(volum alcătuit și îngrijit de) Cristian Bădiliță
Plotin, un mistic păgân
Editura Vremea, 2021
Citiți un
fragment din această carte.
***
Despre viețile unor "bărbați îndumnezeiți"
"Oamenii sunt zei, zeii sunt oameni". Heraclit (citat de Clement Alexandrinul)
Prin ce se justifică Porfir în fața cârcotașilor zei ai culturii?
În primul rând, ca editor al scrierilor lui Plotin.
Enneadele,
așa cum au ajuns până la noi, reprezintă opera de editor a lui Porfir.
Noua ediție, cronologică, începută de Pierre Hadot și continuată de
urmașii săi de la École Pratique des Hautes Études, constituie, fără
îndoială, o revoluție în domeniu, dar aceasta nu umbrește cu nimic
ediția clasică. Citindu‑l pe Plotin prin "schema ințiatică" propusă de
către discipolul său ne situăm în interiorul paideii neoplatoniciene,
participăm la un tip specific de filozofare, pervertit, ori pur și
simplu uitat mai târziu. Structurarea scrierilor lui Plotin pe trei
paliere - etică, fizică, teologie - implică și o grilă specifică,
formativă de lectură. Iar această grilă, deși impietează oarecum asupra originarității
Enneadelor, are meritul de a conferi
sens mistagogic
unei mase de tratate redactate sub semnul dezideratului pedagogic, al
inspirației sau, pur și simplu, al polemicilor conjuncturale.
Regretabilă și de neînlocuit este pierderea tuturor comentariilor și
introducerilor făcute de Porfir la
Enneade.
Al doilea
argument: Porfir rămâne pentru întreaga tradiție filozofică occidentală
împăciuitorul lui Platon cu Aristotel. În urma demersului porfirian,
"logicianul" Aristotel nu se mai vede umilit de "teologul" Platon.
Revenim iarăși la schema filozofiei tradiționale, în trei timpi,
presupunând o ascensiune permanentă. Logica, exclusă la un moment dat,
este repusă în vechile ei drepturi datorită bunei încăpățânări a lui
Porfir. În acest sens, Bidez vorbește despre filozoful neoplatonician ca
despre primul scolastic occidental. Un mic opuscul, de câteva zeci de
pagini,
Eisagoge - introducere la
Categoriile lui
Aristotel, adresată unui prieten - i‑a asigurat supraviețuirea în lumea
creștină, procurându‑i chiar și un renume. Istoria celebrei "certe a
universaliilor" începe odată cu "Introducerea" amintită. Dacă Aristotel a
ajuns, pentru Evul Mediu, supremul și inconturnabilul Magister, faptul i
se datorează în primul rând lui Porfir - și apoi traducerii în latină a
Eisagoge‑ii de către Boetius. Nu exagerăm afirmând că filozofia medievală n‑a fost aristotelică, ci porfiriană.
Mai puțin invocată, însă de o importanță covârșitoare, ni se pare dimensiunea "ecumenică"
id est
conciliantă a operei lui Porfir. Abia epoca "post‑modernă" ar putea
valoriza acest aspect. Porfir a practicat o filozofie impregnată de
virtuți religioase, încercând, pe lângă sinteza Platon‑Aristotel - în
interiorul tradiției filozofice occidentale - o altă armonizare, mai
îndrăzneață și mai redutabilă, între filozofia occidentală și religia
orientală (
Oracolele caldeene). "El, scrie Hans Lewy, n‑a fost doar primul platonician care a introdus
Oracolele caldeene
în școala neoplatoniciană și care a citat versurile lor pentru a
justifica axiomele ontologiei neoplatoniciene, ci și primul care,
printr‑o reinterpretare radicală, a armonizat învățătura caldeenilor cu
principiile majore ale neoplatonismului. Din aceste trei puncte de
vedere, el a deschis calea interpretării
Oracolelor caldeene de
către Iamblichos, apoi de către Proclos". Evident, între Porfir și
Iamblichos există diferențe, nu numai de accent sau de nuanță, ci de
esență. Religiozitatea "rațională" a primului nu se împacă defel cu
excesele "teurgice" ale celui de‑al doilea. Totuși, important rămâne
până la urmă ceea ce‑i unește într‑o familie spirituală, anume
preponderența aspectului teologic al filozofiei și implicit
reconsiderarea teologiei ca "știință". De la Plotin, trecând prin Porfir
și până la Damascius, ultimul neoplatonician, filozofia
trăiește într‑o continuă rugăciune, iar filozoful se consideră un hierofant și un mistagog.
Pierre
Hadot vine cu o altă piesă importantă la dosarul moștenirii porfiriene:
doctrina despre Treime. Se știe că Numenios, filozoful
medioplatonician, concepuse o teorie cosmologică proprie, conform căreia
ar exista trei zei: Unul, Binele, absolut transcendent, imobil,
nemuritor; Demiurgul, creator, mediator; și Cosmosul, creația,
devenirea. Doctrina lui Porfir despre Trinitate, în descendență
plotiniană, adică "emanaționistă" va fi preluată ca atare de către doi
filozofi convertiți la creștinism, Marius Victorinus și Synesios,
episcopul de Cyrene.
Se cuvine menționat apoi rolul lui Porfir în
transmiterea unui bagaj imens de informații (istorice, filozofice,
filologice etc.) din toată cuprinderea Antichității. Compilator de primă
mână, el a adunat, precum albina - despre care scrie câteva pagini
superbe în
Peștera nimfelor - tot ce se putea aduna din diferite
straturi culturale - numeroase aspecte ale vieții spirituale, de la
astrologie și literatură oraculară până la magie și superstiții. Istoria
alegoriei nu‑l poate omite, calitățile lui de hermeneut dublându‑le,
fără stridențe, pe cele de filolog. A scris peste șaizeci de lucrări,
atingând practic toate domeniile culturii vremii sale: gramatică și
cronologie, istorie și exegeză homerică, astronomie, astrologie,
matematică, muzică, psihologie, metafizică.
Nu în ultimul rând se
cuvin invocate, în fața acestui imaginar "tribunal" al culturii,
influența pe care a exersat‑o, prin traduceri, asupra filozofiei arabe
(vehiculul său în Occidentul medieval) și, cu titlu anecdotic,
revendicarea sa de către mișcările ecologiste contemporane. Tratatul
De abstinentia
a fost tradus și difuzat în cerc restrâns de o asociație al cărei scop
principal îl constituie scoaterea în afara legii a vânatului/pescuitului
și impunerea vegetarianismului ca regim mondial de alimentație.
Curriculum uitaePorfir
s‑a născut prin 232-233 în Siria. Unii creștini îl numesc "bataneotul",
ceea ce a făcut să se creadă că locul său de baștină ar fi fost o
localitate numită... Batanea. Se pare că epitetul, preluat în greacă
dintr‑un dialect semitic, proclama o injurie la adresa lui Porfir,
considerat un apostat de către autorii creștini. Oricum, el însuși se
consideră tyrian. Se numea, ca și tatăl său, Malchos, adică "Împăratul",
"Porfir" fiind numele "de botez" filozofic. Convertirea la filozofie a
fost însoțită și de schimbarea numelui. Autorul acestei schimbări este
vestitul retor Longin, cunoscut mai ales ca autor, incert, de altfel, al
tratatului
Despre sublim. Porfir a primit o educație aleasă - a
se vedea și informațiile transmise de Eunap - cunoscând încă de mic trei
limbi: siriana (limba maternă), greaca și, destul de bine, ebraica.
Educația și‑a făcut‑o la școala lui Homer și Hesiod, urmând etapele
paideii clasice. Dar n‑a rămas străin nici de tradițiile populare, de
"pitorescul" superstițiilor și credințelor siro‑feniciene. Se știe, în
plus, că era versat în filozofia misterică - persană, caldeeană,
egipteană. Un loc comun al epocii - dar care urcă mult mai departe în
timp - spune că filozofii greci au fost școliți de către Orientali.
Educația lui Porfir se înscrie, de la început, pe o traiectorie
universalistă, care nu înseamnă compromis de ordin politic, adică
amestecare sincretică a valorilor culturale, sau compromis de ordin
gnoseologic, adică atingerea adevărului mergând simultan pe mai multe
căi. Universalismul porfirian, ca de altfel universalismul
neoplatonician în genere, pleacă de la, și fundamentează în același
timp, o metafizică. Până în secolul al XX‑lea, mai precis până la
apariția fenomenologiei religiei, cercetătorii i‑au atribuit lui Porfir,
în mod constant și oarecum denigrator, eticheta de "autor sincretic".
Sincretismul e o maladie culturală, un culturalism neproductiv, pe când
esența gândirii lui Porfir se situează în sfera metafizicii. Plecând de
la metafizică - o metafizică de tip mistico‑teologic -, trecând prin
fizică și prin etică, neoplatonicienii oferă o alternativă eficientă
modelului propus de filozofia creștină. Voi încerca să precizez aceste
afirmații mai încolo. Deocamdată să urmăm firul prezentării
biografice...
Educația și‑a început‑o, spuneam, la Tyr. Cunoștea
foarte bine curentele gnostice, cunoștea din surse directe creștinismul,
fără să fi fost însă niciodată creștin, cum se va scrie ulterior pe
urmele lui Eusebiu al Cezareii. Un episod plin de tâlc merită povestit
aici: întâlnirea lui Porfir cu Origen, aflat în refugiu la Cezareea
Palestinei, după alungarea lui din Alexandria. Multă cerneală a curs și
va mai curge pe acest subiect, care implică cel puțin trei chestiuni
spinoase: 1) existența a doi filozofi cu numele Origen; 2) apostazia lui
Porfir; 3) relația amândurora - a lui Origen; a lui Porfir - cu
Ammonios Sakkas. Într‑o pagină voi încerca să rezum câteva cercetări
recente (Richard Goulet, Pierre Nautin, Denis O'Brien, Pier Fr.
Beatrice).
Eusebiu, în
Istoria ecleziastică VI, 19, 1-10, citează fragmente din cartea lui Porfir,
Contra Christianos, în care fostul discipol îi reproșează lui Origen
improprietatea aplicării metodei alegorice la textul Vechiului Testament. Mai clar - metoda alegorică
poate și chiar
se cuvine
aplicată pentru descifrarea unor mesaje ascunse, de pildă, în poemele
homerice, dar ea nu se legitimează prin nimic în cazul unor scrieri
clare și lipsite de substrat ezoteric, cum sunt, în ochii lui Porfir,
"Cărțile lui Moise". Căci Moise vorbește limpede și pe față poporului
său. Dezbaterea se poate deschide pe mai multe fronturi și ar fi extrem
de incitantă. Amintesc doar că, șaizeci de ani mai târziu, împăratul
Iulian, bun cunoscător al învățăturii creștine, va avea o poziție
diferită, recunoscând legitimitatea folosirii alegoriei de către
exegeții Vechiului Testament și încercând astfel stabilirea unei punți
de legătură între "miturile creștine" și cele păgâne. Poziția lui Porfir
față de Origen a fost adeseori deformată. Dacă citim fără prejudecăți
paginile lui Eusebiu, observăm că totul trebuie nuanțat și că, departe
de a‑și desființa profesorul din adolescență, Porfir îi face un portret
mai mult decât admirativ. Simțim doar un fel de "ciudă" izvorâtă din
admirație și iubire înșelată, ciuda că un asemenea om excepțional a
rămas prins în mrejele credinței creștine, când adevărul s‑ar afla în
altă parte. La didaskaleionul din Cezareea, Porfir va fi adâncit
tradiția platoniciană, în primul rând, căci metoda pedagogică a lui
Origen consta în parcurgerea tuturor marilor "sisteme" filozofice pentru
a provoca haosul mental premergător revelației oferite de creștinism.
În plus, de la Porfir însuși, citat de Eusebiu, aflăm că Origen cunoștea
foarte bine tradiția așa‑numiților medioplatonicieni: Numenios,
Cornutus, Kronios, Chairemon etc. Nu în ultimul rând, aici va fi deprins
tânărul sirian cercetarea "Cărților lui Moise" (Pentateuhul), precum și
abilitățile interpretării alegorice.
Tot Porfir vorbește și
despre convertirea lui Origen la creștinism. Marea problemă este...
despre care Origen vorbește Porfir? Se știe că Origen, autorul
tratatului
De principiis, s‑a născut creștin, într‑o familie care
a dat Bisericii și un martir (tatăl său, Leonidas). Un alt Origen,
codiscipol al lui Plotin la școala aceluiași Ammonios, nu se va fi
convertit niciodată la creștinism și nu va fi publicat decât o carte,
pierdută astăzi. Faptul că există doi Origen alexandrini e acceptat
aproape unanim. Dar amândoi - și păgânul, și creștinul - studiaseră cu
Ammonios Sakkas? Porfir relatează întâlnirea unui Origen cu Plotin la
Roma. Dar el însuși nu‑l cunoștea direct pe colegul maestrului său, căci
întâlnirea cu pricina avusese loc înaintea intrării sale în grupul
plotinian. Așadar, să fi confundat cele două personaje într‑unul singur
(teza lui Goulet)? Deocamdată misterul, în ciuda celor mai subtile
încercări de limpezire, rămâne intact pentru istoricii filozofiei. Cert
este că Porfir n‑a petrecut multă vreme în preajma exegetului creștin la
Cezareea, neconvertindu‑se la creștinism, cum insinuează unii Părinți
ai Bisericii.
Cât privește figura lui Ammonios Sakkas, mă
resemnez în fața tainei citându‑l pe regretatul Pierre Nautin: "Ni‑l
imaginăm pe Ammonios ca pe un creștin pe care studiul filozofiei l‑a
determinat, fără îndoială, să opereze un discernământ printre
învățăturile îndeobște acceptate de credincioșii din Alexandria, așa cum
va proceda însuși Origen în privința învierii, și să se distanțeze
întrucâtva de Biserica oficială, fără însă a‑și renega credința în
Cristos. Înțelegem atunci mai bine de ce tinerii creștini inteligenți,
care doreau să împace credința și filozofia, vor fi fost seduși de un
maestru care a parcurs deja acest drum înaintea lor." Porfir l‑a părăsit
pe Origen înainte de izbucnirea persecuției lui Deciu. Cu siguranță, ne
spune Bidez, a frecventat și alți profesori din Cezareea. Își însușise
deja anumite practici magice; Eunap povestește, pe scurt, o anecdotă
despre alungarea unui demon dintr‑o baie.
Acum redactează prima lui operă,
Filozofia oracolelor, care trebuie citită în contrapunct cu următoarea,
Despre statuile zeilor.
În prima lucrare, Porfir, atribuind filozofiei un sens foarte larg -
religios și soteriologic -, descrie practicile de salvare a sufletului,
accentuând pe superstițiile, cultele și riturile orientale. De asemenea,
un rol important îl joacă astrologia. Zeii intervin în viața
muritorilor, dar uneori ei se înșală în preziceri, din cauza Destinului (
tyche).
Prin "filozofia oracolelor" tocmai influența Destinului este anihilată,
lăsându‑i pe zei să vorbească liber și să rostească adevărul.
În
Despre statuile zeilor, Porfir își propune o apologie a păgânismului, mai precis a
cultelor
păgâne, a căror semnificație era sistematic răstălmăcită de către
adversarii creștini. El arată că numai neinițiații, profanii pot
confunda imaginea, simbolul cu Referentul imaginii/simbolului. Nu piatra
este venerată într‑o statuie, ci Zeul, prin esență transcendent,
reprezentat
numai în statuia respectivă. Descifrarea spiritualului în material, a
amprentei divine în piatră, a "sacrului camuflat în profan" solicită
însă o anumită inițiere și o anumită competență hierofantică. Nu oricine
poate intra sub învelișul pietrelor și sesiza urma inefabilă a zeului.
Creștinii se revoltă și‑i acuză de idolatrie pe păgâni nu pentru că ar
fi rău intenționați, ci pur și simplu din nepricepere. Schema
dialecticii sacru‑profan, spiritual‑material, sens spiritual‑sens
literal constituie una dintre constantele filozofiei porfiriene.
A
doua parte a vieții lui Porfir se petrece în "Occident", la Atena mai
întâi, apoi la Roma, cu paranteza siciliană asupra căreia voi stărui. La
Atena a frecventat mai mulți profesori, în diferite domenii: matematică
(Demetrios); gramatică (Apollonios); retorică (?) (Minucianus). Dar
întâlnirea decisivă a fost cu Longin, vestit retor și unul dintre cei
mai străluciți filologi‑editori ai vremii. De la acest Longin a deprins
"critica de text", cum o numim astăzi, precum și toată bucătăria de
editor și comentator. Desigur, Longin nu avea adâncimea și anvergura lui
Plotin. Avea însă alte calități, în alte domenii. La școala lui Longin,
Platon era ținut la înaltă cinste, având parte în fiecare an de un
banchet aniversar. Doar că, spre deosebire de banchetele plotiniene,
adevărate "liturghii" filozofice, banchetele organizate de Longin
sufereau de exces logoreic.
Exercițiul filologic, atunci când e
făcut cu pricepere și modestie, aduce o sumedenie de foloase. La școala
lui Longin, între atâția prețioși puși să facă ordine în litera unei
culturi la al cărei spirit nu mai aveau, se pare, acces, Porfir și‑a
însușit instrumentele de lucru. A realizat și o serie de studii legate
de "chestiunile homerice", din perspective diferite: istorică,
gramaticală, etimologică, filologică și chiar filozofică. Tot pe Homer
își exersează metoda alegorică, singura metodă hermeneutică prin care
Poetul putea fi "absolvit" de "absurdități" și contraziceri. Mai târziu,
împlinindu‑și metoda și conferindu‑i o dimensiune spirituală aparte,
Porfir va interpreta miturile din
Iliada și
Odiseea ca pe
expresii încifrate ale filozofiei neoplatoniciene. Deocamdată, el se
exersează în elementele profane ale meseriei de hermeneut. Unii
cercetători datează din această perioadă și
Istoria filozofiei,
lucrare impresionantă, atât ca dimensiuni, cât și ca volum de
informații. Dar multe indicii ne fac să credem că ea a fost redactată
ulterior, după întâlnirea decisivă cu Plotin, prin
Viața lui Pitagora, Viața lui Plotin, tratatul
Despre abstinență și
Scrisoarea către Marcella
curgând aceeași sevă mistico‑filozofică de sorginte plotiniană. În
concluzie, se poate spune că la Atena s‑a operat prima convertire majoră
a lui Porfir la un elenism încarnat de operele lui Homer și Platon. Dar
această convertire avea nevoie de o prezență reală, concretă pentru a
fi desăvârșită. Augustin se convertește la creștinism în urma lecturii
Enneadelor
și a epistolelor pauline, însă decisive au fost povestea convertirilor
lui Antonie și Marius Victorinus, precum și întâlnirea cu Ambrozie. La
fel se vor fi întâmplat lucrurile și cu Porfir: convertirea dorită,
presimțită la elenism (așadar la filozofie) se va realiza efectiv în
urma întâlnirii cu Plotin, întrupare, de această dată
vie, a platonismului.
Porfir
ajunge la Roma în vara lui 363 și va rămâne în preajma lui Plotin șase
ani, până la plecarea precipitată în Sicilia. Profesorul tocmai luase
vacanță și se retrăgea la moșia unui discipol, din preajma Urbei.
Nou‑venitul ascultă câteva cursuri mai mult sau mai puțin improvizate -
accesul la cursuri era liber, lecțiile nu se plăteau - și rămâne
impresionat. A trăit probabil sentimentul pe care‑l trăise Plotin, cu
ani în urmă, la Alexandria, când, după îndelungi căutări și numeroase
decepții, l‑a descoperit pe Ammonios Sakkas.
Pentru a oferi o
idee despre atmosfera comunității din jurul lui Plotin, voi pune cap la
cap câteva fragmente culese din mărturia lui Porfir. Filozoful se
înconjurase de un grup de prieteni, majoritatea medici, veniți, ca și
dânsul, din fascinantul Orient. Aceștia locuiau împreună, formând o
unică familie spirituală, și nu aveau altă îndeletnicire decât aceea a
cultivării filozofiei. Alții, de pildă câțiva senatori, veneau la
reuniuni atunci când găseau o clipă de răgaz în programul lor extrem de
încărcat. Rogatianus este cel mai cunoscut, singurul convertit până la
capăt: "Tot din Senat venea și Rogatianus, care ajunse atât de departe
pe calea renunțării la traiul lumesc, încât se lipsi de avere, își
slobozi toți sclavii, lepădându‑se chiar și de rangul său. Tocmai când
trebuia să se înfățișeze pentru prima dată în lume în calitate de
pretor, iar lictorii se înființaseră deja la el, n‑a vrut să iasă și
nici să mai audă vreodată de funcție. Ba încă a preferat să nu mai
locuiască nici în propria lui casă, ci se ducea pe la rude și prieteni
să doarmă și să mănânce (de altfel, nu mânca decât o dată la două zile).
Ca urmare a atâtor renunțări și a nepăsării lui față de cele necesare
traiului, el, care suferea atât de rău de podagră, încât trebuiau să‑l
poarte în lectică, își recăpătă curând sănătatea, iar mâinile, pe care
înainte nici nu putea măcar să și le desfacă, acum îi slujeau mai abitir
decât meșteșugarilor ce‑și câștigă traiul de pe urma lor. Plotin îl
aproba și, socotindu‑l printre cei mai vrednici de laudă, îl înfățișa ca
pe o pildă bună celor care se îndeletniceau cu filozofia."
Nu
lipseau femeile și copiii. Porfir notează: "Avea în jurul său și câteva
femei foarte devotate filozofiei: Gemina, în a cărei casă și locuia;
fiica ei, numită la fel ca și maică‑sa, Gemina; și Amphicleia, măritată
cu Ariston, fiul lui Iamblichos. Pe de altă parte, mulți bărbați și
multe femei de cea mai înaltă stirpe, când simțeau că li‑i sfârșitul
aproape, își aduceau la el odraslele (băieți și fete, fără nicio
deosebire) și i le încredințau laolaltă cu întreaga lor avuție, ca unui
sfânt și dumnezeiesc păzitor. De aceea, i se umpluse casa de băieți și
fete. Printre aceștia se afla și Potamon, de a cărui educație s‑a
îngrijit îndeaproape, ascultându‑l de multe ori când își făcea
exercițiile. Plin de răbdare, îi asculta pe cei rămași în slujba
tinerilor, când îi aduceau socotelile averilor și se îngrijea ca acestea
să fie drepte, spunând că până nu vor ajunge filozofi, ei trebuie să‑și
păstreze avuțiile și veniturile neatinse și în siguranță. Cu toate că
pe atâția îi scutea de grijile și preocupările vieții, nu și‑a slăbit
niciodată, în stare de veghe, avântul spre Intelect. În plus, era blând
și mereu la dispoziția tuturor celor care, într‑un fel sau altul, l‑au
cunoscut. Iată de ce, deși a stat la Roma douăzeci și șase de ani
încheiați, arbitrând multe neînțelegeri, nu și‑a făcut niciun dușman
printre oamenii politici" (9).
Plotin are cincizeci și nouă de ani. Se află în punctul maxim, de
akme,
al itinerariului său spiritual și așternuse în scris, pentru câțiva
aleși, douăzeci și unu de tratate filozofice (denumirea de
enneade
îi aparține lui Porfir). Mâna lui dreaptă era filozoful Amelios, bine
cunoscut și citat de Longin. Amelios îl va iniția pe novicele sosit de
la Atena în învățătura maestrului și tot el îi va da răspuns la câteva
texte critice alcătuite de acesta împotriva lui Plotin, de pe poziții
"longiniene". După trecerea "examenului de admitere", Porfir va primi
spre lectură cele douăzeci și unu de tratate rezervate avansaților.
Foarte repede, datorită calităților sale excepționale și pregătirii
filologice, devine discipol favorit, la concurență cu Amelios. Proclos
ne‑a transmis o anecdotă sugestivă: comentând
Timaios‑ul
platonician, Amelios ajunse într‑o zi la o "aporie". Nicio soluție nu
părea valabilă, când Porfir intră în sala de curs și, prezentându‑i‑se
chestiunea, demonstră imediat că textul folosit de Amelios fusese
corupt, iar lecțiunea "aporetică" era, de fapt, o simplă eroare a
scribului. Iată cum descrie Bidez atmosfera noii "case" a lui Porfir:
"Vizitatorul care pătrundea pentru prima dată la Plotin trebuie că se
simțea foarte impresionat. Buimăcit încă de tumultul marelui oraș, la un
pas de străzile unde se etala, într‑un somptuos decor de monumente,
fastul unei vieți de plăceri greu imaginabile pentru noi, el descoperea
un cerc liniștit de asceți, care ignorau lumea, meditau cărți de
filozofie și practicau o renunțare disprețuitoare. Ducând laolaltă o
viață pură, inițiații acestui «conventicul » filozofic așteptau ziua
extazei pe pământ, apoi eliberarea săvârșită prin moarte și întoarcerea
sufletului în sânul Ființei eterne. Existența în plină capitală a
acestui mic «cenaclu» de «fețe palide» izolate de lume n‑are, de altfel,
nimic surprinzător. E unul dintre acele contraste violente care se
produc în intensitatea și explozia de viață a unui centru precum Roma
imperială."
Șederea lui Porfir în această comunitate de "fețe
palide" s‑a încheiat după șase ani. La un moment dat, eroul nostru e
năpădit de gânduri negre hotărând să‑și pună capăt zilelor. S‑au făcut
tot felul de speculații despre episod, începând cu cele ale
fantasmagoricului Eunap. În nota din
Viețile sofiștilor
consacrată lui Porfir, acesta dă o versiune cu totul diferită de aceea
originară, a lui Porfir însuși. Influențat de discursurile maestrului,
discipolul s‑ar fi scârbit atât de tare de propriul său trup și de
semenii lui, încât hotărî să fugă în pustie. Ajunse în Sicilia și aici
se retrase într‑un loc ferit de "cărările oamenilor". Plotin însă îi
prinde urma și‑l găsește, aproape mort de foame. După o discuție
decisivă (publicată, conform spuselor lui Eunap, în
Enneade),
"sinucigașul" își schimbă gândurile, iar Plotin se întoarce să moară
împăcat la Roma. Exegeții moderni fac și ei tot felul de supoziții:
melancolia lui Porfir s‑ar datora surmenajului, excesului de activitate
intelectuală, dublat de zelul ascetic; Porfir își inventează boala ca
pretext credibil pentru a masca ruptura cu învățătura plotiniană,
radical antiaristotelică (în Sicilia a fost scris celebrul comentariu la
Categoriile lui Aristotel); în sfârșit, cea mai prozaică ipoteză pune declanșarea crizei de melancolie pe seama orgoliului rănit.
Noi îi vom da crezare lui Porfir. La un moment dat ceva nu mai "funcționează" și el hotărăște să‑și pună capăt zilelor,
id est,
în traducere plotiniană, să‑și elibereze sufletul mai repede din
închisoarea trupului. Atunci Plotin îl vizitează și, dându‑și seama de
starea bolnavului, îi recomandă un "leac" foarte util împotriva stărilor
depresive: călătoria, "schimbarea peisajului". Porfir se îmbarcă
imediat și, trecând prin strâmtoarea Charibdei, pe urmele lui Ulise,
ajunge în Sicilia. Se instalează în cetatea Lilybaeum, dar va face
escapade pe insulă. Se știe că a vizitat, de pildă, Cartagina. Departe
de a se izola, cum fantasmează romantic Eunap, el întreține o
corespondență susținută cu toți foștii profesori, codiscipoli și
prieteni. Plotin, din ce în ce mai bolnav, își adună forțele pentru a
redacta ultimele tratate, pe care i le expediază discipolului său mai
priceput decât el într‑ale filologiei. De asemenea, păstrează contactul
cu Longin, invitat la Palmira de către regina Zenobia. Aceasta dorea să
întemeieze un imperiu pe cât de impresionant, pe atât de utopic, în care
creștinii să trăiască în pace și bună înțelegere cu evreii și păgânii.
Se înconjurase de toată floarea filozofilor, retorilor și oamenilor de
știință (Longin se număra printre ei) și se pregătea de acțiunea
militară propriu‑zisă. Dar oștile Zenobiei au fost spulberate de romani.
Aurelian i‑a condamnat la moarte pe toți "colaboraționiștii", inclusiv
pe Longin, care și‑a acceptat destinul ca un adevărat filozof,
contrazicând într‑un chip sublim afirmația pripită a lui Plotin despre
dânsul. Pe lângă
Eisagoge, o scrisoare de lămurire către
senatorul Chrysaorios, Porfir a mai redactat în Sicilia câteva lucrări
importante: o cronografie care începea cu războiul troian și se termina
cu domnia lui Claudius;
Despre întoarcerea sufletelor la Dumnezeu, tratatul
Împotriva creștinilor și
De abstinentia.
