Urme pe zăpadă și nisip

 

Gabriel Șerban
Urme pe zăpadă și nisip
 prefață de Radu Păltineanu
Editura Filos, 2021

 


***
Intro

Paginile cărții transcriu foile caietelor de buzunar cu întâmplări care se-ntind de-a lungul a șapte ani și a nenumărați kilometri bătuți pe drumuri mai umblate sau nu, din Guiana Franceză, Islanda, Kenya, Indonezia și Peru.

Tablouri, povești cu animale, visele oamenilor de la capătul lumii, frânturi din limbile locurilor, istorie și credințe, mici crochiuri schițate pe fugă, pățanii ori pur și simplu întâlniri cu personaje de aiurea se amesteca într-un tot colorat și eclectic.

Pe cititor îl așteaptă un drum lung peste fluvii enorme, prin păduri arareori umblate, prin cătune de câteva case sau peste savana însăși, pe creste de munte, pe mări calde pline de viață, dar și pe altele înghețate și austere, neîndurătoare cu noi, oamenii, după triburi îndepărtate, spre orașe uitate de vreme, temple de aur, reptile uriașe și ghețari pătați demult de cenușa vulcanilor.

Citiți un interviu cu George Șerban aici.
 

Prefață

(de Radu Păltineanu)

Gabriel Șerban nu este un oarecare turist, ci un explorator care ne prezintă cele mai ascunse și puțin văzute fețe ale locurilor pe care le vizitează și care prind de cele mai multe ori viață prin intermediul unui melanj de detalii - naturale și culturale - care reușesc să creioneze dimensiunea reală a acelui loc. În cele câteva capitole, autorul reușește să ne poarte cu el prin colțuri enigmatice și îndepărtate ale Terrei, de-a lungul și de-a latul straturilor istorice și biologice pe care le explorează și descrie cu un patos care te face deopotrivă părtaș și curios. Pentru Gabriel trecutul legendar se întretaie cu prezentul, iar lumea oamenilor pare să facă parte din cea naturală, cea pe care acesta ne-o descrie atât de minuțios.

Există multe feluri de a explora un loc, o țară, o regiune și multe unghiuri din care o poți observa. Anii pe care eu însumi i-am petrecut străbătând lumea pe o bicicletă m-au făcut să realizez că doi călători care ajung în același loc nu îl vor fi văzut niciodată la fel. Pentru că experiențele proprii și felul în care ne raportăm noi înșine la respectivele locuri sunt cele care ne definesc abordarea, iar Gabriel nu face altceva decât să-mi confirme asta. Întâmplător sau nu, în anii în care umblam Americile, am ajuns în câteva din regiunile și țările care fac subiectul unor capitole de aici. Deși atmosfera respectivelor locuri și unele elemente culturale îmi sunt mai mult decât familiare, nu același lucru l-aș putea spune despre aspectele lumii naturale de acolo. Nivelul de detaliu șochează uneori și în același timp te face curios să lași cartea deoparte și să cauți specia de viețuitoare pe care autorul o observă plin de uimire.

De altfel, filele acestei cărți sunt pline de viață, de biodiversitate și colorează o lume de care cei mai mulți dintre noi ne-am despărțit în evoluția noastră, de care am devenit străini. Viața și diversitatea ei par să-l atragă magnetic, într-atât încât sterpul locurilor înfrigurate - așa cum este Islanda, de pildă - îl deranjează vizibil. Dar, chiar și acolo, pietrele, văile și munții, cascadele și râurile pe care Gabriel le descrie, prind viață prin profunzimea miturilor lor.

Autorul este departe de a fi un simplu turist ațintit către niște obiective celebre și înclinat înspre prejudecăți și stereotipuri de care ne este greu să scăpăm și pe care ne este greu să le ocolim chiar și atunci când încercăm să fim obiectivi. Sapă strat după strat, încercând astfel să ajungă la firul ierbii, la originile umanității și vieții. Emoția conferită de filele acestei cărți nu este una personală, ci mai degrabă o vibrație a vieții în sine.

Urme pe zăpadă și nisip nu este o carte centrată pe emoție și experiență personală - deși, ici-colo, regăsim crâmpeie din ea -, ci mai degrabă o carte în care devenim pentru câteva ore parte a unui univers demult uitat, a unei lumi naturale, atemporale și infinit de diverse de care am uitat și pe care ochii noștri nu mai sunt obișnuiți să o vadă. Mesajul subtil pe care mi-l inspiră filele acestea de carte este că am devenit fugari după clișee și orbi față de ineditul care ne înconjoară.

Mă regăsesc în serile petrecute la hamac în mijlocul junglei în care zgomotele naturii devin coloană sonoră pentru cerul intens înstelat de care doar acolo, departe de civilizație și de poluarea luminoasă, ne putem bucura. Sau în mijlocul tundrei islandeze. Acolo unde orice zgomot este absorbit de mușchii care acoperă un ținut dominat de vânt, vulcani și ghețari. De setea de a ajunge mai departe, în mijlocul sălbăticiei, pe meridiane și paralele străine.

Urme pe zăpadă și nisip nu este un roman de călătorie clasic. Protagonistul nu urmărește vreun obiectiv anume și nu observăm vreo dezvoltare într-o anumită direcție a lui, ci este mai degrabă roada unor jurnale solitare, a unor escapade separate și care sunt totuși legate de firul unei sete de cunoaștere pe care o mai regăsim doar la naturaliștii și exploratorii secolelor trecute.

Nu putem înțelege și percepe cu adevărat o țară fără să pătrundem în straturile ei istorice, culturale și naturale. Putem urmări drumul sinuos al unei șosele construite de noi, oamenii, pe un traseu prestabilit și putem pleca amăgiți crezând că am văzut acel loc și că am luat cu noi cât am putut din el. Sau putem să ne aventurăm pe cărarea cea mai lăturalnică, mai strâmtă, pe râul acela care ne duce în inima junglei. Putem ocoli, studia, percepe; atent și fără grabă. Gabriel ne îndeamnă în permanență la o aprofundare interioară și exterioară și, cel mai probabil, după ce veți fi citit filele acestei cărți veți fi inspirați să puneți o altfel de lupă atunci când călătoriți. Suntem înconjurați de frumos, de culoare și de viață, de legendă, iar acesta pare să fie mesajul central al cărții de față.

Importanța petrecerii timpului în natură este fundamentală, într-o lume în care suntem din ce în ce mai deconectați de ecosistem, de propriul nostru fir al istoriei. În filele acestea de jurnal veți regăsi popoare uitate și plaje sălbatice la colț de lume, furnici gigant și maimuțe cocoțate pe vreun arbore din inima unora dintre ultimele petice de junglă neatinse de drujbele omului. Pentru a ne putea bucura de toate acestea este nevoie să petrecem timp în natură, să ne reconectăm cu însăși viața, cu ecosistemul, cu universul.

Un alt strat interesant pe care îl regăsim de-a lungul acestor file este cel al impactului colonialismului european asupra popoarelor, culturilor și nu în ultimul rând ecosistemelor pe care autorul le vizitează. Gabriel nu scapă din vedere niciun detaliu legat de condiția unora din cele mai puțin cunoscute triburi de pe planetă, de trauma acestora, de bulversarea vieții și valorilor acestora cauzată de contactul cu noi, străinii. De însăși pierderea identității acestora. Colonialismul și globalismul par să ne fi supus la un etern chin al banalului, al stereotipurilor și al pierderii diversității culturale și naturale. Nu mai avem ochi pentru minunățiile din jurul nostru, pentru lucrurile aparent nesemnificative, dar deosebite. Totul pare o fugă căreia autorul îi dă o pauză și ne îndeamnă să călătorim și să explorăm mai atenți.

Într-o eră în care putem face ocolul pământului în decursul unei zile într-un avion de linie, textul acestei cărți ne îmbie la a călători nișat, la a înțelege profund locul pe care ne dorim să-l vedem, la a petrece timp să-i cunoaștem viețuitoarele, râurile, pădurile, munții și oamenii. Ne încurajează să ne extindem orizonturile cunoașterii și ale pătrunderii dincolo de aparențe.
 

Fragment

Ne-am îmbarcat într-unul din autobuzele de cursă lungă ce traversează țara și acum urcăm de mai bine de opt ore spre cel mai înalt lac navigabil din lume: Titicaca. Numele de lac nu îi face dreptate, e mai degrabă ca o mare dulce cocoțată în munte, la aproape 4.000 m, întinzându-se până la orizont și despărțind Peru de Bolivia vecină. Cele două state și-au împărțit insulele de pe suprafața lui, iar noi vom pleca spre câteva dintre ele. Dacă până azi ni s-a părut că aerul nu ne ajunge, abia aici sus, în cel mai înalt punct de până acum, realizez că sunt aproape de a-mi atinge limita în lipsa aclimatizării treptate. Cea mai mică sforțare te lasă fără suflare instantaneu și e aproape ridicol pentru un iubitor de munte să obosească urcând câteva trepte între două case. Să rămânem aici pe acoperișul Lumii Noi pentru încă câteva zile va fi o încercare.

Pornim la drum, iar plecarea se face din cel mai mare port de pe țărmul peruan, orașul Puno. Puno este încă și mai agitat decât de obicei astăzi, când am nimerit în plin carnaval. Localnicii sărbătoresc Virgen de la Candelaria sau Fiesta de la Candelaria și totul s-a transformat într-un bâlci imens. Ne grăbim să ajungem la un ponton prin soarele atât de puternic că îl simți arzând prin hainele subțiri. Altitudinea și vremea caldă de la Saqsayhuaman m-au lăsat cu arsuri dureroase și a repeta aceeași poveste ar fi o idee foarte proastă. Cum traficul este restricționat, ne facem loc prin mulțime pe străduțele înguste și murdare care coboară abrupt spre întinderea albastră de apă, iar de aici, din portul animat și el de ritmurile festivalului, plecăm în sfârșit în larg.

Visând la tot ce am văzut în ultimele zile, m-am trezit repede trăgând la mal, dar într-un mal neobișnuit și făcut de mâna omului, pe una din insulele artificiale ale populației Uru, zisă și Uros. Obișnuiau să se numească demult Lupihaques adică Fiii Soarelui. Limba și-au uitat-o și vorbesc în prezent aymara, iar ca să se înțeleagă cu străinii se folosesc de quechua și de spaniolă. În fața expansiunii incașe și apoi hispanice au părăsit malurile pe care se așezaseră și au fugit în larg pe bărcile lor de trestii, de unde nu s-au mai întors. Timp de generații au trăit în condiții greu de imaginat, un întreg neam înghesuit cu familii și animale în simple bărci. Cu vremea, ambarcațiunile lor cu coviltire s-au mărit și sudat, mici colibe au apărut deasupra plutelor pentru ca mai târziu oamenii să construiască adevărate insule plutitoare din tije, insule pe care trăiesc și azi.

Cresc câini, pisici și purcei pe lângă casă, culeg ouă din cuiburile de stuf, prind păsări de apă, mai ales corcodei nezburători de Titicaca (Rollandia microptera). Așa cum le spune și numele, microptera, aceștia au aripile prea mici azi ca să mai zboare, asemeni cormoranilor din Galapagos și din aceleași motive, întrucât aici sus, în munți, pericolele au fost puține în mijlocul întinderilor acvatice pentru ei. Prin urmare, aripile li s-au redus și în zilele noastre nu mai zboară decât sub oglinda lacului, în imponderabilitatea lichidă a apelor lui reci. În vreme ce unele păsări ajung direct în farfurie, altele au fost domesticite ca și aiurea în Asia, iar populația indigenă de aici chiar se ajută de cormorani la pescuit. Li se leagă o buclă de sfoară de gât și o alta de picioare, să nu se îndepărteze prea tare de stăpân. Cine a văzut vreodată cormorani prinzând un pește mare știe ce alură serpentină pot avea când le alunecă pe gât prăzi neverosimil de mari pe de-a-ntregul. Așadar, animalul e liber să vâneze la malul insulei, ori în barcă, dar numai peștii mici îl vor sătura. Cei mai mari nu trec de inelul de sfoară și sunt confiscați de pescar.
 

 

Cu fiecare pas pe insula plutitoare, o unduire molcomă reverberează încet în toată așezarea. "Pământul" îți fuge de sub picioare literalmente, într-un legănat cu care locuitorii s-au obișnui demult, însă cineva care are rău de mare nu cred ca s-ar putea împăca curând cu o asemenea senzație. Materia primă principală a acestor comunități unice este totora - trestia din care fac practic totul. De la jucării pentru cei mici, la bărci, case, micul arhipelag pe care stăm, ba chiar e o plantă pe care o și consumă ori o folosesc ca să se spele pe dinți. Partea inferioară a tulpinilor se numește chullo adică banană în aymara. Are o măduvă albă bogată în iod pe care sătenii o consumă cu plăcere. Uru sunt fără îndoială un exemplu de adaptabilitate umană împinsă la extrem. O altă populație care a dezvoltat meșteșugul împletirii de totora se află la mare distanță, peste ocean, tocmai în Insula Paștelui, însă ei au avut, cel puțin, luxul unei insule reale. În schimb, locuitorii de pe Titicaca trebuie să o construiască pe a lor și o fac adunând mănunchiuri mari din tulpinile strâns legate între ele, mănunchiuri care apoi se fixează cu araci de eucalipt. La final obțin un pat de stuf vertical, patuka, peste care încep să așeze orizontal alte tulpini, întocmai ca o saltea. Cu vremea aceste straturi se îmbibă și altele noi se adaugă deasupra pentru a păstra o suprafață cât de cât uscată. Mai nou satele uru au ancore, o necesitate recentă la cererea guvernului bolivian, nemulțumit că adesea vântul le suflă insulele în apele lor, de cealaltă parte a lacului.

Pe esplanada de paie căsuțele se ridică încă puțin pe șipci, dar în rest sunt tot din totora și ele. Au o singură intrare și o singură incintă, fără ferestre. Evident, fără baie ori spații de gătit, fără mobila cea mai elementară, mai mult un adăpost de ploaie decât o casă. Panourile solare mici, înfipte în acoperișuri sunt singurele semne ale modernității. În rest, întreaga familie trăiește modest sub același acoperiș, în aceeași cameră, capitonată de pături și textile ca vântul tăios să nu mai intre prin trestii. În aceste materiale brodate găsim motive ancestrale, animale fantastice, zeii cerului și mai ales ai apei. Aici, alături de copii, dorm pui de cățel și dintr-un tuci acoperit cu un șervet se aud pui de găină. La intrare, într-o oală de pământ își așteaptă soarta niște somni mici înotând în cercuri, iar afară o fetiță cară două pisici mari și am impresia că nu prea sunt mulțumite de burnița ce tocmai s-a pornit.

Costumul tradițional de aici se aseamănă celui de pe uscat, femeile poartă fuste colorate, pălărioare tip melon din fetru și părul lung și negru strâns în cozi. Uru sunt buni țesători și își vând textilele la piața din Puno alături de peștele pe care reușesc să-l strângă în plus. Sunt singurele lucruri produse în austeritatea insulelor plutitoare și moneda de schimb de aici. Bărbații poartă la rândul lor fesuri tricotate și veste simple. Am avut impresia că populația Uru acordă o mai mare atenție bărcilor decât caselor. Ambarcați-unile lor numite balsa variază în dimensiuni, de la cele ale unei bărci mici pescărești, la altele compozite capabile să susțină zeci de persoane, mari cât o corabie mică și cu care se mândresc. Adeseori la provă apar capete de pumă ca niște totemuri apotropaice din paie, deși e drept că aduc mai curând a pisici și nu arată foarte fioros. Marile feline (titi în quechua) au fost dintotdeauna animale mitice importante în folclorul precolumbian și apar încă în numeroase toponime, așa cum este și cazul lacului Titicaca însuși, care se pare că ar însemna Muntele Pumei ori Puma Gri.

Bărcile de paie nu sunt cu nimic mai prejos celor din lemn și construite bine și se dovedesc neașteptat de durabile. De fapt, înfățișarea lor seamănă cu cele care colindau Nilul în Antichitate și care se mai găsesc și azi în Africa, pe apele marilor lacuri din Etiopia. Se pare că în epoca prehispanică incașii ar fi fost navigatori iscusiți. Aventurile lor marine s-au terminat odată cu conchista, iar ale lor plute supradimensionate, acele pae-pae din povești, n-au mai fost văzute de sute de ani pe țărmurile peruane. Până când un străin avea să le reînvie tradiția în vremurile noastre. Meșteșugul lor l-a fascinat pe etnologul și aventurierul Thor Heyerdahl, celebru căpitan al expediției Kon-Tiki ce acum mai bine de șaptezeci de ani pleca de pe malurile Limei din Callao.

Câte un val îți aduce aminte că nu ești încă pe pământ, așa că plecăm cu ploaia în spate spre următoarea destinație.