joi, 28 aprilie 2022

Plotin, un mistic păgân

 

(volum alcătuit și îngrijit de) Cristian Bădiliță
Plotin, un mistic păgân
Editura Vremea, 2021




Citiți introducerea acestei cărți.

***
Intro

Despre Plotin, exemplu de theios aner ("bărbat îndumnezeit"), se spune că a experimentat de patru ori extazul mistic în șase ani. După moarte el sălășluiește printre daimonii cei buni. Dar cel mai sugestiv lucru e prezența, printre acești daimoni buni, a încă doi "bărbați îndumnezeiți", Platon și Pitagora. Desprinzându-se de trup, sufletul lui Plotin pătrunde definitiv în comunitatea în care dorise cu ardoare, toată viața, să pătrundă. El împlinește astfel o triadă ce constituie, de fapt, triada sacră a neoplatonismului. (Cristian Bădiliță)

Fragment

Scena invocării daimonului

Din naștere, Plotin fusese, de bună seamă, înzestrat cu ceva mai presus decât ceilalți [oameni]. Odată a venit la Roma un preot egiptean, pe care îl cunoscu printr‑un prieten și care, vrând să facă o demonstrație a priceperii sale, îi ceru lui Plotin să fie de față când îi va chema daimonul însoțitor. Cum Plotin a acceptat supus, invocarea a avut loc în templul lui Isis - singurul loc curat din Roma, după spusele egipteanului. Chemat să se arate daimonul, veni un zeu, care nu era din neamul daimonilor. De aceea, a grăit egipteanul către Plotin: "Ferice de tine, care ai drept daimon un zeu, iar nu un însoțitor din tagma celor mai prejos!" Dar n‑a fost cu putință nici să pună vreo întrebare zeului, nici să‑l aibă prea multă vreme în fața ochilor, fiindcă prietenul, care privea împreună cu ei, sugrumă păsările încredințate să le păzească, fie din reavoință, fie năpădit de spaimă. Având, așadar, un însoțitor dintre daimonii cei mai dumnezeiești, Plotin își ridica spre el tot timpul ochiul său dumnezeiesc. De fapt, a și scris, din cauza aceasta, un tratat intitulat: Despre daimonul sortit fiecăruia, unde încearcă să explice din ce cauză [daimonii] însoțitori sunt atât de diferiți între dânșii.

Plotin și obiceiurile populare

Dându‑se în vânt după sacrificii, Amelios bântuia pe la temple ori de câte ori era lună nouă sau vreo sărbătoare. Odată, vrând să‑l ia și pe Plotin împreună cu el, acesta i‑a zis: "Aceia (zeii) trebuie să vină la mine, nu eu să mă duc la ei!" Cu ce gând a rostit vorba aceasta atât de trufașă, nici n‑am putut afla - cei care ne aflam de față - nici n‑am îndrăznit să‑l întrebăm.

Puterea de a citi în suflete

11. Avea o asemenea putere de a cunoaște caracterele, încât, odată, când un colier de mare preț a fost furat Chionei (care locuia, împreună cu pruncii ei, la dânsul, cu cinste purtându‑și văduvia), Plotin, după ce toți servitorii au fost aduși sub ochii lui, i‑a cercetat cu luare‑aminte și a zis, arătându‑l pe unul dintre ei: "Iată, acesta‑i hoțul!" Biciuit, acela a tăgăduit mai întâi cu înverșunare, dar pe urmă a mărturisit și a dat lucrul furat înapoi.

Plotin profețea adesea ce se va alege de fiecare dintre copiii aflați în preajma sa: de pildă, despre Polemon a spus că va fi iubăreț și sărac de zile, cum s‑a și întâmplat. Și pe mine, Porfir, m‑a simțit odată, pe când chibzuiam să‑mi pun capăt zilelor; brusc a apărut lângă mine, în casa unde mă aflam, și‑mi zise că dorința aceea nu vine din cugetul minții, ci dintr‑o boală melancolică. Apoi m‑a sfătuit să plec. Iară eu, dându‑i ascultare, am plecat în Sicilia, căci auzisem de un om preavrednic de laudă, pe nume Probus, ce locuia în apropiere de Lilybaeum. Astfel, am putut îndepărta de la mine dorința [sinuciderii], dar, pe de altă parte, peregrinarea m‑a împiedicat să fiu alături de Plotin până la moartea sa.

Platonopolis

12. Pe Plotin l‑au prețuit foarte mult și i‑au arătat mare cinstire împăratul Galienus și soția acestuia, Salonina. Iar el, folosindu‑se de prietenia cu dânșii, le‑a cerut să readucă la viață o cetate a filozofilor - care se spunea că ar fi existat odinioară în Campania, acum cu totul căzută în ruină - și să dăruiască cetății reîntemeiate câmpurile dimprejur; cei care se vor sălășlui acolo vor trăi după legile lui Platon, cetatea urmând să se numească Platonopolis; Plotin însuși făgădui să se retragă acolo împreună cu tovarășii săi. Dorința filozofului lesne s‑ar fi împlinit, dacă nu se puneau de‑a curmezișul unii din preajma împăratului, mânați fie de pizmă, fie de răzbunare, fie de vreo altă răutate.

Plotin profesor

13. Vorbea cu ușurință la cursuri și se pricepea de minune să cerceteze și să judece chestiunile, dar rostea greșit unele cuvinte. Așa, de pildă, nu zicea anamimnesketai, ci anamnemisketai, precum și altele de felul acesta, pe care le păstra și în scris. Când vorbea, lumina cugetului îi inunda fața. Era el de obicei plăcut la vedere, dar atunci se făcea încă și mai frumos; o sudoare fină îi brobona obrazul; blândețea lui strălumina dinlăuntru, iar față de cei care îi puneau întrebări se arăta plin de bunăvoință și în același timp hotărât. Odată eu, Porfir, l‑am sâcâit trei zile‑n șir cu întrebări despre cum se unește sufletul cu trupul, iar el n‑a contenit o clipă cu răspunsurile, așa încât, nimerindu‑se acolo și unul Thaumasios, care dorea să‑l asculte vorbind despre chestiuni generale și pe texte, nemaisuportând ca Porfir să pună întrebări și să răspundă, Plotin i‑a spus: "Dacă nu vom ieși din aporiile iscate de întrebările lui Porfir, nu vom putea spune absolut nimic despre text".

Cursurile lui Plotin

14. Când scria, [Plotin] era concis, dar cu gând îmbelșugat, dovedind mai curând prisos de idei decât de vorbe; căzut adesea pradă inspirației, scria cu pasiune. În scrierile lui se amestecă învățăturile ascunse ale stoicilor și cele peripateticiene. Și Metafizica lui Aristotel e folosită adesea. Nu i‑a scăpat nicio teoremă din geometrie, aritmetică, mecanică, optică sau muzică, deși nu se pregătise a se ocupa în amănunt de niciunul dintre aceste [domenii]. La cursuri punea să i se citească fie din comentariile lui Severus, ale lui Kronios ori Numenios, fie din cele întocmite de Gaius sau Atticus. Dintre peripateticieni, se folosea și de [comentariile] lui Aspasios, Alexandros, Adrastos, precum și de altele potrivite subiectului. Dar niciodată nu vorbea din ele, ci se dovedea original, cu o cugetare aparte, aducând în cercetările sale spiritul lui Ammonios. Termina repede și, după ce dădea, în puține cuvinte, sensul unei teoreme profunde, se ridica în picioare. Odată, când i s‑au citit Despre principii și Iubitorul de vechi ale lui Longinos, a zis: "O fi el Longinos filolog, dar filozof nu‑i deloc!" Într‑o zi, când Origen a venit la un curs, Plotin s‑a roșit tot în obraji și a vrut să se ridice; rugat totuși de Origen să continue, a spus că vorbitorului îi piere orice chef atunci când se vede cuvântând în fața unora care știu ce are el de gând să zică. Astfel, după un scurt dialog, se ridică și ieși.

Prețuirea pe care o avea Plotin pentru Porfir

15. Altă dată, la unul din ospețele închinate zilei de naștere a lui Platon, eu am citit un poem intitulat Nunta sacră (Hierogamia) și cineva a spus că Porfir a înnebunit, întrucât multe lucruri erau rostite în limbajul tainic al misteriilor, sub puterea inspirației; Plotin însă m‑a apărat, zicând de față cu toți: "Te‑ai arătat a fi laolaltă poet, filozof și hierofant!" Iar când retorul Diophanes a citit un discurs în apărarea lui Alcibiade, personajul din Banchetul platonician, susținând că, pentru a deprinde virtutea, un învățăcel trebuie să se dăruiască maestrului său îndrăgostit, dacă acesta dorește împreunarea trupească, Plotin s‑a ridicat de mai multe ori, nervos, cu gând să părăsească adunarea, dar până la urmă s‑a stăpânit și, după ce toți s‑au împrăștiat, m‑a însărcinat pe mine, Porfir, să scriu un discurs împotriva aceluia. Cum Diophanes nu se învoia să‑mi dea textul său, mi‑am scris răspunsul reluând din memorie argumentele [adversarului] și l‑am citit înaintea acelorași ascultători. Atât de tare l‑am încântat pe Plotin, încât nu mai contenea să zică la cursuri:

Astfel lovește și vei deveni lumină bărbaților!

Ori de câte ori Eubulos, diadohul lui Platon, scria din Atena și trimitea lucrări despre chestiuni platoniciene, el mi le încredința mie, Porfir, cerându‑mi să le studiez cu atenție și să‑i fac observațiile cuvenite.

Plotin și horoscoapele

Se interesa de mișcările aștrilor, dar nu din punct de vedere matematic; urmărea însă mai îndeaproape prezicerile celor ce alcătuiau horoscoape. Și, descoperind cât de slab întemeiate le erau făgăduielile, n‑a șovăit să spulbere multe din părerile cuprinse în scrierile lor.

Plotin și gnosticii

16. În vremea sa trăiau mulți creștini și, pe lângă ei, eretici ieșiți din vechea filozofie: Adelphios, Akylinos și cei din preajma lor, păstrători ai multor lucrări scrise de Alexandros Libianul, Philokomos, Demostratos și Lydos, răspândind apocalipsele lui Zoroastru, Zostrianos, Nikotheos, Allogenes și Messos și mulți alții de soiul acestora; ei rătăceau pe mulți fiind ei înșiși rătăciți, căci pretindeau că Platon n‑a pătruns în adâncul realității inteligibile.

Din pricina aceasta Plotin îi critica adesea în timpul cursurilor, ba a și scris o carte întreagă, pe care noi am numit‑o Împotriva gnosticilor. Pe altele însă le‑a lăsat în seama judecății noastre: Amelios a scris aproape patruzeci de cărți împotriva lucrării lui Zostrianos, iar eu, Porfir, fără istov am scris împotriva cărții lui Zoroastru, dovedind că este o lucrare neautentică și foarte recentă, ticluită de sectanți numai ca să dea impresia că învățăturile pe care au ales ei să le practice ar aparține cu adevărat "bătrânului" Zoroastru.

Plotin acuzat de plagiat. Scrisoarea lui Amelios către Porfir

17. Cum [filozofii] din Grecia au prins a murmura că [Plotin] dădea drept ale sale învățăturile lui Numenios, iar Tryphon stoicul și platonicianul a adus bârfele cu pricina la urechile lui Amelios, acesta s‑a apucat și a scris o carte pe care a intitulat‑o Prin ce se deosebesc învățăturile lui Plotin de cele ale lui Numenios, dedicată "Împăratului", adică mie. "Împăratul" era numele lui Porfir, adică al meu, întrucât eu mă numesc, în limba maternă, Malkos (nume purtat și de tata), iar traducerea lui Malkos în grecește este "Împărat" (dacă cineva ține să‑l traducă neapărat în greacă). Iată de ce Longinos, când ne‑a dedicat lucrarea sa Despre impuls, lui Kleodamos și mie, Porfir, a scris la precuvântare: "Kleodamos și Malkos!" În schimb, Amelios, tălmăcindu‑mi numele - cum a făcut și Numenios, care lui Maximus i‑a zis "Cel Mare" - l‑a înlocuit pe Malkos cu Împărat, scriind:

"Amelios îi trimite Împăratului binețe. Să știi că n‑aș fi rostit nicio vorbă de răspuns acelor bărbați vrednici de toată lauda care spui că te‑au asurzit, trâmbițând fără istov zvonuri potrivnice lui Plotin și trecând pe seama lui Numenios din Apameea învățăturile tovarășului nostru, și aceasta tocmai de dragul lor. Căci e limpede că numai vorbirea lor cea lesnicioasă și ușurința rostirii (cu care atâta se fălesc!) i‑au împins să‑l numească pe Plotin, când flecar de rând, când plagiator, ba încă unul care plagiază lucrurile cele mai neînsemnate. [Și iarăși e lesne de priceput că nu înșiră împotrivă‑i acestea] decât numai din dorința de a‑l lua în râs. Deoarece tu socotești că trebuie să ne folosim de prilejul acesta, pe de o parte, pentru a pune [învățăturile] noastre într‑o formă cât mai agreabilă, la îndemână, ușor de rememorat și, pe de altă parte, pentru a le răspândi pretutindeni (deși ele au fost demult vestite) sporind în felul acesta renumele unui tovarăș drag precum marele Plotin, eu ți‑am dat ascultare și îți trimit, iată, lucrarea făgăduită, la care am trudit - după cum însuți bine știi - vreme de trei zile. Întrucât acestea nu au fost orânduite și expuse plecând de la confruntarea scrierilor lor, ci sunt o simplă rememorare a unei întâlniri mai vechi și întrucât le‑am înșirat așa cum mi‑au venit mai întâi în minte, trebuie să capăt toată îngăduința ta. În plus, nici intenția celui pe care alții vor să‑l pună de acord cu [învățăturile] noastre nu e deloc ușor de priceput, fiindcă el spune când una, când alta despre același subiect, după cum îi cășunează. Cât despre învățăturile casei noastre, dacă există vreo răstălmăcire a lor, sunt încredințat că vei îndrepta totul cu bunăvoință. M‑am văzut silit, se pare, scrupulos cum sunt, datorită distanței între învățăturile maestrului nostru și [ale învățăturilor aceluia], "să cercetez și să resping", cum grăiește tragedia. Iată cât de mult am ținut să‑ți fac pe plac. Rămâi sănătos!"

Simplitatea lui Plotin. Porfir la școala lui Plotin

18. Mi s‑a părut potrivit să pun aici scrisoarea aceasta nu numai pentru a arăta că unii dintre contemporanii lui Plotin credeau că el se împăunează cu învățăturile, pe nedrept însușite, ale lui Numenios, dar îl socoteau, pe deasupra, și un mare guraliv, disprețuindu‑l, o dată pentru că nu pricepeau ce spunea și, a doua oară, pentru că se păzea de toate trucurile și umflăturile sofistice; dimpotrivă, la cursuri, părea că stă pur și simplu de vorbă și nu dezvăluia orișicui de îndată rigoarea logică a raționamentelor sale. Eu, Porfir, de pildă, așa am pățit când l‑am ascultat prima oară. Drept urmare, m‑am pus și am scris împotriva sa, căutând să demonstrez că inteligibilele se găsesc în afara Intelectului. Apoi, rugându‑l pe Amelios să‑mi citească scrierea, Plotin a ascultat până la capăt, a zâmbit și a zis: "Las pe seama ta, Amelios, să‑l scoți din fundătura în care a căzut datorită necunoașterii părerilor noastre!" Iar după ce Amelios a alcătuit un tratat (nu tocmai scurt), Împotriva aporiilor lui Porfir, eu iarăși m‑am apucat să scriu împotrivă‑i; Amelios mi‑a dat [un al doilea răspuns] și de‑abia a treia oară, cu mult greu, am priceput eu, Porfir, cele spuse acolo. Atunci m‑am răzgândit și am întocmit o palinodie pe care am citit‑o la curs. După aceea mi s‑au încredințat cărțile lui Plotin și chiar am căutat să‑l stârnesc pe maestrul însuși, spre a‑și orândui și scrie mai pe larg învățăturile. Ba încă și lui Amelios i‑am ațâțat dorința de a scrie cărți.

Scrisoarea lui Longinos

19. Care era părerea lui Longinos despre Plotin - întemeiată mai cu seamă pe cele ce‑i scriam eu - se va vădi îndată dintr‑un fragment al unei scrisori trimise mie în următoarele împrejurări: cerându‑mi să plec din Sicilia și să vin la dânsul, în Fenicia, precum și să iau cu mine scrierile lui Plotin, zice:

"Iar tu trimite‑mi‑le când vei găsi cu cale, însă mai degrabă vino însuți împreună cu ele, căci eu n‑am să ostenesc nicicând îndemnându‑te să pui călătoria către mine înaintea tuturor celorlalte treburi, nu pentru altceva - căci la noi ce înțelepciune ai putea afla? - dar măcar pentru vechea noastră prietenie și pentru aerul de aici, foarte priincios slăbiciunii trupești de care mi‑ai scris (ori pentru ce‑ți trece ție prin cap!). Dar să nu aștepți nimic de la mine: nici vreo lucrare proaspătă, nici vreuna veche, dintre cele despre care‑mi spui că le‑ai pierdut. Aici e o lipsă atât de mare de copiști, încât - mă jur pe zei! - cum doream, în vremea din urmă, să‑mi completez colecția tratatelor lui Plotin, abia am reușit, smulgându‑l pe secretarul meu de la treburile lui obișnuite și poruncindu‑i să se ocupe numai de aceasta. Acum, cel puțin așa cred, le am pe toate (și pe cele trimise de tine), dar numai pe jumătate: da, căci sunt înțesate cu greșeli; eu mă gândeam că prietenul Amelios va fi îndreptat, totuși, poticnelile copiștilor; se vede însă că el avea alte treburi, mai grabnice decât aceasta. Prin urmare, nu văd în ce fel să mă apropii de ele, cu toate că ard de nerăbdare să cercetez Despre suflet și Despre Ființă. Însă tocmai acestea sunt cele mai pline de greșeli! Tare mi‑aș dori să primesc de la tine niște copii scrise îngrijit, să le compar numai și apoi ți le trimit îndărăt. Dar din nou zic același lucru: nu le trimite [prin altul], ci vino tu însuți cu tratatele mai bune, ba poate și cu altele, în caz că îi va fi scăpat vreunul lui Amelios. Căci pe tot ce‑a adus el am pus mâna cu grăbire. Cum să nu caut a‑mi face rost de scrierile unui asemenea om vrednic de toată cinstirea și de tot respectul precum Plotin!? Mi s‑a întâmplat să‑ți spun [în mai multe rânduri] - și când te aflai aici, și când erai departe, și cât ai trăit la Tyr - că nu sunt de acord cu cele mai multe dintre ipotezele sale; dar privesc cu admirație și mă desfată felul cum scrie, rigoarea cugetării sale, precum și maniera filozofică în care își prezintă cercetările. Toți căutătorii «de adevăr», aș zice, trebuie să‑i considere cărțile printre cele mai vrednice de cinste".

Despre scrisoarea lui Longinos

20. Am citat aici pe larg textul acesta, al celui mai mare critic al vremii noastre, care a scrutat temeinic toate scrierile contemporanilor, ca să arăt ce gândea el despre Plotin; totuși, la început, influențat de nepriceperea altora, îi arăta dispreț. Se pare că a prețuit greșit lucrările cumpărate de la Amelios din pricină că nu a știut pătrunde felul specific de a se exprima [al lui Plotin]. Căci de se vor fi aflat vreodată copii exacte, apoi acelea erau tocmai ale lui Amelios, care fuseseră transcrise direct după originale.

Prefața la Despre scopul ultim

Trebuie să mai citez și ce a scris Longinos într‑o carte despre Plotin, Amelios și filozofii vremii sale, ca să se vădească deplin cum îi judecă acest bărbat preavrednic de laudă și neînduplecat critic. Cartea se intitulează Longinos contra lui Plotin și Amelios Gentiliannos. Despre scopul ultim. Iată prefața:

"Mulți filozofi, Marcellus, au trăit în vremea noastră, și mai cu seamă în primii ani ai vieții mele, dar acum e atâta lipsă de ei, că nu se poate cuprinde în cuvinte. Chiar pe când eram adolescent nu puțini străluceau prin discursuri filozofice; pe toți mi‑a fost dat să‑i văd, căci de mic copil am umblat împreună cu părinții - și am primit lecții de la cei care mai trăiau - amestecându‑mă printre felurite neamuri și cetăți. [Dintre acești filozofi], unii s‑au îngrijit să‑și aștearnă învățăturile în scris, dând urmașilor posibilitatea să se împărtășească din foloase; altora însă li s‑a părut îndeajuns să‑i călăuzească pe cei din preajmă către o cât mai deplină înțelegere a învățăturii lor.

Din tagma celor dintâi au fost, pe de o parte, platonicienii Euclid, Democrit și Proclinos (care a trăit în Troada) și cei care și‑au semănat până acum învățăturile la Roma, adică Plotin și partenerul său, Amelios Gentiliannos; pe de altă parte, stoicii Themistocles și Phoibion, precum și cei ce străluciră până de curând, Annios și Medios; dintre peripateticieni, Heliodor din Alexandria.

Din cel de‑al doilea soi au fost platonicienii Ammonios și Origen - în preajma cărora am petrecut cea mai multă vreme -, amândoi depășindu‑și de departe contemporanii prin inteligență; de asemenea, diadohii atenieni, Theodotos și Eubulos. (Chiar dacă unii dintre ei au mai scris câte ceva - de pildă, Origen, tratatul Despre daimoni, sau Eubulos, Despre Philebos și Despre Gorgias, precum și Despre obiecțiile lui Aristotel la adresa Republicii lui Platon, aceasta nu poate fi o justificare suficientă pentru a‑i socoti printre cei care și‑au pritocit discursurile, întrucât ei se dedau acestei îndeletniciri serioase doar pe fugă, nesocotind impulsul de a scrie ca pe un lucru important.)

Dintre stoici [se cuvine să‑i amintim pe] Herminos, pe Lysimachos, și pe cei care au trăit în Cetate, Athenaios și Musonios.

Dintre peripateticieni, pe Ammonios și Ptolemaios - în vremea lor, cei mai culți, mai cu seamă Ammonios - nimeni nu‑i ajungea în privința întinderii cunoștințelor; dar n‑au scris nicio lucrare tehnică, ci numai poeme și discursuri epidictice, care s‑au păstrat, cum îmi pare mie, în ciuda voinței autorilor, căci nu le‑ar fi plăcut deloc să devină mai târziu celebri prin asemenea scrieri, deși au neglijat să‑și adune gândirea în vistieria unor lucrări mai de soi.

Dintre cei care au scris, unii n‑au făcut altceva decât să strângă și să copieze textele alcătuite de către înaintașii lor; de pildă, Euclid, Democrit și Proclinos. Alții însă, stăruind asupra unor chestiuni fără importanță din opera înaintașilor, s‑au apucat să scrie tratate pe aceleași subiecte (este cazul lui Annios, Medios și Phoibion, ultimul urmărind să ajungă celebru mai degrabă prin șlefuirea cuvântului decât prin înlănțuirea gândirii). Ar putea fi adăugat lor și Heliodoros, întrucât nici el n‑a adus mare lucru în plus - în privința dreptei judecăți - față de ceea ce înaintașii spuseseră în lecțiile lor.

Cei care, dimpotrivă, se dovedesc adevărați scriitori prin mulțimea subiectelor tratate, cultivând și un mod propriu de gândire, sunt Plotin și Gentiliannos Amelios. Primul a oferit o interpretare a principiilor pitagoreice și platoniciene, pe cât se pare, mult mai clară decât a înaintașilor lui; într‑adevăr, nimic din cât au scris Numenios, Kronios, Moderatus ori Thrasillos nu se apropie, în privința exactității, de tratatele lui Plotin consacrate acestor subiecte. Cât despre Amelios, el a ales să pășească pe urmele lui Plotin, păstrându‑i în mare învățătura. Dar e stufos în expunere și mânat - după cum ne‑o arată metoda sa de interpretare, plină de ocolișuri - de o năzuință cu totul opusă aceleia a lui Plotin.

Noi socotim că tratatele lor și numai ale lor merită cercetate cu atenție. Și de ce ar socoti cineva operele celorlalți vrednice de studiat (neglijând cercetarea amănunțită a celor de la care ei s‑au inspirat) când [acești autori] n‑au scris nimic din capul lor, nu zic în ce privește punctele esențiale, dar nici măcar în ce privește argumentația, îngrijindu‑se doar să strângă laolaltă părerile cât mai multor «filozofi» și să le aleagă pe cele mai solide!?

Noi am făcut deja lucrul acesta în alte scrieri: de pildă, atunci când l‑am contrazis pe Gentiliannos în privința ideii de "dreptate" la Platon, sau când am analizat tratatul lui Plotin, Despre Idei. Apoi iarăși, când Împăratul din Tyr, prietenul nostru și al lor, autor el însuși a nu puține lucrări scrise în genul lui Plotin (pe care și l‑a ales drept maestru în detrimentul nostru), a încercat să arate într‑o lucrare a sa că acesta din urmă ar avea o părere mai solidă decât a noastră despre Idei, noi credem că am dovedit suficient de bine în răspunsul nostru că s‑a înșelat compunând o palinodie. Tot acolo am discutat destul de multe din părerile acestor filozofi, după cum la fel am făcut și în scrisoarea mea către Amelios, care, deși lungă cât un tratat, nu caută altceva decât să răspundă câtorva «observații» trimise de acesta de la Roma. El a intitulat scrisoarea lui Despre felul filozofiei lui Plotin; noi ne‑am mulțumit cu un titlu obișnuit unei asemenea scrieri și i‑am zis Răspuns la scrisoarea lui Amelios".

Porfir despre prefața lui Longinos

21. Așadar, Longinos recunoștea pe atunci că, între toți contemporanii, Plotin și Amelios s‑au dovedit scriitori adevărați, remarcându‑se "prin mulțimea subiectelor tratate", "cultivând un mod propriu de gândire"; că, departe de a‑l plagia și departe de a cultiva învățăturile lui Numenios, ei le urmează pe cele ale pitagoreicilor și pe ale lui Platon; și că "nimic din cât au scris Numenios, Kronios, Moderatus ori Thrasillos nu se apropie, în privința exactității, de tratatele lui Plotin consacrate acestor subiecte". Apoi, după ce a spus despre Amelios că merge "pe urmele lui Plotin"; dar că "e stufos în expunere și mânat - după cum ne‑o arată metoda sa de interpretare, plină de ocolișuri - de o năzuință cu totul opusă aceleia a lui Plotin", amintește și de mine, Porfir, care pe atunci eram abia la începutul relației cu Plotin, zicând: "Împăratul din Tyr, prietenul nostru și al lor, autor, el însuși, a nu puține lucrări scrise în genul lui Plotin". [Longinos] recunoaște, astfel, că eu m‑am ferit de ocolișurile atât de nefilozofice ale lui Amelios, luând drept model stilul lui Plotin. Cele scrise de un asemenea bărbat, cel mai mare critic al vremii noastre (recunoscut ca atare!), despre Plotin arată îndeajuns de limpede că, de s‑ar fi întâmplat ca eu, Porfir, să merg la dânsul atunci când m‑a chemat, n‑ar mai fi scris a doua oară ceea ce apucase să scrie mai înainte împotriva învățăturii plotiniene.

Oracolul lui Apollo

22. Dar, cum zice Hesiod, "ce rost mai are să‑nșir eu acum de stejar ori de steiuri?". Căci, de‑i nevoie de mărturiile înțelepților, cine poate fi mai înțelept decât un zeu, un zeu care a zis pe bună dreptate:
"Eu al nisipului număr îl știu și‑a mării măsură,
Eu pe cel mut înțeleg, pe cel ce‑a grăi nu‑i în stare
".

Când Amelios a întrebat unde s‑a dus sufletul lui Plotin, Apollo, zeul care a spus atât despre Socrate:
"Din toți, Socrate‑n lume‑i cel mai înțelept",

ascultă ce‑a profețit în legătură cu Plotin:

"Nemuritoare cântare din liră acum prind a zice
Despre‑un prieten iubit, cu versuri întrețesând‑o
Dulci precum mierea, din glăsuitoarea mea harfă ivite.
Și pe muze le chem să‑nălțăm cântare‑ntr‑olaltă,
Cu chiot răsunător și avânt străbătut de‑armonie,
Hora să‑ncingă ca odinioară, când fură chemate
Pentru Ahil, în homerice stihuri de zei inspirate.
Hai, dar, ceată de muze, preasfântă, în cor glăsui‑vom,
Naia cântării‑ntr‑un suflu la țărmure‑ntreagă om duce‑o
Voi și cu mine în mijloc, Apollo cu plete bogate!
Duh ești acum, înainte‑ai fost om, ți‑i aproape ursita
Cea mult zeiască de
daimon, scăpat de lanțul nevoii
Pur omenești; înotând din vâltoarea cea mult vuitoare
Trupul îl lași, țintind către țărmul bătut de talazuri,
Pleci de la neamul nost' păcătos, mânat de dorința
De a păși pe a neprihănitului suflet potecă,
Unde zeiască lucoare se varsă tutindenea; Legea‑i
În curăție: departe‑i păcatul cel fără de lege.
Încă de‑atunci când luptai cu‑amarul talaz al vieții
Veșnic de sânge setoasă și cu vârteju‑i scârbavnic
Și‑n al tumultului toi, și‑n învolburări fără veste,
țelul cel pururi aproape ades ți‑au vădit Fericiții.
Cugetul tău ce adesea pierdut pe cărări șerpuite
Rătăcitor bâjbâia, purtat de‑ale minții elanuri,
Către al cerului crug, pe calea cea fără de moarte,
Dusu‑l‑au Nemuritorii
- un mănunchi răspândind de lumină
Ochii‑ți să poată străbate din bezna întunecimii.
Pleoapele‑ți somnul adânc nicicând cu totul cuprins‑a
Ci, sfărâmând de pe ele zăvorul cel trudnic al pâclei,
Pe‑aripi de volburi purtat, cu ochii zărit‑ai priveliști
Multe și desfătătoare, greu de văzut de vreunul
Din muritori, câți pornit‑au să caute înțelepciunea.
Slobod acum din prinsoare, lăsat‑ai în urmă‑ți mormântul
Daimonicul suflet și‑ndat‑ai venit l‑adunarea
Daimonică, încântată de desfătătoare‑adiere.
Dragoste‑aici vei găsi și dorul ce‑ncântă privirea,
Al bucuriei preaplin cea fără prihană; întruna
De la zei izvorăște pârâu nemurirea; de‑aicea‑s
Dulci adieri, neclintitul senin, ale dragostei lanțuri,
Ici au sălaș cei din stirpea‑aurit‑a măritului Zeus:
Minos și‑ai săi doi frățâni, Radamante și dreptul Aiakos,
Platon i‑aicea, preasfântul bărbat, și aicea mai este
Bunul Pitagora și cu aceia ce‑n hora iubirii pășit‑au
Fără de moarte, toți cei ce parte avură de soarta
Preafericiților daimoni; întruna‑s ospețe acolo,
Sufletul în bucurii se desfată. O, fericite,
Prin încercări fără număr trecând dobândit‑ai cununa
Vieții alese și între daimonii sfinți ți‑i sălașul.
Hai, dară, muzelor, să rotunjim iscusita cântare,
Hora să‑nchidem în cinstea preafericitului Plotin!
Harfa‑mi de aur atât a avut a grăi de norocu‑i
!"

Comentariu la oracol

23. În aceste [stihuri] se spune că Plotin era bun și blând, dar mai ales smerit. Noi înșine așa l‑am cunoscut! Se mai spune că avea un suflet curat și năzuia fără istov către dumnezeire, pe care o iubea din toată inima, precum și că făcea tot ce‑i stătea în putere ca să scape de‑"amarul talaz al vieții/ veșnic de sânge setoasă". Nu întâmplător, tocmai acestui [bărbat] daimonic - care se ridica adesea, prin meditațiile sale și urmând căile dezvăluite de Platon în Symposion, la Dumnezeul prim și transcendent - i s‑a arătat acel zeu fără formă și fără chip, care se află deasupra Intelectului și deasupra tuturor inteligibilelor. Și eu, Porfir, acum, la șaizeci și opt de ani, mărturisesc că m‑am apropiat și m‑am unit cu Acela o dată. În tot cazul, lui Plotin i s‑a arătat "punctul final cel pururi aproape", căci, pentru dânsul, "punctul final" și scopul [vieții filozofice] erau să se unească și să stea mereu aproape de Zeul cel mai presus de toate. De patru ori a atins el scopul acesta, când viețuiam alături de dânsul, într‑un chip de nespus.

Se mai spune încă [în oracol] că adesea, când rătăcea pe căi întortocheate, zeii i‑au îndreptat drumul, dându‑i "un mănunchi ce răspândea lumină", astfel încât și‑a scris lucrările sub privirea și oblăduirea lor.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu