciberiada

 

Stanisław Lem
Ciberiada
Curtea Veche Publishing, 2021
traducere din polonă de Ioana Diaconu-Mureșan
 

***
Intro

Stanisław Lem, unul dintre cei mai importanți scriitori de science-fiction din toate timpurile, s-a născut pe 12 septembrie 1921 în Lvov (pe atunci în Polonia, azi în Ucraina). În 1940, din cauza războiului și a originilor evreiești ale familiei sale, a fost nevoit să își întrerupă studiile de medicină abia începute. A lucrat o vreme ca mecanic auto și sudor.

A debutat în anul 1948 cu romanul Omul de pe Marte, apărut în foileton. În 1951 a publicat Astronauții, însă abia din 1961 s-a bucurat de popularitate, odată cu apariția romanului Solaris, tradus în zeci de limbi și ecranizat de trei ori, cea mai cunoscută fiind pelicula regizorului rus Andrei Tarkovski, premiată la Cannes. Volumul de povestiri Ciberiada (1965) i-a adus consacrarea literară. Printre celelalte volume importante ale sale se numără Edificiul nebuniei absolute, Norul lui Magellan, Jurnale astrale, Eden, Întoarcerea din stele, Glasul Domnului, Catârul.

*

Doi mari roboți-inventatori ai viitorului se provoacă unul pe altul cu aparatele născocite: construiesc când un Electrobard producător de poezii pe bandă, când un instrument de dezîndrăgostit sau o mașină care creează neant și fac experimente pe sute de microlumi în căutarea Fericirii Universale. Într-un melanj alegoric de basm și fabulă modernă, aventurile roboților nasc o adevărată epopee, acoperind marile teme ale omenirii: nașterea, dragostea și moartea, binele și răul. Pe cât de distopice, pe atât de ludice și pe cât de specifice în tarele denunțate, pe atât de universal valabile, povestirile din Ciberiada se caracterizează printr-o inventivitate uimitoare. Sensurile stratificate îl incită pe cititor să le deplieze și să le sondeze, însă fără vreo garanție de a le epuiza.

Lumea viitorului nu e cea mai frumoasă și nici cea mai bună. Întâlnim aici avariția și narcisismul, violența și demagogia, absurditatea și păcatul birocrației. Printr-o fină, dar mușcătoare ironie, Lem avertizează asupra pericolelor hipertehnologizării, îndemnând la meditația profundă asupra rostului vieții, limitelor cunoașterii și complexității naturii umane.

"Un maestru al literaturii science-fiction. Unul dintre spiritele profunde ale epocii noastre." (The New York Times)

"Universul încă se străduiește să țină pasul cu enorma forță creatoare care a fost Stanisław Lem." (The Washington Post)

"Lem a creat o lume stranie, în care roboții și rachetele se întâlnesc cu regi și dragoni." (The Independent on Sunday)

"Îmbinarea dintre imaginația și știința lui Lem dă naștere unor lumi diverse și complexe. Unele se află imediat după colțul nedefinit pe lângă care trecem în fiecare zi; câteva se găsesc la doar o aruncătură de băț de orizonturile propriei noastre epoci spațiale; iar altele sunt la mare depărtare, extrapolări parabolice ale folclorului din trecut într-un viitor de legendă, populat de dragoni statistici și regate microminiaturale, utopii psihedelice care maschează suferința universală a unor muritori autobionici care persecută roboți monoteiști." (The New York Times)

Fragment

Conexferlău

Odată, pe înserat, ilustrul constructor Trurl veni tăcut și cu mintea aiurea la prietenul său Clapauțiu, iar când acesta încercă să‑l destindă povestindu‑i cele mai proaspete glume cibernetice, Trurl se răsti brusc:
- Te rog, nu încerca să‑mi schimbi dispoziția sumbră într‑una frivolă, căci sufletul mi‑e îngreunat de o convingere pe cât de adevărată, pe atât de apăsătoare. Am ajuns la concluzia că, în toată viața noastră peste măsură de harnică, n‑am realizat nimic de valoare!

Apoi își îndreptă privirea încărcată de reproș și dezgust asupra bogatei colecții de medalii, ordine și diplome onorifice în rame aurite de pe pereții biroului lui Clapauțiu.
- Pe ce te bazezi când lansezi așa o sentință aspră? întrebă, foarte serios, Clapauțiu.
- Stai să‑ți explic. E drept că am împăcat ținuturi certate între ele, le‑am făcut rost regilor de antrenotraineri ai puterii, am construit mașini povestitoare și mașini de vânătoare, am învins tirani vicleni și tâlhari galactici care ne‑au întins capcane, dar făcând asta, nu ne‑am adus satisfacții decât nouă, numai pe noi ne‑am ridicat în propriii ochi, dar pentru Binele General n‑am făcut nimic! Toate eforturile noastre menite să îmbunătățească viața celor mărunți pe care i‑am întâlnit în călătoriile noastre planetare n‑au dus nici măcar o singură dată la crearea stării de Fericire Deplină. În loc să găsim rezolvări ideale, noi am venit cu aparențe, proteze și înlocuitori. Suntem vrednici de numele de prestidigitatori ai ontologiei, de sofiști abili ai acțiunii, dar nu și de demnitatea de‑a fi Lichidatori ai Răului!
- Când aud asemenea perorații despre programarea Fericirii Universale, mă ia cu fiori pe șira spinării, spuse Clapauțiu. Vino‑ți în fire, Trurl! Chiar nu‑ți sunt cunoscute nenumăratele exemple de acțiuni care, de‑abia începute, s‑au transformat într‑un dezastru, într‑un morman de intenții nobile? Ai uitat de trista soartă a pustnicului Bunițiu, care‑a încercat să fericească Cosmosul cu ajutorul unui preparat numit altruizină? Nu știi că poți, într‑o oarecare măsură, să micșorezi grijile existențiale, să împarți dreptatea, să sporești luminozitatea undelor solare, să ungi roțile dințate ale mecanismelor sociale, dar fericirea nu poate fi produsă de nicio mașinărie? La o împărăție a fericirii poți doar să visezi la ceas de seară, ca acum; poți s‑o urmărești, să‑i cauți reprezentarea ideală, îmbătându‑ți cu dulcea ei viziune ochii minții, dar asta e tot ce‑i în stare să facă o ființă, fie ea și cea mai înțeleaptă, prietene!
- Da, da, așa se zice! răbufni Trurl. De altfel, adăugă după o clipă, poate că acțiunea de a‑i ferici pe cei care sunt pe lume de mult timp e o misiune imposibil de îndeplinit. Ar fi însă posibilă conceperea unor ființe planificate atât de chibzuit, încât să nu li se întâmple decât lucruri fericite, nimic altceva. Imaginează‑ți ce splendid monument al creației noastre constructoricești (de care oricum se va alege praful, în timp) ar fi o planetă strălucind undeva pe cer, spre care neamuri întregi de pe alte nebuloase ar privi cu încredere, spunându‑și: "Da! Fericirea chiar e posibilă sub forma unei depline armonii, după cum a dovedit‑o marele Trurl, cu un oarecare aport din partea prietenului său Clapauțiu. Iată, dovada strălucește și înflorește chiar în raza privirilor noastre încântate!"
- Cred că nu te‑ndoiești de faptul că m‑am gândit, și nu o dată, la problema aceasta, răspunse Clapauțiu. Ea naște dileme destul de serioase. Din câte văd, ai uitat învățătura pe care ne‑a dat‑o pățania lui Bunițiu, de vrei să fericești ființe care nu există încă, adică să construiești pur și simplu niște fericiți într‑un loc gol. Mai întâi ar trebui să afli dacă într‑adevăr se pot ferici niște ființe inexistente! Eu mă îndoiesc profund. Apoi trebuie să dovedești că starea de inexistență este din toate punctele de vedere mai rea decât cea de existență, chiar și decât una nu prea plăcută; fără o astfel de dovadă, experimentul fericitologic de a cărui idee ești atât de încântat ar putea să dea chix. Atunci, la furnicarul de nefericiți de care e plin Cosmosul, ai adăuga și tu o mulțime nouă, creată de tine - și ce te faci atunci?
- Clar, experimentul e riscant, recunoscu Trurl cam fără voie. Totuși, cred că ar trebui făcut. Natura e doar aparent neutră, doar aparent creează la întâmplare ce și cum se nimerește, adică și ființe bune, și rele, și blânde, și crude, dar e destul să faci un inventar ca să te convingi că în picioare rămân întotdeauna doar ființele crude și rele, care le‑au halit pe celelalte. Și când ticăloșii se prind că nu procedează tocmai frumos, își inventează circumstanțe atenuante sau justificări din rațiuni superioare, cum ar fi că hidoșenia existenței e un fel de condiment menit să crească apetitul pentru rai sau alte locuri de genul ăsta. După mine, ar trebui să cam încetăm cu chestiile astea. Natura nu‑i rea deloc, e doar proastă ca o cizmă, așa că merge pe linia minimei rezistențe. Trebuie înlocuită, trebuie ca noi să producem singuri ființe luminate, căci doar apariția lor va fi o vindecare reală a existenței. Ele vor fi ca un fel de justificare a perioadei trecute, plină de țipetele celor uciși, ce numai din cauza distanței cosmice nu s‑au auzit pe alte planete. De ce naiba tot ce are viață trebuie să sufere întruna? Dacă suferința ființelor individuale ar fi avut măcar forța, amploarea pe care‑o are o picătură de ploaie, bag mâna‑n foc pentru asta și‑mi pun la bătaie și calculele - de multe secole ar fi aruncat lumea în aer! Dar ea există atâta timp cât există viața, iar praful care acoperă criptele din cimitir și palatele părăsite tace exemplar și nici chiar tu, cu mijloacele tale puternice, n‑ai găsi în el vreo urmă a durerii și‑a grijilor ce i‑au împovărat ieri pe răposații de azi.
- Așa e, morții n‑au probleme, nici necazuri, încuviință Clapauțiu. E un adevăr de nota zece, căci definește efemeritatea suferinței.
- Bine, dar tot timpul apar alții care suferă! Ridică vocea Trurl. Nu înțelegi că planul meu ține de cea mai elementară decență?
- Stai un pic. Cum anume poate o ființă fericită (presupunând că o să‑ți iasă planul) să fie o compensație pentru tot abisul de nevoi și suferințe în care s‑au dezintegrat cei de demult și pentru nenorocirile care continuă să se întâmple în tot Cosmosul? Oare liniștea de azi anulează furtuna de ieri? Ziua șterge cu buretele noaptea? Nu vezi că bați câmpii?
- Deci după tine, nu trebuie să facem nimic?
- N‑am zis că nimic. Poți să aduci îmbunătățiri ființelor care există sau măcar să încerci asta cu riscurile cunoscute, dar pe cei pe care i‑ai pomenit n‑o să‑i satisfaci cu nimic. Să nu‑mi zici că ești de altă părere. Crezi că dacă umpli Cosmosul cu fericire până mai‑mai să crape, se va schimba, măcar puțin, ceva din toate cele la care s‑a ajuns în el?
- Se va schimba! Sigur că se va schimba! strigă Trurl. Numai să mă înțelegi cum trebuie! Chiar dacă acțiunea mea nu‑i va atinge pe cei care au dispărut, se schimbă întregul din care ei sunt parte. Din acel moment, fiecare va trebui să spună: "Osteneli groaznice, civilizații vomitale, culturi oribile - toate astea n‑au fost decât o introducere la conținutul propriu‑zis, adică la vremea desfătării din zilele noastre! Trurl - ce bărbat luminat! S‑a gândit ce s‑a gândit și‑a ajuns la concluzia că trecutul cel rău trebuie folosit pentru făurirea unui viitor bun. Din sărăcie a învățat cum se face bogăția, disperarea i‑a arătat valoarea extazului; într‑un cuvânt, Cosmosul, tocmai prin faptul că e atât de îngrozitor, i‑a dat impulsul de a crea Binele!" Epoca de‑acum se va dovedi pregătitoare, inspiratoare - nu crezi? Și datorită ei, va apărea mult dorita împlinire. Ei, ce zici, te‑am convins?
- Lângă Crucea Sudului se află țara lui Troglodic, spuse Clapauțiu, un rege căruia‑i plac la nebunie peisajele punctate de spânzurători, dar își ascunde această atracție în spatele afirmației că pe niște mizerabili, așa cum sunt supușii lui, nu‑i poți conduce altfel. A vrut să se ia și de mine de cum am ajuns acolo, dar mirosind că‑l pot face una cu pământul, s‑a cam speriat, căci i se părea ceva natural ca, dacă nu reușește să‑mi vină de hac, să‑l strivesc eu pe el. Deci, ca să‑mi intre cumva pe sub piele, a convocat de îndată sfatul înțelepților, care mi‑au expus în detaliu o doctrină morală a puterii concepută special pentru astfel de ocazii. Acești înțelepți plătiți mi‑au explicat cum, cu cât situația e mai rea, cu atât ești mai flămând, mai dornic de progres, așa că cel care face răul la cote insuportabile doar grăbește îmbunătățirea lucrurilor. Regele s‑a bucurat de prelegerea lor, căci din ea reieșea că nimeni nu face mai multe decât el în sprijinul Binelui viitor, din moment ce impulsionează, folosind anticorpii adecvați, transpunerea gândirii melioriste în faptă. Deci fericiții tăi lui Troglodic ar trebui să‑i ridice statuie, nu ție, iar tu ar trebui să le fii recunoscător celor ca el, nu‑i așa?
- Ce parabolă cinică și groaznică! sări Trurl ca picat cu ceară. Am crezut că ai să mi te‑alături, dar văd că nu faci decât să împrăștii veninul scepticismului și prin sofismele astea ieftine încerci să spulberi noblețea planurilor mele. Dar ele urmăresc izbăvirea la scară cosmică!
- Așa deci, vrei să devii izbăvitorul Cosmosului? spuse Clapauțiu. Trurl dragă, ar trebui să te pun în lanțuri și să te vâr la carceră, să stai un pic acolo, să‑ți vină mintea la cap, dar mă tem că ar dura prea mult. Îți spun doar atât: nu aduce nimănui fericirea prea brusc! Nu îmbunătăți existența la galop! Și chiar dacă vei reuși să creezi pe undeva niște fericiți (lucru de care mă îndoiesc), tot îți mai rămân ceilalți, așa că se va ajunge la invidie, la tensiuni, și cine știe dacă nu te vei găsi la un moment dat în fața următoarei dileme neplăcute: sau fericiții tăi vor ceda și se vor lăsa pe mâna invidioșilor, sau vor fi nevoiți să le facă felul acestor malefici băgăreți, plini de cusururi - și totul pentru atingerea armoniei supreme.

