Aproape moartă

 

Lisa Jackson
Aproape moartă
Editura Meteor Press, 2021
traducere din engleză de Mihai-Dan Pavelescu
 


***
Intro

Al doilea volum din trilogia Familia Cahill (după Dacă ar fi știut...)

Prima victimă este împinsă în gol. A doua primește o supradoză fatală. A treia încasează un glonț în inimă. Trei morți, dar încă nu s-a terminat. Aceștia sunt oameni care merită să moară, oameni care stau în cale. Iar când se va termina, nu va mai rămâne nimeni...

În umbrele trecutului labirintic al familiei Cahill există ascuns un secret șocant - un secret ce va fi satisfăcut doar de sânge. Iar Cissy trebuie să descopere adevărul letal înainte de a fi prea târziu...

Jackson dovedește o măiestrie în arta thrillerului care-i va încânta pe pasionații genului. (Kirkus Reviews)

Romanul ei cel mai recent îi poartă pe cititori într-o intrigă plină de pericole și răsturnări șocante de situație. (RT Book Reviews)

Fragment
 Capitolul 1

Cu patru săptămâni în urmă.

Clic!

Sunetul slab a fost îndeajuns ca s-o trezească pe Eugenia Cahill. Din fotoliul ei favorit aflat în salonul de la primul etaj al reședinței, bătrâna deschise brusc ochii.
- Cissy? își strigă ea nepoata, surprinsă că ațipise.

Își aranjă ochelarii și privi ceasul vechi de pe polița șemineului în interiorul căruia flăcări alimentate de gaz șuierau încet peste buștenii din ceramică înnegrită.
- Cissy, tu ești?

Bineînțeles că ea era. Cissy îi telefonase mai devreme și-i spusese că va sosi în obișnuita ei vizită săptămânală. Avea să aducă și băiețelul... dar apelul telefonic fusese dat cu ceva timp în urmă. Cissy promisese că va ajunge până la ora șapte seara, iar acum... ei bine, pendula din holul de la parter tocmai bătea opt cu tonuri plăcute, liniștitoare.
- Coco, zise Eugenia și se uită la coșulețul în care dormea cățelușa ei albă și lățoasă, care nici măcar nu ridică botul; sărmana îmbătrânea și ea, începuse să-și piardă colții și suferea de artrită. Bătrânețea este o javră, adăugă femeia și surâse amuzată de propria glumă.

Oare de ce nu urcase Cissy aici, în livingul unde Eugenia își petrecea majoritatea zilelor?
- Sunt sus, anunță ea cu glas tare, însă când nu primi niciun răspuns simți primul fior, mic, de teamă, pe care-l alungă prompt.

Temerile unei bătrâne, nimic mai mult. Nu auzea totuși pași grăbindu-se pe trepte și nici huruitul liftului vechi care să sosească tocmai din garaj. Eugenia se împinse în brațele fotoliului Queen Anne, își luă bastonul și se simți ușor amețită. Așa ceva nu-i era caracteristic. Se îndreptă apoi cu pași rigizi spre fereastră, de unde putea să vadă strada și orașul care se întindea la poalele dealului. În ciuda unui banc de ceață care plutea lent peste San Francisco, panorama îți tăia respirația de la aproape oricare dintre ferestrele acestei case vechi - o vilă care fusese construită pe coama dealului Mount Sutro la începutul secolului trecut. Clădirea în stil American Craftsman, cu cărămizile, imitația de șindrilă și mortarul ei, se ridica pe patru niveluri deasupra garajului îngropat în coasta dealului, în spatele căreia se afla domeniul Facultății de Medicină. Din camera ei situată la etajul întâi, Eugenia putea zări Golful în zilele senine și bătrâna petrecuse multe ore uitându-se la ambarcațiunile ce traversau apa verde-cenușie.

Dar casa asta veche din Parnassus Heights părea uneori teribil de pustie. O fortăreață cu porți acționate electronic și grădini luxuriante de rododendroni și ferigi. Domeniul ei se învecina cu vastul teren al centrului medical al universității, totuși uneori se simțea izolat de restul lumii.

De fapt, Eugenia nu era singură. Avea servitori, desigur, totuși familia ei părea s-o fi abandonat.

Pentru Dumnezeu, încetează! Nu ești vreo babă părăsită și neglijată. Tu însăți ai ales să trăiești aici, precum o Cahill, așa cum ai fost întotdeauna.

Oare își imaginase clicul broaștei de la parter? Poate îl visase? Deși nu-i plăcea s-o recunoască, în ultima vreme, granița dintre vise și realitate era tot mai confuză și Eugenia nutrea temerea nerostită că ar putea fi în etapele timpurii ale demenței. Doamne sfinte, spera să nu fie așa! În familia ei nu existaseră cazuri de Alzheimer; mama îi murise la nouăzeci și șase de ani, cu mintea încă "brici", înainte de a cădea victimă unui accident vascular cerebral masiv. Totuși în seara asta Eugenia se simțea mai încețoșată ca de obicei. Cu mintea mai puțin limpede.

Privirea îi rătăci spre strada care se întindea dincolo de porțile acționate electric, unde mașina de poliție fără semne distinctive petrecuse o mare parte a zilei. Acum Chevroletul lipsea din locul unde obișnuia să parcheze, imediat în afara petei de lumină albăstruie a felinarului stradal.

Ciudat...

De ce să fi plecat atât de curând după ce practic o acuzaseră că-și ajutase nora să scape de închisoare? Și după toată agitația! Niște polițiști grosolani sosiseră la ușa ei și insistaseră că adăpostea o criminală sau altă prostie similară. Hm! Parcaseră pe stradă, supravegheaseră casa și, bănuia Eugenia, o urmăriseră discret în timp ce Lars o ducea cu mașina la coafor, la partida de bridge și la Cahill House, unde bătrâna făcea voluntariat pentru adolescente și tinere nemăritate care rămăseseră însărcinate și aveau nevoie de un refugiu.

Bineînțeles, poliția nu descoperise nimic. Pentru că era nevinovată. Cu toate acestea, bătrâna fusese iritată.

Privind acum în noapte, Eugenia se simți brusc cuprinsă de frig. Își văzu propria reflexie, imaginea spectrală a unei femei micuțe luminată din spate de razele blânde ale lampadarelor vechi, și rămase surprinsă cât de bătrână părea. Avea ochii ca de bufniță, măriți în spatele lentilelor ochelarilor ce o ajutaseră după operația de cataractă la care fusese supusă cu ani în urmă. Părul cândva roșu ca focul era și acum atent coafat, dar avea o culoare mai apropiată de cea a caiselor. Părea mai scundă cu cinci centimetri, astfel că acum avea abia 1,50 m. Deși lipsită de riduri, fața începuse să i se lase și detesta asta. Detesta că îmbătrânea. Detesta că depășise perioada de vârf a vieții. Se gândise să-și "aranjeze" ochii ori să-și "întindă" fața, ba chiar se gândise la Botox și totuși... de ce s-o facă? Din vanitate?

După toate prin câte trecuse, părea frivol.

Trecuse de optzeci de ani. Și ce dacă? Știa prea bine că nu mai era tânără, genunchii bolnavi de artrită puteau depune mărturie în privința asta, totuși nu era încă pregătită nici pentru o viață asistată la domiciliu, nici pentru un cămin de bătrâni. Nu încă.

Scââârț! Fusese oare sunetul unei uși care se deschidea?

Bătăile inimii i se accelerară.

Acel ultim sunet nu fusese produsul imaginației ei.
- Cissy? strigă din nou și se uită la Coco. Aceasta abia ridicase căpșorul auzind zgomotul, pe jumătate adormită, dar care nu lătrase a avertisment. Tu ești, scumpo?
Cine altcineva putea să fie?

Eugenia era de obicei singură în nopțile de duminică și luni: "însoțitoarea" ei, Deborah, obișnuia să plece din oraș la sora ei; camerista pleca la ora 17:00, iar bucătăreasa Elsa avea două zile libere. Lars termina programul în fiecare după-amiază la ora 18:00, cu excepția cazurilor când Eugenia îi solicita serviciile, iar de obicei pe ea n-o deranja să fie singură, să se bucure de liniște și tihnă. Dar în seara asta...

Folosindu-se de baston, ieși în coridorul ce separa salonul de dormitorul ei.
- Cissy? strigă spre scară.

Se simțea ca o proastă. Oare devenise paranoică odată cu înaintarea în vârstă?

Însă un fior glacial de îndoială îi trecu pe șira spinării, convingând-o că nu era cazul de așa ceva și, cu toate că centrala bâzâia încet, simți în mădulare răceala nopții, ca adâncul apelor Golfului. Ajunse la balustradă, se prinse de lemnul ei de trandafir lustruit și privi în jos, spre parter. În lumina slabă a serii văzu lespezile de marmură lustruite ale pardoselii din hol, masa cu incrustații stil Ludovic al XVI-lea, ca și ficușii și arborii de jad amplasați lângă ușa de la intrare cu geamuri. Așa cum fuseseră mereu.

Însă Cissy nu se zărea nicăieri.

Ciudat, se gândi Eugenia iarăși, frecându-și brațele. Încă și mai ciudat i se părea pasivitatea cățelușei. Deși bătrână și bolnavă de artrită, Coco continua să aibă un auz excelent și era de obicei suficient de energică pentru a mârâi și a lătra din răsputeri la cel mai slab zgomot. În seara asta însă stătea nemișcată în coșulețul ei de lângă sacoșa cu tricotaje a Eugeniei, cu ochii deschiși, dar pierduți în gol. Ca și cum ar fi fost drogată...

Pentru Dumnezeu! Nu era în toate mințile, lăsându-și imaginația fertilă s-o ia razna. Eugenia se mustră energic în gând. Asta era urmarea maratonului de filme Alfred Hitchcock pe care le urmărise în ultimele cinci seri.

Totuși, unde naiba era Cissy?

Scotoci prin buzunarul jerseului ei gros, în căutarea telefonului mobil. Blestemăția nu era acolo. Probabil că-l lăsase pe măsuță lângă andrele.

Când se întoarse către salon, auzi fâșâitul slab al unui pas, atingerea tălpii de parchet.
Foarte aproape.

Aroma unui parfum pe care aproape că-l uitase îi ajunse la nări și-i zbârli firișoarele de păr de pe ceafă.

Inima aproape că-i stătu în loc când privi peste umăr. Zări o mișcare în umbrele de pe holul neluminat, în apropierea dormitorului ei.
- Cissy? repetă Eugenia, dar glasul îi era acum o șoaptă stinsă și teama îi acceleră pulsul. Tu ești, scumpo? Nu-i deloc amuzant...

Cuvintele îi rămaseră în gât.

O femeie, pe jumătate ascunsă în umbre, își făcut, triumfătoare, apariția.
Eugenia încremeni.
Suspendată în timp.
- Tu! strigă ea.

Panica îi sui pe șira spinării și femeia din fața ei zâmbi, un surâs rece și rău ca inima diavolului.

Eugenia încercă s-o ia la fugă, dar înainte de a putea face un pas, femeia mai tânără se repezi, mâinile ei puternice o apucară și strânseră, iar brațele atletice o ridicară de la podea.
- Nu! strigă Eugenia. Nu!

Înălță bastonul, dar blestematul îi căzu din mâini și zăngăni pe trepte în jos. Coco începu, în sfârșit, să latre sălbatic.
- Nu face asta! țipă Eugenia.

Era însă prea târziu.

Într-o secundă, femeia o ridică peste balustradă și o împinse în spațiul deschis în care atârna candelabrul din cristal. Strigând, bătând zadarnic din brațe, auzindu-și cățelușa mârâind, Eugenia căzu în gol.

Într-o secundă avea să se izbească de masa Ludovic al XVI-lea și pardoseala din marmură a holului.

O groază cumplită îi chirci inima când izbi dalele cu un bufnet surd, oribil. Trosc! Durerea îi explodă în cap. Pentru o jumătate de secundă privi în sus, către cea care o atacase. Femeia stătea victorioasă pe palier, ținând-o în brațe pe Coco și mângâindu-i blănița.
- Răzbunarea-i nasoală, nu? rânji femeia.

Apoi, întuneric...

* * *

- Șșș! Biji, ești bine, ai înțeles? Ești bine!

Cissy Cahill se aplecă peste rama țarcului de joacă și-și ridică băiețelul de optsprezece luni. Copilul era roșu la față de plâns, lacrimi îi brăzdau obrăjorii bucălați și năsucul îi curgea șiroaie.
- Of, of, uită-te la tine!

Inima lui Cissy se topi instantaneu și-i sărută creștetul blond, întinzându-se după o batistă și tamponându-i nasul.
- O să fie bine, îți promit, zise ea și-i puse paltonașul și căciulița pe care fiul ei le detesta din toată inima.

Cumva izbuti să-l îmbrace, luă sacoșa cu pamperși și ieși pe ușa clădirii în stil victorian în care locuia de aproape doi ani. Băiețelul fusese iritat toată după-amiaza, probabil că-i ieșeau dințișorii, iar când sosise comanda de pizza, avusese o criză de isterie paroxistică dintr-un motiv necunoscut. Cissy nu înțelegea de ce era agitat. Să fi fost din cauza dinților? Îi era oare prea frig deoarece nenorocita de centrală se oprise? Îi era oare prea cald deoarece îl înfofolise cu o mulțime de hăinuțe? Indiferent care ar fi fost cauza, Cissy era convinsă că nu era nimic serios și țâncul trebuia să accepte situația. Întârziaseră, iar bunica ei avea să se enerveze.
- Prețul pe care-l plătim toți fiindcă suntem familia Cahill, îi explică ea băiețașului.

Încuie ușa și merse către sedanul Acura argintiu care o aștepta pe aleea de acces, cu pizza deja răcindu-se în cutie pe scaunul din dreapta șoferului. Într-o dispoziție la fel de proastă ca până atunci, B. J. țipă și încercă să-și scoată căciula. Cissy îl prinse cu centurile pe scăunelul pentru copii din spate, după care sui la volan. Afară se întunecase și începuse să burnițeze, astfel că luminile orașului erau ușor încețoșate. Cissy privi peste stradă, acolo unde mașina de poliție fără semne distinctive era parcată încă de când auzise știrea că mama ei evadase din închisoare; în mod surprinzător, mașina lipsea acum.

De asemenea, dispăruse și duba TV care stătea ore în șir pe stradă, iar un reporter venise de trei ori la ușa ei ca să-i solicite un interviu. Ca și cum ea ar fi vorbit vreodată cu presa! Cissy se rugase cerului să plece, iar în seara asta ruga îi fusese ascultată.

Perfect!

Nu mai suporta ca ea să fie tratată ca un fel de infractoare când nu comisese nici cel mai mic delict. Nimic! Nu era vina ei că avea ca mamă o jigodie narcisistă și ucigașă - câteva dintre adjectivele cele mai blânde pe care Cissy i le putea atribui Marlei. Din punctul ei de vedere, cu cât nebuna egocentrică de maică-sa stătea mai departe de ea și de B. J., cu atât era mai bine.

Nu mai gândi așa... scapă de gândurile negative... numără încet până la zece... Glasul psihiatrei lui Cissy îi reveni în minte, dar femeia îl ignoră. În seara asta nu avea o stare de spirit predispusă spre iertare și era doar recunoscătoare că poliția n-o urmărea până la reședința Cahill, unde bunica ei locuise de când intrase în familie prin măritiș, cu aproape cincizeci de ani în urmă. Viața lui Cissy era și așa destul de agitată ca să nu mai aibă nevoie și de polițiști. În opinia ei, avusese parte deja de suficientă melodramă și durere cât să-i ajungă pentru două vieți - mulțumită Marlei Amhurst Cahill, o psihopată care se întâmpla să-i fie mamă.
- Da, Biji, aia-i bunică-ta, zise ea cu glas tare, șofând pe străzile din jurul parcului Alamo Square. Bunica Psiho.

Își privi fiul în oglinda retrovizoare; încetase să mai țipe, iar ochii lui rotunzi erau lipsiți de lacrimi. Pentru moment încetase să mai tragă de căciuliță.

Ușurată că accesul de isterie luase sfârșit, femeia îi făcu din ochi.
- Asta era, deci, voiai doar să te plimbi cu mami într-o mașină de clasă, nu-i așa?

Lumina semaforului din față deveni galbenă și ea călcă frâna. Fusese o vreme când ar fi accelerat de câte ori ar fi văzut galben la semafor, dar după nașterea lui Biji devenise un șofer model și o mamă aproape exagerat de protectoare. Cine s-ar fi așteptat?

Stomacul care-i chiorăia și ceasul de pe bord îi reamintiră că întârziase. Grozav! Mai mult ca sigur avea s-o aștepte altă dăscăleală. De parcă n-ar fi avut destule până acum. Era o femeie matură, pentru Dumnezeu!

Privi din nou în oglinda retrovizoare. De data asta verifică traficul din spatele ei, uitându-se după orice urmă a unei mașini de poliție. Nu zări nimic, totuși era ciudat că poliția n-o mai fila acum, ținând seama de faptul că i se instalase lângă ușă imediat după evadarea mamei. Ea știa că, deși detectivii fuseseră amabili, în spatele cuvintelor îngrijorate și surâsurilor răbdătoare se ascundea o permanentă suspiciune.

Ca și cum mama ei ar fi intenționat s-o contacteze.

Ca și cum ea ar fi acordat adăpost unei femei pe care o ura.
- Nici vorbă, șopti Cissy.

Toți mușchii din corp i se încordară brusc. Crescuse cu atitudinea rece, distantă a Marlei, pe care fusese nevoită s-o accepte, așa cum acceptase și faptul că toți din familia ei erau excentrici și insensibili. Pentru a supraviețui, Cissy se răzvrătise, pur și simplu, alegând toate mijloacele posibile.

Însă acum, când devenise ea însăși mamă, nu-și putea imagina să nu se simtă apropiată și legată de un copil. De prima dată când își văzuse fiul, fusese alt om. Viața i se schimbase instantaneu în clipa aceea. Pe toată durata sarcinii, vorbise cu pruncul, frecându-se ușor pe burtă, ba chiar îl poreclise "Juan" pentru că poftea la tacos și la alte preparate mexicane la orice oră din zi sau din noapte. Dar nimic nu se comparase cu senzația pe care o avusese în spital când îl ținuse în brațe și-l auzise scâncind. Da, ei doi formau o echipă. Erau inseparabili.

Așadar, unde era mama ei?
Cum naiba reușise să evadeze?
Se presupune că dintr-o închisoare nu poți evada, nu?
Și ce vei face dacă ea va apărea într-adevăr în pragul locuinței tale?
- Termină cu ideile astea! își spuse cu voce tare.

Nu mai avea nevoie și de alte tensiuni în viața ei. Era suficient că se găsea în primele etape ale unui divorț și că fiul ei se apropia iute de teribila vârstă de doi ani și fusese iritabil toată săptămâna. N-o ajuta nici defectarea centralei. Una peste alta, ultimele șapte zile fuseseră un infern.

Lumina semaforului se schimbă și Cissy șofă neîntrerupt până la Stanyan, după care începu să urce dealul. Tocmai când ataca o serpentină abruptă pe o stradă ce suia Mount Sutro, sună telefonul mobil. Îl scoase din buzunarul lateral al poșetei și văzu numele de pe ecran. Ar fi putut transfera apelul telefonic pe bordul mașinii, ca să nu fie nevoită să-și folosească mâinile, dar numele de pe ecran o făcu să se încrunte.
- Nu în seara asta, zise ea cu glas tare.

N-avea de gând să aibă de-a face cu Jack - ticălosul acela mincinos care o înșelase. Da, încă îi era soț, dar nu pentru multă vreme. Puse telefonul înapoi și se concentră spre strada îngustă care urca pe lângă vechile locuințe elegante, construite cu o sută de ani în urmă și înconjurate de grădini impecabil aranjate. Lângă casa bunicii, apăsă pe telecomandă și încetini când porțile vechi din fier cu acționare electronică scârțâiră, apoi se deschiseră. Opri în fața garajului, apăsă din nou pe telecomandă și, după ce porțile se închiseră în urma ei, se gândi cum avea să-i ducă pe B. J., cutia cu pizza, sacoșa cu pamperși și poșeta în garaj, iar de acolo sus în casă, fără să scape băiețelul sau fără să întindă peste tot brânză topită și sos marinara.
- Ai câștigat, Biji, zise Cissy. Tu o să intri primul.

Își aruncă poșeta în sacoșa mare cu pamperși, pe care o puse pe umăr, și ocoli mașina, ignorând aromele ispititoare de usturoi și pepperoni în timp ce desfăcea centurile fiului ei.
- Tu poți să stai cu străbunica în timp ce eu o să mă-ntorc după pizza.

Își ridică fiul pe același șold cu care obișnuia să închidă portiera automobilului. Își frecă vârful nasului de urechea lui și-l auzi chicotind.
- Haide!

Uneori era o adevărată bătaie de cap s-o viziteze pe Eugenia când personalul reședinței avea seara liberă. Lui Cissy i-ar fi fost mult mai ușor să-și petreacă timpul în vechea ei casă dacă acolo ar mai fi fost cineva care s-o ajute cu copilul. Atunci n-ar mai fi existat problema cinei și nici vinovăția de a-și dezamăgi bunica dacă n-o vizita.

Purtându-l pe B. J., care plescăia din buze doar pentru a se auzi, Cissy merse pe aleea pavată cu cărămizi, printre rododendroni și ferigi înalte ce continuau să picure după burnița care se oprise cu mai bine de o oră în urmă. Clădirea asta veche în care crescuse îi trezea multe amintiri. Poate prea multe. Unele erau frumoase, dar multe nu, dar pereții din cărămidă și mortar, imitația de șindrilă, lucarnele ca niște ochi și frontoanele ascuțite rezistaseră cu bine la două cutremure și generații succesive de Cahill. De peste o sută de ani vila se înălța pe coama dealului Mount Sutro, oferind panorama remarcabilă a orașului și a Golfului. Cissy nu știa dacă o iubea sau o ura.
Haide, termină cu introspecțiile astea, se gândi ea și-și băgă cheia în broasca veche.
- Bunăăă! strigă ea imediat după ce deschise ușa. Scuze c-am întârziat, dar... Oh, Doamne!

Își înăbuși țipătul și se întoarse pentru a-și cruța fiul de imaginea bunicii care zăcea pe pardoseala din marmură, cu capul înconjurat de o băltoacă de sânge.
- Oh, Doamne, Doamne... oh, Doamne! șopti ea.

Dădu drumul cheilor și sacoșei cu pamperși, apoi, continuând să-l apese pe B. J. de corpul ei, bâjbâi în poșetă după telefon. Tremura din tot corpul și degetele îi păreau amorțite.
- E-n regulă, e-n regulă, repetă ea fără să se poată stăpâni, apoi ridică telefonul și tastă 911.

Simțindu-i agitația, Biji începu să plângă. Strângând din dinți, Cissy îl așeză pe bancheta de pe verandă.
- Stai aici numai un minut, iubitule, îi zise ea.
- Nuuu! țipă copilul și începu să coboare, imediat după ce mama lui dispăru grăbită în casă.
- Buni!

Lăsându-se într-un genunchi, Cissy întinse o mână spre gâtul bunicii ei, căutându-i pulsul și continuând să țină telefonul apăsat de ureche. Nu simțea absolut nimic sub buricele degetelor, niciun semn al inimii care să pompeze sânge.
- Oh, Doamne, Buni, te rog, dă Doamne să fie bine...

Tot stomacul i se încleștă și crezu că va vomita dintr-o clipă în alta.
- Suntem nouă-unu-unu, dispeceratul poliției.
- Ajutor! țipă Cissy. Am nevoie de ajutor! Bunica mea!
- Doamnă, vă rugăm să vă spuneți numele și care este urgența.
- A fost... a fost un... un accident. Un accident groaznic. Bunica mea a căzut pe scară! Este rănită. Grav. E sânge peste tot. Doamne Dumnezeule, cred că e moartă! Trimiteți pe cineva, repede. Doamne Dumnezeule! Oh, Doamne, nu-i simt pulsul!
- Ce adresă aveți?
- Trimiteți repede pe cineva!
- Am nevoie de adresă și de numele victimei.
- Este... este... Cissy dictă adresa în timp ce se străduia din nou să găsească pulsul, să audă măcar cea mai slabă urmă de respirație. Pe bunica mea o cheamă Eugenia Cahill. Vă rog, vă rog, trimiteți pe cineva... Repede!

Privi peste umăr, afară pe ușă, și nu-și mai zări băiețașul pe banchetă.
- B. J.! țipă ea, intrând în panică.
- Alo, doamnă, care este numele dumneavoastră?
- Cissy Holt... ăăă, Cissy Cahill Holt. Am sosit aici pentru cină și, Doamne Dumnezeule, am găsit-o pe Buni, și-acum fiul meu... Vă rog, grăbiți-vă!
- Un echipaj a fost trimis spre dumneavoastră. Dacă puteți rămâne cu victima...
- Trebuie să-mi găsesc fiul! Închise și țipă: Biji!

Nu auzi însă niciun glăscior.
- B. J.! Unde ești?

Disperată, Cissy ieși în fugă în bezna serii și în ploaia care începuse din nou să cadă. Nu putea face nimic pentru bunica ei. Eugenia murise, Cissy o știa. Dar fiul ei... Doamne Dumnezeule, unde era? Nu putea să fi ajuns departe. Îl scăpase din vedere doar o fracțiune de secundă.
- B. J.!

Panica îi încleștă sufletul în timp ce căuta pe domeniul cufundat în întuneric. Încercă să-și păstreze vocea calmă, deși pe dinăuntru era înnebunită de griji.
- B. J.? Iubitule? Unde ești?

Se strădui să-și alunge tremurul din glas, să-și camufleze teroarea.
- Biji?

Dumnezeule, unde reușise să dispară atât de repede? Porțile erau încuiate... nu? Le auzise închizându-se în urma mașinii.

Sau nu se închiseseră?
- Nu, șopti Cissy și o luă la fugă pe alee, cuprinsă de un val nou de panică. B. J.! Bryan Jack! Unde ești?

În depărtare se auzi vuietul sirenelor.
- Mai repede, fir-ar a naibii, zise Cissy cu inima bubuind, cu mintea înnegurată de spaimă.

