Publicul de la noi a început să iubească filmele româneşti - despre cinematografia românească de dinainte şi de după 1989

 Anca Mureşan: La scara istoriei, 30 de ani înseamnă foarte puţin, e o perioadă infimă. La nivel personal, 30 de ani poate fi mult. Pentru film o fi mult, o fi puţin? Ce înseamnă 30 de ani în istoria cinematografiei, în general, şi pentru cinematografia românească, în special?
Irina Margareta Nistor: Având în vedere că cinematografia nu are decât 120 de ani şi un pic, dacă facem un calcul înseamnă un sfert, aşa încît e mult, mai ales că lucrurile nu se măsoară neapărat în ani. Cinematografia a mers oarecum lent cît a fost filmul mut, după aceea s-a mai activat puţin, iar acum, în ultimii ani, la nivel mondial merge foarte rapid şi e foarte greu să măsori. Timpul nu mai are aceeaşi valoare nici măcar în cinematografie. Dar pentru noi, în România, înseamnă mult, în sensul că lucrurile s-au schimbat categoric nu neapărat odată cu revoluţia, ci mai ales în ultimii 20 de ani. Acum sînt per total mai multe filme româneşti cunoscute de întreaga planetă. Şi nu pentru că nu au existat şi înainte de 1990 cîteva producţii absolut remarcabile, ci pentru că, asemeni nouă, nici filmele nu puteau să circule liber.

A.M.: Cum aţi caracteriza anii care s-au scurs de la revoluţie, cum au fost ei pentru filmul autohton?
I.M.N.: Cred că au fost nişte ani înfloritori, exact pe principiul că mai întîi au îmbobocit, apoi au înflorit. E o floare pe care ştim să o întreţinem bine şi continuă să încînte. Marele cîştig este că în ultima vreme chiar şi publicul de la noi a început să iubească mai mult filmul românesc. Pînă acum era mai degrabă un produs de export; dacă pe vremuri alergam după tot ce era străin, în privinţa filmelor a trebuit un timp pînă să ne obişnuim că ce se produce la noi este alt stil, că e ceva care în majoritatea cazurilor ne priveşte, că nu-i neapărat amuzant şi relaxant cînd mergi la cinema, şi că distanţa e foarte mare între ce oferă americanii faţă de ce oferă ai noştri. Cel mai bun exemplu este recentul film Maria, Regina României, despre care iniţial se putea crede că va avea succes doar prin festivaluri, dar iată că a fost sold out în cinematografe în primul weekend de la lansare. În concluzie, lumea îşi doreşte poveşti cît mai sentimentale, cît mai frumoase, care să îi scoată, poate, din viaţa de zi cu zi; vrea comedii - mă gîndesc la Filantropica lui Nae Caranfil pe care nu a depăşit-o nimeni - sau la Concertul lui Radu Mihăileanu.

A.M.: Aţi anticipat deja, voiam să vă întreb ce s-a schimbat la publicul român, cu ce aşteptări merge la cinema şi dacă are încredere în filmul românesc sau e mai degrabă reticent.
I.M.N.: Cred că are ceva mai multă încredere. Şi cred că la asta a contribuit şi faptul că o parte dintre producţii a fost cumpărată inclusiv de Netflix. E o modă, toată lumea trage spre Netflix, cum a tras iniţial spre HBO şi faptul că le-au luat ei a dat încredere. Ştii cum e omul: vrea întotdeauna o părere a altcuiva, vrea o călăuză. Poate că nu întotdeauna criticul de film e important, ca altădată; am observat că uneori dacă ştii că filmul a fost preluat pe aceste canale devine mai important decît premiile obţinute prin festivaluri.

A.M.: Dacă v-ar întreba un străin sau cineva care nu ştie nimic despre istoria cinematografiei româneşti, care ar fi reperele obligatorii? Ce filme i-aţi spune că trebuie neapărat să vadă?
I.M.N.: Categoric aş începe lista cu Pădurea spînzuraţilor (1964, r. Liviu Ciulei) pentru că fixează perfect o Românie şi un fel de a gîndi şi de a cunoaşte intens tot ce înseamnă şi cinematografia, dar şi oamenii de-aici. Aş continua cu Reconstituirea (1968, r. Lucian Pintilie), după aceea aş zice Probă de microfon (1980, r. Mircea Daneliuc) pentru că are legătură şi cu televiziunea, care a însemnat mult în ţara noastră şi încă înseamnă - sîntem dependenţi de ea, chiar dacă nu întotdeauna recunoaştem acest lucru. Pe listă aş mai pune Secvenţe (1982, r. Alexandru Tatos), apoi, după 1990, ar urma Filantropica (2002, r. Nae Caranfil), A fost sau n-a fost? (2006, r. Corneliu Porumboiu), Cum mi-am petrecut sfîrşitul lumii (2006, r. Cătălin Mitulescu), Marţi, după Crăciun (2010, r. Radu Muntean), 4 luni, 3 săptămîni şi două zile (2007, r. Cristian Mungiu). În egală măsură, ca să ne cunoască mai bine aş recomanda şi Amintiri din Epoca de Aur (2009, film colectiv pe un scenariu scris de Cristian Mungiu). A fost important şi Două lozuri (2016, r. Paul Negoescu). Neapărat pe listă s-ar regăsi Un pas în urma serafimilor (2017, r. Daniel Sandu), la care ţin foarte tare, şi Sieranevada (2016, r. Cristi Puiu), pe care l-aş putea vedea de nenumărate ori.

A.M.: S-a tot vorbit despre Noul Val Românesc. Există propriu-zis ca mişcare în cinema sau e doar o formulă pe care am ales-o ca să încadrăm filmele recente?
I.M.N.: E o formulă pe care au ales-o străinii, nu am ales-o noi. Pentru regizori e neplăcut: sînt totuşi entităţi distincte şi am scăpat de comunism, e dezagreabil să fii luat aşa, la grămadă. Fiecare în parte reprezintă altceva, sînt lucruri total diferite, sînt creatori foarte speciali şi mi se pare normal să le displacă ideea asta de a fi luaţi pauşal, în comun, cîtă vreme nici măcar nu merg toţi pe acelaşi gen. Poate singura chestie comună e că aproape toate se termină cu o melodie, de obicei una demodată şi nu în legătură directă cu subiectul filmului. E cazul inclusiv în cazul scurtmetrajului Cadoul de Crăciun, din 2018, regizat de Bogdan Mureşanu care a ajuns pînă la Premiile Academiei Europene de Film şi care sper să ajungă chiar şi la Oscaruri. Multe filme se termină cu o melodie şi cred că e singurul lucru comun, în rest sînt foarte diferite. Multe, din păcate, nu sînt filme de public larg, sînt intense, sumbre, pe principiul că nu-ţi place să te uiţi în oglindă, decît dacă arăţi mult mai bine decît în realitate.

A.M.: Mi-a plăcut mult Cadoul de Crăciun, cred că ar merita să fie văzut de cît mai multă lume. E important să fie văzut şi de cei născuţi după 1989 şi care nu au cunoscut pe pielea lor realitatea, aşa cum era ea în dictatură. (n.r.: În decembrie 2019, ulterior discuţiei noastre cu Irina Margareta Nistor, Cadoul de Crăciun a câştigat premiul Academiei Europene de Film şi a fost propus pe lista scurtă de nominalizări pentru Oscar la categoria Cel mai bun scurtmetraj).
I.M.N.: Cadoul de Crăciun este remarcabil şi sintetizează perfect aceşti 30 de ani şi mai ales teama din ultimele zile de dinainte de aceşti 30 de ani. E absolut formidabil. Sînt foarte multe detalii bine redate: cît de tentantă putea fi pentru un copil o portocală, duplicitatea, frica de vecini sau precauţia în legătură cu ce se vorbeşte în casă. La rîndul meu îmi amintesc că de la 3 ani mama mi-a spus să am grijă ce vorbesc - şi pe-atunci vorbeam mult - să nu cumva să zic că avem icoane în casă. În schimb, se vede că Bogdan Mureşanu e foarte tînăr, pentru că la un moment dat e o replică acolo, personajul spune că ar bea o cafea şi soţia îl întreabă dacă nu e prea tîrziu pentru cafea, fără să se gîndească la faptul că pe vremea aceea nu era cafea; era nenorocirea aia de Wiener Cafe şi era nechezolul, un amestec oribil. Sau în româneşte apare în scurtmetraj Moş Gerilă, de care noi ne băteam joc şi-i ziceam Moş Crăcilă, dar care în traducere a rămas tot Father Christmas sau Santa Claus; ar fi trebuit să pună acolo Father Frost ca să fie clar că n-am avut voie, oficial, să rostim numele lui Moş Crăciun. Astea sînt nişte detalii care marchează şi care nu ar trebui uitate niciodată.

A.M.: Apropo de noul val, au tot fost reproşuri că în mai toate filmele româneşti se stă în sufragerie şi se mănîncă ciorbă. Dar, aşa cum aţi remarcat, nu sînt toate filmele la fel. Sînt destule care ies din linie, îmi vin acum în minte Cîini, regizat de Bogdan Mirică, Charleston, al lui Andrei Creţulescu şi, evident, recentul La Gomera, regizat de Corneliu Porumboiu, unde chiar se trage cu ochiul înspre filmele mai vechi ale lui Sergiu Nicolaescu, foarte cunoscute înainte de 1989.
I.M.N.: Andrei Creţulescu vine din zona criticii de film, a trecut în partea cealaltă, ca François Truffaut, şi asta se vede. Are multe pasiuni cinematografice şi aluzii pe care îţi face plăcere să le descoperi pe ecran: le găseşti şi la Tarantino, de exemplu, şi la cei care au început să facă film din marea pasiune pentru a şaptea artă. Corneliu Porumboiu îl pune elegant pe ecran pe Sergiu Nicolaescu şi cu umor, am apreciat mult treaba asta. Spre deosebire de Radu Jude care îl face praf. În gînd îi reproşam acelaşi lucru lui Tarantino, când s-a legat de Bruce Lee (n.r. în Once upon a time in ... Hollywood). Principiul meu este că oamenii aceştia fiind morţi, nu se mai pot apăra. Asta mi s-a părut foarte frumos la Porumboiu: că a punctat exact cît a trebuit. Îi ştim toate păcatele lui Sergiu Nicolaescu, şi din punct de vedere al creatorului şi al caracterului, dar există oameni în România care l-au iubit sincer. Nu poţi să îi faci aşa ceva cuiva care nu se mai poate apăra.

A.M.: În plus, nu poţi şterge toată filmografia lui Sergiu Nicolaescu, nu-i poţi ocoli toate filmele istorice.
I.M.N.: Nu. Mihai Viteazu pînă la un punct funcţionează. Sau Dacii. Ca să nu mai vorbim de Osînda, care e remarcabil. Nu discut de cele de după revoluţie, despre care ai senzaţia că le-a făcut altcineva.

A.M.: Sînt importante premiile pe care le cîştigă filmele româneşti la festivalurile internaţionale? Mai exact pentru cine sînt importante?
I.M.N.: Cred că pentru autori în mod sigur sînt importante. În momentul în care orgoliul va fi mai puţin intens faţă de afecţiunea pentru public, atunci se va crea un echilibru şi toată lumea va fi fericită.

Ascultaţi interviul aici.