Trurl sări în picioare, dar, stăpânindu‑se, își descleștă pumnii - o păruială strașnică n‑ar fi fost cel mai potrivit mod de‑a începe Era Fericirii Depline, pe care hotărâse deja în mod irevocabil s‑o plăsmuiască.
- Adio! îi spuse cu răceală. Agnosticule, pateticule, necredinciosule care te lași purtat ca un nevolnic de valurile întâmplării, n‑o să discut cu tine cu vorba, ci cu fapta! După roadele lucrării mele vei cunoaște, cu timpul, că am avut dreptate!

***
Întorcându‑se acasă, Trurl se trezi într‑o mare încurcătură, căci epilogul discuției pe care o avusese cu Clapauțiu sugera că avea deja un plan de acțiune, ceea ce nu prea corespundea realității. La drept vorbind, n‑avea nici cea mai vagă idee de unde să înceapă. Așa că luă de pe rafturile bibliotecii o grămadă de tomuri în care erau descrise nenumărate societăți și le înghiți cu o lăcomie de admirat. Și pentru că ritmul în care își umplea mintea cu informațiile necesare tot era prea lent, aduse din pivniță opt sute de casete de memorie de mercur, de plumb, feromagnetice și crionice, le conectă pe toate cu cabluri la propria persoană și în câteva secunde își încărcă sinele cu patru trilioane de biți de informație din cea mai bună și mai abisală, care se poate găsi în amurgul stelelor, pe globuri și pe sorii stinși, locuiți de cronicari răbdători. Doza fu atât de puternică, încât îl zdruncină din creștet până‑n tălpi; se învineți, ochii îi ieșiră din orbite, îl apucară un trismus infernal și un cârcel generalizat și tremura de parcă nu o doză zdravănă de istoriozofie și istoriografie l-ar fi pălit, ci un ditamai trăsnetul. Puțin mai târziu se adună, se scutură, își șterse fruntea, își sprijini genunchii încă tremurânzi de picioarele mesei la care lucra și‑și spuse:
- Văd că a fost și este mult mai rău decât credeam!!!