Nu te panica. B.J. este aici, știi bine că-i aici. E la fel de speriat ca tine. Calmează-te. Uită că tocmai ai văzut-o pe bunică-ta moartă, uită că ai fi putut preveni accidentul dacă ai fi ajuns aici la ora fixată, uită că maică-ta, jigodia psihopată, a evadat din închisoare, și GĂSEȘTE-L PE B. J.!

 

Lisa Jackson
Aproape moartă
Editura Meteor Press, 2021
traducere din engleză de Mihai-Dan Pavelescu
 

Citește primul capitol din această carte aici.

Capitolul 2

Nu-i venea să creadă că o făcuse într-adevăr!
Adrenalina îi gonea prin sânge.
Când bătrâna o privise în cele din urmă, aproape că-și pierduse cumpătul, totuși găsise cumva o forță interioară pentru a-și duce la îndeplinire planul.

Acum, când ștergătoarele de parbriz îndepărtau picăturile de ploaie, inima îi bătea de un milion de ori pe minut. Deși se simțea triumfătoare, avu grijă să ridice talpa de pe accelerația Fordului Taurus. Nu-și putea permite să fie oprită pentru depășirea vitezei legale sau să atragă atenția în vreun fel poliției. Nu acum.
Calmează-te. Poți savura totul mai târziu.

Degetele înmănușate i se curbară pe volan, dar nu putea scăpa, nici măcar pentru o clipă, de fiorul de surescitare pe care i-l declanșase omorul și momentul acela, chiar înainte s-o împingă pe bătrână peste balustradă, momentul acela minunat al recunoașterii, când Eugenia dăduse ochi cu ea.

În intervalul acela infim dintre două bătăi de inimă, Eugenia Haversmith Cahill înțelesese că era pe punctul de a-și întâlni Creatorul, că o aștepta moartea. Chiar și așa, javra bătrână probabil că nu se așteptase să se întâmple atât de repede. Crezuse pesemne că va exista o modalitate să discute, să intimideze ori să-și cumpere scăparea.

Ghinionul ei.

Surâzând mulțumită, femeia activă aerul cald pentru a sufla pe interiorul geamului și a evapora condensul, în timp ce privea prin parbriz la stopurile strălucitoare ale micului BMW sport ce gonea în fața ei, strecurându-se prin trafic, trecând de pe o bandă pe alta, cu motorul mugind. Bagă mare, idiotule, își spuse ea. Să vezi cum o să-ncasezi o amendă.

Își aminti oroarea de pe chipul bătrânei când fusese ridicată peste balustradă. Da, Eugenia se luptase și țipase, dar nu fusese în stare să se salveze. Trupul mic i se izbise de pardoseala dură din marmură cu un zgomot surd, dezgustător și în același timp satisfăcător, care se suprapusese peste trosnetul oaselor.

Femeia deschise radioul și fredonă alături de Sheryl Crow un cântec vechi. Hotărâtă să nu depășească viteza legală, trecu podul ce se întindea peste apele întunecate ale Golfului și urmă șirul constant de stopuri de automobile spre Oakland.

Simțindu-se încă ușor paranoică, verifică de câteva ori oglinda retrovizoare pentru a se asigura că nu era urmărită.

Nu avea de gând să se lase prinsă. Nu deocamdată. Avea încă multe de făcut, multe de realizat. Mijind ochii în fața farurilor reflectate în oglindă, nu văzu nimic anormal, niciun fel de lumini stroboscopice care ar fi anunțat că un echipaj de poliție era pe urmele ei.
Pentru numele lui Dumnezeu, nu te urmărește nimeni! Nu știe nimeni ce-ai făcut.
Relaxează-te!
Ai scăpat! Iar polițaii... sunt niște imbecili.
Nu uita asta.

După ce ajunse pe latura estică a Golfului, porni spre nord, către Berkeley, și se mai calmă puțin. Încetă să mai strângă volanul cu disperare și nu mai era la fel de agitată, nici la fel de temătoare, nici la fel de surescitată. Expiră prelung și liniștitor în timp ce șofa prin suburbii spre Wildcat Canyon, unde populația densă lăsa loc bungalourilor mici și străzilor liniștite și mărginite de arbori. O singură dată, înainte de a vira de pe șosea spre căsuța pe care o închiriase, se mai uită în oglinda retrovizoare. Pentru siguranță maximă, viră de două ori consecutiv la dreapta, privind cu atenție în urmă. După aceea, satisfăcută că nu era filată, intră cu spatele pe aleea de acces la o căsuță cu două dormitoare pe care o închiriase sub un nume fals. Își aminti cum îi întinsese agentei de leasing actul de identitate fals și-și mușcase buza neliniștită, convinsă că va descoperi că permisul auto din statul Oregon era fals. Dar, după ce verificase pe computer extrasul de credit și istoricul joburilor Elysei Hammersly cu domiciliul în Gresham, statul Oregon, și acceptase un cec, agenta îi înmânase cheile. Superb! Acum îi plăcea să se gândească la ea ca fiind Elyse. Păi da, era Elyse. De ce nu? Era perfect!

Chicotind în sinea ei, opri mașina. Bungaloul se încadra în tipul de case de după al Doilea Război Mondial, cu două dormitoare mici, o singură baie, un living, o sufragerie nedecomandată, o bucătărioară și scară ce ducea la cea mai importantă caracteristică a casei: subsolul. Un subsol cu dotări speciale.

Subsolul era locul unde casa aceasta, asemănătoare cu toate celelalte de pe stradă, devenea interesantă. Și perfectă pentru ce avea Elyse nevoie.

Acum însă avea întâlnire cu noua ei musafiră.
Marla Amhurst Cahill.

Sau, așa cum îi plăcea să se gândească la femeia pe care o ajutase să fugă, Marla Dispăruta sau Marla Evadata. Desigur, ea n-avea să recunoască așa ceva față de noua ei "colegă de cameră" enervantă.

Săptămânile dinaintea evadării propriu-zise fuseseră tensionate și cele două femei comunicaseră prin intermediul câtorva persoane. Elyse n-o vizitase niciodată pe Marla în închisoare. Nu-i telefonase niciodată. Cei care transmiseseră mesaje nu știuseră nimic despre planul lor și nici nu-i știuseră numele. Elyse simțea că anonimatul ei era sigur. Pentru orice eventualitate, strânse scurt din pumni ca să-i poarte noroc și-și adună forțele pentru confruntarea pe care o considera inevitabilă.

Deși plănuiseră evadarea timp de doi ani și totul se desfășurase fără greșeală, Marla, ca întotdeauna, nu era mulțumită.

Uneori Elyse se întreba dacă merita efortul.
Bineînțeles că merită! Miza este de milioane de dolari! Nu uita asta!

Punându-și cureaua poșetei pe umăr, femeia coborî din mașină și o încuie. Continua să fie nervoasă și privea într-o parte și alta, cercetând colțurile garajului, pubela de gunoi și veranda lungă, așteptându-se cumva la ambuscada unor agenți FBI care să fluture legitimații și să-și îndrepte pistoalele spre ea.
N-o lua razna! Ai reușit.

Merse cu pas iute pe aleea din beton năpădită de iarbă, către veranda din spate, unde o clematită, acum fără frunze, se contorsiona ca o frânghie peste streșini. Bâjbâi cu cheile până o găsi pe cea dorită și o băgă în broască.

Clic!

Cheile de pe inel zornăiau și o călcau pe nervi, dar găsi cheia de la a doua încuietoare, pe care trebui s-o apese și s-o hâțâne puțin înainte ca limba metalică a zăvorului vechi să iasă din locaș. Femeia împinse cu umărul ușa și o întâmpinară izurile de mucegai și aer stătut. Își notă în minte să cumpere dezodorizante de cameră, deoarece căsuța nu fusese locuită de opt luni. Poate că exista o cale prin care s-o convingă pe Marla să-și miște fundul și să folosească mopul și detergenții. Desigur, nu era vorba de faptul că Marla nu făcuse așa ceva în casa ei mare, ci mai degrabă că era încă paranoică și se temea să nu fie văzută de cineva.
- N-o să mă mai întorc niciodată acolo, îi spusese ea lui Elyse. Niciodată. N-au decât să mă omoare.

Și Elyse o crezuse.

Acum încuie ușa, scoase din poșetă o pungă albă și lăsă poșeta din piele pe palier. După ce urcai câteva trepte, ajungeai la bucătărie unde picura un robinet defect, iar un ceas mural de modă veche ticăia încet. Pe ea n-o interesa însă interiorul. După ce mai verifică o dată că închisese ambele încuietori, coborî scara ce scârțâia în subsolul ce părea veșnic umed și mirosea a mucegai. Plafonul era scund, astfel că cineva mai înalt ar fi trebuit să se aplece în dreptul grinzilor și Elyse găsise destule pânze de păianjeni în colțurile întunecate.

Simțea că o furnică toată pielea, deși locul era perfect pentru scopurile lor.

Trecu pe lângă mașina de spălat rufe ruginită și se apropie de peretele îndepărtat al subsolului umed. Peretele acela nu era însă ceea ce părea. În cursul ultimei jumătăți de secol, unul dintre proprietarii bungaloului construise un perete fals într-un colț al pivniței, creând un spațiu pentru un beci secret de vinuri. Construcția în sine părea însă stranie, deoarece subsolul era prea umed și rece ca să creeze atmosfera potrivită pentru orice fel de băuturi.

Elyse nu folosea însă spațiul pentru a-și ascunde sticlele de Pinot Gris, Chardonnay sau Merlot.

Peretele fals cu rafturi prăfuite și ușa camuflată era o ascunzătoare perfectă, dacă nu pentru lădițe cu vin, atunci cel puțin pentru o evadată dintr-o închisoare de minimă securitate.

Grijulie să nu facă prea mult zgomot, în eventualitatea că Marla dormea, Elyse ciocăni ușor în partea laterală a raftului. Probabil că femeia era epuizată după încordarea nervoasă creată de plănuirea și executarea evadării.

Elyse așteptă o secundă, după care apăsă o manetă secretă. Cu un clic, zăvorul se deschise și împinse o secțiune a rafturilor în odăița din spate.
- Hei, șopti ea, am venit.

Intră în camera fără ferestre, luminată acum doar de lumina albăstruie pâlpâitoare a televizorului și a unei veioze mici de lângă pat. Interiorul era spartan; pereții erau lipsiți de tablouri și singurele piese de mobilier erau un scaun, un pat, noptiera și comoda pe care stătea televizorul.

Marla abia dacă ridică ochii în semn de salut.
Dumnezeule, era prost dispusă!
Grozav!

În mod evident, euforia evadării se risipise.
- Chiar te uiți la așa ceva? întrebă Elyse, recunoscând un reality show la modă pe ecranul televizorului care avea sonorul oprit.

Marla nu-i răspunse, ci doar îi aruncă o privire extrem de grăitoare. În închisoare femeia devenise fascinată de tot felul de emisiuni TV bizare.
- Îmi place. Este escapism, răspunse ea și oferi o urmă de surâs în care vechea și secretoasa Marla ieși la suprafață pentru o secundă.
- În regulă, cum vrei tu. Mă gândisem însă că ai vrea să ieși de aici.
- Și unde să mă duc?
- Sus, în casă.
- S-ar putea să mă vadă cineva, zise ea pe un ton care sugera că Elyse era o imbecilă.
- Poți să stai cu jaluzelele trase, dar cel puțin... cel puțin, n-ar fi ca...
- O celulă? întrebă Marla, abia mișcând buzele.
- Da, ca o celulă. Mâine o să aduc detergenți și o s-o punem la punct. Este deja mobilată.

Marla pufni dezgustată și cu ochii minții revăzu un grup de persoane închise într-o casă fără ferestre. Cel puțin cu ele putea stabili o legătură.
- Ți-am adus ceva de mâncare. Elyse îi întinse punga albă de hârtie. Un hamburger pe care l-am cumpărat înainte de a merge la vilă. Îmi pare rău că s-a răcit, dar n-am vrut să mă mai opresc după aceea.
- La vilă?

Marla păru brusc interesată, dar nu de mâncare.
- Da, casa de pe Mount Sutro. Elyse se apropie de scaun și se aplecă pentru a-i șopti la ureche: În seara asta am omorât-o pe Eugenia. Exact cum am plănuit. Doamne... a fost... perfect! M-a și recunoscut, javra bătrână.
- Ai omorât-o pe Eugenia? Pe ea mai întâi? Marla ignoră punga pe care o avea în poale și o fixă cu privirea pe cealaltă femeie. Nu așa am stabilit.
- Hei! S-a ivit ocazia perfectă, da? Și am scăpat de ea. Nu văd ce contează când sau cum o să moară, atât timp cât o să moară!
- Ești o...
- Să nu mai aud niciun cuvânt, o avertiză Elyse. Mi-am riscat viața pentru tine, așa că cel puțin ai putea fi curioasă cum a fost, sau să zici "mulțumesc", ori "bună treabă", dar niciodată - ai auzit? - să nu-mi vorbești de sus. Nu accept așa ceva.
- Mi se pare mie sau suntem cam irascibile? întrebă Marla încet.
- Da, suntem. Amândouă suntem!

