Viaţa bună. O introducere în etică

 

Cristian Iftode
Viaţa bună. O introducere în etică
Editura Trei, 2021



***
Intro

 
 Cristian Iftode (născut în 1979) este conferenţiar la Facultatea de Filosofie a Universităţii din Bucureşti, unde predă cursuri de etică, terapie filosofică, estetică şi filosofie contemporană. A publicat numeroase studii în lucrări colective sau reviste de specialitate din ţară şi străinătate, precum şi volume de autor, dintre care menţionăm Filosofia ca mod de viaţă: Sursele autenticităţii (2010) şi Aristotel. Problema analogiei şi filosofia donaţiei (2015). Susţine constant conferinţe publice, ateliere de filosofie practică şi desfăşoară o substanţială activitate publicistică, menită să probeze relevanţa filosofiei pentru viaţa de zi cu zi.

*

Oare practicarea virtuţilor ne poate apropia de trăirea unei vieţi bune, frumoase, autentice?

La ce e bună viaţa în lipsa fericirii? Şi la ce bun filosoful, în vremurile în care fericirea nu mai este o temă de actualitate, pentru că advertisingul şi discursurile despre spiritualitate au confiscat-o, tocit-o şi îngropat-o? Nu ştiu dacă filosoful este fiul rătăcitor, dar, prin intermediul eticii aplicate, el se întoarce printre oameni pentru care captează tainele simple ale vieţii, sensurile şi nonsensurile existenţei, redându-le acestora şi pe unele, şi pe altele. Am văzut mulţi oameni dornici să-l asculte pe filosoful reîntors şi, în mod special, pe Cristian Iftode în conferinţe şi dezbateri, să afle nu la ce e bună viaţa, ci cum o poţi face mai bună. El este exact vocea aceea aşteptată care va reîmprieteni prin această carte filosofia cu cititorii şi cu practicanţii ei anonimi în vieţile lor de zi cu zi. (Svetlana Cârstean)

Viaţa bună poate fi aventura vieţii tale, dacă nu este deja. Vei găsi aici un prieten bun şi critic spre a scoate adevărul din tine, adevărul de sine. Un prieten egal ţie, totuşi, mai antrenat în virtute, spre care te cheamă. Norocul nostru e mare: culturii române i-a luat sute de ani să aibă cartea de etică pe care o avem acum în mâini, cartea de filosofie morală contemporană care face dreptate, dar mai ales bine anticului din noi. Viaţa bună, dacă ştim a o citi spre a o trăi, va fi una a libertăţii, autentică, trudind în fericire. Căci aşa s-a încercat de mii de ani, de la Aristotel la Nietzsche, de la Seneca la Foucault, şi, în sfârşit, aşa o scrie nouă Cristian Iftode. (Constantin Vică)

Dacă judecăm lucrurile în plan social, conduita morală este, întâi de toate, o aşteptare pe care o avem de la ceilalţi, mai ales dacă sunt figuri publice, şi abia apoi, un eventual răspuns pe măsură din partea noastră, adesea de ochii lumii. Cinicul modern învaţă de mic să jongleze cu două măsuri - sau mai multe. Nu e vorba că societatea ne-ar face răi, ci că ochiul privat al raţiunii publice tinde să împartă lumea în "şmecheri" şi "fraieri". (Cristian Iftode)

Cuvânt înainte

Să fi pierdut, oare, filosofia contactul cu lumea contemporană, cu problemele ei reale şi acute? Dacă privim cu luciditate la ceea ce fac filosofii "profesionişti" de azi (sau cel puţin aceia care slujesc filosofia academică), cu greu ne-am putea ascunde sentimentul că aceştia scriu cărţi şi articole pentru colegii lor, care, de cele mai multe ori, sunt chiar singurii care pot urmări şi înţelege o dezbatere purtată cu argumente foarte tehnice şi abstruse, într-un limbaj de cele mai multe ori rebarbativ.

Totuşi, lumea are nevoie ca filosofia să aibă grijă de preocupările şi nevoile ei, de aspiraţiile, de gândurile, dar şi de temerile ei; o nevoie resimţită mai acut atunci când crizele, parcă fără sfârşit, pe care le traversam ne somează să reflectăm asupra rosturilor şi faptelor noastre. În clipe de cumpănă am dori ca cineva să ne fie ghid şi să ne arate căi şi opţiuni de explorat: Cum să trăim bine şi frumos? Cum să fim autentici şi adevăraţi, în acord cu cei care contează în vieţile noastre, dar şi cu propria noastră natură intrinsecă? Întrebări grele şi importante, întrebări asupra cărora merită să reflectăm lucid şi serios, pentru că "viaţa noastră să merite să fie trăită" cu succes şi cu folos.

Cristian Iftode este ghidul nostru ideal în acest periplu exploratoriu al căilor vieţii bune şi autentice. Viaţa bună. O introducere în etică este un dozaj subtil şi just între filosofia academică problematizatoare şi filosofia ca îndrumar pentru cei care simt nevoia acestei însoţiri şi prietenii intelectuale cu cei care iubesc înţelepciunea. Un foarte erudit cunoscător al istoriei filosofiei şi, cu precădere, al istoriei doctrinelor morale, al eticii aristotelice a virtuţilor, Iftode ne conduce cu un profesionalism desăvârşit, dar fără ostentaţie sau aroganţă intelectuală, pe căile argumentării etice. În final, o bună şi reuşită lecţie de morală este nu aceea în care ni se predică doct valorile, ci aceea în care ni se arată cum să practicăm virtuţile, pentru ca vieţile noastre să fie împlinite, iar noi să fim împăcaţi cu ceilalţi şi cu noi înşine.

Recomand această carte tuturor celor care simt nevoia unui erudit şi prietenos partener de dialog, care cu răbdare şi empatie ne desluşeşte complicata harta a filosofiei morale, pentru a ne ajuta să aflăm, pentru noi înşine, cum anume practicarea virtuţilor ne poate apropia de trăirea unei vieţi bune, frumoase şi autentice. (Mircea Dumitru)

Introducere
A te pune în locul celuilalt şi ipocrizia morală

Filosofia morală modernă s-a axat pe ideea potrivit căreia a fi moral înseamnă a alege să faci tu însuţi ceea ce gândeşti că toţi oamenii ar trebui să facă în locul tău. Dar poate ca cele mai importante alegeri de viată sunt acelea legate de lucruri pe care simţi că pur şi simplu "trebuie" să le faci, deoarece gândeşti că nimeni altcineva nu le-ar putea face în locul tău.
"Bine, dar în al doilea caz oare nu asumi că, dacă eu aş fi în situaţia ta, aş gândi la fel?" ar putea să mă întrebe un cititor fervent al lui Kant. "Tot ce se poate, dar dacă ai fi în această situaţie a mea, nu ai mai fi tu, ci eu..."

Cartea de faţă porneşte de la o constatare lesne de făcut cu privire la realitatea socială contemporană. Pe de-o parte, e limpede că la nivelul dezbaterilor şi luărilor de poziţie publice, moralitatea se constituie într-un plan de referinţă de cea mai mare importanţă, dacă nu chiar în dezideratul central: judecăm în termeni preponderent morali iniţiativele politice şi calitatea oamenilor care ne guvernează, gradul de toxicitate a vieţii sociale, provocările viitorului sau noile aplicaţii tehnologice ale ştiinţei. O asemenea pondere a moralei în sfera publică (Öffentlichkeit), în arena unde se presupune că ne strângem laolaltă pentru a identifica problemele societăţii, a discuta şi a căuta soluţii pentru acestea, explică avântul pe care l-a căpătat etica aplicată în ultimele decenii, un câmp interdisciplinar al dezbaterilor etice, cu o autonomie crescândă faţă de filosofia morală. Pe de altă parte, în sfera vieţii de zi cu zi, a modului concret în care ne ducem existenţa şi ne imaginăm fericirea sau viaţa bună, suntem siliţi să constatăm că valorile şi considerentele etice sunt departe de a juca un rol dominant. Atunci când se văd confruntate cu aspiraţia de a asigura o viaţă confortabilă şi îndestulată pentru noi şi copiii noştri, de a elimina sau diminua "pericolele sociale" sau factorii de risc; atunci când se văd contrabalansate cu ambiţiile noastre de influenţă şi putere, cu dorinţa de a fi recunoscuţi de semenii noştri - nu doar în sensul validării, ci şi al popularităţii sau celebrităţii; atunci când par a intra în conflict cu visul de a fi bogaţi şi faimoşi sau chiar, aparent mai nobil, cu ideea progresului în cunoaştere, pe care nimic nu ar trebui să îl frâneze, ei bine, în toate aceste situaţii, valorile morale se văd plasate "la coada listei".

Dacă judecăm lucrurile în plan social, conduita morală este, întâi de toate, o aşteptare pe care o avem de la ceilalţi, mai ales dacă sunt figuri publice, şi abia apoi, un eventual răspuns pe măsură din partea noastră, adesea de ochii lumii. Cinicul modern învaţă de mic să jongleze cu două măsuri - sau mai multe. Nu e vorba că societatea ne-ar face răi, ci că ochiul privat al raţiunii publice tinde să împartă lumea în "şmecheri" şi "fraieri".

Partea de vină a filosofiei morale

De un lucru putem fi siguri: discrepanţa frapantă dintre locul ocupat de morală sau etică în sfera dezbaterilor publice şi acela pe care îl deţin în chip efectiv considerentele morale în existenţa noastră de zi cu zi nu va face decât să se adâncească mai mult, în condiţiile în care nu vorbim deschis despre ea. Cartea de faţă îşi propune să investigheze partea de vină a filosofiei morale moderne, adică a eticii, aşa cum a ajuns să fie studiată şi predată în universităţi, pentru aceasta contradicţie sau schizoidie socială. Cum ajunge etica să nu mai fie cu adevărat relevantă - sau de o importanţă cu totul secundară - pentru modul în care chiar ne trăim viaţa de zi cu zi?

Ei bine, un prim pas este să devii fascinat de visul unei teorii etice totalizatoare: o teorie întemeiată pe descrierea corectă a "naturii umane aşa cum este ea" şi de aceea considerată capabilă să ofere soluţii universale la toate dilemele vieţii noastre morale. Acest vis a animat proiectul iluminist al "ştiinţei moralei" şi a produs, la adversarii acestuia, reacţia la fel de nesocotită de a întoarce spatele concluziilor formulate pe baza cercetărilor experimentale din ştiinţele omului, concluzii fatalmente provizorii şi revizuibile, dar cât se poate de preţioase, la momentul lor. Însă chiar şi atunci când ne-am lecuit de credinţa potrivit căreia ştiinţa poate oferi descrierea ultima (indiscutabil adevărată) sau oglindirea fidela a ceea ce sunt oamenii în esenţa lor^[i] - sau de asumpţia că am putea extrage, simplu, dintr-o asemenea descriere obiectivă, regulile generale despre cum să trăim -, rămânem cu reflexul metodologic de a privi etica strict ca pe un domeniu onorabil de cercetare teoretică, din ale cărei rezultate să desprindem eventuale "aplicaţii" practice. Pe cât de convingător se legitimează etica în sensul unei discipline utile de studiu şi cercetare, pe atât pare să slăbească sensul eticii ca disciplină de viaţă autoimpusă.
 
Un al doilea pas sau, mai bine spus, o a doua parte de vină: în momentul în care etica este gândită din capul locului ca fiind despre corectitudinea morală în relaţiile cu ceilalţi, sensul şi întemeierea ei originare - în şi ca relaţie cu sine - sunt pierdute sau "refulate". Exprimată în felul cel mai simplu, ideea este următoarea: modul în care ne purtăm cu ceilalţi depinde, în mod covârşitor, de modul în care ne raportăm la noi înşine. Modul în care ne înţelegem pe noi înşine şi ne construim pe noi înşine; ideile şi convingerile pentru care suntem dispuşi să luăm atitudine, să ne angajăm; principiile pe care ajungem, într-adevăr, să le "încorporăm" şi să le vădim în existentele noastre, nu doar să le vehiculăm în explicaţii post factum; identificările socio-culturale pe baza cărora ne articulăm identitatea personală - toate acestea decid cu privire la modul în care ne trăim vieţile. Acesta este orizontul pornind de la care se defineşte matricea propriei căutări a vieţii bune.

Pentru epicurieni sau stoici, la fel ca şi pentru ceilalţi gânditori ai Greciei antice şi, în mod special, pentru Aristotel, întrebarea primară a eticii nu era "Ce fel de acţiuni sunt corecte?", ci "Ce fel de persoană să fiu?" sau "Ce stil de viaţă şi conduită să adopt?" Însuşi termenul "etică" deriva din êthos, însemnând "caracter". Ce fel de persoană este cineva şi ce stil de viaţă vor avea, fără îndoială, o relevanţă directă pentru acţiunile pe care acesta le săvârşeşte... A fi "fericit" şi a fi o persoană "bună" merg, în chip necesar, mână în mână... pentru o fiinţă umană care trăieşte cea mai bună viaţă posibilă pentru o fiinţă umană. Întrebarea, deopotrivă pentru Platon, Aristotel, epicurieni sau stoici, era ce fel de viaţă este cea mai bună, ce fel de viaţă constituie "fericirea"... Aici, însă, există pericolul unei neînţelegeri... Marea parte a gândirii moderne, influenţate de creştinism, acreditează această opoziţie polară între altruism şi egoism: conform acestei viziuni, dacă ne gândim la noi înşine cât de puţin, înseamnă că sacrificăm interesele altora celor ale noastre... S-ar putea să existe o speranţă mai realistă de a încuraja oamenii să acţioneze în interesul altora, dacă a face aceasta e văzut ca făcând parte, deopotrivă, din interesul lor propriu veritabil, mai degrabă decât să vedem interesul propriu şi acţiunea în interesul celorlalţi ca fiind în mod necesar antitetice (Sharples, 2003, 82-84).

Câtă vreme starea noastră de bine e cântărită în termeni strict economici, a face ca acţiunile săvârşite în folosul celorlalţi să decurgă din interesul propriu nu poate lua, în peisajul mental ce caracterizează mare parte din filosofia morală modernă, altă formă consistentă logic decât aceea a interacţiunilor repetate dintre aceiaşi indivizi, în contextul cooperării sociale. În fond, ar exista numai două variante în care e rezonabil să văd un avantaj personal decurgând, pe termen mediu şi lung, din a arăta bunăvoinţă faţă de ceilalţi: situaţii de cooperare ce se repetă exact cu aceleaşi personaje sau situaţiile în care îmi construiesc o reputaţie bună, câtă vreme e limpede că viaţa noastră socială se bazează pe bârfă, adică pe o permanentă evaluare a conduitei celorlalţi şi răspândire a informaţiilor mai mult sau mai puţin avizate despre ceea ce fac semenii noştri.

Aceasta nu este însă o formă de întrajutorare care să poată trece "testul lui Gyges". Îngăduiţi-mi să folosesc această denumire pentru a trimite la o întrebare primară pe care Platon a lăsat-o moştenire eticienilor din toate timpurile, prin intermediul unei faimoase parabole inserate în cartea a II-a a Republicii (359d - 361d), unde ni se povesteşte despre un păstor cumsecade, Gyges, care, descoperind un inel ce-l face invizibil, devine peste noapte cel mai mare nelegiuit. Testul e simplu de formulat: Ce faci în situaţia în care eşti sigur că, acţionând imoral, vei scăpa nedescoperit sau, cel puţin, nesancţionat de semenii tăi?

Secolele al XIX-lea şi XX au abundat în explicaţii evoluţioniste ale originii sociale a moralităţii, explicaţii mult mai simpliste în realitate decât cea oferită de însuşi Darwin:

În ultimă instanţă, simţul (sense) nostru moral sau conştiinţa noastră se constituie ca un sentiment (sentiment) extrem de complex, avându-şi mai întâi originea în instinctele sociale, călăuzit în mare măsură de aprobarea semenilor noştri, guvernat de raţiune, interes propriu şi, în vremuri mai noi, de simţăminte (feelings) religioase profunde; sentiment întărit de instrucţie şi obişnuinţă, toate acestea combinate (Darwin, 1981, 165-166).

Să recunoaştem, e vorba de o explicaţie complexă, nuanţată, multinivelară: dar poate că nu şi de una completă sau, oricum, complet dezvoltată. Ce ne pot aduce, în plus, filosofiile şi tradiţiile de spiritualitate ale Antichităţii? O înţelegere directă a faptului că împlinirea mea depinde, în mod strict, de calitatea relaţiilor pe care le întreţin cu cei din jurul meu, de armonia la care pot accede în plan sufletesc şi pe care o pot proiecta în exterior. Altfel spus, a înţelege că îngrijirea de sine e, de la un capăt la altul, întreţesută cu grija de ceilalţi şi că măsura "dezvoltării personale" e chiar gradul de întrajutorare dintr-o comunitate. Ei bine, această perspectivă ce poate părea extravagantă, dacă nu desuetă, în zilele noastre se constituie, de fapt, în singura şansă de a sparge cercul strâmt al reciprocităţii, sinonim cu ajustarea egoismelor pentru a obţine un şi mai mare profit (măsurabil).

La prima vedere, pare evident că "aproape orice activitate de cooperare presupune o anumită tensiune între interesul propriu şi interesul colectiv, între Eu şi Noi" (Greene, 2013, 21). Această observaţie trivială ţine însă de o înţelegere strict orizontală, materială, palpabilă a interesului propriu (de tipul "cea mai mare felie din tort să fie a mea"), înţelegere dominantă astăzi, spre deosebire de o grilă morală diferenţiind tipuri distincte de "iubire de sine", aşa cum găsim în cartea a IX-a a Eticii Nicomahice a lui Aristotel^[ii].

Atunci când eticile antice deosebeau între viaţa consacrată acumulării de bogăţii, viaţa petrecută în căutarea onorurilor publice şi aceea axată pe practicarea virtuţilor, aveau în vedere tocmai diferite feluri (sau chiar trepte) de interes propriu. Beneficiile obţinute din practicarea virtuţilor erau multiple şi numai parţial cuantificabile.

În primul rând, mai multă ordine, limpezime a minţii şi autodisciplină permit fructificarea oportunităţilor favorabile şi realizarea scopului urmărit în viaţă.

În al doilea rând, actele de curaj, generozitate, compasiune etc. aduc subiectului evoluat din punct de vedere etic o plăcere intrinsecă practicării binelui. "Dezvoltarea personală" a subiectului etic presupune, astfel, o treaptă culturală, deci un alt stadiu decât cel al moralităţii "tribale" înţelese ca rezultat direct al evoluţiei naturale. Punctul de plecare poate fi mecanismul empatiei, pe care neurobiologii de azi îl consideră dezvoltat pornind de la grija maternă, pe suportul fiziologic al oxitocinei (Greene, 2013, 38). Dar fără antrenament etic, implicând efortul susţinut în mod raţional de a acţiona în conformitate cu preceptele virtuţii în orice situaţie, indiferent de câştigul imediat sau anticipat, e de aşteptat ca înclinaţiile noastre altruiste să fie, de obicei, mai slabe decât dorinţa de a profita cât mai mult de ceilalţi sau, pur şi simplu, de a nu ne periclita bunăstarea şi a lăsa pe altcineva să sară în ajutor. Experimente faimoase, conduse de Latané şi alţi cercetători, au pus în evidenţă faptul că "întotdeauna, creşterea numărului de potenţiali salvatori diminuează şansele ajutorului oferit în mod individual" (Miller, 2004, 114). Nu e vorba că nu îmi pasă de suferinţa acelui străin: dar dacă alţii ar putea la fel de bine să ajute în locul meu, de ce să nu o facă ei? În legătură directă cu acest gen de situaţii, o lege după care s-ar părea că funcţionăm în mod spontan spune ceva de felul următor: "Responsabilitatea împărtăşită cu alţii e o răspundere diminuată". De unde şi faimoasa "tragedie a bunurilor comune", conform formulei lui Garrett Hardin (1968).

În fine, un efect greu cuantificabil al conduitei etice superioare e că armonia sufletească a persoanei virtuoase e proiectată şi în exterior, se răsfrânge asupra semenilor cu care interacţionează, contribuind astfel la ameliorarea relaţiilor sociale şi a cooperării interumane. Atât Grecia, cât şi China antică par să fi înţeles foarte bine acest lucru, aşa cum vom vedea ceva mai târziu^[iii].

---

[i] La fel de bine aş putea spune: atunci când slăbeşte încrederea în posibilitatea unei separaţii nete între "fapte" şi "valori" (Putnam, 1981) sau atunci când ajungem să vedem "măsura" incomensurabilă în care discursul ştiinţific - de fapt, orice discurs care pretinde să stabilească faptele - produce un "supliment", un surplus de realitate (Foucault, 2014), în loc să o oglindească fidel.

[ii] Ca observaţie generală despre volumul citat mai sus, problema nu e că Greene (2013) spune multe lucruri triviale în bestsellerul său, ci că unele dintre acestea doar par aşa, pentru că sunt foarte răspândite în zilele noastre, dar rămân contestabile din unghi filosofic. Este şi cazul conceptului de "interes propriu" (self‑interest) cu care operează cercetătorul american, fără a‑i da vreo definiţie, ci lăsându‑l să funcţioneze în subînţelesul său utilitarist. Simpla etimologie a cuvântului "interes" denotă o "ţesătură a fiinţei" ("a fi între", interesse): "interesele" sunt chiar modul nostru de a fi conectaţi la lume, astfel încât e la fel de adevărat că nu există altfel de interese decât cele proprii anumitor subiecţi şi că interesul nu trebuie niciodată identificat cu o închidere ("egoistă") în sine.

[iii] În aceste condiţii, e ironic, dar deloc surprinzător faptul că atenienii din zilele noastre înregistrează scorurile cele mai joase în jocurile de cooperare de tipul Public Good Games (Greene, 2013, 75). În loc să sugereze că aceşti oameni par să fie mai puţin altruişti decât locuitorii altor ţări sau că posedă un simţ al comunităţii deficitar, din raţiuni culturale ce ar fi constituit un factor cauzal cheie în criza economică a Greciei, Greene ar fi putut să ia în calcul un raport invers: scorurile sunt joase tocmai pentru că grecilor le‑a fost indusă, din raţiuni economice şi politice direct legate de istoria lor recentă, o neîncredere generalizată faţă de modul în care se cheltuieşte banul public! Desigur că danezii nu au aceleaşi probleme de încredere în sistem.