O vreme își ascuți creioanele, turnă cerneală în călimară, aranjă colile albe în topuri ordonate, dar cum din toate pregătirile astea nu ieșea nimic, își spuse, ușor iritat:
- Dacă vreau să am cunoștințe solide, trebuie să mă familiarizez cu scrierile înțelepților străvechi, arhaici, deși cumva am tot amânat asta, în ideea că un constructor contemporan n‑are ce învăța de la ramoliții ăștia. Dar acum, fie! Treacă de la mine! O să‑i studiez și pe gândăreții ăștia matusalemici și cam primitivi, numai bine, în felul ăsta o să mă protejez de ironiile lui Clapauțiu, care sigur nu i‑a citit (de fapt, îi citește oare cineva?), dar tot extrage pe ascuns câte‑o propoziție de‑a lor și și‑o atribuie, ca să mă enerveze cu citate și să mă acuze de ignoranță.

Zis și făcut; se apucă de citit toate operele acelea putrezite și caduce, deși n‑avea niciun chef.
La miezul nopții, înconjurat de cărți groase pe care le tot arunca, nervos, de pe masă, risipindu‑le la picioare, își spuse:
- Văd că trebuie să corectez nu doar construcția ființelor inteligente, dar și ce au gândit ele sub formă de filozofie. Leagănul vieții a fost, la urma urmei, oceanul, ale cărui maluri s‑au acoperit de mâl. Astfel a apărut un noroi moale ca o smântână, coloidal‑neajutoral, Soarele l‑a încălzit, noroiul s‑a îndesit, trăsnetul mi l‑a lovit, și totul s‑a aminoacrit - adică pentru totdeauna, amin și Doamne‑ajută - și‑așa a apărut un fel de aluat brânzos, care cu timpul s‑a retras în locuri mai uscate. I‑au crescut urechi, ca să audă prada apropiindu‑se, dar și dinți și picioare, ca să poată fugi după ea și s‑o mănânce. Și dacă nu i‑au crescut sau dacă erau prea scurte, el a fost cel mâncat. Creatoarea inteligenței este, așadar, evoluția; deci, cum stă treaba cu Prostia și Înțelepciunea, Binele și Răul? Binele e atunci când eu mănânc pe cineva, Răul, când altcineva mă înfulecă pe mine. La fel e și cu Inteligența: cel mâncat, întâmplându‑i‑se asta, e mai prost decât înfulecătorul, pentru că cineva care nu există nu poate avea dreptate, și cel care tocmai a fost înfulecat nu există. Dar cel care i‑ar mânca pe toți ceilalți ar muri el însuși de foame până la urmă, și astfel se instituie moderația. Cu trecerea timpului, aluatul brânzos se calcifică, fiind un material care‑și pierde elasticitatea, așadar, căutând unul mai bun, ființele acestea mâloase au descoperit metalul. Și ce să vezi, s‑au portretizat tot pe sine, numai că din fier! Doar e cel mai ușor să scoți ceva din ce‑i gata făcut... așa că la perfecțiune tot nu s‑a ajuns. Ba chiar dimpotrivă! Dacă printr‑o altă desfășurare a lucrurilor ar fi apărut întâi calcarul și‑abia apoi din el ceva mai delicat, mai moale, și la sfârșit - fina subtilitate, cu totul altfel ar fi evoluat filozofia: după cum se vede, ea decurge direct din material; adică cu cât mai cum‑o‑fi‑să‑fie e alcătuită ființa gânditoare, cu atât mai disperată e să se înfățișeze pe sine invers. Dacă trăiește în apă, susține că raiul e pe uscat; dacă e pe uscat, zice că e în cer; dacă are aripi, își făurește un ideal cu branhii și înotătoare, și dacă are picioare - își pictează niște aripi de gâscă și strigă: "Un înger!" Ciudat că până acum n‑am observat asta. Vom numi deci regula aceasta Legea Cosmică a lui Trurl: în funcție de imperfecțiunea propriei inginerii, fiecare spirit își înfățișează Absolutul Ales. Trebuie să bag la cap toate astea pentru eventualitatea în care voi fi nevoit să îndrept bazele filozofiei. Acum însă e timpul să construim. Să fac întâi Binele - dar ce este el de fapt? Cu siguranță nu există acolo unde nu e nimeni. Cascada nu este pentru pietre nici bună, nici rea, și tot așa e cutremurul pentru apa lacului. Am să construiesc deci pe Cineva. Dar atenție: oare‑o să‑i fie bine? Dar de unde știm când cuiva îi e bine? Să zicem că aș vedea că lui Clapauțiu îi merge rău. Ei, și? Cu o jumătate de suflet m‑aș întrista, cu cealaltă m‑aș bucura, nu‑i așa? Ce încurcată poveste! E posibil ca unuia să‑i fie bine în comparație cu vecinul lui, dar el să nu știe asta și de aceea să nu i se pară că‑i merge bine. Ar trebui oare să construiesc ființe conștiente mereu de existența altora asemenea lor care se zbat în chinuri? Oare s‑ar simți pe deplin satisfăcute doar prin contrast? Poate, dar ar fi absolut îngrozitor! Deci e nevoie de o surdină și un transformator. Nu e musai să mă apuc dintr‑odată de construirea unei societăți fericite: hai să încep cu individul!

Își suflecă deci mânecile și în trei zile construi Contemplatorul Existenței Fericite, o mașină care, prin conștiința sa aprinsă în catozi, se integra în fiecare lucru pe care‑l observa și nu se găsea pe lume nimic care să nu‑i aducă bucurie. Se așeză lângă mașină, ca să‑și dea seama dacă e exact ce trebuia să fie. Contemplatorul, sprijinit pe trei picioare de metal, își plimbă ochii telescopici prin jur și fie că privirea i se oprea asupra scândurii gardului, a unui bolovan sau a unei ghete scâlciate, se bucura din tot sufletul, gemând încetișor de încântarea care‑l cuprinsese. Iar când Soarele asfințea sau zorii înroșeau cerul, se ghemuia de plăcere.
- Clapauțiu va spune, evident, că simpla ghemuire și gemetele nu dovedesc nimic, își spuse Trurl, tot mai neliniștit. O să‑mi ceară dovezi...

Atunci îi vârî Contemplatorului în burtă un ceas mare cu o limbă aurită, care indica pe o scală nivelul de fericire măsurată în hedoni sau hezi, pe scurt, un hed fiind cantitatea de extaz pe care o resimți atunci când ai călătorit patru mile cu un cui înfipt în pantof și în sfârșit ți se scoate cuiul. Înmulți drumul cu timpul, împărți rezultatul la ascuțimea cuiului, aduse în fața parantezei coeficientul de călcâi obosit și așa reuși să transpună fericirea în sistemul centimetru-gram-secundă. Asta‑l mai liniști un pic. Privind fix la șorțul de lucru mânjit de ulei al lui Trurl, care se agita pe lângă el, Contemplatorul simțea, în funcție de unghiul de aplecare și de luminozitatea generală, între 11,8 și 18,9 hezi per pată, nuanță și secundă. Acum, constructorul se liniști de‑a binelea. Calculă că un kilohed e exact cantitatea de fericire pe care‑o simțiseră bătrânii privind‑o pe Susana la scăldat, că un megahed e bucuria condamnatului căruia i se taie lațul spânzurătorii la timp și văzând că totul poate fi calculat cum nu se poate mai exact, trimise una dintre mașinuțele mai mici din laborator după Clapauțiu.

Când acesta sosi, îi spuse:
- Privește și învață.

Clapauțiu dădu ocol mașinii, iar aceasta, îndreptându‑și spre el majoritatea teleobiectivelor, se așeză pe ciuci și gemu de câteva ori. Se miră puțin constructorul de aceste sunete guturale, dar nu lăsă să se vadă și spuse doar:
- Ce‑i asta?
- O ființă fericită, spuse Trurl, și anume Contemplatorul Existenței Fericite, pe scurt, Conexferlău.
- Și ce face Conexferlăul ăsta?

Trurl simți ironia, dar o lăsă să‑i zboare pe lângă ureche.
- Percepe în mod activ și neîncetat! explică el. Și nu percepe doar luând la cunoștință, ci face asta cât se poate de intens, cu concentrare și hărnicie, și orice simte, îi provoacă o nemaipomenită plăcere! Iar plăcerea asta, umplându‑i anozii și circuitele, îi dă o stare de binecuvântată euforie, a cărei manifestare sunt tocmai gemetele pe care le auzi chiar în clipa asta în care se uită la trăsăturile tale, de altfel, banale.
- Asta înseamnă că mașina simte o plăcere activă din existența ca percepție?
- Exact! spuse Trurl, dar mai sfios, căci deja nu mai era atât de sigur pe el ca înainte.
- Și acesta este, firește, un fericitometru, care măsoară nivelul plăcerii existențiale? arătă Clapauțiu spre cadranul cu limba aurită.
- Da, ceasul ăsta...

Atunci Clapauțiu începu să‑i arate felurite lucruri Conexferlăului, urmărind cu atenție oscilațiile limbii ceasului. Trurl, liniștit, îi expuse în detaliu teoria hedonilor, adică fericitometria teoretică. Din vorbă‑n vorbă, din întrebare‑n întrebare, se închegă o conversație pe cinste, până când, la un moment dat, Clapauțiu spuse:
- Sunt curios în câte unități s‑ar măsura sentimentul care‑l încearcă pe unul care‑l cotonogește pe altul care înainte de asta l‑a bătut timp de trei sute de ore.
- A, păi e simplu! se bucură Trurl și se așeză să facă toate calculele, când îi ajunseră la urechi hohotele de râs ale prietenului său.

Mut de uimire, se ridică, iar celălalt îi spuse, încă râzând:
- Și tot mai spui că principiul fundamental pe care ți l‑ai ales e Binele, nu‑i așa, Trurl? Ce să zic, prototipul ți‑a ieșit de minune! Ține‑o tot așa și o să‑ți iasă clasa întâi! Până atunci, te salut.

Și plecă, lăsându‑l pe Trurl cu totul întors pe dos.
- Ce m‑a prins! Mi‑a făcut‑o, n‑am ce să zic! oftă constructorul, iar oftatul lui se împleti cu gemetele extatice ale Conexferlăului, care‑l enervară atât de tare, încât aruncă mașina într‑o cămară, trânti peste ea niște tinichele vechi și trase zăvorul.

Apoi se așeză la masa goală și‑și spuse așa:
- Am amestecat extazul estetic cu Binele - ce bou sunt! Dar oare Conexferlăul are inteligență, până la urmă? Asta‑i! Pe toți nucleii atomici, trebuie să abordez conceptul complet diferit! Fericirea - sigur că da, plăcerea -, fără îndoială, dar nu pe seama altora! Nu provenind din Rău! O, da! Dar ce este Răul? Hm, văd că, prins de activitatea mea constructivă, am neglijat îngrozitor teoria!

Timp de opt zile, nu puse geană pe geană, nu se odihni, nu ieși, studiind fără încetare cărți savante ce dezbăteau problema Binelui și a Răului. Află din ele că, în opinia multor înțelepți, cel mai important lucru este grija plină de încredere și bunătatea universală. Ființele inteligente trebuie să facă dovadă de amândouă în relația cu alte ființe: fără asta, nimic nu e posibil. Ce‑i drept, tocmai în numele acestei devize unii au fost trași în țeapă, peste alții s‑a turnat plumb topit, unii au fost sfârtecați în patru, alții trași pe roată sau li s‑au frânt mădularele, ba în cele mai importante momente istorice s‑au folosit pentru asta chiar echipaje de câte șase cai. Și în formele nenumărate ale altor torturi s‑a manifestat uneori istoric bunătatea, când a fost adresată spiritului, nu trupului.