Marla își destinse chipul.
- Bine, rosti ea lent. N-am vrut să mă răstesc la tine, dar m-am săturat să stau închisă aici.
- Lucrurile se vor schimba în curând.
- Nu îndeajuns de curând.

Cu un gest de frustrare, Elyse își îndepărtă o șuviță de păr de pe față. Asta era marea problemă cu Marla - era aproape tot timpul prost dispusă.
- Bun, îmi pare rău, ar fi trebuit să-ți spun, dar a trebuit să acționez rapid când am aflat că Eugenia va rămâne singură în casă. La naiba, să știi că nu-i ușor!
- Nici pentru mine nu-i ușor. Eu sunt cea care a fost în închisoare și acum... acum aici.
- Știai foarte bine că pentru o vreme va trebui să stai ascunsă.

Marla se încruntă, dar - slavă Domnului! - n-o contrazise.
- Cred că am nevoie pur și simplu de ceva timp să mă adaptez.
- Da, normal, asta-i valabil și pentru mine. Haide, dă-i drumul, mănâncă și uită-te la... Aruncă o privire spre televizor. La ce te uitai.
- Arest la domiciliu.
- Perfect!

Marla râse și ea de ironia titlului.
- O să mă-ntorc mâine sau poimâine, când o să fiu liberă, și-o să aduc niște chestii pe care le putem folosi ca să te deghizezi. După aceea poți încerca să ieși din casă. Ce zici?
- N-ar fi rău, încuviință Marla și serialul se întrerupse pentru o reclamă la bere. Când vii data viitoare, ai grijă ca mâncarea să fie măcar călduță.
- Bine.

Elyse părăsi casa, întrebându-se de ce naiba se încurcase cu jigodia asta.
Pentru bani, ai uitat? Averea Cahill? Mai rezistă un pic. Femeia asta este biletul tău spre bogăție.
Dar ai dreptate: este o jigodie de clasa întâi.
Obișnuiește-te.

* * *

Cu inima cât un purice, Cissy își căuta fiul de optsprezece luni. Doamne, te rog, să nu se fi întâmplat nimic! Te rog!
- Biji? Scumpule, unde ești?

Cissy alergă pe domeniul casei bunicii ei speriată la culme, o duzină de scenarii oribile fulgerându-i prin fața ochilor. Privi peste tufișuri, scotocind în beznă. Inima îi bubuia în piept de groază și acum începuse să plouă cu adevărat.

Și dacă nu-l putea găsi?
Dacă se strecurase cumva printre barele porților?
Era atât de micuț... atât de neștiutor.
Te rog, Doamne, să nu i se fi întâmplat nimic!
- B. J.?
Unde sunt nenorociții ăia de polițai? Ar fi putut s-o ajute!

Timp de două zile stătuseră pe urmele ei și... slavă cerului! Văzu primele lumini pâlpâitoare, strălucind roșu și albastru, mai jos pe deal. Sirenele se auzeau tot mai aproape când își zări fiul pitit sub o azalee.
- Of, B. J.!

Călcă fără să-i pese prin bălțile reci din curte și-l luă în brațe, strângându-l la piept. Băiețașul era murdar. Și se agăța de ea. Și plângea. Căciulița i se deplasase într-o parte, pe o ureche, strânsă ca un laț în jurul gâtului. Cissy o descheie și i-o scoase. Copilul era în siguranță. În siguranță. Îi inspiră adânc aroma specifică și-și înghiți nodul care i se ridicase în gât.
- Biji s-a speiat, rosti fiul ei tremurându-i în brațe.
- Și eu m-am speriat, dragostea mea.

Îl sărută pe creștet, acum umed, și-l ținu lipit de pieptul ei. Lacrimile îi ardeau interiorul pleoapelor la gândul că l-ar fi putut pierde.
- Acum însă ești bine. Mami e aici. Totul va fi bine!

Cissy merse la poartă, tastă un cod pe consola electronică și, tocmai când porțile începură să se deschidă, prima mașină de poliție - un Cadillac vechi cu girofarul montat pe bord - vui în sus pe deal și se opri printr-un derapaj controlat astfel încât să blocheze calea de acces pe domeniu. A doua mașină, un echipaj de patrulare, găsi un loc de parcare pe strada aglomerată. Era urmată de o mașină de pompieri și de o ambulanță care înaintau mai încet pe drumul îngust și șerpuit.
- A venit cavaleria grea, îi spuse Cissy fiului ei, deși nu-i plăcea deloc primul vehicul care aducea cu o ambarcațiune.

Îi trezea amintiri pe care nu dorea să le reînvie, amintiri din altă perioadă rea a vieții ei, petrecute cu zece ani în urmă, evenimentele oribile ce o duseseră pe Marla la închisoare.

Când primul polițist coborî de la volanul Cadillacului, Cissy simți un gol în stomac. Bărbatul acela nu trebuia nici să-și arate legitimația, nici să-și rostească numele. Îl cunoștea, deoarece detectivul Anthony Paterno condusese investigația ce dusese la condamnarea Marlei. Fața lui prelungă, ca a unui copoi, părea acum brăzdată de alte riduri, iar în părul des se vedeau mai multe fire sure, dar în rest el, ca și mașina lui, se schimbase prea puțin.
- Dumneata ești Cissy, rosti polițistul.
- Da. El este fiul meu, B. J.... ăăă, Bryan Jack. Haide! Pe-aici! Se uită pe lângă Paterno, spre paramedici. Poate că Buni mai are o șansă, adăugă ea, simțind o umbră de speranță, deși era convinsă că era prea târziu.

Ținându-l strâns pe B. J., ca și cum ar fi crezut că-l poate pierde din nou, porni cu pas iute pe aleea pavată cu cărămizi, spre ușa din față. Paterno și partenera sa, o femeie înaltă cu aer bărbătesc, ochelari simpli și părul tuns scurt, o urmară îndeaproape, cu paramedicii și pompierii la numai câțiva pași după ei.
- Stai aici, zise Paterno arătând o banchetă de pe verandă, în timp ce partenera lui, care se prezentase ca fiind Janet Quinn, pătrunse pe ușa deschisă. Ce s-a-ntâmplat?
- Nu știu, n-am fost aici când a căzut... Doamne Dumnezeule!

Cissy înghiți un nod uriaș care i se pusese în gât și-l legănă pe B. J. la piept.
- Mami tristă, zise B. J. și femeia încuviință din cap.
- Foarte tristă.
- Mami plânge?
- Poate că da.

Ea surâse printre lacrimi și-l sărută pe căpșor. Ferindu-și fiul de ușa deschisă, nu încercă să se uite în holul de la parter. Văzuse destul.

Doi paramedici cu echipamente se grăbiră înăuntru, trecând pe lângă ea.
- Cu grijă, rosti Paterno în urma lor, poate că aici s-a comis o crimă.
- Am înțeles, zise unul dintre ei, dar acum dați-vă, vă rog, la o parte și lăsați-ne să lucrăm. Oh, la naiba'... e moartă deja!

Toate speranțele lui Cissy se năruiră.
- Nu mai avem nimic de făcut decât s-o trimitem la morgă, rosti al doilea paramedic, atât de lipsit de emoție, încât lui Cissy i se tăie răsuflarea.

Asta era bunica ei, pentru Dumnezeu! Nu era un corp oarecare, necunoscut, nerevendicat, neiubit! Femeia despre se vorbea era Eugenia Cahill, o femeie micuță, inteligentă și plină de viață care condusese corporații, participase la concursuri de bridge și făcuse parte din consiliile... Doamne, ce mai conta din ce consilii făcuse parte? Murise.
- Nu există semne de pătrundere prin efracție, anunță Quinn. Verificăm să vedem dacă motivul a fost jaful.

Pe verandă, Cissy se întoarse cu spatele la drama dinăuntru. Totul i se părea suprareal și, continuând să-și țină fiul în brațe, privi ploaia care se revărsa din cerul serii și-și dădu seama pentru prima dată că n-avea să-și mai revadă niciodată bunica vie. Clipi repede, oprind alte lacrimi. Chiar dacă între ele nu existase o relație plină de afecțiune, ba chiar existaseră destule conflicte și nemulțumiri de durată pe când Cissy fusese adolescentă și locuise aici, totuși o iubise pe Eugenia, care era singura ei rudă, cu excepția unui unchi și a unei mătuși ce trăiau în Oregon și a altui unchi internat într-un sanatoriu de boli mintale. În mod clar, Eugenia îi era ruda cea mai apropiată, alături de James, fratele ei vitreg.
Mai este și Marla. Ai uitat de ea? Mama ta? Afurisita care a evadat din închisoare. Și pe ea trebuie s-o pui la socoteală.
Și cum stau lucrurile cu Jack?

Nu voia să se gândească în clipa asta la păduchele ei de soț. Îndrăzni să arunce altă privire spre interiorul casei și văzu un paramedic clătinând din cap. Cissy simți un nod în gât. Din secunda în care o zărise pe Eugenia în balta de sânge, știuse că murise, dar confirmarea acelei bănuieli o izbi acum din plin.

Paterno apăru dinăuntru.
- Bunica dumitale...
- Știu.

Cissy tremura pe dinăuntru, însă izbuti să-și păstreze un soi de calm. Mintea îi gonea în zeci de direcții, dar se strădui să se concentreze asupra detectivului cu chip sobru și ochi negri.
- Dar de ce... vreau să zic, știam că dumneata lucrezi la Omoruri. Cum de ai venit așa prompt? Pricepu înainte ca bărbatul să-i răspundă. Ah, am înțeles. Are legătură cu mama, nu?
- Am dori s-o găsim.

Cissy se cutremură când se gândi că Marla Amhurst Cahill era în libertate. Deși nu dorea să tragă o concluzie pripită, părea o coincidență cam mare ca bunica ei să cadă pe scară la numai câteva zile după evadarea Marlei.

Despre mama ei se puteau spune multe, dar un lucru era sigur: era inteligentă. Și vicleană. Dar ar fi fost de-a dreptul prostesc să revină aici. Mașina poliției fusese pe stradă, în apropierea porților... Sau nu? Eugenia se plânsese ieri de prezența polițiștilor, dar în seara asta mai fuseseră aici?

Simți un gol în stomac.
- Atunci de ce a durat așa mult să ajungeți aici? Credeam că cineva fila casa. Buni zicea că doi polițiști aveau mașina parcată pe stradă.
- Da, încuviință Paterno, am avut aici un echipaj, dar a fost chemat în altă parte.
- "Chemat"?
- S-au raportat împușcături chiar pe strada asta, ceva mai jos.
- Exact atunci când bunica mea a căzut pe scară? întrebă neîncrezător Cissy.

O coincidență? Eugenia moare la scurt timp după ce Marla evadează, iar polițiștii trimiși să-i supravegheze casa sunt trimiși brusc altundeva?
- Și l-au găsit pe cel care a tras? întrebă ea.

Pe chipul prelung al lui Paterno nu se putea citi nimic.
- Nu încă.
- Dar când s-a-ntâmplat?
- Acum o oră.
- O oră... Inima începu să-i bată mai repede odată cu înmulțirea coincidențelor. Buni nu era moartă de mult timp. Era... era... Glasul lui Cissy se frânse. Era caldă, când i-am căutat pulsul...
- Cum ai intrat?
- Am cheia mea, răspunse sec Cissy.

Îi venea încă greu să proceseze toate cele întâmplate. Paterno se uită la B. J..
- De ce nu aștepți în mașină? Acolo este cald și uscat. S-ar putea să mai avem niște întrebări, iar până atunci casa va fi considerată locul crimei".
- Dar ea a căzut pe scară. Unde-i crima?

Femeia înțelesese însă deja ce sugera detectivul și posibilitatea aceea, ca mama ei să fie cumva implicată, îi întorcea stomacul pe dos. Așa ceva nu putea fi adevărat. Și totuși, iat-o pe ea însăși: stând pe picioare ca de plastilină și simțindu-se aproape ca și cum ar fi avut o experiență extracorporală.
- Mai era cineva în casă cu ea? întrebă Paterno, îndepărtând-o ușor de verandă.

Cissy simți ploaia curgându-i pe ceafă și grăbi pasul spre mașină.
- Nu... adică, nu cred.

Când ajunseră la Acura, B. J. îi scânci în brațe și ea îi șopti la ureche.
- Da, iubitule, e-n regulă. Șșș.

Paterno deschise portiera din dreptul șoferului și dinăuntru o întâmpinară mirosurile de roșii, oregano și usturoi. Cissy își trase scaunul înapoi și se așeză la volan cu băiețelul în brațe, în timp ce polițistul se urcă pe locul din dreapta și călcă pe capacul cutiei de pizza. Își ridică pantoful prea târziu.
- Scuze!
- Nu contează.

De fapt, în clipa asta absolut nimic nu mai conta. Cissy se simțea amorțită pe dinăuntru. De fapt, nu-i păsa de nimeni și de nimic cu excepția copilului ei.

Din fericire, B. J. era încântat de locul în care se afla și "șofa" de zor, trăgând cu ambele mânuțe de volan.

Stând cu picioarele desfăcute de o parte și cealaltă a cutiei turtite de pizza, Paterno scoase din buzunarul paltonului un pix și un carnețel.
- Aduceai cina bunicii dumitale?

Cissy aprobă din cap.
- De obicei o vizitez duminica, pentru că atunci rămâne singură. Eu vin întotdeauna cu mâncare, îi pregătesc ce cred eu c-o să-i placă și după ce mâncăm, ne uităm la vreo emisiune la televizor - Vrei să fii milionar sau Wheel of Fortune, cu Coco și... Se opri brusc și-l privi pe detectiv. Unde-i cățelușa?
- Poftim?
- De obicei, Buni stă singură, doar cu Coco, cățelușa ei albă și lățoasă, pe care o adoră realmente. Acum n-am văzut-o în casă, iar asta-i foarte ciudat. Bunica o ia peste tot. Practic sunt inseparabile.

Se uită prin curte, ca și cum Coco s-ar fi strecurat, cine știe cum, pe ușa din față.
- O s-o găsim, încuviință Paterno, dar scrise ceva în carnețel. O atinse apoi pe braț și rosti: Ziceai așadar... că vă uitați împreună la televizor...
- În seara asta urma să mâncăm pizza, fiindcă eu întârziasem.

Cissy își coborî privirea spre cutia albă turtită și nu-i venea să creadă că, practic, cu nici jumătate de oră în urmă, își făcea griji că va trebui să explice de ce nu avusese timp să pregătească ceva ce Eugeniei i-ar fi plăcut mai mult decât o pizza cumpărată de la Dino's. Acum se afla în mașină cu un polițist în care nu avea încredere, iar bunica ei era moartă. Își drese glasul și se strădui să-și organizeze gândurile.
- De obicei, eram doar noi trei, explică ea, bunica, Biji și cu mine. Deborah, femeia care practic e însoțitoarea ei și... ăăă, știi, nu-i de fapt o "infirmieră". Schiță în aer ghilimele. Buni n-ar fi niciodată de acord cu așa ceva, dar are o însoțitoare. Deborah este liberă în zilele de duminică și luni, iar camerista, Paloma, pleacă mi se pare pe la cinci după-amiaza. Elsa, bucătăreasa, lucrează numai - of, Doamne! - de luni până vineri, dacă Buni nu are musafiri... și... și... ah, da, Lars, șoferul, lucrează până la... nu știu... Până la cinci? Până la șase? Ceva de genul ăsta, numai dacă bunica nu are nevoie de el și atunci se înțeleg cumva.

Încerca să rămână logică și ordonată, dar își dădea seama că era dezlânată.
- Așa că atunci ne uităm la vreo prostie la televizor și... și... of, la naiba!

Începu să plângă din nou, după care, dezgustată de sine, își șterse furioasă lacrimile.
- Mami? întrebă B. J. și-și întoarse capul s-o privească.

Cissy izbuti să-i zâmbească.
- Mami e bine.

O minciună sfruntată.
- Putem pleca acum? îl întrebă pe detectiv.

În fața porții apăruse un alt vehicul, cu echipa de criminaliști, care blocă aproape complet accesul pe domeniu. Prin porțile deschise, vedea că unii vecini ieșiseră pe stradă și se adunaseră sub ramurile întinse ale unui stejar mare. Cissy oftă, apoi oftă încă o dată când duba unui post TV vui în sus pe deal și parcă neregulamentar la câteva case mai jos.
- Din ce în ce mai bine, murmură ea.
- Vă pot duce eu acasă, se oferi Paterno, dar din păcate va mai dura. Ar fi util dacă mi-ai putea da o listă cu cei care lucrează aici. Numele și adresele.
- Nu le am la mine, dar Buni le are. Eu am două numere de telefon în agenda telefonului. Deborah și Lars. Nu le știu pe restul, dar pe laptopul de acasă am numerele unora dintre prietenele ei.
- Orice îmi poți face rost este util.

Cissy își luă telefonul din poșetă, derulă prin lista de contacte și apoi îl anunță:
- Deborah Kropft, uite-o!

Dictă numărul, apoi trecu mai departe:
- Și Lars Swanson. Știam că-l am, pentru că uneori ne mai duce pe mine și pe Biji. Îi dictă și numărul acela. Numele de familie al Palomei este Perez și cred... cred că locuiește în Oakland. Pe soțul ei îl cheamă Estevan. Mai există o cameristă, Rosa, care a lucrat mulți ani pentru Buni, dar cu întreruperi. Numele ei de familie este Santiago. Nu știu unde locuiește, dar cred că Buni are toate datele în bibliotecă. Lângă telefon. Într-o agendă, nu pe un computer... Ea își folosea rar computerul...

Dumnezeule, o lua din nou razna!
- O să verificăm. Mulțumesc.
- Acum putem pleca?
- Nu încă, dar în curând. Îți promit, o asigură Paterno solemn. Revin în câteva minute, iar după aceea, dacă o să mai am întrebări, o să telefonez sau o să-ți fac o vizită, sau, dacă îți este mai ușor, poți veni la secție.
- Realmente, nu mai am nimic de adăugat și, chiar, trebuie să-mi duc băiatul acasă.
- Știu și o să mă grăbesc.

Detectivul ieși din mașină și-și întoarse atenția către cineva care apăruse din mașina criminaliștilor. Împreună, cei doi merseră cu pas grăbit pe aleea de cărămizi, care era acum plină de polițiști și paramedici. Era imposibil ca Paterno să-i ducă personal cu mașina acasă. Trebuiau să găsească o modalitate prin care să deblocheze ieșirea din curte. Deocamdată însă se părea că era captivă aici, ceea ce era extrem de neplăcut.
- Asta e, băiete, i se adresă ea lui B. J. Nu pot să fac altceva. Se pare că vom fi doar noi doi. Ce părere ai dacă am mânca în mașină?
- Biji conduce.
- Hmm. Mai târziu.

Copilul începu să plângă când Cissy îl ridică din poală, dar ea ignoră apropierea unui nou acces de isterie, îl prinse cu centura în scaunul din dreapta, scoase mai multe șervețele din torpedo și deschise cutia cu pizza.

Luă dinăuntru o bucățică și o întinse băiețelului, ale cărui plânsete încetară imediat. Ieri, Cissy și-ar fi făcut griji să nu păteze scaunele tapisate cu piele, dar în seara asta înțelegea că ele nu însemnau mare lucru. Sosul de roșii sau bucățile de mozzarella puteau fi șterse. Bunica ei nu avea să se mai plângă niciodată din cauza petelor.

În timp ce B. J. luă o bucățică de pepperoni, pe care o examină cu atenție înainte s-o bage în gură, femeia privi afară prin parbrizul ud de ploaie, spre vila veche. Pereții din cărămidă și imitație de șindrilă se ridicau patru niveluri deasupra garajului din subsol, care era flancat de rododendroni, azalee și ferigi ce tremurau acum sub vânt, îngreunate de apă. Ferestrele primelor două niveluri erau luminate - petice calde de lumină ce dezmințeau oroarea dinăuntru. Își ridică după aceea privirea spre al treilea nivel și fereastra fostei ei camere, locul unde își petrecuse majoritatea anilor mizerabili de adolescență.

Pe atunci detesta să locuiască în oraș și prefera ranch-ul. Situația se schimbase, bineînțeles.

Poate că Cissy ar fi trebuit să se mute înapoi, așa cum sugerase bunica după ce-l dăduse afară pe Jack, însă ea nu dorise să renunțe la independența ei. În plus, vila asta uriașă și întinsă nu-i trezea amintiri așa grozave.

Acum Buni era moartă.

Gâtul i se încleștă dureros. Întreaga ei viață părea să se năruiască. Mama ei evadase din închisoare, bunica ei murise, soțul... Nu, nici prin cap nu-i trecea să mai revină aici. Se uită la băiețașul ei, care mesteca fericit pepperoni, și rupse o bucată de crustă cu brânză. I-o întinse lui B. J., care o luă încântat, strivind-o în pumnișor.

Era atât de pierdută în gânduri, încât nu văzu o umbră trecând pe lângă mașină și nu-și dădu seama că cineva privea prin geamul portierei ei până nu auzi bătaia degetelor în sticlă. Tresări, se întoarse brusc, aproape scăpând restul de pizza pe volan și-l văzu pe Jack Holt privind înăuntru.
- Doamne! murmură ea, cu inima bătându-i sălbatic, după care vorbi cu glas tare: B. J., ia uite cine-a venit.

Ei înseși nu-i venea să creadă.
- E tăticul tău.

 

Lisa Jackson
Aproape moartă
Editura Meteor Press, 2021
traducere din engleză de Mihai-Dan Pavelescu
 

Citeşte al doilea capitol din această carte aici.

Capitolul 3

Ultimul lucru de care avea nevoie Cissy acum, cu adevărat ultimul, era prezenţa celui care avea să fie în curând fostul ei soţ. Fără chef, coborî geamul portierei. Purtat de o rafală de aer spălat de ploaie, izul de after-shave al bărbatului pătrunse înăuntru însoţit de o mulţime de amintiri nedorite. Deşi tulburată, îi văzu totuşi umbra de barbă nerasă de câteva zile ce-i acoperea maxilarul energic şi intensitatea ca de laser a ochilor albaştri.
- Eşti bine? o întrebă el.

O întrebare idioată.
- Ţi se pare că arăt bine? replică Cissy, apoi clătină din cap, străduindu-se să nu plângă. Nu, nu sunt bine.

Nu avea să-şi piardă stăpânirea de sine, în niciun caz în faţa lui.
- E... Buni... Ea... ea... Jack, a murit!

Glasul i se frânse când rosti ultimul cuvânt şi se admonestă în gând pentru asta.
- Ciss, murmură bărbatul şi ea se simţi atât de tulburată, încât simţi nevoia să-şi ferească ochii.
- Ta-tiii!

Braţele micuţe ale lui B. J. se ridicară mult, dorindu-şi ca tatăl lui să se întindă prin geam şi să-l prindă. Sosul marinara i se întinse pe faţă, pe cotieră şi pe scaun.
- Ce faci, voinicule? zise Jack, în timp ce copilul agita disperat braţele în aer. Ia stai aşa...

Ocoli iute maşina, deschise portiera din dreapta şoferului şi, ignorând sosul şi grăsimea ce-i acopereau fiul, îi desfăcu centura şi se aşeză pe scaun.
- Eşti într-un hal fără de hal, îi spuse, iar Biji, trădătorul mic, chicoti şi-şi arătă toţi cei treisprezece dinţişori.
- Ta-tiii! repetă el şi chipul îi străluci de încântare.

Migrena lui Cissy se accentuă.
- Îmi pare rău de Eugenia.

Jack o atinse pe umăr şi femeia se încordă. Bărbatul părea sincer, însă fusese mereu capabil să joace rolul prietenului atent, al logodnicului romantic sau al soţului iubitor dacă îşi dorea.

Cissy nu se lăsa păcălită de interpretarea lui. Îl cunoştea prea bine şi mai ştia cât de jalnic de uşor o fermeca. Chiar şi acum când suferea şi era asaltată de vinovăţie, continua să simtă legătura aceea ridicolă bărbat-femeie care fusese dintotdeauna parte din relaţia lor. Lua-l-ar naiba, cu cămaşa lui cu gulerul larg desfăcut, cu părul des şi zburlit şi cu gropiţele care se adânceau când surâdea! Problema era că Jack Holt era afurisit de chipeş pentru propriul lui bine. Şi pentru binele ei, Cissy ar fi trebuit să ştie asta şi să nu se încurce cu el. Fusese atrasă de prima dată când îl văzuse la un party pentru strângere de fonduri la Cahill House, căminul pentru fete nemăritate ce rămăseseră gravide pe care familia ei îl înfiinţase cu ani în urmă. Fusese atrasă de el şi condamnată în acelaşi timp. Cissy simţise că era singurul bărbat cu o undă de ireverenţă din toată sala de bal, singura persoană, cu excepţia ei, plictisită până peste cap de evenimentul acela scorţos.

Chiar şi după ce tatăl lui Jack le făcuse prezentările, Cissy îl evitase pe tânăr. Îşi văzuse de rolul ei, însă Jack îşi dăduse seama repede că nici pe ea n-o atrăgea de fapt evenimentul şi încercase în repetate rânduri să lege o conversaţie. Deşi rezervată la început, Cissy râsese până la urmă de umorul lui sec şi autocritic. Sfârşise prin a flirta cu el şi, desigur, Jack răspunsese. Plecaseră împreună de la party-ul ăla idiot, începuseră o aventură care ar fi trebuit să fie de scurtă durată şi se treziseră în Las Vegas după câteva luni cu o căsătorie rapidă şi promisiuni de iubire veşnică.

Ce glumă proastă!
O greşeală enormă.
Cu excepţia lui B. J.

Pentru fiul lor a meritat să îndure suferinţa unei căsnicii nefericite. Oricât de mizerabil ar fi fost ca soţ, Jack părea să-şi adore băieţelul. În mod evident, sentimentul era reciproc şi singurul regret pe care i-l trezea lui Cissy separarea lor şi divorţul iminent era că B. J. nu avea să crească sub acelaşi acoperiş cu tatăl lui.
- Ce s-a-ntâmplat? întrebă Jack, cu sprâncenele adunate laolaltă şi părul blond întunecat în mod artificial de ploaie.
- Nu ştiu, recunoscu ea. Cred că Buni a căzut pe scară. Poate că s-a împiedicat sau poate c-a avut un accident cerebral. Atâta doar că ea obişnuia să ia întotdeauna liftul. N-am văzut-o niciodată pe scară. Deci, cum...? Oftă, se lăsă pe spate în scaun şi se luptă cu un sentiment copleşitor de vinovăţie. Eu am întârziat. Centrala ne-a făcut figuri toată ziua şi n-am putut găsi niciun instalator fiindcă e weekend. După care B. J., spre deosebire de comportamentul de acum, a fost toată ziua extrem de agitat. Nimic nu l-a mulţumit. Nimic... decât, evident, prezenţa ta acum.

Jack îi aruncă un surâs sclipitor.
- Aşa că l-am aşteptat pe băiatul cu pizza să vină şi am ajuns cu peste o oră întârziere şi... şi...

Văzu în minte corpul mic şi contorsionat al bunicii întins pe pardoseala din marmură şi balta de sânge de sub părul ei scurt. Simţi un ghem în stomac.
- Şi când am ajuns aici, am găsit-o pe podeaua holului. Am ştiut că murise, totuşi am sunat la 911 şi... Strânse din buze. Cred că dacă aş fi ajuns aici mai devreme, la ora pe care o stabilisem... poate că nu s-ar fi întâmplat asta. Poate că ar mai fi în viaţă.
- Nu mai gândi aşa, Ciss. Nu-i vina ta şi o ştii şi tu prea bine.

Ea încuviinţă scurt din cap, luptându-se cu emoţiile.
- Îmi pare rău, repetă bărbatul, iar de data asta, când o atinse pe ceafă, ea nu se mai feri.

Cissy ar fi dorit, doar pentru câteva minute, să nu redeschidă ochii, să alunge durerea şi să lase pe cineva, chiar şi pe Jack, s-o aline. Până când îşi putea reveni.
- Vrei să te iau de aici?
- Am maşina blocată.

Clipind iute şi trecându-şi un deget pe sub ochi, Cissy privi prin luneta aburită. Duba criminaliştilor, maşina lui Paterno, o maşină de pompieri şi câteva echipaje de poliţie, cu girofarurile încă rotindu-se în noapte, erau oprite în spatele ei, blocând aleea de acces şi strada. Mai mulţi oameni se adunaseră la porţi - doi vecini pe care-i recunoscu, un practicant de jogging şi cineva care-şi scosese câinele la plimbare - şi toţi se strânseseră sub ramurile întinse şi desfrunzite ale stejarului bătrân aflat de cealaltă parte a străzii. Toate feţele lor păreau spectrale în lumina de un albastru spălăcit a felinarului stradal de care bunica ei se plânsese mereu.
- Maşina mea e-n faţă, zise Jack şi-i zâmbi uşor în semiîntuneric. Putem evada.
Ca Marla, se gândi Cissy, dar nu spuse nimic.
- Cred că Paterno mai vrea să discutăm.
- Poliţaiul de la Omoruri? Cel care-a băgat-o pe mama ta la pârnaie?
- Exact.

Jack miji ochii spre geamul maşinii care continua să se aburească.
- Crezusem c-a plecat din San Francisco. Ce naiba caută aici? Ce legătură are cu asta?
- Nu ştiu.

Migrena cu care Cissy se luptase toată ziua se intensifică, pulsându-i din nou la baza craniului. În ultima vreme, Jack avea efectul ăsta asupra ei.
- Dar Omoruri? Adică o crimă? Iisuse, ce-i asta?

Bărbatul îşi încleştă fălcile.
- Am zis că nu ştiu.

Cissy ridică umeri, îşi dădu seama că el rămăsese cu mâna pe ceafa ei şi o privi cu subînţeles.

Jack înţelese aluzia şi îşi retrase mâna, cuprinzându-l pe B. J., care-şi morfolea fericit bucata de pizza strânsă în pumnişor. Era fericit în poala tatălui său, cu adevărat fericit pentru prima dată în ziua aceea. Grozav! Cissy nu dorea să se gândească la viitor şi la ce ar fi putut aduce acesta.
- O să te scot eu de aici.
- Mă pot descurca şi singură.

Bărbatul îi aruncă o privire care o contrazicea şi femeia îşi dădu seama ce jalnic trebuia să arate, cu rimelul curgându-i pe obraji, cu părul ud de ploaie şi lipit de scalp, cu durerea întipărită probabil pe tot chipul.
- Va dura numai o secundă.

Jack dădu să coboare din maşină.
- Stai puţin, zise Cissy, oprindu-şi totuşi imboldul de a-l prinde de braţ. Tu cum ai ajuns aşa repede aici?
- Te căutam. Am sunat de câteva ori, dar n-ai răspuns. Ştiam că duminică seara vii aici, aşa că m-am gândit să-ţi fac o surpriză.

Pentru prima dată de când apăruse, în cuvintele lui se simţea o undă de reproş, ceva mai mult decât simpla conversaţie.
- Ce putea fi atât de arzător încât să-mi întrerupi cina cu Buni?
- Nu s-o întrerup, o corectă Jack, ci să mă alătur ei.
- Să te alături?

Cissy îi aruncă o privire rece. Bărbatul strânse iarăşi din fălci şi ochii lui pătrunzători păreau s-o sfredelească.
- Pentru că am primit azi actele.

Ea simţi un ghem în stomac. Desigur, asta era.
- Actele pentru divorţ.
- Da, actele pentru divorţ, încuviinţă Jack pe un ton suficient de tăios pentru a fi simţit.

Îşi îndepărtă din ochi o şuviţă udă de păr şi un muşchi începu să i se zbată pe un maxilar, aşa cum se întâmpla întotdeauna când era furios. Cissy schiţă o grimasă.
- Şi te-ai gândit că ar fi o idee bună să discutăm despre asta în faţa Eugeniei?
- În primul rând, nimic legat de divorţ nu mi se pare o idee bună, spuse Jack şi se întinse din nou spre clanţa portierei. O să vorbesc cu Paterno, ca să văd dacă te pot lua de aici.
- Jack, nu face vreo prostie.
- Prea târziu, murmură el.

Coborî din maşină, trânti portiera în urma lui şi alergă pe aleea spre uşa de la intrare. Cissy îl urmări cu ochii prin parbriz. El n-ar fi trebuit să se implice. Ea n-ar fi trebuit să-l lase şi n-ar fi trebuit să urmărească felul cum pantalonii kaki i se mulau pe fese când alerga. Fir-ar să fie, îl găsise mereu atrăgător, chiar şi acum, când bunica ei zăcea moartă în holul de la parter. Pufnind, i se adresă lui Biji:
- Mămica ta a luat-o razna. Se întinse şi îi puse un deget pe vârful năsucului. Să nu spui asta nimănui, da? Este micul nostru secret.
- Secret. Băieţaşul încuviinţă din cap, apoi se uită pe geam. Unde a plecat tati?
- Are treabă. Se-ntoarce imediat.
- Imediat.
- Da, da.

Cissy îşi zări imaginea în oglinda retrovizoare şi se strâmbă. Femeia pe care o vedea acolo era un dezastru. Părul ud i se făcuse şuviţe şi era lipit de pielea capului, albul ochilor era congestionat, avea nasul roşu şi, pe lângă rimelul ce i se întinsese în dâre, luciul de buze dispăruse de mult, pielea îi era pătată din cauza plânsului şi zări chiar un coş sau două. Arăta ca naiba.
Şi Buni a murit.

Un nod i se puse în gât.

Nu dorea decât să se ducă acasă. Nu cu Paterno, cu întrebările lui blestemate şi ochii bănuitori, dar nici cu Jack, care reuşea de fiecare dată să-i pătrundă adânc în inimă.
- Ajută-mă, Doamne, murmură ea lăsându-se pe spate în scaun.

Încerca să nu fie iritată de faptul că Jack, după cum îi era firea, decisese că avea dreptul să vorbească el cu poliţia ca şi cum încă mai era un membru al familiei ei. Nu putea să plece, pur şi simplu? Suferise deja un şoc în seara asta şi încă nu accepta gândul că bunica sa era moartă.
Moartă!

Ochii o arseră din nou.

Atunci ce căuta Jack aici, comportându-se ca un soi de cavaler pe un cal alb, apărând de parcă i-ar fi păsat câtuşi de puţin de familia lor? Ce glumă proastă! Lui Cissy i-ar fi plăcut enorm să creadă, fie numai pentru o secundă, că bărbatul o iubea cu adevărat şi că putea să apeleze la forţa lui. Desigur, era o idee cu totul ridicolă.

Jack Holt avea multe calităţi, dar nu era nici pe departe un reazem pentru ea. Cissy nu cuteza să facă greşeala de a încerca din nou să se bazeze pe el. Trase aer adânc în piept când văzu că B. J. o privea fix şi că feţişoara lui începuse deja să i se strâmbe. Îşi stăpâni lacrimile.
- Hei, omuleţule, n-ai de gând să mănânci asta? întrebă ea.

Îi desfăcu degetele şi scoase bucata strivită de pizza. Băieţelul scutură din cap şi Cissy îi curăţă degeţelele dolofane de resturile de brânză şi de sos marinara.
- Nu ştiu ce zici tu, dar eu aş vrea s-o şterg de-aici.
- Acasă! zise Biji, când mama lui îi şterse sosul de pe obraji, lăsându-i în jurul gurii o pată roşie.
- Exact, voinicule. O ştergem imediat ce putem. Porni motorul, ca să mai încălzească interiorul maşinii. Imediat ce putem.

* * *

- Soţul. La ora două, avertiză Quinn, abia mişcându-şi buzele.

Ea şi Paterno se aflau în holul de la parter al uriaşei vile vechi şi stăteau pe vine lângă trupul Eugeniei. Însă Quinn ridicase ochii şi privise pe uşa exterioară, care rămăsese deschisă.

Paterno îl recunoscu şi el pe Jack Holt, editor şi proprietar al revistei City Wise, o publicaţie de scandal despre San Francisco, care venea spre ei.

Exact ce le trebuia.
- Ce caută aici?
- Cine ştie? Probabil că l-a chemat soţia.
- O să mă ocup eu de el.

Paterno se ridică, auzi cum genunchiul lui şubred îi trosneşte uşor şi porni spre uşă, pentru a bloca intrarea în casă.
- Îmi pare rău, dar accesul este interzis - e un potenţial loc al crimei.
- Am înţeles. Sunt Jack Holt, soţul lui Cissy Cahill.
- Detectiv Paterno.

Cei doi nu se mai întâlniseră, dar Paterno văzuse fotografia lui Holt suficient de des, fie zâmbind din paginile glossy ale revistei sale, fie în ziarul local, unde imaginea lui neconvenţională era surprinsă la diverse evenimente de caritate.

În vârstă de vreo treizeci şi cinci de ani, Jack Holt era în mod clar o persoană cu notorietate, care făcea parte din societatea mondenă. Indiferent dacă purta smoching sau ţinută sport pentru golf, era prea spilcuit pentru gustul lui Paterno. Acum însă părea pur şi simplu un alt membru îngrijorat al familiei care sosise în goană prin ploaie, cu hotărârea şi tristeţea gravate pe trăsăturile ascuţite ale chipului său.

Holt trase aer adânc în piept. Se uită pe lângă detectiv şi o zări pe bătrâna care zăcea moartă. Pentru o clipă, faţa îi fu străbătută de durere.
- Cu ce te pot ajuta? întrebă Paterno.

Holt îşi îndreptă privirea la poliţist.
- Vreau să-mi duc soţia şi copilul acasă. Maşina ea e pe stradă, nu blocată ca a ei, în curte. O pot aduce aici mai târziu, poate mâine, ca s-o recupereze, după ce aţi terminat.

Avea perfectă dreptate.
- Nu ar trebui să fie o problemă, însă tot aş dori să-i mai pun câteva întrebări.

Jack îşi subţie buzele.
- Nu ştiu ce aţi mai putea dori de la ea. Cissy a venit cu fiul nostru la una dintre cinele săptămânale cu bunica ei.

Privi pe lângă Paterno către corpul contorsionat pe pardoseală şi pe chip îi apăru o grimasă scurtă; detectivul se întrebă dacă nu cumva îl judecase greşit pe bărbatul acesta.
- Cissy a întârziat şi a găsit-o pe Eugenia la baza scării, apoi a sunat la 911. Asta-i toată povestea.

Lui Paterno nu-i plăcu tonul pe care vorbea. Simţi că răbdarea i se destrăma.
- Eu nu fac altceva decât să pun întrebări. Încerc să rezolv cazul. Sunt sigur că soţia dumitale înţelege că noi dorim să aflăm ce i s-a întâmplat doamnei Cahill. Iar pentru asta, probabil că voi vorbi atât cu dumneata, cât şi cu soţia dumitale, din nou. Ieşi pe verandă. Aşa că poţi începe prin a-mi spune unde ai fost în seara asta? Ai ajuns aici destul de rapid.
Pentru că pornisem deja încoace. Ca s-o văd pe Cissy... Toţi muşchii din trupul lui Holt se încordară.
- Stai aşa, rosti el şi miji ochii în timp ce mintea i se puse în mişcare.

Temperatura de pe verandă părea să mai scadă cu alte cinci grade în timp ce ploaia susura pe streşini şi curgea prin burlane.
- Eugenia a căzut, urmă el. S-a împiedicat, s-a dezechilibrat şi a ajuns la baza scării. Se întoarse şi privi din nou înăuntru, calculând parcă în minte distanţa dintre corpul bătrânei şi scară. Te gândeşti cumva că a fost un act criminal?

În timp ce rosti aceste cuvinte, îl privi pătrunzător pe Paterno.
- Asta încercăm să ne dăm seama acum.
- Dumneata faci parte din Serviciul Omoruri, rosti Holt sec.
- Deocamdată n-am anulat nicio posibilitate. Aşa cum am spus, lucrăm la caz.

Paterno nu voia să destăinuie nimic pentru moment. La prima vedere se părea că bătrâna se împiedicase şi căzuse, se rostogolise pe treptele în spirală şi-şi rupsese gâtul, dar cine putea şti adevărul? Eugenia Cahill era o femeie bogată. Familia Cahill avusese parte de urcuşuri şi coborâşuri financiare, dar nu era niciun secret că dispunea de o avere solidă care în prezent se situa pe un curs ascendent. Totuşi printre membrii familiei se număraseră şi destule personaje dubioase, printre care Marla Amhurst Cahill. Părea o coincidenţă cam mare ca Eugenia să cadă pe scări la nici şaptezeci şi două de ore după ce Marla, nora ei ucigaşă, evadase din închisoare.

Paterno se strâmbă. Îl rodea gândul că nora Eugeniei evadase. Cu ani în urmă, se străduise din răsputeri s-o trimită pe Marla la închisoare, iar acum, din cauza numărului mare de deţinute şi ca urmare a comportării ei model, fusese transferată într-un penitenciar de minimă securitate.

Ce greşeală! Detectivul n-ar fi fost surprins dacă o parte din averea Cahill fusese utilizată pentru a unge nişte mâini în transferul acela. La doi ani după acea mutare, Marla găsise o metodă prin care să fugă din clubul rural transformat în penitenciar. Paterno nu fusese foarte surprins, dar evadarea îl iritase. În toţi acei ani cât lucrase în poliţie, i-ar fi fost greu să găsească o femeie mai calculată şi mai criminală decât Marla Cahill. Din punctul lui de vedere, ar fi trebuit să fi fost condamnată la muncă silnică pe viaţă.

Şi acum se afla în libertate.
Iar soacra ei, posesoarea averii familiei, suferise o moarte fulgerătoare şi neaşteptată.
Coincidenţă?
Nici vorbă!
Paterno nu avea pic de încredere în coincidenţe.
Mai ales când era implicată familia Cahill.

Însă în clipa asta nu avea chef să discute cu Jack Holt sau cu oricine altcineva. Nu până nu strângea mai multe dovezi. În plus, Holt făcea parte din mass-media, iar pentru moment, detectivul nu dorea niciun reporter la locul posibilei crime.
- Du-ţi soţia acasă, încuviinţă el din cap. Dacă voi mai avea nevoie de ceva, o să telefonez. Poftim... Scoase portofelul, extrase o carte de vizită şi i-o întinse. Dacă soţia dumitale vrea să mă contacteze, poate suna la oricare dintre numerele astea, inclusiv la cel personal.
- Bine, răspunse Holt încruntat. Dacă aceasta a fost o crimă, dorim să ştim. Imediat!
- Bineînţeles.

Holt se întoarse şi alergă prin ploaie, plescăind cu pantofii pe cărămizile ude. Ocoli o tufă de camelii, atinse cu umărul o floare aproape moartă şi câteva petale roşii căzură pe alee.

Uitându-se după el, Paterno se întrebă dacă Holt se însurase cu Cissy Cahill din dragoste sau pentru bani. Ăsta era necazul când aveai milioane în acţiuni, proprietăţi imobiliare sau în seifurile băncilor - întotdeauna exista cineva care să dorească să pună mâna măcar pe o parte din ei. Nu puteai să fii sigur niciodată dacă respectivul ţinea la tine pentru că te găsea fascinant şi te iubea cu adevărat sau pentru că îl atrăgea numărul de zerouri din extrasul tău bancar.

Până atunci, lăcomia costase viaţa câtorva persoane apropiate de familia Cahill.

Paterno îşi notă în minte să-l verifice pe Holt, gândindu-se că înregistrările convorbirilor telefonice ar putea fi de ajutor. De asemenea, să ceară extrase de cont şi de carduri de credit. Dacă bătrâna fusese omorâtă. Privi prin uşa deschisă către trupul frânt al femeii, care aducea mult cu un pui de pasăre ce căzuse din cuib. În timpul vieţii, Eugenia Cahill fusese o forţă ce nu putea fi ignorată. Ascuţită la minte şi în mod clar capul familiei, îi condusese pe ceilalţi cu pumni de fier, deşi micuţi, şi o voinţă incredibilă.

Oare suferise într-adevăr o căzătură ghinionistă?
Sau fusese o crimă?

Întrucât Marla Cahill se afla în libertate, el ar fi mizat mai degrabă pe a doua variantă.

* * *

Cissy îl zări pe Jack alergând spre maşină şi-şi coborî geamul.
- Ce se-ntâmplă? Putem pleca?
- Poliţiştii continuă să investigheze. Nu sunt siguri ce s-a-ntâmplat cu bunica ta şi sunt precauţi în eventualitatea că n-a fost un accident.
- N-a fost un accident? repetă femeia, străpunsă de temerile cele mai rele.
- Nimic nu-i bătut în cuie deocamdată, spuse Jack stând în ploaie, cu umerii cămăşii uzi, cu apa picurându-i din păr, cu o expresie de îngrijorare pe chip.

Cissy îl privi cu atenţie. Crimă?
- Nu se poate... nimeni n-ar fi vrut s-o omoare pe Buni, protestă ea, deşi în adâncul inimii se gândise deja că era greu de crezut ca Eugenia să fi căzut.

Evadarea mamei... Supravegherea poliţiei... Sosirea unor detectivi de la Serviciul Omoruri... Toate astea se adunau şi indicau că era foarte probabil ca în spatele morţii bunicii să se fi aflat cineva. Se simţi cuprinsă de un tremurat şi tăgăduiri nerostite îi stăteau pe buze.
- Paterno mi-a dat undă verde să vă duc acasă, urmă Jack.

Cissy n-ar fi vrut să meargă cu el, totuşi trebuia să plece de aici, departe de casa asta veche şi înfricoşătoare, cu cadavrul din hol şi cu secrete încuiate în toate odăile. Lumini ardeau acum la ferestrele tuturor celor patru niveluri, ca şi cum o mare petrecere se afla în plină desfăşurare, deşi în realitate poliţişti, fotografi, criminalişti şi Dumnezeu mai ştia cine alţii examinau fiecare centimetru pătrat din încăperile în care ea trăise atâta vreme.
- Haide, zise bărbatul, m-am udat deja până la piele. Să-i dăm drumul.

O dubă purtând însemnele medicului legist apăru în capătul străzii şi opri printre celelalte vehicule de pe caldarâmul ud. Mânuindu-şi microfonul ca pe o armă, o reporteră sări din carul TV şi se repezi către şoferul dubei chiar în clipa când acesta coborî de la volan.

Cissy privi oripilată cum cineva despre care bănuia că era asistentul medicului legist acordă un interviu scurt.
- Obişnuieşte-te să răspunzi prin "nu am comentarii", o sfătui Jack.

Femeia îşi aminti că şi el lucrase cândva la un ziar şi vânase subiectele cele mai fierbinţi nu numai din Los Angeles, după terminarea colegiului, ci şi în zona Golfului San Francisco. Acum deschisese deja portiera din dreapta ei şi desfăcea centura de siguranţă a fiului său.
- Haide, voinicule, mergem acasă.

Trădătorul Biji flutură încântat din braţe în sus şi în jos şi surâse cu gura până la urechi spre tatăl său, care în clipa asta părea să-i fie persoana cea mai dragă din lume.

Cissy nu era încântată să-şi petreacă vremea cu Jack, dar nu avea de ales. Şi, oricât de greu ar fi fost de crezut, prezenţa lui era mult mai puţin stresantă decât cea a detectivului. Îşi luă poşeta, sacoşa cu pampers şi cutia turtită de pizza, apoi se strecurară împreună printre vehicule şi bariera poliţiei. Imediat cum ieşiră pe stradă, se treziră asaltaţi de aceeaşi reporteră decisă care se repezise spre medicul legist.
- Domnişoară Cahill!

Cissy îşi auzi numele strigat, dar o ignoră pe reporteră.
- Ne puteţi spune ce se-ntâmplă? A murit cineva? A fost o crimă?

Femeia aproape că nici nu se oprea să-şi tragă răsuflarea între două întrebări, iar Cissy nu încetini pasul, ci-i urmă îndeaproape pe Jack şi B. J., refuzând să se uite în proiectorul orbitor ţinut de cineva din echipa TV sau în obiectivul camerei care îi urmărea fiecare mişcare.
- Mama dumneavoastră, Marla Cahill, are vreo legătură cu cele întâmplate?

Cissy se încordă şi trebui să-şi muşte limba în timp ce aştepta ca pe ace ca Jack să deschidă portiera Jeepului său.
- Marla Cahill v-a contactat de când a evadat?

Încuietorile Jeepului se deschise cu un clinchet şi Cissy trase de portiera din dreapta şoferului, fiind cât pe-aici să-l lovească pe cameraman.
- Înapoi! strigă Jack peste capota maşinii. Nu avem comentarii!

Cissy trânti portiera după ea, continuând să fie filmată, şi izbuti, cu degete tremurânde, să-şi prindă centura de siguranţă. Se aşezase de sute de ori pe scaunul acesta, totuşi acum se simţea nelalocul ei să stea aici şi să privească drept înainte, străduindu-se să nu întâlnească privirile vecinilor şi ale curioşilor care se adunaseră în jur. Totul era extrem de straniu. Nu numai din cauza circului făcut de mass-media, ci şi a vehiculelor de poliţie care se vedeau peste tot şi a walkie-talkie-urilor ce pârâiau întruna. Nu numai din cauză că bunica ei zăcea moartă în vila cea mare şi veche. Ci şi relaţia ei cu Jack era stranie.

Femeia oftă. După ce se separaseră, existase o oarecare tensiune de genul "asta-i a ta" şi "asta-i a mea". Dacă anterior fusese absolut firesc să-mpartă totul şi pe ea n-o deranjase deloc să conducă maşina lui, să-i folosească laptopul, să-i "împrumute" periuţa de dinţi ori să-i poarte un tricou pe post de pijama, acum regulile se schimbaseră. Modul de a interacţiona cu copilul lor, împărţirea bunurilor, zilele din săptămână când se puteau aştepta să-l vadă pe B. J., toate astea erau scrise în limbajul juridic cu dublu înţeles şi erau împletite cu suspiciuni.

Jack îl aşeză pe Biji pe scăunelul lui din spate, îi prinse centurile, apoi închise portiera, ocoli în fugă maşina şi sui la volan.
- Presa asta, comentă el simulând severitatea şi răsucind cheia în contact. Nişte şacali!

Îi zâmbi autocritic lui Cissy, deoarece amândoi ştiau că el fusese corespondent pentru un ziar local, după care lucrase ca reporter înainte de a veni cu ideea înfiinţării revistei City Wise, cea mai recentă întreprindere a sa şi publicaţia la care colabora Cissy.

Ea ştia prea bine totul despre subiecte, accente şi unghiuri de relatare, dar nu-i plăcea când atenţia se îndrepta asupra ei şi asupra familiei.

Jack eliberă frâna de mână şi roti uşor volanul, îndepărtându-se de bordură. SUV-ul porni pe străduţa îngustă şi şerpuită ce cobora dealul abrupt, iar Cissy, fără să-şi dea seama că-şi ţinuse răsuflarea până atunci, suspină prelung.
- Slavă cerului! zise ea.
- Da, bine c-am scăpat de-acolo.

Puţin spus! Masându-şi tâmpla, femeia îi aruncă pe furiş o privire. Maxilar încordat şi dur ca piatra, mâini ce strângeau atât de tare volanul încât încheieturile falangelor se înălbiseră; Jack nu părea să observe că femeia îi studia profilul când farurile automobilelor ce veneau din faţă proiectau o lumină albăstruie în interiorul Jeepului, oferindu-i lui Cissy instantanee aproape stroboscopice ale trăsăturilor lui cizelate. Ochi adânciţi în orbite, pomeţi înalţi, fălci colţuroase şi păr des, care vara era presărat de şuviţe aproape blonde. Mai lipsea o pălărie Stetson şi cizme şi putea fi imaginea de Hollywood a unui cowboy modern. Ceva din aspectul lui şoptea "rebel", "independent" şi "ireverenţios", toate calităţile masculine care o atrăseseră... dar pe care acum le detesta ca soţie. Oare el se schimbase? Sau ea se schimbase?

Bineînţeles că fusese naivă să se îndrăgostească atât de rapid şi până peste cap de el. Jack nu era tipul de bărbat care să se însoare şi ea o ştiuse prea bine. Avertismentele fuseseră clar vizibile, chiar în faţa ochilor ei, însă le ignorase pe toate. Cissy simţise că era un burlac înrăit, amator de cât mai multe aventuri sentimentale, un obsedat de muncă ce petrecea nenumărate ore asigurând succesul şi popularitatea tot mai mare a revistei sale. Jack se alăturase internetului, nu i se opusese, atunci când acesta îi ameninţase tirajul tipărit şi fusese mereu cu un pas înaintea mişcărilor de pe piaţa mass-media.

Jack Holt fusese descris ca un editor "fără principii", nemilos şi dur cu concurenţa, mai inteligent decât majoritatea.
Iar lui Cissy îi plăcuse enorm asta.
Până când el călcase strâmb.

Jack cobora acum cu Jeepul spre cartierul financiar. Când intrară pe Stanyan, Cissy îi simţi izul familiar al after-shave-ului şi se admonestă în gând fiindcă îşi amintea cu prea multă claritate cum o stârneau parfumul acela şi bărbatul. Chiar din prima seară când îl cunoscuse.

Cissy - care pe atunci era la colegiu şi se întreba ce naiba urma să facă în viaţă - participase la evenimentul de strângere de fonduri pentru Cahill House la insistenţele bunicii ei. Intenţionase să stea puţin în hotelul vechi şi demodat de pe Nob Hill, doar pentru a satisface nevoia de "solidaritate de familie" a Eugeniei, după care s-o şteargă pe nevăzute. Deşi considera Cahill House o cauză lăudabilă, nu vedea niciun motiv pentru care să-şi frece coatele cu scorţoşii din consiliul de administraţie ori să schimbe banalităţi cu membrii rigizi ai câtorva fundaţii ce ajutaseră la finanţarea căminului.

Ce mai plictiseală!

Atunci când intrase în sala de bal uriaşă, cu candelabre de cristal, mochetă cu model geometric şi panoramă incredibilă a Golfului, nu se aşteptase însă la Jack Holt, cu cravata lui deja slăbită la gât, cu mânecile cămăşii suflecate, cu părul ciufulit din cauza obiceiului de a-şi trece mâinile prin el de prea multe ori şi cu parfumul acela de after-shave. Cu un pahar în mână, un zâmbet de încredere superioară pe buze, maxilare pătrate şi o scânteie ireverenţioasă în privirea lui uimitor de albastră, avusese tupeul de a-i face cu ochiul când trecuse pe lângă el - ca şi cum ei doi ar fi împărtăşit un secret.
Un fustangiu, se gândise Cissy, apoi îl dăduse uitării.

În cursul serii se mai întâlnise de două ori cu Jack şi de fiecare dată existase ceva care i se păruse interesant la el, dar stătuseră de vorbă abia după ce-i fusese prezentată de tatăl lui, Jonathan Holt, care o cunoştea pe Eugenia.

Poate că dacă Cissy n-ar fi încercat să-şi revină după o relaţie agitată cu Noah Chandler, un viitor avocat pe care-l cunoscuse la USC, Universitatea din California de Sud, n-ar fi fost fermecată de Jack, însă adevărul era că ea căutase ceva sau pe cineva diferit. Pe cineva mai intens şi mai amuzant. Poate chiar pe cineva mai vârstnic.

Fusese rănită când aflase că Noah se întâlnea cu altă studentă la Drept, o fată frumoasă şi inteligentă din Los Angeles, pe care Cissy o cunoscuse. Simţise că fata îl privea cu ceva mai mult decât o simplă prietenie şi că pusese ochii pe Noah, deşi tânărul, care jucase permanent rolul nevinovatului, negase asta, ba chiar ajunsese s-o acuze că era paranoică.
Iadul are întotdeauna dreptate, se gândi Cissy şi pufni în gând.

La câteva zile după absolvire, ea şi Noah se despărţiseră, iar după alte câteva zile, Cissy revenise în San Francisco şi-l întâlnise pe Jack, care era numai zâmbete, gropiţe în obraji şi ochi sexy. Bărbatul dansase cu ea, băuse cu ea şi glumise în şoaptă despre "împăiaţii" de la party. În cele din urmă o vrăjise să-i scoată şi rochia roşie de sirenă.

Şi nu se terminase în noaptea aceea. Ceea ce începuse ca o aventură fierbinte de o noapte erupsese într-o relaţie incredibil de ameţitoare, care avusese ca punct culminant cununia în una dintre micile capele din Las Vegas, unde martori le fuseseră nişte necunoscuţi. Căsătoria secretă şi impulsivă dusese la un fiu minunat şi la un mariaj care păruse destinat eşecului de la bun început.

Cissy încetă să-şi rememoreze trecutul. Ce rost ar fi avut? Privi afară prin parbriz, uitându-se la ştergătoarele ce îndepărtau picăturile mari în timp ce din boxe se auzea un rock vechi. Luminile oraşului se vedeau înaintea lor într-o panoramă ameţitoare, iar dincolo de caroiajul acela sclipitor, apele întunecate ca tuşul ale Golfului se întindeau până la ţărmul opus, unde şi mai multe lumini scânteiau ca nestematele.

În seara asta femeia nu putea totuşi să se bucure de toată frumuseţea.

Se simţea pustiită pe dinăuntru. Golită şi amorţită. Nu ştiuse niciodată cum e să trăiască fără bunica ei, femeia cu pumni de fier ascunşi în mâini de copil , nu-şi putea imagina viitorul după moartea Eugeniei. Din unele puncte de vedere, putea fi mai uşor, dar în tot cazul avea să fie mai puţin definit. Eugenia Cahill era o adevărată autocrată şi regulile impuse de ea nu puteau fi modificate.
- Eşti bine? o întrebă Jack în cele din urmă.
- Nu.
- Îmi pare rău, Ciss.
- Ştiu.

Cissy clipi din nou, încercând să-şi stăvilească un nou val de lacrimi. Îi putea accepta insensibilitatea, ba chiar şi accesele de mânie, dar nu şi bunătatea, mai ales atunci când nu aveau nicio şansă de reconciliere, aşa cum se întâmpla acum.
- Pur şi simplu nu mă pot opri să nu mă gândesc că dacă n-aş fi întârziat, dacă aş fi fost acolo, ea n-ar fi căzut.
- Crezi că a căzut.
- Bineînţeles că a căzut, rosti Cissy, negându-şi din nou temerile cele mai sumbre.
- Atunci de ce-a venit poliţaiul de la Omoruri?

Degetele lui Jack răpăiră nervos pe volan când coti prin Haight-Ashbury şi pe lângă Buena Vista Park. Călcă frâna, evitând un pieton care traversa strada printr-un loc nemarcat, apoi continuă:
- Paterno şi partenera lui nu vin din întâmplare acolo unde s-a petrecut o crimă.
- E din cauza maică-mii, zise Cissy încruntată. De când a evadat, poliţia a fost peste tot. Ca şi cum Marla ar apărea în fuga mare la mine sau la Buni! Asta-i o prostie şi jumătate! E destul de inteligentă ca să ştie că vom fi supravegheate de poliţie.
- Deci, n-ai nicio veste de la ea?

Jack credea că Marla o contactase? Îl fixă cu o uitătură neîncrezătoare.
- Eşti nebun?
- Mi se pare normal să vrea să te vadă. Este posibil chiar să vrea să-l vadă pe James.
- Nu ştie unde-i James, răspunse Cissy gândindu-se la fratele ei, care avea aproape unsprezece ani acum şi trăia cu unchiul şi cu mătuşa ei, ascunşi undeva prin Oregon. Bănuiala mea este că ea va încerca să fugă cât mai departe. Poate în Mexic sau în Canada.
- Va avea nevoie de acte de identitate.

Cissy îl privi într-un fel care spunea "Nu fi naiv!".
- A evadat din închisoare. Cred c-o duce mintea în ce fel să evite poliţia şi să facă rost de acte false. Dacă n-a ştiut lucrurile astea înainte să fi fost arestată, pun pariu că acum le ştie. În mod sigur, unele dintre "prietenele" ei din închisoare cunoşteau persoane de afară care pot procura orice acte de care ar fi avut nevoie.
- N-ar fi putut obţine acte fără ajutor sau fără bani.
- Ei, bine, anunţă Cissy, de la mine n-a avut nici una, nici alta. Şi cred că poliţia s-a gândit că a avut un complice în exterior.
- Pe cine?
- Asta-i întrebarea de un milion de dolari, încuviinţă femeia; era, de altfel, o întrebare pe care şi-o pusese în mod repetat după ce auzise de evadarea Marlei. Nu-mi pot imagina cine ar fi vrut s-o ajute.
- Nu toţi o urau.

Asta era adevărat, se gândi Cissy în timp ce ocoliră un ultim colţ înainte de a ajunge la strada ei. Marla avusese întotdeauna o mare putere de atracţie. Mulţi gravitau în jurul ei, şi frumoşi, şi bogaţi. Dar ca s-o ajute să evadeze? N-ar fi fost genul de acţiuni al cercului de oameni cu care ea juca tenis sau mergea la shopping.

Jack intră cu Jeepul pe aleea de acces până în faţa garajului şi Cissy simţi un fior de uşurare că ajunsese acasă. Oare nu trecuseră nici trei ore de când pornise spre casa bunicii fără să fi bănuit nimic? În intervalul acela scurt viaţa ei se schimbase irevocabil. Acum coborî din SUV şi-şi strânse lucrurile, în timp ce Jack îl duse pe Biji în casă şi-l instală pe scaunul lui înalt.

Totul părea absolut firesc.
Micuţa familie nucleară.

Dar nu era aşa. Cissy nu se putea lăsa sedusă de speranţa că situaţia dintre ea şi soţul ei revenise la încrederea pe care şi-o juraseră când se căsătoriseră. Deşi părea perfect normal ca el să stea în bucătărie, Cissy trebuia să-şi reamintească faptul că relaţia se schimbase. Pentru totdeauna. O bucăţică din inima ei sângera, dar o ignoră.

Înainte ca Jack să se poată instala confortabil, Cissy rosti:
- Cred că mai departe mă pot ocupa şi singură. Mersi.

Jack îşi subţie buzele.
- Nu face asta, Ciss, o avertiză el.
- Ce să nu fac?
- Să joci rolul fostei soţii afurisite. Ştii ce vreau să spun - mereu caustică şi capabilă să facă faţă vieţii de una singură, indiferent prin ce traume ar fi trecut.
- Dar eu chiar pot asta. Să fac faţă vieţii de una singură, vreau să zic.
- Poţi să faci faţă şi omorârii bunicii tale?
- Nu mai vorbi aşa!

El înclină uşor din cap, acceptându-i explozia de nervi.
- Vreau doar să vezi care-i realitatea.

Cissy privi scurt spre fiul lor şi glasul i se înmuie.
- Haide să nu discutăm acum despre asta, da? Urechile mici aud multe. Poate că ar trebui să te duci acasă, Jack.
- Asta-i casa mea.
- Nu mai este. Iar eu sunt obosită. A fost o săptămână îngrozitoare.

Puse altă felie de pizza pe tava încorporată în scaunul înalt al lui Biji, apoi turnă lapte în căniţa cu pai.
- Ai grijă, îi spuse băieţelului, iar el, atât de asemănător cu tatăl lui, surâse ştrengăreşte înainte de a apuca toarta, după care legănă căniţa într-o parte şi alta, stropind cu lapte pe perete, pe podea, pe tavă şi pe Cissy.

Perfect!
- Exact de asta m-am temut. Amice, tocmai ţi-ai pierdut cartonaşul "Eliberat din închisoare".

Îi luă căniţa şi B. J. trase aer adânc în piept, pregătindu-se să ţipe, însă Cissy îi distrase atenţia cu jucăria lui favorită, o maşinuţă din cauciuc fără piese în mişcare. Semăna remarcabil cu Jeepul lui Jack.
- Maşină tati! zise el încântat, iar Cissy profită de ocazie pentru a-i tampona puloverul cu o cârpă de vase, după care şterse masa.

Ridică ochii spre Jack şi-l văzu ascunzându-şi un surâs.
- Să nu zici nimic! îl avertiză, întinzând mâna spre el şi scăpând cârpa din greşeală. Fir-ar să fie!

Se aplecă s-o ridice şi aproape că se pocni cap în cap cu Jack, care se aplecase în acelaşi timp s-o recupereze.
- Am luat-o!

Şterse după aceea cu mopul laptele împroşcat pe jos şi ieşi pe fosta verandă, care fusese închisă acum cu geamuri. Deschise o uşiţă şi azvârli cârpa murdară pe toboganul pentru rufe, care ducea în subsol.

Până reveni în bucătărie, Jack scosese două sticle de bere din frigider.
- Am uitat să le iau când m-am mutat, zise el, apoi le desfăcu. Îi întinse o bere, o ciocni cu gâtul sticlei sale şi adăugă: Pentru zile mai bune!

O parte din ea ar fi vrut să se opună şi să-l dea afară, dar altă parte îi spunea să-l accepte în seara asta; n-avea nevoie de încă o ceartă. Se gândea că la orizont se profilau destule bătălii. Şovăitor, îi oferi un zâmbet conciliant.
- Amin, şopti ea. Pentru zile mai bune!

Ridică sticla la gură, apoi se opri, izbită de un gând teribil.
Şi dacă asta era ziua cea mai bună?
Dacă de acum încolo totul avea să meargă din rău în mai rău? Trase o duşcă zdravănă în timp ce fiul ei lovea cu maşinuţa în tava scaunului înalt.

Ăsta era cu adevărat un gând vesel.