No comment

 Cîțu a comandat suficiente doze cît să vaccineze întreaga populație a Japoniei!

Cu seninătatea și înfumurarea unui adolescent care se comportă după bunul-plac și nu dă socoteală nimănui, Florin Cîțu ne-a anunțat astăzi că România a comandat 120 de milioane de doze de vaccin anti-COVID. Da, 120 de milioane de doze! Aceasta în condițiile în care populația României este cu puțin peste 19 milioane de locuitori - întreaga populație (inclusiv copiii).

Dl. Cîțu ne dă cîte 6 doze, să fie sigur că ajung destule la toată lumea!

De la înălțimea fotoliului de premier, Cîțu ne „lămurește”: în primul rînd, nu au fost achiziționate, ci doar „comandate”, iar, în al doilea rînd, aceste doze ne vor folosi mai mulți ani de acum înainte. În eventualitatea în care cineva s-ar mai fi iluzionat în privința sfîrșitului acestei crize mai mult politice decît sanitare.

Dl. Cîțu ne mai anunță că toate țările au aceeași strategie, după „voia” Comisiei Europene, care a luat în calcul eventuala revînzare sau donație a vaccinului către alte state. Pe scurt, România, prin catastrofalul său guvern, a comandat de 6 ori mai multe doze de vaccin decît populația sa totală, pentru a le pune la păstrare și, eventual, a le oferi gratis cînd se apropie de expirarea valabilității. 

Legat de costuri, Cîțu a explicat cu seninătatea cinică a celui responsabil de enorma datorie publică a României: „Vom vedea care este factura finală atunci cînd le vom plăti. În primul rînd, se face comanda și apoi avem și factura”. Halucinant!

Dle. Cîțu, pentru binele acestui popor, părăsiți cît mai grabnic palatul Victoria! 

Sînteți o rușine și o pată neagră în istoria acestei țări!

Muzica este un limbaj făcut din senzaţii lăuntrice şi profunzimi

 

"Cultura nu se vinde, cultura nu se cumpără, cultura, pur şi simplu, este". M-au usturat urechile de adevărul spuselor lui Fabio Biondi, în ceea ce a început ca o discuţie relaxată pe terasa de la Hilton şi s-a transformat într-un interviu despre condiţia artistului vs. marketingul agresiv, despre dominaţia marilor case de discuri şi despre imaginea care se substituie, adesea, valorii.
 
Virtuoz al viorii, ambasador al lui Vivaldi, îndrăgostit de sunetul capricios şi irezistibil al instrumentului Guarneri del Gesù ca de o femeie vicleană, de care nu te poţi desprinde, Fabio Biondi îţi poate vorbi minute în şir despre plăcerea arheologiei muzicale, despre bucuria scrutării bibliotecilor Europei în căutare de partituri uitate, dar, mai ales, despre umilinţa în faţa autorului - întotdeauna compozitorul, niciodată interpretul.

"Periodic, mă întorc la Vivaldi. A fost identitatea noastră sonoră încă de la început. De-a lungul anilor, am cântat mult şi Telemann, Couperin, chiar şi Bach. Azi, însă, asistăm la un fel de "rasism" în muzică. Italienii să-i cânte pe italieni, francezii pe francezi şi aşa mai departe, deşi mie mi se pare foarte interesant să aud Barocul italian interpretat de o formaţie de englezi, de pildă. A cânta Vivaldi este, pentru mine, ca o călătorie nouă cu un vechi prieten". Biondi dixit.

 

 
Marius Constantinescu: Bună revenire la Bucureşti cu acest concert 100% Vivaldi. Cum v-aţi ales programul?
Fabio Biondi: A fost o alegere... de bun augur. Vivaldi a fost compozitorul-mascotă pentru noi. Trăim împreună deja de douăzeci şi trei ani, iar, când şi când, ne place să ne întoarcem exclusiv la Vivaldi. E ca şi când am face o călătorie cu un prieten din copilărie. Pe de altă parte, în ceea ce priveşte audiţia - iar România are o mare tradiţie muzicală, dar axată mai ales pe secolele al XIX-lea şi XX -, Vivaldi e o referinţă importantă în memoria colectivă. Mi se pare provocator din perspectiva publicului, pentru că nu avem ocazia să vedem un concert de muzică barocă în fiecare zi. În plus, un concert al unuia dintre cei mai cunoscuţi compozitori.
 
M.C.: Suntem la al doilea interviu împreună, dar nu v-am întrebat de ce aţi numit ansamblul Dvs. "Europa Galante"?
F.B.: Când se naşte un copil, trebuie să îi dăm un nume. Adesea nu ştim, ne gândim mult... Când a apărut orchestra, sigur că mi-au trecut foarte multe posibilităţi prin minte. Două cuvinte aveau o încărcătură specială. Acum douăzeci şi cinci de ani, "Europa" îţi transmitea ideea unui continent unit, proaspăt. Pe de altă parte, eu am fost mereu speriat de numele care se cantonează în zona Barocului. Europa Barocca... "Galante" e un stil muzical care te duce cu gândul spre stilul clasic. "Europa" şi "Galante" sunau foarte bine împreună. Mulţi mă întreabă dacă are vreo legătură cu celebra operă a lui Campra, L\'Europe Galante. Categoric nu.
 
M.C.: Galanteria este şi un mod de viaţă specific secolului al XVIII-lea italian.
F.B.: Fără îndoială.
 
M.C.: Sunteţi şi în continuare unul dintre cei mai buni ambasadori ai Barocului italian. Ce alte spaţii muzicale vă mai interesează?
F.B.: Noi avem un repertoriu foarte larg şi nu neapărat italian. Am făcut mult Bach, evident, Telemann, un compozitor genial când vine vorba de a reuni stilurile diferite ale secolului al XVIII-lea. E un compozitor care uneşte muzical Italia, Franţa şi Germania. Iubesc mult muzica franceză, pe care o cântăm rar. Trăim într-o lume muzicală cumva rasistă, în care fiecare are o medalie, o etichetă. Noi suntem italienii, deci trebuie să cântăm muzica noastră, ceea ce e păcat, pentru că e foarte interesant să auzi muzica noastră cântată de englezi şi viceversa. Trebuie să învăţăm exerciţiul deschiderii, pentru că, altfel, am încuraja acest rasism. Inclusiv temporal ne place să avem o plajă largă, pentru că începem cu secolul al XVII-lea timpuriu şi mergem până la pre-Romantism. În această lună vom cânta Anna Bolena de Donizetti.
 
M.C.: Tot pe instrumente de epocă?
F.B.: Da.
 
M.C.: Unde?
F.B.: La Festivalul de la Rieti. Din perspectiva crizei culturalo-financiare prin care trece Italia, e fantastic să mai găsim astfel de evenimente care încearcă să depăşească aceeastă perioadă grea şi să încerce drumuri noi.
 
M.C.: Unii dintre colegii Dvs. s-au aventurat să descopere muzica secolelor XVII şi XVIII din zone europene mult mai puţin cunoscute, din Europa estică. V-aţi gândit şi Dvs. la asemenea călătorii muzicale, dincolo de graniţele Europei occidentale?
F.B.: Mi se pare foarte important şi interesant. Mă bucur pentru toţi cei care o fac şi e un drum pe care aş vrea să îl urmez şi eu în viitor. Cu cât ştii mai multe, cu atât mai limpede ţi se revelează evoluţia muzicii în sine. Marea şansă pe care o avem în acest secol este dechiderea orizonturilor. Anii 2000 ne-au oferit această posibilitate de a accesa informaţia cu mult mai multă uşurinţă. Asta se leagă şi de evoluţia Internetului. Sigur, unica manieră de a beneficia cu adevărat de această reţea mondială este de a folosi informaţia, de a lărgi perspectivele, ceea ce ne ajută să înţelegem mai bine istoria muzicii.
 
M.C.: Vă amintiţi care a fost primul fragment muzical pentru care aţi făcut o pasiune fulgerătoare?
F.B.: Da, Patimile Sf. Matei de Bach.
 
M.C.: Câţi ani aveaţi?
F.B.: Paisprezece. Anul acesta (2013) dirijez această lucrare, nu cu Europa Galante, ci cu Orchestra Festivalului Maggio Musicale Fiorentino. Va fi foarte emoţionant.
 
M.C.: Era o înregistrare sau un concert live?
F.B.: O înregistrare cu Nikolaus Harnoncourt.
 
M.C.: V-aţi născut la Palermo, unde se întâlnesc mai multe civilizaţii şi mai multe feluri de a trăi. Care sunt primele amintiri muzicale pe care le aveţi?
F.B.: Am o superbă amintire din Sicilia, legată de maestrul meu. Am avut norocul să încep studiul viorii cu o mare personalitate, un om cu o conduită morală extraordinară. Era concert-maestrul Orchestrei Simfonice Siciliene, Salvatore Cicero, un om de o mare corectitudine, cu un pronunţat simţ al datoriei, al tehnicii, al sacrificiului şi al iubirii pentru muzică. Calităţi - trebuie să recunosc - destul de rare în Sicilia. A fost o referinţă foarte importantă pentru mine, deci toate amintirile mele legate de muzică şi de vioară vin de la acest mare om. A avut multe merite, nu doar ca îndrumător, ci şi într-o anumită filozofie a muzicii, în dragostea faţă de repertoriu... Îi port o amintire dragă şi mă gândesc cu duioşie la acei ani în Sicilia. Era ca şi când aş fi fost în întuneric, dar aş fi avut o lumină puternică lângă mine. Acum, Sicilia s-a schimbat mult, a devenit cu adevărat deschisă şi multiculturală, un loc în care se întâmplă de toate. La începutul anilor şaptezeci, nu prea se întâmpla nimic.
 
M.C.: Cu ce vioară aţi venit la Bucureşti, cu Guarneri?
F.B.: Da. Le alternez, pentru că instrumentele vechi sunt obiecte superbe, dar au nevoie să fie mângâiate şi odihnite din când în când. Această vioară Guarneri e fabuloasă!
 
M.C.: Ca sunet, dintre Guarneri şi Gagliano, care e mai senzual, mai dulce, mai aproape de sensibilitatea Dvs.?
F.B.: Greu de spus. Guarneri are o particularitate importantă: e un pic narcisist. E ca o voce de soprană. Când cânt solist, cânt muzica de virtuozitate a secolului al XVIII-lea. Am nevoie de un instrument posesiv! Gagliano e un instrument din Sud, de la Napoli. Se simte în el o melancolie, o tandreţe tipică Sudului, care poate că lipseşte la Guarneri.
 
M.C.: Aţi afirmat într-un interviu că o persoană rea sau cu sufletul sărăcit nu poate suna decât aşa: rău sau sărac. Muzica e şi o oglindă a sufletului?
F.B.: Cred că da, mai ales dacă ne interesează o viziune completă. Mă explic: Sunt oameni răi care fac gimnastică din muzică şi o fac incredibil. Un muzician nu este complet dacă îi lipseşte sufletul. E foarte bine să apreciem, ba chiar să fim uimiţi de înzestrările tehnice ale unui muzician, dar muzica este un limbaj făcut din senzaţii lăuntrice şi profunzimi, atunci e minunat să mai fie ceva în plus. Eu spun întotdeauna că se cântă aşa cum eşti ca om! Asta nu înseamnă că oamenii răi cântă prost, ci cântă cu răutate.
 
M.C.: Sunt destul de multe ansambluri de muzică barocă, dar, la o privire mai atentă, în vârf rămân cam aceleaşi. Cum explicaţi succesul fără fisură pe care îl aveţi?
F.B.: Muzica este un proces de căutare. Avem succes şi în continuare pentru că, la bază, suntem modeşti. În ce constă ea? În ideea de a avea de parcurs un traseu foarte lung. Nu trebuie să uităm două lucruri importante. Mai întâi, noi servim muzica, nu ne folosim de ea pentru a ne pune în valoare. Acest act de modestie ar trebui făcut de mulţi. Apoi, învăţăm în fiecare zi. Când ajungem undeva, privim în urmă şi vedem că am făcut un drum lung, dar mai e încă pe atâta în faţa noastră. Cred că, din această modestie, se naşte dorinţa de a lucra continuu, ceea ce ne duce la noi descoperiri şi ne menţine în viaţă. Publicul, pe de altă parte, îşi dă seama de asta. Un grup care are ca scop imediat succesul şi vânzarea de discuri supravieţuieşte mai greu. Profit de ocazie ca să atrag atenţia asupra unui fapt: suntem într-un moment moral foarte dificil în lumea muzicii. Imaginea prevalează, iar, când spun "imagine", mă gândesc la exterior. E un paradox: azi nu se mai vinde compozitorul, ci interpretul. Totul cu o imagine adesea chiar vulgară. Să luăm ca exemplu coperţile discurilor. Să nu uităm muzica! E cea mai importantă! Abia apoi venim noi. Eu nu sunt catolic, dar marii papi spun: "Suntem servitori umili ai Grădinii Domnului." Frumoasă frază, pentru că şi noi suntem servitorii umili ai Grădinii Muzicii. E foarte important să păstrăm acest respect.
 
M.C.: Şi totuşi, iată paradoxul: sunt mulţi muzicieni mari care subliniază acest aspect al industriei muzicale. Ieri, Violeta Urmana îmi spunea exact acelaşi lucru: imaginea care domină muzica, domină compozitorul, domină însuşi interpretul. Totuşi, lucrurile nu se schimbă!
F.B.: Vă explic de ce? Pentru că, azi, organizatorii nu mai au o adevărată susţinere. Economia mondială o duce din ce în ce mai rău, iar cultura devine din ce în ce mai dispensabilă. Ar trebui să fie absolut INDISPENSABILĂ. Cum susţinere nu prea mai există, pentru a vinde cultura trebuie să găseşti artificii. De ce se dă atât de multă importanţă imaginii şi aşa puţină muzicii? Pentru că trebuie s-o vinzi. Problema e următoarea: cultura nu se vinde. Cultura ESTE. Dacă trebuie s-o vând, înseamnă că o manipulez. Cultura e esenţială şi nu e marketing. Cele două concepte nu merg împreună. Cultura trebuie să fie sponsorizată şi iubită pentru că înseamnă hrana tuturor. Voi, ca ţară, aveţi o uriaşă tradiţie muzicală: ce înseamnă asta, pentru mine? Că majoritatea oamenilor simt că muzica este parte integrantă a vieţii lor. Asta înseamnă cultură. Dacă nu e aşa, atunci ea trebuie vândută. Muzica e ca o piaţă de peşte. Asta e teribil şi nu se va schimba până când guvernanţii noştri nu vor înţelege  că muzica nu e un accesoriu sau o distracţie, ci un mod de a creşte şi de a ne îmbogăţi sufleteşte. Iată marele paradox.
 
M.C.: Dar când semnătura este cea care garantează calitatea şi are o mare rezonanţă în rândul publicului, imaginea mai are o asemenea importanţă? Ştiu foarte mulţi oameni care ar cumpăra un CD cu Europa Galante şi dacă ar avea coperta complet goală.
F.B.: Eu chiar aşa cred că ar trebui făcute coperţile! O copertă albă, cu numele compozitorului mare, abia apoi noi. Adesea nu se poate... Notorietatea e ceva minunat, dar sălile, ca să fie pline, trebuie să fie goale, mai întâi. Dacă vreau să umplu o sală, mi-e uşor cu un nume cunoscut, dar nu e o obligaţie să o umplu! Poate că mai sunt şi programe mai puţin populare... Trebuie să rişti şi cu tineri, pentru că sunt mulţi şi foarte buni. Trecem pe lângă ei şi nu îi ascultăm niciodată, pentru că nu sunt celebri, deci nimeni nu îi cheamă. Mare păcat! Pentru Anna Bolena pe care o pregătim, nici nu mi-a trecut prin cap să invit cântăreţi celebri. Vor fi interpreţi necunoscuţi, nu doar pentru că se lucrează mai serios cu ei, dar şi pentru că trebuie să li se ofere măcar o şansă la faimă! De undeva trebuie să începi! Iată un alt aspect pe care îl consider greşit în marketing-ul şi filozofia muzicale.
 
M.C.: Un alt aspect al activităţii Dvs. este această căutare care seamănă cu arheologia muzicală: descoperiţi partituri considerate pierdute sau uitate. Aveţi descoperiri cu care să vă mândriţi?
F.B.: Toată viaţa înseamnă descoperiri minunate. Cred că acesta e unul dintre motivele pentru care mă trezesc fericit dimineaţa. Şi mă gândesc câte mai sunt de descoperit de aici înainte! Bibliotecile sunt pline de lucruri minunate. Nu mă gândesc neapărat la ce am descoperit până acum, ci la ce mă aşteaptă. Cred că v-am spus deja când ne-am întâlnit prima dată: istoria muzicii e foarte complexă şi adesea făcută de necunoscuţi. Dacă ne gândim la epoca lui Bellini, Donizetti şi Rossini, da, îi avem pe ei, dar îi amintim doar pe cei care erau foarte populari atunci.
 
M.C.: Doar trei nume!
F.B.: Dar eu vi-i amintesc pe cei pe care publicul îi iubea atunci: Carlo Coccia, Paccini, Manfroce...
 
M.C.: Pe Paccini îl cunosc, pe ceilalţi doi...
F.B.: Mai erau Weigl, Mercadante, compozitori care, nu o dată, le creau probleme celor pe care noi îi cunoaştem astăzi. Adesea mi se spune: "O operă de Donizetti e mult mai frumoasă decât una de Paccini." Poate că da, însă trebuie să îl auzi pe Paccini ca să îţi dai seama că îţi place mai mult Donizetti! Trebuie să facem ordine în istorie, iar publicul are dreptul de a accesa un repertoriu mult mai mare. Asta ne dă voie să înţelegem mai bine evoluţia.
 
M.C.: Cum faceţi, mergeţi în muzee, în biblioteci? Unde se găsesc aceste nestemate ascunse?
F.B.: Biblioteca e punctul focal al cercetării. Înainte, însă, trebuie să cunoşti bine compozitorul. Dacă mă gândesc la orice compozitor - Caldara, de exemplu - şi spun că e unul mare, atunci trebuie să merg la Biblioteca din Viena şi să aleg. Nu chiar tot ce au scris e remarcabil, de aceea spun că trebuie să îl cunoşti şi să alegi în deplină proprietate. Efortul nostru nu e pentru noi, ci pentru el. La sfârşitul unui concert, entuziasmul e splendid să fie pentru cineva care nu mai există de două sute cincizeci de ani! Dacă eu cânt un oratoriu de Caldara, e seara lui, nu seara lui Fabio Biondi! De aceea trebuie să alegem ce e mai frumos, pentru a-l ajuta pe compozitor să supravieţuiască. Eu vin din cultura siciliană, foarte apropiată de cea clasică. Am fost stăpâniţi de greci, iar cultura lor antică e foarte prezentă în viaţa noastră. Citez adesea conceptul grecesc al "morţii nobile, frumoase": unica formă de supravieţuire e amintirea. Nu există moarte mai rea decât uitarea. Orice părinte al nostru va trăi de-a pururi dacă îi vom păstra amintirea. Vom ridica un pahar de vin în amintirea lui şi vom spune: "Un toast pentru bunicul nostru!". Nu îl vom pierde niciodată. Orice recuperare înseamnă un omagiu superb. Ar fi minunat dacă ar rămâne toţi vii şi nu s-ar mai pierde nimic.
 
M.C.: Poate că energia e cea care ne impresionează imediat şi definitiv la muzica barocă. Cum explicaţi faptul că tinerii îndrăgostiţi de rock sunt, adesea, primii care acceptă şi iubesc Barocul muzical?
F.B.: E superb şi adevărat! Barocul e caracterizat de două elemente: primul este abandonul severităţii exterioare. Tinerii trebuie să se simtă în largul lor. Tot ce e formal nu funcţionează pentru ei. Apoi, mai e şi felul în care te prezinţi pe scenă, chiar şi vestimentaţia... Celălalt aspect foarte important este improvizaţia. Graţie ei, tinerii au garanţia că orice concert baroc poate fi diferit. E ca şi când am asculta un mare nume al rock-ului, care cântă altfel de la seară la seară piesa preferată. Improvizaţia este fantezia Barocului care ne apropie de lumea rock-ului şi, mai ales, a jazz-ului.
 
M.C.: Ce vă place mai mult la prezent, ritmul, uşurinţa de a comunica?
F.B.: Dintre cele două, uşurinţa comunicării. Sunt vremuri grele... Tehnologia? Cine face muzică veche nu se sinchiseşte atât de mult de ea... Poate că muzica barocă refuză lumea contemporană, întrucâtva. E un refugiu împotriva vitezei, anxietăţii, nerăbdării, dezamăgirii existenţiale. Îmi place o vorbă a bunicului meu: "Treci prin lume ca printr-o ţară ostilă". E cam adevărat... E o lume problematică. El adăuga: "Casa ta poate să-ţi fie lume, dar lumea nu e niciodată casa ta". Cam adevărat... Eu sunt optimist şi îmi place să trăiesc în lume, dar mi se pare că îşi pierde total sentimentul solidarităţii. Asta mă sperie.
 
M.C.: Dar muzica ne ajută s-o regăsim. În sala de concert sunt şase, şapte sute de oameni aduşi acolo de aceeaşi cauză.
F.B.: Extraordinar! Şi să ne gândim la toţi cei care vor fi lângă aparatele de radio, cine ştie, poate departe, la ţară... Fără discuţie, puterea de comunicare a muzicii e capitală, dar ea funcţionează doar dacă noi facem un pas în spate. Noi, interpreţii. Mitul personalităţii e foarte nesuferit. Nu suntem autori, ci interpreţi.
 
M.C.: Care e cel mai bun mod de a vă despărţi câteodată de muzică şi de a vă bucura şi de celelalte lucruri frumoase ale vieţii?
F.B.: Relaţiile inter-umane, prietenia, dragostea, respectul... Acestea reprezintă singurele metode de a te curăţi interior, independent de muzică. Puterea comunicării... Un interviu ca acesta... Vorbim despre muzică, dar nu numai, iată ce ocazie minunată, nu doar pentru mine de a vorbi cu tine, ci şi pentru mine de a mă adresa celor care mă urmăresc. Comunicarea este atât de importantă. Să fi muzician s-a schimbat mult. Nu mai suntem ca acum şaizeci de ani, când trebuia să demonstrăm ceva, ca nişte sportivi. Nu e vorba doar de a cânta bine, ci şi de a ne exprima bine, de a face conexiuni... Publicul e foarte receptiv la asta. De fiecare dată când lingvistic e posibil, eu încerc să îi vorbesc publicului cât mai mult, să explic, să răspund. E superb, iar publicul e fericit. Oamenii cred că un artist trebuie numai şi numai să se concentreze la ce are de cântat şi să nu fie deranjat niciodată. Fals! Interviurile sunt una dintre marile noastre şanse de azi!
 
M.C.: Şi una dintre marile noastre şanse! Aveţi nevoie, câteodată, şi de o cură de dezintoxicare muzicală?
F.B.: Pentru un muzician, da. Pentru ascultători, nu. Muzica are o mare putere globalizantă. Nu dormi noaptea, melodiile te bântuie în continuu... Schumann a încercat să se sinucidă din cauza asta! E greu să te purifici. Eu plec în vacanţă, dar îmi iau vioara. Cum să nu studiezi în fiecare zi? Eu îl consider pe David Oistrach cel mai mare violonist din toate timpurile. Sunetul lui e tot ce se poate face mai sublim cu o vioară. Întrebat fiind cât timp studiază, el răspundea mereu: "Întotdeauna". Clar că nu poţi face asta, dar niciodată nu eşti singur, lipsit de muzica ta. Tocmai de aceea, e foarte greu să te dezintoxici.
 
M.C.: Aţi ales Parma ca oraş de rezidenţă. De ce?
F.B.: Din trei motive: e un oraş frumos, oamenii sunt foarte simpatici şi se mânâncă excepţional!
 
M.C.: Eram sigur! Parma, oraşul parmezanului şi al prosciutto-ului!
F.B.: Oamenii sunt minunaţi, iar cultura emiliană e remarcabilă. Pentru un sicilian, Emilia e cea mai agreabilă regiune din Nordul Italiei. Caracterul emilian e frumos, foarte deschis, foarte versatil, foarte zâmbitor. Un loc tare plăcut să trăieşti.
 
M.C.: Ultima întrebare: ce ar trebui să facem pentru a regăsi această galanterie a secolului al XVIII-lea, pe care, poate, am... rătăcit-o puţin?
F.B.: După părerea mea, galanteria este un concept foarte aproapiat de ideea de comunitate. Galanteria e un act de împărtăşire. Ceea ce ar trebui să facem este de a crede mai mult în grup şi mai puţin în individual. Suntem o societate de indivizi şi trăim cu ideea "mors tua, vita mea". Ar trebui să fim împreună. Galanteria presupune tandreţe, subtilitate, catifelare, lipsa asprimii şi a colţurosului dat de indivizi... Sunetul galant e unul care trece natural de la unul la altul. Sunetul baroc e mai colţos. Cel galant e neted, moale. Asta e galanteria: să te gândeşti mai puţin la tine şi mai mult la alţii.
 

Când cânţi, toată lumea îţi poate vedea sufletul pe tavă, pe când, atunci când vorbeşti, nu e întotdeauna posibil ca oamenii să vadă cine eşti cu adevărat

 Julia Lezhneva, noua Cecilia Bartoli, cum mi-o prezenta Marc Minkowski în 2009, are o prospeţime a chipului şi a privirii care rimează cu plăcerea de a face muzică, de a se bucura de toate frumuseţile vieţii şi de... a nu face planuri. "Sunt încă atât de tânără..."

 

 
Marius Constantinescu: Pentru a sparge gheaţa, am să vă întreb de câte ori aţi avut senzaţia, ascultându-vă, că ascultaţi un instrument?
Julia Lezhneva: Greu de spus... Sincer, nu îmi place să mă ascult. Mi-e greu.
 
M.C.: Cum aşa?
J.L.: Încerc să mă obişnuiesc...
 
M.C.: Poate că sunteţi prea auto-critică?
J.L.: Poate! Când cânţi e diferit, inclusiv auzindu-te, de o înregistrare. Nu aproape toţi cântăreţii spun că nu suportă să se asculte? Nu sunt singura.
 
M.C.: Dar acum, odată ce aţi devenit un artist exclusiv DECCA, presupun că trebuie să vă ascultaţi, pentru a aproba înregistrările. Cum a schimbat acest contract cariera Dvs.?
J.L.: Mi-a oferit stabilitate. Sunt mai sigură în ceea ce priveşte anii următori. Nu am avut niciodată contracte lungi. Mi le stabilesc pe termen scurt, mai ales concerte, operă în concert, o singură producţie de operă, trei luni de pauză... Nu am fost niciodată angajata unui teatru. Pentru mine contează foarte mult şi am stat mult pe gânduri până să semnez contractul.
 
M.C.: Trebuie să înregistraţi recitaluri, sau şi opere şi piese din repertoriul vocal-simfonic?
J.L.: Da, toate. Trei înregistrări solo, cu orchestră sau pian, dar şi celelalte.
 
M.C.:  În 2009, aici, la Bucureşti, Marc Minkowski a fost primul care mi-a vorbit despre Dvs., viitorul star al operei şi, citez, "viitoarea Cecilia Bartoli". Cât de mult îi datoraţi?
J.L.: Totul. Marc a fost primul mare muzician care m-a remarcat. Eram încă studentă. Mi-am postat un clip de YouTube, cântând o piesă de concurs şi aşa a dat cu ochii de mine. M-a căutat, m-a invitat la o audiţie, ne-am întâlnit şi ne-am dat seama că ne placem foarte mult. Am început să lucrăm împreună şi continuăm s-o facem. E o fiinţă minunată, atât de inteligent... A fost ca un tată pentru mine, atâţia ani! Eram prea tânără, iar el m-a protejat mult. Când eşti adolescent, iar cineva te ghidează într-o profesie care ţi-e dragă, nu faci nimic forţat, ci totul vine natural. La 17-18 ani, e uimitor să ai pe cineva ca el să-ţi îndrume paşii.
 
M.C.: Deci, v-aţi postat un clip pe YouTube şi el v-a căutat?
J.L.: Unul dintre impresarii lui.
 
M.C.: Mi se pare încurajator pentru tinerii cântăreţi de astăzi. Iată că asemenea şanse chiar există!
J.L.: Da, şi pot schimba cursul unei cariere, unei vieţi... Sigur, şi în bine, dar şi în rău. În cazul meu, a fost numai spre bine. M-am străduit să rămân calmă şi să nu mă grăbesc sau să mă implic mai mult decât trebuia. Ar fi fost multe în jurul meu care ar fi putut să îmi facă rău...
 
M.C.: E clar ceea ce vă apropie de Cecilia Bartoli: artificii, coloratură, dar şi alegeri de repertoriu. Ce credeţi că vă diferenţiază?
J.L.: Totul! Arătăm diferit, venim din ţări diferite... Culorile vocilor noastre sunt complet diferite. Când aveam unsprezece-doisprezece ani, îi ascultam discurile. Aşa am descoperit că pot să cânt coloratură şi mi-am dorit să cânt ca ea: la fel de repede, la fel de furios... Dar vocile noastre sunt foarte diferite...
 
M.C.: Ea e mai degrabă o mezzo-soprană adevărată...
J.L.: Da, o mezzo înaltă de coloratură, iar eu devin o adevărată soprană. Când eram mai tânără, am cântat Cenuşăreasa şi Rosina, pentru că nu aveam aşa multă libertate în acut. Aveam un mediu bogat şi ceva grav. Mă testam şi mi se părea foarte comod să rămân în registrul central. De aceea, timp de cinci ani, am cântat numai partituri de mezzo, dar lucrurile s-au schimbat, iar acum vocea mea se îndreaptă clar spre sopran.
 
M.C.: O soprană lirică în câţiva ani?
J.L.: Nu vreau să mă gândesc. Poate că sunt deja lirică. Vreau să îmi lărgesc orizonturile. Pe când studiam, încercam să combin partituri din ambele vocalităţi. Era greu, dar aşa îmi place totul în viaţă. Nu vreau să mă concentrez DOAR pe un lucru. Sigur, pe măsură ce înaintezi în vârstă, trebuie să îţi găseşti drumul, dar în muzică trebuie să fii deschis.
 
M.C.: V-aţi întâlnit cu Cecilia Bartoli?
J.L.: Da! De mai multe ori!
 
M.C.: Amândouă sunteţi artiste DECCA...
J.L.: Am fost şi am văzut-o în Norma, la Salzburg, cu Giovanni Antonini şi am avut o conversaţie încântătoare. E foarte dulce şi drăguţă. Simt că îmi poartă mult de grijă.
 
M.C.: Începuturile Dvs. sunt marcate de câţiva cântăreţi de operă foarte importanţi: Kiri te Kanawa, Elena Obraztsova, Dennis O\'Neill... Ce lecţii importante v-au învăţat?
J.L.: Să mă menţin sănătoasă toată viaţa şi să îmi păstrez vocea proaspătă. Nu e foarte uşor, pentru că trebuie să ţii cont de mai multe aspecte, dar am avut întotdeauna grijă de vocea mea şi am ţinut la calea cea corectă pentru ea.
 
M.C.: Să nu cântaţi prea mult, prea greu, prea tare...
J.L.: Întocmai. Să nu exagerez nici cu acutul, nici cu gravul, să stau pe centru şi să am grijă de el. Când cânt, trebuie să fiu acolo. Trebuie să fiu în public, dar trebuie să fiu şi în muzică, fără să mă gândesc la tehnică. A face muzică e mult mai important. Să te emoţionezi, să te laşi dus de val, purtat... Imediat, spectatorii vor simţi şi vor pluti cu tine.
 
M.C.: Aveţi o disciplină zilnică pentru a vă menţine vocea sănătoasă şi curată?
J.L.: Nimic special... Îmi place mâncarea foarte picantă! Nu prea pot să mânânc atât de des cât aţ vrea...
 
M.C.: Face bine la voce?
J.L.: Nu tocmai... Când o mănânc, îmi vine pe gât, tuşesc... Trebuie să mai facem şi sacrificii!
 
M.C.: Aveţi douăzeci şi patru de ani...
J.L.: Douăzeci şi trei încă!
 
M.C.: Incredibil de tânără... Lucrurile nu se întâmplă un pic cam repede pentru Dvs.?
J.L.: Ba da, aşa mi se pare şi mie.
 
M.C.: Şi cum vă păstraţi echilibrul?
J.L.: Cred că îl am. Încerc să nu mă gândesc la cariera mea... Mă gândesc la viitor, dar nu caut dezvoltarea cu orice preţ. Încerc să trăiesc şi să mă bucur de ceea ce fac. Când eşti tânăr, trebuie să te placi, să îţi placă viaţa ta, pentru că e singura dată în viaţa ta când vei fi tânăr! Asta încerc şi eu.
 
M.C.: Există cineva care controlează agenda, cariera Dvs. şi vă domoleşte din când în când?
J.L.: Din fericire, nu a fost cazul până acum. Am pe cineva foarte apropiat - prietenul meu, care îmi este şi impresar, şi pianist de mai mulţi ani. Întotdeauna discut cu el. Mă cunoaşte atât de bine, ştie ce pot face, cât de mult pot să duc, cât timp de repaus îmi trebuie. Aproape că nici nu mai trebuie să vorbim. E un miracol! Sunt o femeie şi o cântăreaţă norocoasă!
 
M.C.: Am văzut că amestecaţi tehnica non-vibrato, tipică Barocului, cu un intens mod operistic de a interpreta. Vă vedeţi mergând spre o anumită direcţie a repertoriului?
J.L.: Nu. Încerc mai multe drumuri. Combin stiluri. Nu vreau să renunţ la repertoriul baroc. E atât de bun pentru voce... Dacă nu mă voi cantona pe o parte mai grea a repertoriului, sunt convinsă că nu o să renunţ niciodată la Baroc! Never say never... Dacă sunt puternică şi deşteaptă, o să merg pe drumul acesta. Muzica e întru totul specială şi o simt în mare conexiune cu sufletul meu. Am început cu muzica aceasta, în ea m-am descoperit şi simt că îmi curge prin vene. N-aş putea niciodată să renunţ la ea şi să mă apuc să cânt Verdi! Deşi sunt oameni care mă aud prima dată şi îmi spun că aş putea cânta şi roluri mai grele, mai dramatice...
 
M.C.: Categoric nu Verdi! Cel puţin, nu încă.
J.L.: Nu.
 
M.C.: Poate peste zece ani.
J.L.: Da, dar sunt oameni care pot detecta metamorfozele unei voci. Dar nu mă gândesc până acolo...
 
M.C.: Dar bel canto?
J.L.: Da, clar. Va veni. Vocea mi se va dezvolta natural, va fi mai plină, poate mai mare...
 
M.C.: Repertoriul francez vă interesează în egală măsură?
J.L.: Foarte mult, ca şi lied-urile. Cum prietenul meu e pianist, ne place aşa de mult să cântăm împreună, încă de la şaisprezece ani. E minunat să descoperi muzici noi.
 
M.C.: Pe lângă Marc Minkowski, ce alţi muzicieni v-au mai format?
J.L.: Giovanni Antonini. Roger Norrington. René Jacobs. Profesorii mei. Cam toţi muzicienii pe care i-am întâlnit, oameni care m-au ajutat şi au avut grijă de mine. Toţi au avut un mare impact asupra personalităţii mele artistice. Acasă, sunt doar Julia şi încerc să nu mă gândesc la ce a fost ieri, la concerte sau spectacole, dar nu pot face abstracţie de artista care sunt.
 
M.C.: Cine v-au fost sau vă sunt modele?
J.L.: Dumnezeu.
 
M.C.: Mă gândeam la cântăreţi...
J.L.: Niciunul în special. Încerc să îi urmăresc cu multă atenţie. Sunt norocoasă să fi întâlnit cântăreţi din mai multe generaţii. Sunt uimită de cântăreţii trecuţi de patruzeci sau cincizeci de ani şi se care se menţin într-o formă senzaţională. Aşa au fost şi profesorii mei şi aşa îmi doresc să fiu şi eu. Sunt foarte tânără, am început la şaptesprezece ani şi e un mare risc pentru mine: corpul meu s-a dezvoltat mai repede, asta înseamnă şi că mă poate lăsa mai repede. Nu vreau să fiu pesimistă, dar e adevărat. Poziţia mea nu e cea mai comodă. Asta înseamnă grijă 200%.
 
M.C.: Aţi câştigat câteva concursuri importante. Sunteţi o emotivă?
J.L.: Foarte!
 
M.C.: Şi cum vă controlaţi emotivitatea?
J.L.: Încerc să mă relaxez şi să scap de toate gândurile.
 
M.C.:  Puteţi?
J.L.: Încerc să fiu ca o legumă şi e foarte greu! Se spune că majoritatea cântăreţilor sunt leneşi... Şi eu sunt. Asta e foarte bine, pentru că, dacă te gândeşti prea mult, poate fi prericulos.
 
M.C.: Vi s-a întâmplat să vă stăpânească tracul?
J.L.: Nu, dar ceva mi se întâmplă atunci când colegii nu sunt politicoşi sau când aud răutăţi la repetiţia generală sau înainte de spectacol. Sunt tot soiul de oameni, iar o asemenea vorbă aruncată înainte de spectacol te poate distruge complet. În acelaşi timp, te poate scoate din minţi şi încrâncena mai tare! E interesant să trăieşti, nu?
 
M.C.: Nu vorbiţi în ziua spectacolului?
J.L.: Preferabil, dar nu se poate mereu.
 
M.C.: Părinţii Dvs. sunt amândoi geofizicieni. Aveţi abilităţi tehnice?
J.L.: Eu? Sunt total afonă la matematică şi la toate celelalte.
 
M.C.: Cum aşa, cu o asemenea moştenire?
J.L.: Habar n-am! E ciudat, nu? Părinţii mei au fost şocaţi când au văzut că eu nu pricep nimic din munca lor de-o viaţă întreagă. Mama, însă, şi-a dat seama că aveam o sensibilitate cu totul opusă, că eram o muziciană, că desenam, cântam tot timpul, dansam... Ceea ce e foarte bine pentru o fată! Mă bucur că sunt fată! Dacă aş fi fost băiat, mi-ar fi fost mult mai greu, mai ales în Rusia.
 
M.C.: Cine a adus muzica în familia Dvs.?
J.L.: Părinţii mei au iubit muzica dintotdeauna. Aveam multe viniluri, nu doar muzică clasică. Nu mă interesa foarte tare când eram mică. Cântam la pian, dar ascultam cântece de copii şi basme cu muzică. Îmi plăcea mult să ascult poveşti. Închideam ochii şi mă vedeam în poveste.
 
M.C.: Călătorii, solicitări de peste tot din lume, locurile, timpurile, oamenii se schimbă... Ce parte din a avea o carieră internaţională nu e tocmai pe gustul Dvs.?
J.L.: Greu de spus... Nu m-am gândit niciodată la asta, dar îmi place la nebunie. Încerc să îmi placă şi lucrurile care nu mă încântă 100%.
 
M.C.: Poate presiunea constantă de a nu face rabat la un nivel pe care Dvs. vi l-aţi impus...
J.L.: Da. Şi poate unii uită ce vârstă am sau alţii se gândesc că, dacă sunt tânără, trebuie să fiu tratată ca atare, adică fără respect... Altfel, e o meserie minunată şi sunt o persoană foarte activă. Îmi place să călătoresc, deşi e greu. Vocea îmi oboseşte, e fragilă. Încerc să nu vorbesc înainte de spectacol. Dacă o fac, pentru că sunt o persoană cu multă energie, pot vorbi la nesfârşit, ceea ce îmi distruge vocea.
 
M.C.: Ultima întrebare: ce altceva vă înfrmuseţează viaţa, în afara muzicii?
J.L.: Familia mea. Prietenii. Timpul cu ei la Moscova, acasă. Oamenii. Sunt foarte sociabilă. Sunt fericită că meseria mea presupune comunicarea cu oamenii. Când cânţi, toată lumea îţi poate vedea sufletul pe tavă, pe când, atunci când vorbeşti, nu e întotdeauna posibil ca oamenii să vadă cine eşti cu adevărat.

Publicul de la noi a început să iubească filmele româneşti - despre cinematografia românească de dinainte şi de după 1989

 Anca Mureşan: La scara istoriei, 30 de ani înseamnă foarte puţin, e o perioadă infimă. La nivel personal, 30 de ani poate fi mult. Pentru film o fi mult, o fi puţin? Ce înseamnă 30 de ani în istoria cinematografiei, în general, şi pentru cinematografia românească, în special?
Irina Margareta Nistor: Având în vedere că cinematografia nu are decât 120 de ani şi un pic, dacă facem un calcul înseamnă un sfert, aşa încît e mult, mai ales că lucrurile nu se măsoară neapărat în ani. Cinematografia a mers oarecum lent cît a fost filmul mut, după aceea s-a mai activat puţin, iar acum, în ultimii ani, la nivel mondial merge foarte rapid şi e foarte greu să măsori. Timpul nu mai are aceeaşi valoare nici măcar în cinematografie. Dar pentru noi, în România, înseamnă mult, în sensul că lucrurile s-au schimbat categoric nu neapărat odată cu revoluţia, ci mai ales în ultimii 20 de ani. Acum sînt per total mai multe filme româneşti cunoscute de întreaga planetă. Şi nu pentru că nu au existat şi înainte de 1990 cîteva producţii absolut remarcabile, ci pentru că, asemeni nouă, nici filmele nu puteau să circule liber.

A.M.: Cum aţi caracteriza anii care s-au scurs de la revoluţie, cum au fost ei pentru filmul autohton?
I.M.N.: Cred că au fost nişte ani înfloritori, exact pe principiul că mai întîi au îmbobocit, apoi au înflorit. E o floare pe care ştim să o întreţinem bine şi continuă să încînte. Marele cîştig este că în ultima vreme chiar şi publicul de la noi a început să iubească mai mult filmul românesc. Pînă acum era mai degrabă un produs de export; dacă pe vremuri alergam după tot ce era străin, în privinţa filmelor a trebuit un timp pînă să ne obişnuim că ce se produce la noi este alt stil, că e ceva care în majoritatea cazurilor ne priveşte, că nu-i neapărat amuzant şi relaxant cînd mergi la cinema, şi că distanţa e foarte mare între ce oferă americanii faţă de ce oferă ai noştri. Cel mai bun exemplu este recentul film Maria, Regina României, despre care iniţial se putea crede că va avea succes doar prin festivaluri, dar iată că a fost sold out în cinematografe în primul weekend de la lansare. În concluzie, lumea îşi doreşte poveşti cît mai sentimentale, cît mai frumoase, care să îi scoată, poate, din viaţa de zi cu zi; vrea comedii - mă gîndesc la Filantropica lui Nae Caranfil pe care nu a depăşit-o nimeni - sau la Concertul lui Radu Mihăileanu.

A.M.: Aţi anticipat deja, voiam să vă întreb ce s-a schimbat la publicul român, cu ce aşteptări merge la cinema şi dacă are încredere în filmul românesc sau e mai degrabă reticent.
I.M.N.: Cred că are ceva mai multă încredere. Şi cred că la asta a contribuit şi faptul că o parte dintre producţii a fost cumpărată inclusiv de Netflix. E o modă, toată lumea trage spre Netflix, cum a tras iniţial spre HBO şi faptul că le-au luat ei a dat încredere. Ştii cum e omul: vrea întotdeauna o părere a altcuiva, vrea o călăuză. Poate că nu întotdeauna criticul de film e important, ca altădată; am observat că uneori dacă ştii că filmul a fost preluat pe aceste canale devine mai important decît premiile obţinute prin festivaluri.

A.M.: Dacă v-ar întreba un străin sau cineva care nu ştie nimic despre istoria cinematografiei româneşti, care ar fi reperele obligatorii? Ce filme i-aţi spune că trebuie neapărat să vadă?
I.M.N.: Categoric aş începe lista cu Pădurea spînzuraţilor (1964, r. Liviu Ciulei) pentru că fixează perfect o Românie şi un fel de a gîndi şi de a cunoaşte intens tot ce înseamnă şi cinematografia, dar şi oamenii de-aici. Aş continua cu Reconstituirea (1968, r. Lucian Pintilie), după aceea aş zice Probă de microfon (1980, r. Mircea Daneliuc) pentru că are legătură şi cu televiziunea, care a însemnat mult în ţara noastră şi încă înseamnă - sîntem dependenţi de ea, chiar dacă nu întotdeauna recunoaştem acest lucru. Pe listă aş mai pune Secvenţe (1982, r. Alexandru Tatos), apoi, după 1990, ar urma Filantropica (2002, r. Nae Caranfil), A fost sau n-a fost? (2006, r. Corneliu Porumboiu), Cum mi-am petrecut sfîrşitul lumii (2006, r. Cătălin Mitulescu), Marţi, după Crăciun (2010, r. Radu Muntean), 4 luni, 3 săptămîni şi două zile (2007, r. Cristian Mungiu). În egală măsură, ca să ne cunoască mai bine aş recomanda şi Amintiri din Epoca de Aur (2009, film colectiv pe un scenariu scris de Cristian Mungiu). A fost important şi Două lozuri (2016, r. Paul Negoescu). Neapărat pe listă s-ar regăsi Un pas în urma serafimilor (2017, r. Daniel Sandu), la care ţin foarte tare, şi Sieranevada (2016, r. Cristi Puiu), pe care l-aş putea vedea de nenumărate ori.

A.M.: S-a tot vorbit despre Noul Val Românesc. Există propriu-zis ca mişcare în cinema sau e doar o formulă pe care am ales-o ca să încadrăm filmele recente?
I.M.N.: E o formulă pe care au ales-o străinii, nu am ales-o noi. Pentru regizori e neplăcut: sînt totuşi entităţi distincte şi am scăpat de comunism, e dezagreabil să fii luat aşa, la grămadă. Fiecare în parte reprezintă altceva, sînt lucruri total diferite, sînt creatori foarte speciali şi mi se pare normal să le displacă ideea asta de a fi luaţi pauşal, în comun, cîtă vreme nici măcar nu merg toţi pe acelaşi gen. Poate singura chestie comună e că aproape toate se termină cu o melodie, de obicei una demodată şi nu în legătură directă cu subiectul filmului. E cazul inclusiv în cazul scurtmetrajului Cadoul de Crăciun, din 2018, regizat de Bogdan Mureşanu care a ajuns pînă la Premiile Academiei Europene de Film şi care sper să ajungă chiar şi la Oscaruri. Multe filme se termină cu o melodie şi cred că e singurul lucru comun, în rest sînt foarte diferite. Multe, din păcate, nu sînt filme de public larg, sînt intense, sumbre, pe principiul că nu-ţi place să te uiţi în oglindă, decît dacă arăţi mult mai bine decît în realitate.

A.M.: Mi-a plăcut mult Cadoul de Crăciun, cred că ar merita să fie văzut de cît mai multă lume. E important să fie văzut şi de cei născuţi după 1989 şi care nu au cunoscut pe pielea lor realitatea, aşa cum era ea în dictatură. (n.r.: În decembrie 2019, ulterior discuţiei noastre cu Irina Margareta Nistor, Cadoul de Crăciun a câştigat premiul Academiei Europene de Film şi a fost propus pe lista scurtă de nominalizări pentru Oscar la categoria Cel mai bun scurtmetraj).
I.M.N.: Cadoul de Crăciun este remarcabil şi sintetizează perfect aceşti 30 de ani şi mai ales teama din ultimele zile de dinainte de aceşti 30 de ani. E absolut formidabil. Sînt foarte multe detalii bine redate: cît de tentantă putea fi pentru un copil o portocală, duplicitatea, frica de vecini sau precauţia în legătură cu ce se vorbeşte în casă. La rîndul meu îmi amintesc că de la 3 ani mama mi-a spus să am grijă ce vorbesc - şi pe-atunci vorbeam mult - să nu cumva să zic că avem icoane în casă. În schimb, se vede că Bogdan Mureşanu e foarte tînăr, pentru că la un moment dat e o replică acolo, personajul spune că ar bea o cafea şi soţia îl întreabă dacă nu e prea tîrziu pentru cafea, fără să se gîndească la faptul că pe vremea aceea nu era cafea; era nenorocirea aia de Wiener Cafe şi era nechezolul, un amestec oribil. Sau în româneşte apare în scurtmetraj Moş Gerilă, de care noi ne băteam joc şi-i ziceam Moş Crăcilă, dar care în traducere a rămas tot Father Christmas sau Santa Claus; ar fi trebuit să pună acolo Father Frost ca să fie clar că n-am avut voie, oficial, să rostim numele lui Moş Crăciun. Astea sînt nişte detalii care marchează şi care nu ar trebui uitate niciodată.

A.M.: Apropo de noul val, au tot fost reproşuri că în mai toate filmele româneşti se stă în sufragerie şi se mănîncă ciorbă. Dar, aşa cum aţi remarcat, nu sînt toate filmele la fel. Sînt destule care ies din linie, îmi vin acum în minte Cîini, regizat de Bogdan Mirică, Charleston, al lui Andrei Creţulescu şi, evident, recentul La Gomera, regizat de Corneliu Porumboiu, unde chiar se trage cu ochiul înspre filmele mai vechi ale lui Sergiu Nicolaescu, foarte cunoscute înainte de 1989.
I.M.N.: Andrei Creţulescu vine din zona criticii de film, a trecut în partea cealaltă, ca François Truffaut, şi asta se vede. Are multe pasiuni cinematografice şi aluzii pe care îţi face plăcere să le descoperi pe ecran: le găseşti şi la Tarantino, de exemplu, şi la cei care au început să facă film din marea pasiune pentru a şaptea artă. Corneliu Porumboiu îl pune elegant pe ecran pe Sergiu Nicolaescu şi cu umor, am apreciat mult treaba asta. Spre deosebire de Radu Jude care îl face praf. În gînd îi reproşam acelaşi lucru lui Tarantino, când s-a legat de Bruce Lee (n.r. în Once upon a time in ... Hollywood). Principiul meu este că oamenii aceştia fiind morţi, nu se mai pot apăra. Asta mi s-a părut foarte frumos la Porumboiu: că a punctat exact cît a trebuit. Îi ştim toate păcatele lui Sergiu Nicolaescu, şi din punct de vedere al creatorului şi al caracterului, dar există oameni în România care l-au iubit sincer. Nu poţi să îi faci aşa ceva cuiva care nu se mai poate apăra.

A.M.: În plus, nu poţi şterge toată filmografia lui Sergiu Nicolaescu, nu-i poţi ocoli toate filmele istorice.
I.M.N.: Nu. Mihai Viteazu pînă la un punct funcţionează. Sau Dacii. Ca să nu mai vorbim de Osînda, care e remarcabil. Nu discut de cele de după revoluţie, despre care ai senzaţia că le-a făcut altcineva.

A.M.: Sînt importante premiile pe care le cîştigă filmele româneşti la festivalurile internaţionale? Mai exact pentru cine sînt importante?
I.M.N.: Cred că pentru autori în mod sigur sînt importante. În momentul în care orgoliul va fi mai puţin intens faţă de afecţiunea pentru public, atunci se va crea un echilibru şi toată lumea va fi fericită.

Ascultaţi interviul aici.

Dacă pasiunea ta este şi munca ta, ce poate fi mai frumos?

 Când voi fi mare, aş vrea să fiu ca Ton Koopman. Excelent, relaxat, împăcat şi conştient că viaţa poate fi, într-o oarecare măsură, aşa cum ţi-o doreşti. Pentru asta, poate, ar trebui să mă nasc în liniştita Olandă, să am în spate o cultură solidă a detaliului care face întregul, să simt că vin din acelaşi spaţiu de identitate care i-a dat pe Rembrandt, Vermeer şi Ruisdael, să nu mă îndoiesc nicio clipă că pot performa, dacă asta este ce vreau cu adevărat. Să îl iubesc pe Bach aproape ca pe un membru al familiei. Să mă apropii de muzică şi cu mirarea unui descoperitor, dar şi cu ştiinţa unui erudit. Să respect partitura, despuiată de artificii stilistice ulterioare. S-o cânt aşa cum a dorit-o Mozart. Sau Haydn. Sau Buxtehude. Sau Couperin. Sau Bach. Să colecţionez cu minuţie de bibliotecar renascentist manuscrise şi note din secolele XVII şi XVIII, iar dincolo de geamul meu, ploaia liniştită olandeză să hrănească florile din ghivece. Să am un festival de muzică barocă, o casă în Dordogne, alta din 1500 la Verona, să mă bucur de soarele şi cafeaua Italiei, de trufele Franţei, de vinurile bune ale lumii şi de prietenia lui Jordi Savall. Să cânt la nesfârşit Suita nr. 3 pentru orchestră de Bach, evident. Să ştiu să cânt la orgă, la clavecin, la fortepiano sau la pian şi, dacă nu, să ştiu să ascult muzica atunci când mi se oferă, cu mintea curăţată de sedimentele trecutului. Să am gravuri şi să le cumpăr atunci când le văd, pe loc, pentru că răspund instantaneu unei nevoi de frumos organice. Să am doctori buni şi moderni, cu care să pot vorbi, nu în sentinţe, ci în fraze. Să fiu un răsfăţat la Pleyel, Musikverein şi Concertgebouw. Să ador zborul cu avionul. Să fiu un rătăcit în contemporaneitate care s-a pus de acord cu timpul istoric şi a ajuns să şi-l trăiască după ritmurile sale. Să am propria casă de discuri. Să predau la Haga şi Leyden şi să hoinăresc prin Amsterdamul ferestrelor luminate seara, când e rece, când canalele se înnegresc, când bicicletele tac, iar librăria medievală Hieronymus Bosch îşi închide poarta. Copiii să spună despre mine că sunt un tată bun, nu neapărat pentru că semăn cu un Moş Crăciun slim cut sau pentru că zâmbesc în timp ce dirijez cu gesturi mari, poate amuzante, uneori, ci pentru că i-am învăţat că viaţa poate arăta şi aşa. I-am învăţat Bach şi cu mine.
 

Marius Constantinescu: Să ne imaginăm o zi ceţoasă şi ploioasă la Amsterdam. Staţi singur la fereastră, cuprins de liniştea momentului. Ce muzică auziţi?
Ton Koopman: Îl aud numai pe Bach. Johann Sebastian Bach e compozitorul meu preferat şi, pentru mine, cel mai mare compozitor al lumii. Gândul meu se îndreptă mereu către el. M-am îndrăgostit de muzica lui încă de când aveam şase ani. Cred că e o dragoste de-o viaţă.
 
M.C.: Mi se pare că Bach este un personaj care zâmbeşte rar şi nu râde aproape niciodată. Unde găsiţi bucuria în muzica lui?
T.K.: Îl cunoaştem pe Bach doar din câteva portrete. Vedem în ele întotdeauna o persoană severă, poate puţin suferindă, preocupată de drumul vieţii sale. Mai există, însă, un portret de tinereţe al lui în Germania, de la douăzeci şi şase de ani. Acela este Bach al meu: zâmbitor, încrezător în cariera lui. Poate că nu se gândeşte la el ca la un geniu, dar, cu siguranţă, ca la egalul celorlalţi. Şi-a început cariera de la mic la mare, de la o biserică mai mică spre una mai importantă. Apoi a mers la Leipzig, în speranţa că va intra în serviciul regelui, ceea ce nu s-a întâmplat niciodată. Cred că această primă dezamgire de la Leipzig nu l-a părăsit pe tot parcursul vieţii. Poate că asta se vede şi în portretele sale. Muzica lui Bach are câteva elemente foarte puternice. Unul dintre ele este construcţia. Bach a fost un mare arhitect, care a ştiut întocmai cum să pună piesele cap la cap. În lucrări precum Matthäus Passion, înţelegi că a fost un spirit dominat de emoţie. Sunt melodii şi armonii superbe, care te pot face să plângi sau să zâmbeşti. Bach ne dă voie să simţim aşa, cu condiţia să nu îi abordăm muzica liniar. La fel se întâmplă şi în cazul lui Mozart. Dacă îl vom aborda mereu vesel şi sprinţar, trecându-i cu vederea seriozitatea, vom eluda o latură esenţială. În cazul lui Bach, înseamnă a nu vedea caracterul de divertimento, de bucurie, de plăcere a muzicii cântate în mijlocul elevilor şi familiei. Dacă aruncăm o privire la corespondenţa dintre Bach şi tatăl lui, nu găsim doar schimburi de replici severe, ci şi bucuria de a sta, pur şi simplu, de vorbă. Mai mult, orice persoană importantă care trecea prin Leipzig, îl vizita şi pe Bach. Îi plăcea să le ofere tuturor un pahar de vin. Cred că ne-am cam obişnuit să îl judecăm pe Bach exclusiv după reprezentările sale mai târzii.
 
M.C.: Cum percepea publicul muzica barocă în anii şaizeci, atunci când aţi început?
T.K.: Era aproape o mişcare underground. Publicul era foarte tânăr. În Olanda, cel puţin, era acelaşi public care mergea în cluburi de noapte să asculte jazz şi să fumeze... altceva decât ţigări, trabucuri sau pipă. Aveam, mai ales, studenţi la Universitate care erau sătui de muzica secolului al XIX-lea, în care exista prea multă emoţie impusă. Barocul le oferea alt tip de trăire, în care zâmbetul sau lacrima erau... mai sincere. În felul acesta, numărul celor care se apropiau de muzica veche creştea din în ce. Când am făcut Johannes Passion într-o biserică de patru sute de persoane - nu credeam că vor veni mai mulţi - am avut un public de peste o mie de oameni căţăraţi peste tot. Mirosul joint-urilor era evident... Bineînţeles că şi noi cântam în jeans, pentru că voiam să fim diferiţi de restul muzicienilor clasici. În plus, nu cântam la Concertgebouw, ci în locuri neconvenţionale. De atunci, lucrurile s-au mai schimbat, dar spiritul acelor vremuri şi publicul de atunci ne-au urmat până azi.
 
M.C.: Ştiţi foarte bine că şi azi cei mai atraşi de Baroc sunt tinerii. Cum explicaţi?
T.K.: Poate la fel. Şi noi ne-am îndrăgostit de Baroc, tineri fiind, datorită ritmului şi emoţiei imediate. Nu mai erau emoţiile strămoşilor noştri, oarecum impuse, ci ale noastre, nemijlocite. Iată de ce Barocul e foarte atractiv pentru publicul tânăr. Nu e Mahler, nu e Brahms, nu e Weltschmerz, ci zâmbet sau plâns sincer. În acest moment, mi se pare că avem un public variat. Sunt alături de noi şi cei care ne-au urmărit de la bun început, dar continuă să vină tinerii de azi. Asta e foarte bine, mai ales că orchestrele simfonice se plâng că publicul lor devine din ce în ce mai bătrân. Muzica prezervă o anumită vitalitate, care se oglindeşte şi în performanţele celor care o cântă. Dragostea pentru Bach, Haendel, Telemann, Monteverdi e încă vie. Muzica nu este o slujbă pe care o faci pentru bani, ci din iubire.
 
M.C.: Cât de important este să cântaţi pe instrumente originale?
T.K.: Destul de important. În acest fel, muzica e mai la ea acasă. Dacă foloseşti un oboi sau instrumente cu coarde din acea epocă, ai conştiinţa faptului că pentru acestea a compus autorul respectiv. La sonoritatea lor s-a gândit. Nikolaus Harnoncourt a iniţiat această tendinţă în anii şaptezeci, apoi a încercat apropierea instrumentelor moderne de cele istorice. Eu am preluat de la el acest model. Aţi fi surprins să ştiţi cât de aproape puteţi ajunge, cu instrumente contemporane, de sound-ul celor arhaice. Sunt chiar ansambluri care cântă pe instrumente istorice care îmi plac mult mai puţin decât dacă ar cânta pe instrumente de azi. Nu există, însă, un unic mod de a cânta muzica barocă. Amsterdam Baroque Orchestra foloseşte preponderent instrumente originale, mai ales cele cu coarde, dar, în cazul instrumentelor de lemn, avem copii. Dacă interpretezi prea mult pe un asemenea instrument, rişti să crape. Iată de ce sunt importanţi fabricanţii de copii de calitate. În aceşti patruzeci de ani de când tot cântăm pe instrumente vechi, tehnica s-a îmbunătăţit considerabil, iar diferenţele sunt aproape insesizabile...
 
M.C.:  ... în a face un instrument nou să sune ca şi când ar fi vechi...
T.K.: Da! Gândiţi-vă că nimeni nu ar îndrăzni să plece în turneu cu un clavecin original. Nu ar supravieţui!
 
M.C.: Nu mai vorbim că asigurarea ar fi uriaşă...
T.K.: Absolut. E nevoie de un instrument cu toate calităţile unuia istoric, dar cu stabilitatea dată de tehnica actuală. Când mergi la o orchestră simfonică sau de cameră, eşti obligat să foloseşti instrumentele din dotare. Atunci, încerci să schimbi ceva în modul de interpretare. "Puteţi cânta mai puţin vibrat?", "Arcuşul poate să alunece mai moale?", "Corzile pot fi mai deschise?", "Articulaţia mai precisă?", "Frazarea mai expresivă?"... Şi ieri, la repetiţia cu Virtuozii din Bucureşti, au fost oameni în sală care observau cum se schimbă sunetul. Dacă forţezi o schimbare sau o impui, nu vei obţine nimic. Muzica e armonie. Trebuie să îi determini pe oameni să spună "de ce nu?". Dacă m-ar ruga cineva să dirijez Richard Strauss sau Enescu sau Brahms - habar nu am! - dar ar veni, m-ar lua de mână şi mi-ar explica "Ton, am vrea să faci asta şi asta...", aş mulţumi frumos şi aş încerca să performez alături de ceilalţi muzicieni.
 
M.C.: Aţi spus nu o dată că nu v-aţi aventura mai departe de anul morţii lui Mozart...
T.K.: Am cam minţit... Nu mai e adevărat!
 
M.C.: Pentru cine aţi depăşit graniţa?
T.K.: Mi-a luat ceva timp... Nu aveam nicio tragere de inimă s-o fac, pentru că muzica mea e muzica secolelor XVII şi XVIII. Am devenit, însă, dirijor fix al Orchestrei de Cameră Radio din Olanda. Mi-au spus că şi-ar dori să fiu dirijorul lor nu neapărat pentru interesul meu faţă de muzica veche, ci pentru a putea explora împreună şi câteva aspecte ale secolului XIX. Nu mult, ci doar pentru a vedea cum se întâlnesc două puncte de vedere aparent contrarii. Mi-au oferit tot timpul pentru a repeta, aşa că am încercat o simfonie de Schubert, o simfonie de Mendelssohn, Concertul pentru vioară tot de el, Requiem-ul de Schumann şi aici trag linia. Nu cred că voi merge mai departe. Am făcut o singură excepţie, la Paris, la Salle Pleyel, unde am avut parte de o mare petrecere în onoarea mea. Făcusem opt concerte în nouă zile. Mi-am spus că trebuie să facem ceva special, aşa că am cântat cu Amsterdam Baroque Choir Motetele de Bach în prima parte (cu instrumente istorice), iar în partea a doua Zigeunerlieder de Brahms. Era o partitură la care visam de mult. A fost doar o dată, apoi ne-am întors la repertoriul nostru de identitate. Sunt atât de mulţi muzicieni care cântă la perfecţie creaţia secolelor XIX şi XX. De ce să mă aventurez şi eu, când sunt mult mai mulţi interpreţi care au dificultăţi în muzica secolelor XVII şi XVIII? În acest moment sunt interesat şi de muzica franceză - Rameau - iar orchestrele sunt dispuse să asimileze un anumit discurs sonor pe care îl propun eu. Să înveţi fără a perfecţiona actul muzical e o cauză pierdută.
 
M.C.: Dat fiind că nu există nicio mărturie despre cum cânta un ansamblu acum câteva sute de ani, cum ştiţi că versiunea propusă de un grup sau altul este cea mai apropiată de realitate?
T.K.: Cred că ţine de personalitatea dirijorului sau a celui care este maestro al cembalo... Ştim multe, dar mai ştim şi... cât de puţine ştim despre sunetul acelor vremuri. Întotdeauna încerci să rămâi într-o zonă de siguranţă. Toţi încercăm să fim cât mai creativi cu putinţă şi toţi probăm marea cu degetul, căutând varianta pe care o considerăm fidelă. Nu ştim ce ar fi făcut Bach. Poate că ar fi făcut ceva diferit faţă de noi. Învăţăm, explorăm posibilităţi, interpretăm muzica şi încercăm să înţelegem ce şi-ar fi dorit compozitorul. Putem avea chiar o privire critică asupra felului în care se cânta la vioară, la oboi, care era articulaţia cea bună în secolul al XVII-lea... Ştim multe, dar esenţial este să conştientizăm că nu vom cânta niciodată precum Johann Sebastian Bach. Genii precum Leonardo, Michelangelo sunt oameni prea speciali pentru a fi imitaţi. În Olanda avem o imagine: cea a bunicului care pictează duminica. E, aşadar, un pictor de duminică, care copiază un tablou de Rembrandt sau de Tiţian. Toată lumea îi spune "bunicule, ce frumos!", dar toţi cred, în sinea lor, că Tiţian... era mai bun.
 
M.C.: Faceţi şi operă barocă?
T.K.: Da, câteodată. Am un festival în Franţa, unde am făcut King Arthur de Purcell. Superbă muzică, mi-a plăcut mult! Altfel, trebuie să recunosc că opera e mai anevoioasă, pentru că solicită mult timp. Agenda mea e făcută pe trei ani în avans. O operă e propusă, de obicei, cu un an şi jumătate înainte şi solicită cam şase săpătmâni de pregătire... Mi-ar plăcea mult să fac o producţie de Orfeu de Monteverdi. E un vis al meu şi mi-aş face timp pentru un asemenea spectacol. Am mai dirijat Haendel, Gluck, Telemann, dar nu atât de mult ca alţi colegi ai mei.
 
M.C.: Aveţi o agendă foarte încărcată. Aţi venit la Bucureşti pentru două concerte, separate de câteva zile, în care veţi dirija alte concerte, la Amsterdam şi în Italia. Cum faceţi să vă reînnoiţi această energie şi să mergeţi mai departe?
T.K.: Sunt un... olandez zburător, cum ar spune Wagner! Dacă pasiunea ta este şi munca ta, ce poate fi mai frumos? Pe de altă parte, când eşti în turneu ca dirijor, viaţa e foarte uşoară. Ai o repetiţie, apoi restul zilei liber, din nou o repetiţie, iarăşi liber, iar în ziua concertului doar acesta şi, eventual, o repetiţie generală. Foarte mult timp liber! Încerc să îl umplu studiind clavecinul şi orga. Duminică am cântat la Lübeck doar Bach şi Buxtehude la orgă. Apoi, la Amsterdam, am de făcut trei partite de Bach la clavecin. Sunt ocupat, dar îmi place. Am şaizeci şi şase de ani, deci sunt tânăr. Dacă m-aş opri din muncă sau aş ieşi la pensie - mai am şi la Conservator şi la Universitate încă cinci ani de predat - nu mă văd stând la geranium (aşa spunem noi, olandezii, ferestrelor cu flori), să privesc ce se întâmplă pe stradă. Vreau să mă bucur cât mai mult de activitate şi să îmi păstrez vivacitatea.
 
M.C.: Dar cum rămâne cu somnul şi odihna?
T.K.: Multă vreme am dormit trei-patru ore pe noapte. Pe lângă concerte, studiez, cercetez, predau, ţin conferinţe şi prelegeri, scriu articole, deci trebuie să mă păstrez mereu informat. La fiecare doi ani mă duc la doctor şi îl întreb dacă e totul în regulă. Am un doctor nou - cel vechi a murit - care m-a întrebat, înainte de a începe, cât de mult dorm şi la ce vârstă vreau să ajung? I-am răspuns că dorm patru ore pe noapte şi că aş vrea să ating suta. El mi-a răspuns "bine, minus douăzeci!". "Mulţumesc mult! Ce ar trebui să fac?". El mi-a răspuns: "Cu energia ta şi cu stilul tău de viaţă, ar trebui să dormi cel puţin şase ore pe noapte". Încerc, dar nu-mi iese de fiecare dată. Oricum, mai mult de atât nu pot niciodată. Când sunt în turneu, ca acum, în Bucureşti, îmi iau şi multe cărţi cu mine. Ştiu că nu le voi putea termina pe toate, ceea ce mă întristează.
 
M.C.: Sunteţi interesat şi de arheologia muzicală? Vă place să descoperiţi partituri noi?
T.K.: Da. Am o mare colecţie. Biblioteca mea este plină cu ediţii istorice. Am peste zece mii de manuscrise şi volume dinainte de 1800, ca şi partituri originale de Haydn, Mozart, Bach. Le folosesc, dar am şi o bibliotecară, aşa că nu trebuie să îmi mai fac griji pentru obţinerea unui microfilm sau copierea unui document. Are un master în muzicologie, deci chiar ştie despre ce e vorba.  Mai mult, soţia mea este clavecinistă, cântă la fortepiano şi îmi preia o mare parte din obligaţii. Copiii noştri sunt copii buni şi încercăm să fim o familie frumoasă de mulţi ani. Dacă îţi plănuieşti viaţa temeinic, ai timp să faci multe lucruri. Dacă îţi şi plac, e limpede că rămâi tânăr!
 
M.C.: În istoria artei, Epoca de Aur olandeză este una dintre cele mai bogate perioade. Îmi puteţi descrie mediul muzical al timpului?
T.K.: Nu e foarte uşor... Religia era calvinistă, ceea ce înseamnă că muzica nu era admisă în biserică, nici măcar orga. Sigur, se făcea muzică în casele particulare, dar nici curtea de Orania nu era foarte interesată în creaţia secolului al XVII-lea. Lucrurile s-au mai schimbat o sută de ani mai târziu, dar în perioada barocă se compunea mai ales muzică vocală - madrigale, muzică pentru basso continuo sau pentru lăută. Prima noastră operă a fost o lucrare de mici dimensiuni şi, oricum, apărută pe la 1680, foarte târziu în comparaţie cu celelalte ţări europene. Mulţi muzicieni au venit, însă, în Olanda, pentru a-şi face un trai, în particular organişti, după ce orga a fost din nou acceptată. Majoritatea operelor care se prezentau erau franceze, mai ales Lully, dar, în general, opera nu era bine văzută de diriguitorii vremii. Vezi Doamne, putea să le dea idei greşite oamenilor: că poţi omorî pe cineva, că te poţi îndrăgosti de a doua soţie... Opriţi opera! Timp de zece ani, nu am mai avut parte de acest gen. Apoi a venit alt cleric, la fel de încuiat şi, din nou, deloc operă! Şi în secolul al XVIII-lea, când lucrurile se mai schimbaseră, diferenţele faţă de celelalte ţări erau încă mari. Iată motivul pentru care am avut câţiva compozitori buni, dar care au plecat în străinătate. Lumea artistică a picturii, a arhitecturii, a scrierilor olandeze din secolul al XVII-lea a ajuns la un nivel foarte înalt şi la o intensitate mult mai mare decât viaţa muzicală. Trebuie să recunoaştem asta. Pe de altă parte, în picturile timpului, vedem foarte multe personaje care cântă.
 
M.C.: V-aţi început vreodată drumul spre abordarea unei partituri de la o asemenea sursă, de la un tablou, de la o imagine a acelei epoci?
T.K.: Am spus că sunt un colecţionar de cărţi vechi. Ar fi trebuit să spun că sunt şi un colecţionar de gravuri de epocă. Tocmai m-am interesat dacă în Bucureşti există vreun magazin de unde să cumperi articole muzicale de dinainte de 1800 şi nu este, din păcate. În mod normal, dacă sunt liber după-amiezele, merg în oraş şi caut magazine specializate. Colecţia de gravuri este la fel de mare ca şi colecţia de cărţi! Sigur că majoritatea sunt legate de muzică, instrumente muzicale, iar vreo zece-douăzeci la sută sunt pe teme generale. Erau, pur şi simplu, frumoase, nu foarte scumpe şi simţeam nevoia să le am!
 
M.C.: Vă simţiţi apropiat de acea perioadă? Vă întreb pentru că mi se pare că v-aţi potrivi foarte bine în rama unui portret de Rembrandt sau Gerrit Dou...
T.K.: Mi-ar fi plăcut să trăiesc în acea perioadă! O singură observaţie: în timpurile noastre, medicamentele ne pot vindeca... un pic mai bine decât atunci. Mi-ar fi plăcut să trăiesc în secolul al XVII-lea, dar într-un context bun, cu un doctor priceput şi nu prea sărac. Cred că dacă erai sărac în vremea aceea, erai... foarte sărac! Să trăiesc în acea societate aleasă, cu un medic conştiincios, o, ce mi-ar mai fi plăcut!
 
M.C.: Şi să păstraţi acea linişte pe care o putem găsi numai într-o natură moartă olandeză, cu fructele şi pocalurile de argint măiestrit aranjate... Iată ceva ce nu mai putem găsi astăzi, o armonie muzicală pe care cred că am pierdut-o...
T.K.: Da. Dar am recuperat-o chiar prin muzică. Ea e singura care îţi poate oferi această linişte dincolo de timp, un zbor eteric spre oriunde. Nu sunt o persoană negativistă. Îmi place foarte mult să zbor, să ajung în trei ore de la Amsterdam la Bucureşti. Iată o altă parte a vieţii mele care îmi place foarte mult. Dacă am timp să vizitez muzeele, sigur că mă duc, dar îmi plac şi multe alte lucruri din sfera frumosului. Îmi plac vazele greceşti, o frumuseţe pe care o contemplu cu drag. Nu prea mă interesează secolul al XIX-lea şi deloc secolul XX. Poate într-o altă viaţă...
 
M.C.: Dintre ceilalţi muzicieni baroci, cu cine vă place să colaboraţi cel mai mult?
T.K.: Ar fi greu să aleg pe vreunul dintre colegii mei dirijori. Sigur că ne cunoaştem bine, ştim fiecare ce facem, fiecare şi-a creat propriul ansamblu şi s-a specializat pe un anumit repertoriu. Unul dintre cei pe care îi apreciez cel mai mult este Jordi Savall. Mi-e prieten de peste patruzeci de ani, îl cunosc cam de când o ştiu şi pe soţia mea. Jordi e un mare muzician şi, la fel ca mine, iubeşte cu patimă muzica, nu o consideră un job.
 
M.C.: Şi el caută şi descoperă în permanenţă...
T.K.: Da. Cu Jordi e foarte plăcut să stai, să bei un pahar de vin şi să discuţi despre muzică. El a mai descoperit ceva, eu am mai găsit ceva... Colecţionează cărţi vechi, la fel ca mine - la început chiar colecţiona mai însufleţit decât mine... Sigur că este o mare bucurie să fac muzică împreună cu soţia mea. Ea a studiat clavecinul cu mine. Lumea se gândeşte că între discipol şi profesor ar trebui să fie o distanţă de zece, douăzeci, patruzeci de ani... De ce doar patru? Pentru că eu mi-am făcut studiile foarte devreme, iar ea a studiat pianul înainte. Cântăm foarte mult împreună la două clavecine, sau la două orgi, sau la clavecin şi fortepiano... Săptămâna trecută am fost supervizorul unei înregistrări cu lied-urile lui Schubert, pe care a făcut-o cu Klaus Mertens la un fortepiano original. Nu prea am timp să supervizez înregistrări, dar pentru ei am făcut-o. M-am cam trezit fiind... dirijor şi făcându-le sugestii. Mi-au spus să îi las în pace, iar rezultatul a fost... excelent.
 
M.C.: Cât de importantă este pentru un ansamblu baroc sala în care cântă?
T.K.: Foarte importantă. Într-o ambianţă uscată, instrumentele vechi tind să sune mai încordat. Coardele naturale se dezacordează mult mai repede decât cele de metal. Câteodată trebuie să cântăm în săli de două mii-două mii cinci sute de locuri - succesul muzicii vechi este mare, iar organizatorii vor cât mai mulţi oameni, ca să câştige bani. Pentru noi, ideală este o sală frumoasă, de o mie de persoane, cu o acustică bună. Sălile din timpul lui Bach nu erau niciodată mai mari. În ceea ce priveşte bisericile, gândiţi-vă că un trompetist care avea două pasaje dificile într-o cantată de Bach nu putea reveni asupra lor. Îi ieşeau cum îi ieşeau şi nu putea decât să spere că data viitoare va fi mai bine. Studiul instrumentelor vechi e încă în progres. Sunt foarte puţini instrumentişti capabili să cânte al doiea Concert Brandenburgic pe o trompetă barocă. De aceea muzicienii baroci şi cei moderni sunt mult mai sudaţi pe anumite elemente. Multor orchestre (inclusiv Royal Concertgebouw) le place mai mult să asculte o simfonie de Haydn cântată de noi decât de ele însele. Au ceva special instrumentele vechi.
 
M.C.: Care este cel mai frumos loc în care aţi cântat?
T.K.: Pare aproape, dar cred că unul dintre cele mai frumoase este chiar Concertgebouw Amsterdam. Musikverein din Viena nu e rea deloc. Dacă ne gândim la orgă, contează în ce biserică este, dar preferata mea este la Ottobeuren, în Sudul Germaniei.
 
M.C.: Probabil că este cel mai greu de învăţat instrument, echivalentul unei orchestre întregi - orga. Ce exigenţe speciale presupune?
T.K.: Cred că a cânta la clavecin e mai greu decât la orgă. La clavecin auzi fiecare detaliu, pe când la orgă, din cauza magnitudinii, anumite amănunte se pierd. Sigur că la orgă trebuie să cânţi şi cu picioarele, dar eu am fost organist de la unsprezece ani, aşa că m-am obişnuit.
 
M.C.: Nu-mi pot imagina un copil cântând la orgă...
T.K.: Da! Am început să cânt în biserică. Nu puteam să ajung la pedale şi trebuia să fac eforturi. M-am dus la un profesor de orgă şi l-am rugat să mă înveţe, iar el s-a uitat la mine şi mi-a spus că sunt prea mic! Abia la şaisprezece ani m-a primit şi a fost uimit că ştiam deja să cânt, fiind un autodidact. La paisprezece am cântat prima dată la un clavecin, pentru că profesorul meu de la şcoală avea unul acasă. Am avut noroc... Vin dintr-o familie săracă. Am avut norocul să întâlnesc oameni valoroşi şi să cânt pe instrumente bune. Am avut un dirijor în biserică, iar el m-a provocat mereu să fac lucruri noi. Când am intrat la Conservator, am considerat că este momentul să studiez atât orga şi clavecinul, dar să am şi o bază teoretică, aşa că m-am înscris şi la Universitate, la muzicologie. De altfel, sunt şi profesor la Conservatorul din Haga. Predau clavecinul împreună cu soţia mea (singur nu aş avea când). În plus, predau muzicologie la Universitatea din Leyden. Între ele, mai dau şi lecţii private de orgă.
 
M.C.: Ce proiect v-ar plăcea să desăvârşiţi dacă aţi avea banii suficienţi lui?
T.K.: Am început să înregistrez două dintre Simfoniile Londoneze ale lui Haydn. Aş vrea să le termin. Dacă aş putea, mi-ar plăcea să fac integrala simfoniilor de Haydn. Integrala Mozart am făcut-o de mai multe ori, nu neapărat pe CD. În 1991, am făcut toate simfoniile lui Mozart pentru televiziunea japoneză. Sunt concerte live, bine documentate. Haydn mi-e foarte drag. Dacă înregistrăile mele cu Buxtehude vor fi gata - trebuie să mai iasă încă opt CD-uri - vom vedea. Mi-ar mai plăcea foarte mult să fac oratoriile lui Haendel. Operele au fost abordate de mulţi, dar la oratorii încă mai e loc pentru contribuţii noi. Ştiţi, cu orchestra mea cânt singur la clavecin. Nu dirijez decât atunci când formaţia este extinsă sau există şi un cor. Asta am făcut în cantatele lui Bach şi ale lui Buxtehude. Îmi place să fiu membru al ansamblului, primus inter pares, nu dirijorul sever care semnalizează fiecare greşeală. Din greşeli se învaţă. Când cânt cu orchestra mea, relaţia este cu totul privilegiată, pentru că ne cunoaştem de peste patru decenii. Mai sunt, însă, şi alte orchestre cu care lucrez de multă vreme, Tonhalle Zürich şi Concertgebouw, unde cânt la fel de relaxat, pentru că toţi mă cunosc foarte bine şi ştiu ce îmi place. Câteodată e nevoie doar de un schimb de priviri ca să ştim ce avem de făcut.
 
M.C.: Unde în lume vă place să găsiţi inspiraţie şi idei pentru noi proiecte?
T.K.: Nimeni nu mă crede când spun că sunt un om leneş. Chiar sunt. Muncesc foarte mult, dar îmi iau şi vacanţe. Am colegi care nu fac pauze niciodată, pentru că se tem să nu piardă vreun concert. În vară mi-am luat o lună liberă în Franţa. Încerc ca la fiecare două luni muncite să îmi iau o săptămână liberă. Avem o casă foarte frumoasă de pe la 1500 la Verona, cu terase mari, foarte aproape de centrul oraşului. Exact vizavi este un bar care face o cafea excelentă. Avem un clavecin acolo, aşa că soţia mea şi cu mine putem studia. În plus, pregătim lucrări noi. Ne întâlnim cu familia şi cu prietenii şi asta ne inspiră. Ştiţi, trebuie să faci pauze din când în când, altfel te goleşti. Vara fac un festival în Franţa, în Dordogne, unde am o casă, de asemenea. Întotdeauna după festival am o lună liberă. Îmi place să redevin muzician după. Timp de trei săptămâni nu studiez nimic, iar în a patra revin uşor, uşor. Până atunci citesc, mă gândesc la diverse chei de abordare a muzicii pe care o propunem. Să ştiţi că mai sunt şi alte aspecte: a fi la conducerea unei orchestre şi a unui cor presupune şi lucrul cu colaboratori, programarea activităţii, cum să obţii finanţări şi sponsorizări pentru înregistrări... După vacanţă, primele mele concerte au fost cu orgă, la Copenhaga şi la Bologna. Acum am de dirijat câteva concerte, apoi din nou orgă, după care intru în studio pentru a imprima partitele de Bach la clavecin. Era un proiect din 1998, dar nu am avut timp. Înregistrările cu orgă pe care le-am făcut pentru Teldec trebuiau să fie gata. A fost nevoie să imprim patru CD-uri pe an. E adevărat, e uşor să cânţi muzică pe care o cunoşti la perfecţie, dar repertoriul e mare şi nu îţi poţi permite să lâncezeşti în doar câteva titluri. Şi atunci e nevoie de studiu în permanenţă. Bine că le fac anul ăsta.
 
M.C.: Nu e amuzant că prenumele Dvs. reprezintă epitomul oricărui început în muzică? Ton.
T.K.: Aşa este. Vine de la Antonius. Compania mea discografică, Antoine Marchand, este traducerea în franceză a numelui meu, Ton Koopman. În niciun caz nu am vrut eu să se cheme aşa, nu sunt aşa de egocentric. Am băut un pahar de vin cu colaboratorii mei şi am spus "nu, aşa ceva nu se poate"... După mai multe pahare de vin, nu mi s-a mai părut o idee atât de rea.
 
M.C.: Se pare că muzica a fost destinul Dvs. încă din prima zi de viaţă...
T.K.: Da. Am fost mereu foarte norocos. Ca să intri la Conservator pe vremea mea, trebuia să dai o audiţie. Aveam neapărat nevoie de bursă, pentru că părinţii mei erau prea săraci că să-şi permită. Mă gândeam să studiez istoria, pentru că ştiam şi latina şi greaca veche. Mi-am spus că voi deveni muzician dacă voi reuşi să obţin acea bursă. Am obţinut chiar două. Încă din Conservator mi-am format primul ansamblu de muzică de cameră, prima orchestră barocă şi aşa a început totul. Dacă ar fi să aleg o nouă viaţă, aş alege-o tot pe a mea.

Pentru noi, muzica este, ea însăşi, o culoare formată din toate culorile acestui pământ!

 Feţe ofilite pe trupuri de adolescente. Îmi amintesc că asta a fost prima impresie atunci când le-am văzut pe surorile Labeque repetând în sala Ateneului, alături de Cristian Mandeal. Fotografiile de presă din care zâmbesc sau nu (pentru că aerul enigmatic le serveşte mai bine) două prezenţe brune, cu un strop de fatalism, sunt discret prelucrate. Un rid în minus aici, un ruj perfect întins acolo, un ten mai luminos, de frumuseţe victoriană, old-fashion.
 
Am căutat să simt vedetism, aere, pretenţii imposibile. Tot anturajul lor ocazional de la Bucureşti mă pregătise pentru întâlnirea cu nişte mofturoase arogante, prea pline de importanţa prezenţei lor. În ce să citesc această atitudine? În bascheţii uşori (e drept, Jean Paul Gaultier) pe care îi poartă? În părul în dezordine şi în felul cum şi-l flutură printre scaunele goale ale orchestrei? În tonul şoptit prin care complotează cu dirijorul? Sau poate în amabilitatea pe care i-o arată unei membre a Kameratei Salzburg, care le cere un autograf?
 
Katia şi Marielle Labeque sunt aureolate de o poleială de inaccesibilitate cum au cam toate celebrităţile între care evoluează şi cu ajutorul cărora şi-au câştigat relieful. Madonna le este prietenă, Katia a cântat la nunta ei din Scoţia cu Guy Ritchie, se vizitează la Paris, Roma sau Londra şi îşi fac vacanţele împreună. Marielle este soţia dirijorului Semyon Bychkov. Katia a fost iubita lui John McLaughlin, prietena lui Miles Davis şi partenera lui Sting pe discuri şi pe scenă. În galaxia în care au pătruns, noi, aplaudacii de pe margine, considerăm că nu poţi fi decât aşa: celebru-bogat-ifosat-nevrozat-absurd-fixist-pretenţios. Creionăm la repezeală un portret robot şi, dacă nu se potrivesc contururile, tragem de linii şi le forţăm să intre în tipar, pe principiul "toţi ăştia sunt la fel". Pe mine şi pe colegii mei, surorile pianiste ne-au rugat numai să le lăsăm un răgaz de câteva zeci de minute după repetiţie să se refrişeze în cabina lor, acolo unde noi le invadaserăm spaţiul cu tot calabalâcul nostru profesional. Nu am auzit o singură obiecţie la lumină, la cadru, "vai, dar nu mă lua de aici, că nu arăt bine!", "nu-mi da gros-plan!", "să nu mi se vadă picioarele/lumina aia îmi intră în ochi/scaunul e prea tare/camera e prea aproape/tu eşti prea departe", adică imperative pe care le recită aproape zilnic personaje care nu sunt nici la nivelul de a le şterge bascheţii (e drept, Jean Paul Gaultier). Eu nu comentez prestaţia lor în Concertul pentru două piane de Mendelssohn-Bartholdy din seara aceea. Că au fost scăpări pe alături, o uşoară răceală sau puţină rutină, asta v-ar putea detalia un ascultător avizat şi ştiutor într-ale subtilităţilor. Prea mult glamour, prea puţină valoare? Mi se pare un verdict cel puţin nedrept.
 
Katia & Marielle Labeque, produse de marketing? Mi se pare un label exclusiv, deloc exclusivist, ce exclude girul pe care câţiva dintre cei mai mari muzicieni ai lumii li-l oferă necondiţionat, de la Sir Simon Rattle la Louis Langrée. Pentru mine, K&M au fost interlocutoarele supuse, amabile şi receptive, care şi-au împărţit cu noi catering-ul de mari vedete şi care au chicotit ca adolescentele la gândul unei coperte pentru Vogue în concepţia lui Grace Coddington. Erau în bascheţi uşori, dar asta, în lumea lor, poate fi aproape un fashion statement, mai ales dacă sunt Jean Paul Gaultier.
 

Katia (stânga) şi Marielle Labèque (Brigitte Lacombe pentru New York Times, octombrie 2020)

Marius Constantinescu: Katia, Marielle, aţi ajuns la statutul de staruri cu înregistrarea devenită bestseller cu Rhapsody in Blue de Gershwin. Dacă ar fi să alegeţi o culoare care să descrie drumul Dvs. muzical de până acum, care ar fi?
Katia Labeque: Ar fi toate culoarile lumii! E greu să alegem doar una. Pentru noi, este foarte important să mergem de la o muzică la alta... Tocmai am terminat un turneu cu Orchestra of the Age of Enlightment şi Simon Rattle pe fortepiano. Pentru noi, muzica este, ea însăşi, o culoare formată din toate culorile acestui pământ! E un curcubeu...
Marielle Labeque: Sau un contrast.
 
M.C.: Ce compozitor vi se pare mai potrivit pentru duete pianistice?
M.L.: Sunt mai mulţi... Sigur, Ravel este unul dintre cei pe care îi cântăm cel mai mult. Ar mai fi Stravinsky, Bartok, compozitorii secolului XX, dar şi cei baroci. De fapt, nu prea cântăm repertoriul romantic...
K.L.: Dar să nu uităm că Chopin este un compozitor foarte drag nouă. Păcat că nu a scris decât o compoziţie minusculă pentru două piane, dar rămâne un favorit. Şi apoi, Gershwin, care a fost un pianist fantastic.
M.L.: Ne place tot ce pune în valoare ritmul şi lirismul pe care le presupun două piane. De asemenea, romantismul, senzaţia de libertate, de improvizaţie, pe care o dă muzica lui Chopin. Două piane îţi dau posibilitatea de a improviza, dar trebuie să fii mereu foarte conştient de prezenţa celuilalt, aşadar vigilenţă în plus.
 
M.C.: Vă place să descoperiţi rezonanţe între lucrările pe care le interpretaţi şi firea Dvs.?
K.L.: Nu acceptăm nicio partitură dacă nu simţim o legătură specială, o afinitate, chiar o iubire. În momentul în care ieşi pe scenă, eşti singur. Orice sfaturi ai primi, de la oricine, tot ceea ce contează este cum te găseşti tu însuţi în raport cu piesa respectivă. Trebuie să fim sigure că am făcut alegerea potrivită.
 
M.C.: Se spune că un DA şi un NU formează cuplul perfect. În cazul Dvs., contrariile se atrag?
K.L.: Da şi nu... N-aş vorbi de contrarii, ci de complementaritate. În treizeci de ani de cântat împreună, am învăţat să ne acceptăm darurile şi slăbiciunile ca parte a discursului nostru scenic. Greşelile sunt, şi ele, importante. Nimic nu este perfect.
 
M.C.: Vă oglindiţi una într-alta?
K.L.: Cu siguranţă nu. De-a lungul timpului, am încercat şi am şi reuşit să fim din ce în ce mai independente, să articulăm ca în două limbaje diferite sau să fim ca două cântăreţe, o soprană şi o mezzo... Încercăm să fim mereu noi însene.
 
M.C.: Dacă ar fi să recunoaştenţi existenţa unui motor între Dvs. două, cine ar fi?
K.L.: Cred că ritmul. El este cel mai important. Aşa cum spunea şi Marielle mai devreme, lirismul şi melodia sunt, şi ele, foarte importante pentru două piane. Sigur că am cântat şi multă muzică contemporană, fără ritm, dar energia dată de ritm este forţa care ne conduce.
 
M.C.: Cum se întâlnesc rădăcinile felurite ale background-ului Dvs. familial în personalităţile Dvs. artistice?
K.L.: Greu de spus. Venim dintr-o familie mare iubitoare de muzică clasică. Tata adora opera, cânta... Marielle şi cu mine am făcut tot ce am făcut în urma studiului intens, dar nu ne-a împins nimeni din familie de la spate. Familia ne-a oferit o bază foarte frumoasă. Toţi muzicienii pe care i-am întâlnit de-a lungul carierei ne-au influenţat, la un moment dat, fie că e vorba de Miles Davis, John McLaughlin, toţi muzicienii de jazz, ca şi cei clasici. Vorbesc chiar şi despre muzicienii tradiţionali. Avem un proiect cu nişte instrumentişti basci, care nu au o formaţie academică clasică, ci vin din munţii lor, îşi construiesc singuri instrumentele şi cântă aceleaşi cântece ca acum trei-patru sute de ani. Lucrăm cu ei şi ne îmbogăţesc de fiecare dată.
 
M.C.: Cum se întâlnesc Franţa şi Italia în cazul Dvs.?
M.L.: Cred că sora mea e mai... italiancă. Ea e mai nebunatică...
 
M.C.: A fi italian înseamnă a fi mai deschis, mai exuberant... Aveţi şi un stil de viaţă foarte apropiat de valorile italiene. Aţi afirmat odată că nu aţi putea trăi într-o ţară nordică din cauza climei...
K.L.: Aşa e! Mie mi-e frig tot timpul. De fapt, azi, la Bucureşti, eu sunt singura care nu se plânge de căldură. Toată lumea se vaită de zăpuşeală, iar eu sunt fericită, nici măcar nu a trebuit să dau drumul aerului condiţionat. Când am plecat de la Roma ieri, mă temeam că va fi mai rece aici, dar am descoperit cu bucurie că e la fel de cald.
 
M.C.: Locuiţi la Roma?
K.L.: Da.
 
M.C.: Care sunt locurile Dvs. preferate, unde vă place să mergeţi şi să vă încărcaţi bateriile?
K.L.: Parcurile splendide ale Romei: Villa Ada, Villa Borghese... Ada e numele mamei noastre, iar Villa Ada e chiar mai mare decât Borghese, aşa că e fantastic. Villa Giulia... Locuim chiar în spate la Teatro Marcello, aşa că putem merge pe jos oriunde în centru. Câteodată, pentru breakfast, merg la Chiostro-ul lui Bramante, unde se serveşte micul dejun din când în când în superba curte de secol XVI.
M.L.: La Roma, frumuseţea este peste tot.
K.L.: E o viaţă foarte diferită... Am locuit la Paris şi la Londra, ambele sunt oraşe minunate, adevărate capitale. Roma este cu totul specială.
 
M.C.: Ritmul este altul, vă temperaţi şi vă lăsaţi duse de felul de a fi al celorlalţi...
K.L.: Oamenii sunt altfel, lumina, clima. Au timp, se raportează altfel la viaţă...
M.L.: Iar calitatea vieţii primează în Italia, lucrurile sunt mai relaxate, iar mâncarea este grozavă.
 
M.C.: A cui a fost ideea de a amesteca personalităţile Dvs. într-un duet?
M.L.: Greu de spus... Cred că a noastră. De când am câştigat premiul I la Concursul de la Paris, am fost mai tot timpul împreună. Ideea de cânta şi de a călători singure peste tot în lume ni s-a părut foarte stranie. Nici nu ştiam repertoriul, aşa că am învăţat totul împreună. Am studiat muzică de cameră la Paris pe două piane, ceea ce a fost o premieră pentru Conservatorul de acolo. Aşa am început să cântăm împreună.
K.L.: Când aveam şase şi opt ani, mama s-a gândit să ne pună să cântăm împreună. Ea avea această fantezie a celor două surori care cântă la pian. Atunci nu a funcţionat absolut deloc. Împărţeam aceeaşi claviatură, ea intra în spaţiul meu, eu în al ei... Mama era disperată şi se resemnase cu gândul că nu vom forma niciodată cuplul perfect. Aşadar, la origine, aş spune că de la ea a început totul. După ce am terminat Conservatorul din Paris, a fost ideea noastră, ceea ce a făcut-o foarte fericită.
 
M.C.: A fi parte dintr-un duo înseamnă a renunţa un pic la mândrie?
K. L.: Mândrie? Niciodată.
 
M.C.: Dar împărţiţi spotul de lumină cu altcineva, gloria e pe jumătate. Nu vă deranjează?
K.L.: Absolut deloc. Duet înseamnă sprijin, ajutor, încurajare. Suntem împreună şi în momentele bune şi în clipele proaste ale vieţii. E un dar.
M.L.: A fi pe scenă împreună e ca atunci când mergi la un restaurant bun pentru a mânca ceva grozav. Nu vrei s-o faci singur. Împărţim muzica între noi. Eu ador muzica de cameră şi îmi pare rău că nu prea mai avem timp să o cântăm. Călătorim foarte mult, studiem repertorii noi, avem atât de multe concerte... Mi-ar plăcea să cântăm mai multă muzică de cameră. Când aude de duete pentru pian, multă lume îşi pune problema "cine e prima, cine e a doua?". Cred că este o limitare greşită. E ca şi când ţi-ai pune problema, într-un ansamblu, ce e mai important: violoncelul, clarinetul, contrabasul... Eu ştiu sigur că reprezint violoncelul şi contrabasul. Trebuie să consideri două piane care cântă drept o orchestră, nu ca două instrumente jalnice care încearcă să cânte împreună. Asta e şi frumuseţea unei orchestre, când personalităţi diferite sunt unite de aceeaşi idee. Asta încercăm şi noi.
 
M.C.: Simţiţi fiecare anxietăţile, emoţiile celeilalte?
M.L.: Sigur. Şi asta ne-a ajutat să fim împreună.
K.L.: Nu trebuie să fim gemene ca să simţim asta.
 
M.C.: În viaţa particulară, sunteţi la fel de nedespărţite ca şi pe scenă?
K.L.: Nu, avem vieţi particulare. Eu nu-l împart pe soţul ei! N-am făcut asta niciodată!
 
M.C.: Katia, Marielle, Madonna v-a numit "pianistele ei preferate din toată lumea". Cum aţi numi-o Dvs. pe ea?
K.L.: Cel mai mare entertainer al lumii. E o femeie creativă, care se reinventează în permanenţă: noi look-uri, noi show-uri, noi piese, noi iubiţi! E o persoană fascinantă, care reprezintă ca nimeni alta epoca noastră şi ceea ce poate obţine o femeie atât de dăruită.
 
M.C.: Mai ţineţi minte când v-aţi cunoscut? A fost cu ocazia căsătoriei cu Guy Ritchie, în Scoţia?
K.L.: Nu, mult mai devreme! Cred că ne cunoaştem de peste cincisprezece ani. Ne-am întâlnit la o petrecere privată, în casa unor prieteni comuni.
 
M.C.: A devenit şi ea o prietenă?
K.L.: Fireşte! Tocmai ne-am petrecut vacanţa de vară împreună!
 
M.C.: S-a întâmplat vreodată ca discrepanţele între Dvs. să influenţeze prestaţia Dvs. scenică?
K.L.: Chiar sperăm să se întâmple asta! Când comunici pe o scenă, vorbeşti publicului despre viaţa, emoţiile şi sentimentele tale. Cu cât sunt mai diferită de sora mea, cu atât poveştile pe care le spunem sunt mai interesante. Asta aştept eu de la un muzician: să mi se împărtăşească despre viaţa lui. Nu mă interesează tehnica, pe care o consider o datorie faţă de instrumentele noastre. Toţi avem asta, toţi ştim să cântăm la instrumentele noastre.
 
M.C.: Aţi ieşit vreodată pe scenă nevorbind una cu alta? A fost muzica un fel de vindecător al problemelor personale?
K.L.: Nu, nu s-a întâmplat. Ne certăm foarte des pentru muzică, exact ca un cuplu care se ceartă pentru copiii lor: vrei să îi protejezi, vrei să îi creşti în cel mai bun mod. Asta facem noi cu muzica. Este, întrucâtva, copilul pe care îl avem împreună. Am creat propria noastră casă de discuri, KML Recordings, avem fundaţia noastră care ajută proiecte şi artişti noi. Iată copiii noştri. E adevărat, ne certăm pentru ei, discutăm foarte aprins... Cum să îi protejăm, spre ce să îi îndreptăm...
 
M.C.: Dar odată ce intraţi în scenă, sunteţi două suflete, două personalităţi, cum spuneam mai devreme, unite de aceeaşi idee: excelenţa muzicii.
K.L.: Da!
 
M.C.: Aţi depăşit graniţele muzicii clasice, iar colaborările Dvs.cu artişti din sfera rock-ului, a pop-ului sau a jazz-ului sunt binecunoscute. Cât de departe aţi merge ca să vă lărgiţi orizontul?
K.L.: Oricât de departe ne-ar cere muzica. Tot ce poţi face cu muzica este să o iubeşti sau nu. Pe mine nu mă interesează dacă sunt cântece populare, muzică sofisticată, barocă sau muzică contemporană. Dacă vreau să mă apropii de stilul unei muzici care îmi place, probabil că voi dori să stau pe lângă muzicienii care o servesc cel mai bine. Dacă vreau să abordez muzica tradiţională, am grijă să mă înconjor de cei care o ştiu cel mai bine. Fiecare gen muzical îşi cheamă adevăraţii performeri. Am stat de atâtea ori lângă Miles Davis, o figură legendară, ne-am întâlnit des, pe timpul când trăiam cu John McLaughlin. Am fost fericită şi am învăţat atâtea de la el, deşi nu am cântat niciodată împreună pe scenă. Tot ce mi-a oferit m-a ajutat.
 
M.C.: Să nu-i uităm nici pe Sting, Chick Corea sau Herbie Hancock, dacă nu mă înşel...
K.L.: Da!
 
M.C.: Aţi înregistrat cu Sting The Shape Of My Heart şi...
K.L.: Moon Over Bourbon Street.
 
M.C.: Cum a fost?
K.L.: Un artist foarte organizat, ceea ce e grozav, aproape ca un muzician clasic. Ştie foarte bine ce are de făcut şi a fost o plăcere să lucrez cu el.
 
M.C.: Dacă ar fi să alegeţi un singur compozitor pe care să îl cântaţi pentru restul carierei, ce nume mi-aţi spune?
K.L.: Nu, imposibil!
M.L.: Câteodată încerc să răspund la această întrebare, dar nu pot...
K. L.: E ca atunci când eşti întrebat ce CD ai lua cu tine pe o insulă pustie...
M.L.: Sunt convinsă că Radu Lupu l-ar alege pe Schubert şi mi se pare minunat că poate fi fericit cu un singur compozitor, pe care îl cântă atât de bine... Aşa cum vă spuneam şi la început, mie cel mai mult îmi place contrastul, posibilitatea de a cânta Stravinsky şi Bartok într-o seară, apoi Mama Gâscă o zi mai apoi. Cred că aş putea trăi doar cu Ravel, dar îmi place să schimb...
K.L.: E ca şi când ai încerca să mănânci numai căpşune. Sigur, le ador, sunt minunate...
 
M.C.: Dar căpşune azi, căpşune mâine, căpşune poimâine, gata cu căpşunele!
K.L.: Am muri! E ceva fizic, organic. Dacă ne-am limita la un singur compozitor... Pentru ei e bine să fie aşa, cu totul în lumea lor, fără contradicţii. Dar noi suntem interpreţi, cameleoni care trebuie să fie hrăniţi cu diferiţi compozitori.
 
M.C.: Cum vă aranjaţi programele anuale? Aveţi astăzi un concert Mendelssohn-Bartholdy. Mâine veţi cânta, poate, Bach?
K.L.: Nu, mâine vom cânta Gershwin şi Bernstein la Berlin.
 
M.C.: Deci alternaţi mereu compozitorii şi şcolile...
K.L.: Asta e greu, mai ales dacă avem timp suficient de repetiţii. Mi-aş dori să mai facem turneele mari pe care le făceam  în urmă cu douăzeci de ani. Acum nu se mai organizează şi e păcat. Trei săptămâni, în fiecare seară, cântai acelaşi program, ceea ce te putea ajuta să progresezi.
M.L.: Acum cântăm repertorii atât de diferite, încât ajungem să avem stagiuni - cum a fost cea mai recentă - extrem de provocatoare. Programe diferite, concerte, recitaluri... Apoi a venit aventura cu Orchestra of the Age of Enlightment pe fortepiano, drept care a trebuit să ne acomodăm cu o claviatură diferită. A fost interesant.
 
M.C.: Cântaţi şi la clavecin?
K.L.: Nu. Doar la fortepiano. Clavecinul presupune un alt atac, o altă modalitate de a cânta, e un alt instrument. Şi fortepiano este, deja, dificil, pentru că are o claviatură mai mică, mai scurtă, ai nevoie de adaptare.
M.L.: Pe de altă parte, e interesant, pentru că eu urăsc obişnuinţele în muzică. E groaznic să cânţi la fel sau acelaşi lucru timp de treizeci de ani.
 
M.C.: Nu vă limitaţi la cântat, ci toată atitudinea Dvs. inventează un nou mediu, bazat pe lipsa prejudecăţilor şi pe o minte deschisă. Publicul v-a trădat vreodată aşteptările?
K.L.: Nu, pentru că îţi răspunde cu aceeaşi monedă. Poate dacă nu răspunde aşa cum vrem, nici noi nu i-am oferit suficient. Oricum, rolul publicului este crucial. Câteodată nu vorbim suficient despre acest circuit. Trimiţi ceva publicului, dar ai nevoie să primeşti înapoi. Dacă nu, ceva se frânge. Ăsta este şi unul dintre motivele pentru care suntem pe scenă.
 
M.C.: Şi nu vă referiţi doar la aplauzele de la final, ci la tot suflul pe care îl simţiţi.
K.L.: Absolut. Putem simţi, încă de la început, dacă oamenii sunt alături de noi sau nu. Se întâmplă şi asta. Atunci, trebuie să îi faci conştienţi de faptul că ai călătorit sute şi sute de kilometri doar ca să fii cu ei.
 
M.C.: Şi când aveţi un public mai reticent?
K.L.: Încercăm să îi convingem...
 
M.C.: Imaginea şi stilul fac parte din experienţa Labeque?
K.L.: Da, clar, toată lumea v-ar spune asta. Eu am fost dintotdeauna interesată de modă, motiv pentru care am şi făcut pe stilista pentru noi. Râdem despre asta pentru că ne-a plăcut mereu şi nu am avut niciodată un stilist specialist, motiv pentru care am făcut şi nenumărate greşeli. Câteodată mă uit la pozele noastre de acum douăzeci de ani şi îmi dau seama de ce mama era atât de nefericită! Sunt atâţia oameni creativi în această lume, personaje precum Jean Paul Gaultier sau Riccardo Tisci.
 
M.C.: Între o copertă pentru Vogue şi una pentru Le Monde de la Musique, ce aţi alege?
K.L.: Vogue, fără discuţie! Cel puţin la Vogue America, unde este Grace Coddington, un geniu. Când se hotărăşte să abordeze teme sau subiecte speciale, o face într-o manieră aproape picturală.
 
M.C.: În concerte şi recitaluri, presupun că toată comunicarea dintre Dvs. se rezumă la schimburi de priviri şi la respiraţii. Extindeţi această complicitate perfectă şi în viaţa de zi cu zi? Această comunicare fără cuvinte?
K.L.: Să ştiţi că în timpul liber vorbim chiar foarte mult! Ne sunăm de mai multe ori pe zi... Pe scenă, câteodată, nici măcar nu ma avem nevoie de contact vizual. Ne mai uităm una la alta aşa, ca să ne distrăm...
 
M.C.: Pentru încurajare!
K.L.:...dar nu ne bazăm pe asta atunci când cântăm împreună. Cum aţi spus, respirăm la unison.
 
M.C.: Dacă mai ţineţi minte, am început acest interviu vorbin despre culori. Aş vrea să îl încheiem vorbind despre alb şi negru...
K. L.:...care sunt culorile instrumentului nostru!
 
M.C.: Întocmai!
K.L.: Adorăm albul şi negrul.
 
M.C.: În cuplul Dvs. artistic, cine reprezintă clapele albe şi cine pe cele negre?
K.L.: Depinde de zi... Lumea spune despre mine că sunt negrul, iar Marielle albul. Şi asta se schimbă. Lucurile nu sunt chiar aşa de... alb-negru!
 
Se uită una la alta. Din când în când, complice, cu un strop de vinovăţie când mai scapă câte un deget pe alături (se întâmplă şi la case mai mari). Pe purişti îi lasă reci, pe connaisseur-i nu i-au impresionat defel, pe mine m-au prins în jocul lor ghiduş, teatral şi de faţadă, două marionete à la Gaultier, două şcolăriţe tomnatice, glamuroase şi intoxicate de celebritatea lor transgresivă. Surorile Labeque, K(atia) & M(arielle). Spaima staff-ului, renume dificil, dive cu pretenţii, care au fost cele mai normale şi mai agreabile personaje la interviul pe care mi l-au dat cu doar câteva ore înainte de concertul de la Ateneu.
 
Katia mai verbală, Marielle mai meditativă, Marielle mai articulată, Katia mai impetuoasă, Katia în bascheţi JPG, Marielle în converşi negri, chipuri ofilite de timp pe trupuri de adolescente, mers diafan şi magnetism de style icons aterizate în găoacea perfectă a Kameratei Salzburg, ansamblu mânuit cu panaş de Cristian Mandeal. Surorile pot să nu placă, pot să nu extazieze, pot să nască priviri pe sub sprânceană, dar nu lasă pe nimeni indiferent. Spun că îşi simt una alteia respiraţia pe scenă. Vacanţa şi-au petrecut-o cu Madonna. Cântă cu Sting şi Herbie Hancock. De văzut şi de continuat în buclă cu bis-ul ales din West Side Story de Leonard Bernstein.

Notă: Ascultaţi albumul Les enfants terribles de Philip Glass în interpretarea surorilor Labeque pe Spotify aici.