miercuri, 29 decembrie 2021

Zeitatea din apartamentul de la etajul şapte - Nu te găsesc pe nicăieri

 

Laura Ionescu
Nu te găsesc pe nicăieri
Narator, editura Publica, 2021




Citiţi un fragment din această carte.

*****

Zeitatea din apartamentul de la etajul şapte

O mică confesiune: m-am temut de cartea aceasta, am evitat să o cumpăr, să citesc despre ea, să o frunzăresc prin librării. Bănuiam despre ce vorbeşte autoarea în ea şi nu doream să mă întorc în lumea aceea în care mama încă trăia. Ştiam că citind-o va fi inevitabil. Şi mi se repetase de prea multe ori că trăiesc prea mult în trecut şi prea puţin în prezent. Dar, uneori, dincolo de eschivările şi laşităţile noastre, cărţile îşi găsesc drum către noi, fie că ne place, fie că nu.

În Nu te găsesc pe nicăieri, Laura Ionescu face ceea ce cred că ar trebui, poate, să facem la un moment dat cu toţii: scrie o istorie personală, recreează o lume, celebrează prin rândurile sale memoria mamei sale. În acelaşi timp am simţit cartea ca pe o formă de catharsis, de eliberare şi de vindecare. Spun acest lucru pentru că ştiu că cei rămaşi în urmă simt că au rămas cuvinte nespuse, gânduri neîmpărtăşite, întrebări nepuse, regrete şi nostalgii. Moartea îţi răpeşte posibilitatea de a-ţi cere scuze, de a spune că-ţi pare rău. Odată cu părinţii moare o lume, îţi înţelegi la nivel visceral propria mortalitate, viaţa îşi pierde o mare parte din magie. Tot ceea ce rămâne sunt amintirile, crâmpeie din viaţa de copil - luminoase dacă ai avut norocul de-a avea părinţi iubitori. Şi mai rămâne ceva: frica. O frică imensă, iraţională care se ascunde în tine şi te poate copleşi. Ştiu, totodată, că nu devine mai uşor odată cu trecerea anilor, chiar dacă ajungi la un moment dat în ceea ce psihologii numesc ultimul stadiu al doliului - cel al acceptării şi al rezoluţiei. Pentru că undeva acolo în tine un loc rămâne gol, vocile pe care îşi doreşti să le auzi nu se mai aud, mirosul şi mângâierile mamei care făceau ca lumea să fie un loc sigur au dispărut. Pentru mine, personal, acest sentiment al pierderii, s-a accentuat după ce am devenit şi eu mamă şi am înţeles că eu am pierdut-o pe mama, dar fiul meu a pierdut, la rândul lui, o bunică. Dar, tot datorită părinţilor şi lecţiilor de viaţă pe care ţi le-au predat pe nesimţite ajungi să te ridici din fundul prăpastiei şi să continui să trăieşti.

Laura Ionescu scrie cu umor şi duioşie, ştie să întoarcă fraza în aşa fel încât femeia din carte să capete substanţă. Mimi trăieşte în paginile acestei cărţi. Este spumoasă, ironică, directă şi puternică. Pare indestructibilă. De aceea, în opinia mea, titlul cărţii este un pic înşelător: pentru că mama este în inima şi mintea autoarei, este parte din ea, din ceea ce a devenit ca om şi ca femeie. Pentru că, ea însăşi recunoaşte, mama este cea care i-a pus primele cărţi în braţe, mama este cea care i-a dat rădăcini, mama este cea care a învăţat-o cum şi la ce anume să se uite şi să caute în oameni. În mâinile care le seamănă, în aluniţele identice. Mama rămâne zeitatea de la etajul şapte.

Cartea aceasta este şi un bun manual de parenting. Pentru că ne spune că satisfacerea nevoilor financiare contează, dar cele mai importante lucruri de care are nevoie un copil din partea părinţilor este acceptarea şi încrederea. Adică de iubirea aceea care nu sufocă, care ştie să pună limite acolo unde experienţa îi spune că este cazul, de râsete şi normalitate. Am empatizat cu familia Laurei Ionescu pentru că povestea ei este şi povestea mea. Povestea unui copil crescut în comunism care l-a simţit apăsător, dar pentru care universul avea ca punct central mama şi care ştia că tocmai din acest motiv nu i se poate întâmpla nimic rău. Mama era cea care făcea ca familia să fie unită, era elementul care îi ţinea pe toţi laolaltă.

Citind cartea, îţi dai seama că, practic, viaţa noastră este construită din cioburi mai vesele sau mai triste care adunându-se şi unindu-se unele cu altele ne formează şi ne modelează pe noi, adulţii. Adulţi care îşi poartă cu ei bagajul de amintiri din copilărie. Nu te găsesc pe nicăieri este din acest motiv şi o carte a maturizării. Pentru că amintirile ne-o construiesc pe Mimi, dar şi pe Laura. De la bebeluşul pe care părinţii şi l-ar fi dorit băiat la adolescenta pe care mama o învaţă să supravieţuiască DUPĂ, la femeia adultă care se aşază faţă în faţă cu sine în această carte oglindă.

Cartea aceasta m-a dus înapoi, la propria traumă, la propria durere. Nu ştiu dacă este un lucru bun sau rău. Ştiu doar că undeva în mine va exista mereu o parte care se va gândi mereu la ei, la ce ar spune şi la ce şi-ar dori să fac într-o situaţie sau alta. Cartea aceasta mi-a întărit convingerea că acest fel de experienţă, dureroasă şi unică, constituie un prag important în procesul de maturizare al fiecăruia dintre noi. Cred, într-un final, că aceasta este o carte care te pune faţă în faţă cu tine, care va fi percepută şi simţită de fiecare cititor în funcţie de propria poveste.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu