joi, 28 aprilie 2022

Ce vedem când ne uităm la oameni - Serenadă pentru Nadia

 

Zülfü Livaneli
Serenadă pentru Nadia
Editura Humanitas Fiction, 2021

 traducere din turcă de Luminița Munteanu



Citiți un fragment din această carte.

***
Ce vedem când ne uităm la oameni

În 24 februarie 1942 vasul Struma care naviga sub pavilion românesc se scufunda în apropiere de Șile, o mică localitate turcească de la Marea Neagră. La bord se aflau 767 de oameni. A existat un singur supraviețuitor, David Stoliar, care a trăit toată viața cu ceea ce se numește sindromul Holocaustului.[1] Povestea vasului Struma este una a lașităților și complicității autorităților. Vasul Struma urma să ducă copii, femei și bărbați evrei în Palestina aflată în acea perioadă sub autoritate britanică. Vasul, aproape o epavă, a înfruntat condiții vitrege pentru a ajunge la Istanbul unde pasagerii ar fi trebuit să primească vize pentru Palestina. Vize pe care Marea Britanie a refuzat să le dea. Turcia, stat neutru, nu a permis oamenilor să vină la țărm, iar România a refuzat să-i primească înapoi în apele sale. Astfel, timp de aproape două luni pasagerii au rămas pe vapor în condiții absolut îngrozitoare până când problema a fost "rezolvată" într-o dimineață când vasul s-a scufundat în urma unei explozii puternice. Abia de curând, odată cu deschiderea arhivelor fostei URSS, s-a descoperit faptul că Struma a fost scufundată de o torpilă lansată de pe un submarin rusesc aflat în Marea Neagră care primise ordin de la Stalin să distrugă orice navă suspectă.



Acesta este nucleul în jurul căruia se construiește romanul lui Zülfü Livaneli, Serenadă pentru Nadia apărut la editura Humanitas în traducerea Luminiței Munteanu. Spun că este doar nucleul pentru că povestea Nadiei, pasageră pe Struma, se împletește cu poveștile Mayei, Ayșei și a bunicii Semahat. Viața banală, plină de frustrări și ratări mărunte a Mayei Duran este dată peste cap atunci când un profesor american, Maximilian Wagner, sosește în vizită la Istanbul și îi este dat în grijă Mayei. Maya este divorțată, crește singură un copil adolescent dependent de calculator și lucrează pe perioadă determinată la Universitate. Întâlnirea cu profesorul Wagner o face să-și schimbe viața, dar, în același timp îi permite cititorului să cunoască, odată cu ea, câteva momente dificile și controversate din istoria Turciei: genocidul armean, tragedia tătarilor din Crimeea care au făcut parte din Regimentul Albastru și scufundarea vasului Struma, ca să numim doar câteva dintre acestea. Se ascunde multă durere în paginile acestei cărți. Și, ne spune autoarea, dramele acestea există în trecutul majorității familiilor turce, doar că nu se vorbește despre ele. Acest lucru face ca generațiile actuale să fie îngrozitor de ignorante când vine vorba de istoria propriilor familii. Iar necunoașterea trecutului individual face imposibilă recunoașterea și asumarea vinei de către autorități. Pentru că acolo se așterne tăcerea și complicitatea.

Există în carte pagini pătrunzătoare despre identitatea turcă și modul în care aceasta s-a construit. Zülfü Livaneli scrie că turcii au încercat să creeze o națiune turcă omogenă, în care indivizii să semene unii cu alții, plecând de la o societate multiculturală, multiconfesională și multilingvistică așa cum era societatea otomană. Nu națiunea și-a construit statul, ci statul a încercat să-și creeze propria națiune. Astfel, orice atac la autoritatea statului era și este văzut ca un atac asupra națiunii, ceea ce explică multe din problemele pe care turcii le-au avut mereu și le au și în aceste vremuri.

În ciuda unui stil care nu iese în evidență și a unui oarecare abuz de semnul exclamării, romanul mi-a plăcut pentru paginile pătrunzătoare și necunoscute mie despre istoria Turciei. Sunt o reușită micile parabole incluse inteligent în discuțiile dintre personaje și capacitatea de a transmite cititorului durerea resimțită de Maximilian Wagner chiar și după atâția ani de la pierderea Nadiei, dar există în text și câteva fire narative inutile cum ar fi o serie de întâmplări de la Consulatul britanic.

Discuțiile dintre Necdet și Maya pe marginea trecutului familiilor lor și modul în care aleg să se raporteze la acest trecut ne arată două Turcii: una care dorește să cunoască și să își asume istoria cu tot cu greșelile sale, cealaltă oficială, scorțoasă care neagă orice relevanță pentru prezent a lucrurilor petrecute într-un trecut mai mult sau mai puțin îndepărtat. În contextul actual mi s-a părut dureros de reală discuția în care Maya îi reproșează la un moment fratelui ei, militar de carieră, că el când se uită la oameni nu vede decât uniforme, drapele și religii. Dar ea, omul obișnuit vede altceva. Vede doar oameni. "Oameni care iubesc, suferă flămânzesc, degeră, se tem!"

Serenadă pentru Nadia este o pledoarie pentru pace și iubirea de aproape. Ne pune în fața propriei ignoranțe și ne forțează să acceptăm că există un celălalt care suferă, iubește și visează la fel ca noi. Depinde doar de noi ce vrem să vedem când ne uităm la acest "celălalt". Și pentru a vedea imaginea clară, nedeformată, ne spune autoarea, este bine să ne cunoaștem trecutul, să știm de unde venim, să înțelegem că undeva pe drum înaintașii noștri s-au mai întâlnit. Și că dacă de multe ori întâlnirea lor a avut efecte tragice, de multe ori depinde doar de noi să facem ca întâlnirea de ACUM să aibă urmări benefice pentru ambele părți. Pentru că un gest făcut la momentul oportun poate salva o viață. Serenadă pentru Nadia este, de asemenea, o carte despre lașitatea statelor și cinismul celor investiți cu putere, care decid fără nici o tresărire soarta altora. Oamenii de pe Struma au murit pentru că viețile lor nu au fost considerate suficient de importante pentru niște birocrați de carieră. Este greu de acceptat cinismul de care au dat dovadă și lipsa lor de empatie. Este bine să nu uităm că, din păcate, acesta este, de cele mai multe ori, modul de a acționa al statelor care își ascund interesele sub scuza unui Bine mai înalt. Acesta se dovedește a fi de multe ori iluzoriu și fără acoperire în realitate.

[1] spiegel.de/interview-with-lone-survivor-of-torpedoed-jewish-refugee-ship-struma

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu