Aş putea să scriu tot felul de cosideraţii şi elucubraţii
despre interiorizarea ei, despre felul în care se aruncă asupra
partiturilor, despre cum cântă cu fiecare muşchi al feţei, despre trupul
firav care goneşte în muzică, despre Bach, Brahms sau Rachmaninov...
Dar n-ar fi vorbele mele. Ale mele ar suna mult mai simplu:
Marius Constantinescu: Mulţumesc că aţi acceptat un nou interviu cu mine.
Hélène Grimaud: Cu multă plăcere!
M.C.: Mulţumesc şi pentru că sunteţi, din nou, una dintre invitatele Festivalului Enescu! Aţi devenit, deja, o obişnuită a lui. Ce vă face să reveniţi aproape la fiecare ediţie?
H.G.: Publicul, fără îndoială! Nu vreau să fiu răutăcioasă şi să spun că Sala Palatului ar fi răspunsul... Publicul român, este, însă, minunat, fapt de care m-am convins încă de la prima mea prezenţă aici. Vorbesc despre calitatea ascultării, despre concentrare, despre căldură, despre autenticitate... Oamenii sunt foarte atenţi şi foarte intuitivi în felul în care percep muzica şi interpretarea pe care o ofer. Bucureştiul e un loc special pentru mine.
M.C.: Acesta este al doilea interviu pe care îl facem împreună. În primul, nu am apucat să discutăm despre tradiţia românească în solistica pianistică. Cunoaşteţi contribuţiile lui Dinu Lipatti şi Radu Lupu?
H.G.: Categoric! Sunt doi dintre artiştii mei preferaţi! Nu numai ai mei, ci ai majorităţii celor care iubesc muzica pentru pian!
M.C.: Cine a fost primul pianist care v-a uimit?
H.G.: Cred că Horowitz. Apoi Gould.
M.C.: În Bach, în mod special?
H.G.: În Bach, dar nu numai. Mi-amintesc de Concertul nr. 1 de Brahms, acea înregistrare istorică în care există şi speech-ul lui Leonard Bernstein... Aceasta a fost una dintre primele mele întâlniri cu arta lui Gould. Primul, însă, a fost Vladimir Horowitz.
M.C.: Acum doi ani, l-aţi numit pe Bach "pâinea zilnică a oricărui pianist". Când v-am întrebat... cine este untul, mi-aţi răspuns fără ezitare "Brahms". Acum, sunteţi aici pentru a cânta Concertul nr. 1 pentru pian şi orchestră. De-a lungul anilor, v-aţi dezvoltat felul în care precepeţi această lucrare?
H. G.: Da, dar aproape fără să vreau. De fiecare dată când te apropii de o piesă e de dorit să fie ca prima oară, fără nimic dobândit aprioric şi întotdeauna regândit, re-studiat. Acest concert are felul său propriu de a creşte în interiorul tău. Chiar dacă nu cânţi o compoziţie timp de doi ani, oricum, atunci când o vei face din nou, va fi ceva schimbat. Noi înşine ne schimbăm. Trebuie să îţi redimensionezi relaţia cu muzica pe măsură ce anii trec. E interesant... În anumite privinţe, doreşti să păstrezi ceea ce simţi că ai acumulat, în altele chiar cauţi schimbarea, o pulsaţie nouă, pentru că şi inima ta bate altfel... Şi parteneriatul cu ceilalţi muzicieni are o mare importanţă. Dacă lucrezi cu oameni a căror viziune nu coincide neapărat cu a ta, dar pe care o respecţi şi simţi că merită încercată, şi asta schimbă felul în care te reapropii de o piesă muzicală.
M.C.: Şi cum lucraţi cu Antonio Pappano şi Accademia di Santa Cecilia?
H.G.: Interesant este că nu m-am mai văzut cu Pappano de multă vreme. Am lucrat acum câţiva ani alături de Israel Philarmonic şi ne-am revăzut abia... alaltăieri, la Roma, pentru a pregăti acest concert. Am început bine şi mi se pare minunat ce a făcut din această orchestră, care era foarte bună şi înainte, dar care acum stă sus în top.
M C.: Publicul şi impresarii încă vă mai consideră o romantică prin excelenţă?
H.G.: Nu sunt sigură... Cred că mai trebuie verificat...
M.C.: Ce compozitor sau lucrare aţi alege pentru a dovedi cât de inexactă este această etichetă?
H.G.: O întrebare foarte bună! Cred că Bach, o compoziţie pentru pian solo....
M.C.: Ceva ce aţi făcut deja...
H.G.: Întocmai.
M.C.: Ce întâlniri artistice au modelat artista care sunteţi astăzi?
H.G.: Atât de multe... Aş începe cu primele întâlniri cu Pierre Barbizet, Gidon Kremer, Martha Argerich, Nelson Freire, Daniel Barenboim... Cred că fiecare partener muzical pe care l-am avut şi-a lăsat, cumva, amprenta asupra mea. Dacă eşti un artist adevărat, trebuie să fii deschis spre orice fel de stimul, să-l asculţi mult pe celălalt - ceea ce, câteodată, e mai important decât ce ai tu de spus - şi să îţi modifici vederile. Lumea însăşi se schimbă şi evoluează. Toţi cei alături de care am făcut muzică sunt o parte a ceea ce sunt eu astăzi.
M.C.: Dacă ar fi să alegeţi un partener pentru un duet pianistic, la cine v-aţi gândi?
H.G.: Grea întrebare! Ar fi câteva posibilităţi... Nu ştiu...
M.C.: Atunci lăsăm această întrebare deschisă până la finalul interviului sau până la viitoarea întâlnire! Ce timpuri sau spaţii ale umanităţii vă place să exploraţi prin muzică?
H.G.: Toate. Nu aş spune că există o epocă a istoriei care să mă intereseze mai mult sau să îmi vorbească mai susţinut. Mult timp, aceasta a fost romantismul german, dar asta s-a schimbat. Înainte să primesc vestea despre moartea lui Kurt Sanderling, ascultam varianta sa a Simfoniei nr. 15 de Shostakovici. A fost, cumva, sinistru, să primesc chiar atunci acest SMS care îmi anunţa dispariţia lui, cu o zi înainte să împlinească nouăzeci şi nouă de ani. Mă gândeam, mai târziu, la timpul istoriei umane pe care Shostakovici îl cuprinde în scrierile sale şi la evoluţia societăţii noastre...
M.C.: Stăpâniţi pianul, regele instrumentelor sau orchestra în miniatură, cum i se spune. Ce alt instrument v-ar plăcea să experimentaţi, într-un exerciţiu de imaginaţie?
H.G.: Violoncelul. Ador registrul lui, căldura sa aproape vocală. De altfel, pentru mine, violoncelul este instrumentul cel mai apropiat de vocea umană, cel puţin dintre instrumentele cu coarde. Pentru asta, mi se pare foarte atractiv. De câteva ori am luat un violoncel în mână şi am încercat să produc câteva sunete... Mai mulţi pianişti au îmbătrânit frumos în compania instrumentului lor şi au cântat bine până la o vârstă înaintată, menţinându-se sănătoşi şi în formă. Cred că acelaşi lucru se aplică şi violonceliştilor, iar asta are legătură cu vibraţia instrumentului atât de aproape de diafragmă. E un sentiment indescriptibil, pe care l-am simţit atunci când am încercat violoncelul de câteva ori.
M.C.: În fiecare seară, la începutul unui concert sau recital, plecaţi într-o călătorie în care vreţi să vă însoţească publicul. S-a întâmplat vreodată să ajungeţi la destinaţie singură?
H.G.: Da, se întâmplă des. De fapt, se întâmplă amândouă în mod simultan, ceea ce face ca procesul să fie şi mai fascinant. Poţi simţi, câteodată, fiecare persoană din public, nu doar o conştiinţă colectivă, chiar dacă nu îi cunoşti. E o senzaţie aproape palpabilă pe care ţi-o dă comunitatea. Pe de altă parte, suntem singuri pe drum, de cele mai multe ori. Responsabilitatea stă pe umerii noştri.
M.C.: Cum depăşiţi o seară când această senzaţie de zbor, de evaziune alături de public, pur şi simplu nu apare?
H.G.: Mai întâi de toate, descrierea Dvs. e foarte frumoasă! Când nu se întâmplă, sunt foarte dezamăgită. Dacă s-ar întâmpla, însă, de fiecare dată, nu ar mai fi atât de specială, de magică.... Dacă ar exista reţeta pentru o emoţie similară, atunci nu am mai vorbi despre artă.
M.C.: Vă puteţi motiva spunându-vă "nu a mers prea bine astăzi, dar mâine va fi mai bine"?
H.G.: Acesta este marele motor care ne duce înainte: faptul că există mereu un "mâine", când poţi face mai bine, altfel sau mai mult. De asta sunt aici şi încă fac ceea ce fac. Fiecare concert este o lecţie.
M.C.: Vă bazaţi pe ceilalţi să vă spună "nu a fost, în niciun caz, aşa de rău pe cât îţi imaginezi"?
H.G.: Nu. Nu mă ajută deloc. În aceeaşi măsură în care ştii că un concert a fost bun şi nicio critică nu va spulbera asta, tot aşa ştiu şi când ceva nu a funcţionat. Sigur că anumite opinii te influenţează, dar tu, interpretul, ştii cel mai bine cum a fost, în funcţie de potenţial, de ceea ce poţi cu adevărat. Nicio consolare, oricât de însufleţită, nu te va împiedica să simţi dezamăgirea.
M.C.: Fiind atât de implicată în actul imediat şi irepetabil de a face muzică, în cel fel vă puteţi privi în oglindă?
H.G.: Nu prea bine. Dar nu asta e important, pentru că mă gândesc că interpretul este un canal deschis prin care energiile plutesc între compozitor şi public. De cele mai multe ori, interpretul este un filtru şi...e bine să nu stai prea mult în calea acestor energii.
M.C.: Tracul a fost vreodată o piedică?
H.G.: Nu, ci tot un imbold, deşi unul alături de care nu prea e plăcut să trăieşti. Cu toate acestea, e unul necesar. Cred că am vorbit acum doi ani despre adrenalina care te ajută să îţi mobilizezi toate resursele. Simptomele acestor descărcări de adrenalină nu sunt chiar cele mai plăcute. Nu cred, însă, că poţi realiza ceva deosebit dacă intri pe scenă la fel ca atunci când intri, dimineaţa, în sala de repetiţii.
M.C.: Aveţi trucuri speciale pentru a lupta cu această emotivitate, care poate deveni periculoasă?
H.G.: E o linie fină... Trebuie să înveţi s-o controlezi şi, mai mult decât atât, s-o îmblânzeşti. E mai greu, dar ţine de concentrare. Ceea ce mă ajută pe mine este acel moment dinainte de a urca pe scenă, când mă întorc înspre mine, înspre ce am în interior, respir adânc şi fac abstracţie de tot ceea ce este în jurul meu. Asta îmi dă voie să cobor până la originea a ceea ce este pe cale să se întâmple.
M.C.: Vă mai amintiţi primul concert?
H.G.: Da, Concertul nr. 2 de Chopin. Aveam paisprezece ani şi eram acompaniată de orchestra Conservatorului din Paris. A fost un moment superb, în care am avut senzaţia că zbor. Era un sentiment cu totul nou.
M.C.: Cine v-a făcut cel mai frumos compliment?
H.G.: Aveţi nişte întrebări foarte interesante! Au fost mai mulţi... Unul dintre primii a fost profesorul meu, Pierre Barbizet, cel care m-a pus pe calea cea justă. Părinţii mei erau destul de refractari la ideea de a mă duce la Conservatorul din Paris, pentru că asta ar fi însemnat să plec de acasă la doisprezece ani. Am fost suficient de norocoasă, pentru că şi-au dovedit generozitatea şi mi-au dat voie. Trebuia, însă, ca un nume în muzica franceză a acelor timpuri să îi convingă s-o facă. Acest fantastic pedagog şi pianist - sunt convinsă că îi cunoaşteţi interpretările alături de Christian Ferras - m-a rugat să îi cânt ceva, cred că sonata Les Adieux. Aveam zece ani. Am fost atât de transpusă de această întâlnire, încât îmi amintesc şi astăzi ce inspiraţie au reprezentat cuvintele lui după ce i-am cântat. I-am mulţumit pentru că mi-a oferit cea mai frumoasă zi din viaţă. Mi-a replicat: "Dacă vei continua să cânţi aşa, vei mai avea foarte multe!". Kurt Sanderling a fost altul... Au fost mulţi oameni în aceşti ani care m-au încurajat şi le sunt recunoscătoare. Una dintre însuşirile care caracterizează un artist este îndoiala. Ai nevoie de ceva care s-o contracareze, măcar din când în când.
M.C.: Cu excepţia Dvs., cine vă este cel mai aprig critic?
H.G.: Eu! Sunt atât de implicată, încât cred că un altul nici măcar nu apare pe listă!
M.C.: Puteţi vreodată să vă detaşaţi de muzica pe care o aveţi în interior şi să contemplaţi liniştea?
H.G.: E greu! Cumva, nu prea pot domoli muzica pe care o am în cap. Interesant este că, dacă încerc să mă îndepărtez de zgomotele create de oameni - ceea ce facem toţi, atunci când putem prinde o clipă de odihnă în natură - , cu cât e mai profundă liniştea, cu atât mai tare aud muzica. E greu, dar cred că aşa ar trebui să fie. Poate că acele momente în care chiar pot să reduc totul la tăcere sunt clipele dinaintea concertului.
M.C.: Dar când aveţi un program atât de intens, când trebuie să cântaţi în concert aproape în fiecare seară, în colţuri diferite ale lumii, cum reuşiţi să vă detaşaţi de această lume, măcar din când în când, şi să vă găsiţi liniştea interioară?
H.G.: Cred că pacea interioară e cu noi atunci când facem ce ne place, ceea ce ne ajută să fim în armonie cu lumea din jur. E un privilegiu imens, care îmi aduce dacă nu pace, atunci cel puţin echilibrul. E un drum greu de găsit. Ca să ai pace, trebuie să fii tu însuţi, dar să te şi ajustezi la ceea ce se întâmplă în jur. Contrastul e o calitate, dar nu cred că este un scop în sine, ci o parte a definirii personale de zi cu zi.
M.C.: Pe lângă muzică şi lupi, ce mai face ca zilele Dvs. să fie frumoase?
H.G.: Atât. Una, cealaltă sau, cel mai bine, amândouă. Nu sunt incompatibile. Atunci când spun amândouă, nu mă gândesc la simultaneitate. Mi-amintesc că am vorbit data trecută despre implicarea în orice are legătură cu viaţa naturii sau cu salvarea mediului. Asemenea activităţi sunt absolut reale şi mă ţin cu picioarele pe pământ. Animalele însele sunt un dar care ne face să apreciem mai mult legăturile între oameni, dar şi conexiunea cu ceva ce ne este străin şi oarecum necunoscut. Anihilarea acestei stări de înstrăinare, posibilitatea de a stabili o formă de comunicare cu Natura reprezintă una dintre cele mai mari binecuvântări care ţi se poate oferi. Muzica şi animalele nu sunt atât de îndepărtate, dacă încerci să le pătrunzi secretele. Ambele solicită disciplină şi o foarte bună cunoaştere. Contactul cu Natura şi cu dimensiunea sălbatică a fiecăruia dintre noi este, cred, crucial pentru orice artist. Sună ca un clişeu, dar chiar cred în asta. Nu poţi fi un artist puternic dacă nu simţi arta pe care o faci depinzând de instinct.
M.C.: Faptul că sunteţi mereu în turneu, călătoriile atât de susţinute, vă dau voie să numiţi undeva "acasă"?
H.G.: Nu. Scenele de concert din toată lumea sunt locul în care mă simt în elementul meu. Nu prea ştiu ce ar trebui să însemne "acasă". Pentru mine, este locul în care pot face bine muzică, locul în care găsesc parteneri potriviţi şi valoroşi - orchestre, dirijori, solişti instrumentişti... Un alt criteriu ţine de locul în care se află cei pe care îi iubesc, familiile mele extinse, fie că vorbesc de oameni din muzică sau din biologie. Definiţia este amplă.
M.C.: Acolo, în vârf, unde sunteţi de mulţi ani, e şi multă singurătate?
H.G.: Da, la un anumit nivel. Pe de altă parte, nu îmi place să spun ceva care să transmită ideea că m-aş putea plânge. O viaţă ca a mea e un dar incredibil din atât de multe privinţe... Aceasta a fost alegerea mea, sunt mulţumită cu ea, deci nu o consider un preţ de plătit. Aşa e necesar, aşa e sănătos şi e suficient de greu să ajungi aici. Aspectele care ţin de profesia mea şi care se traduc prin singurătate sunt binevenite.
M.C.: Aţi spus mai devreme "preţ de plătit". Există, într-adevăr, un asemenea preţ?
H.G.: Poate cel al unei vieţi normale... Dar e un preţ foarte mic pentru mine.
M.C.: Şi ar trebui să definim "normal".
H.G.: Da, aşa ar trebui să începem...
M.C.: Ce este muzica pentru Dvs.: încântare, blestem, dependenţă, religie, leac, posesiune sau unicul mod de a fi?
H.G.: În primul rând, ultima variantă! Pentru mine, muzica nu a fost o alegere! Nu-mi pot imagina viaţa fără ea! Apoi, multe dintre cele pe care le-aţi spus... Religie, absolut, în sensul în care cred în puterea de mântuire a muzicii. Asta o face şi leac. E şi o dependenţă, ceea ce o poate transforma şi în blestem.
M.C.: Posesiune?
H.G.: Poate că pe aceasta nu aş aminti-o...
M.C.: Deşi sună romantic...
H.G.: Da... Dar dacă ne gândim că muzica mă posedă pe mine, atunci termenul este bine ales.
M.C.: Ultima întrebare este una fetiş pentru toţi muzicienii pe care îi întâlnesc: vă puteţi pierde, cu adevărat, în splendoarea muzicii?
H.G.: În cele mai bune cazuri, da. Sunt foarte multe opinii despre asta. Anumiţi colegi mi-au spus că este imposibil, că trebuie să controlezi în permanenţă ceea ce faci pe scenă, că trebuie să ştii ce efect produci în rândul publicului, trebuie să cunoşti butoanele pe care să apeşi atunci când vrei să induci emoţie... Una peste alta, vorbim de manipulare. Înţeleg şi acest fel de a face muzică. Poate fi extrem de eficace, credibil şi impresionant întru totul. Îi admir pe cei care pot face asta. Eu nu sunt una dintre ei. Câteodată, mi-aş dori să pot. Pentru mine, pierderea în muzică este suprema binecuvântare. Nu se întâmplă des.
M.C.: Mulţumesc mult pentru că ne-aţi onorat din nou cu prezenţa.
H.G.: Eu mulţumesc, m-am simţit foarte bine! Chiar sunteţi cu totul diferit! Cred că v-am spus şi data trecută... Am dat mii de interviuri în ultimii ani. Nu cred că mi-a mai adresat cineva întrebări atât de fine, de interesante, de bine ţintite. E uimitor! Nu ştiu de unde vă vin, dar e uimitor! Chiar vă mulţumesc!
PS: O notă din ziua următoare "To Marius, thank you for another special moment of conversation. You are a wonderful person to talk to, so perceptive, intelligent and sensitive at the same time, truly rare. I wish you and your loved ones all the very best. Warm regards, Hélène"
Dar n-ar fi vorbele mele. Ale mele ar suna mult mai simplu:
Music + Hélène + Marius = LOVE
Marius Constantinescu: Mulţumesc că aţi acceptat un nou interviu cu mine.
Hélène Grimaud: Cu multă plăcere!
M.C.: Mulţumesc şi pentru că sunteţi, din nou, una dintre invitatele Festivalului Enescu! Aţi devenit, deja, o obişnuită a lui. Ce vă face să reveniţi aproape la fiecare ediţie?
H.G.: Publicul, fără îndoială! Nu vreau să fiu răutăcioasă şi să spun că Sala Palatului ar fi răspunsul... Publicul român, este, însă, minunat, fapt de care m-am convins încă de la prima mea prezenţă aici. Vorbesc despre calitatea ascultării, despre concentrare, despre căldură, despre autenticitate... Oamenii sunt foarte atenţi şi foarte intuitivi în felul în care percep muzica şi interpretarea pe care o ofer. Bucureştiul e un loc special pentru mine.
M.C.: Acesta este al doilea interviu pe care îl facem împreună. În primul, nu am apucat să discutăm despre tradiţia românească în solistica pianistică. Cunoaşteţi contribuţiile lui Dinu Lipatti şi Radu Lupu?
H.G.: Categoric! Sunt doi dintre artiştii mei preferaţi! Nu numai ai mei, ci ai majorităţii celor care iubesc muzica pentru pian!
M.C.: Cine a fost primul pianist care v-a uimit?
H.G.: Cred că Horowitz. Apoi Gould.
M.C.: În Bach, în mod special?
H.G.: În Bach, dar nu numai. Mi-amintesc de Concertul nr. 1 de Brahms, acea înregistrare istorică în care există şi speech-ul lui Leonard Bernstein... Aceasta a fost una dintre primele mele întâlniri cu arta lui Gould. Primul, însă, a fost Vladimir Horowitz.
M.C.: Acum doi ani, l-aţi numit pe Bach "pâinea zilnică a oricărui pianist". Când v-am întrebat... cine este untul, mi-aţi răspuns fără ezitare "Brahms". Acum, sunteţi aici pentru a cânta Concertul nr. 1 pentru pian şi orchestră. De-a lungul anilor, v-aţi dezvoltat felul în care precepeţi această lucrare?
H. G.: Da, dar aproape fără să vreau. De fiecare dată când te apropii de o piesă e de dorit să fie ca prima oară, fără nimic dobândit aprioric şi întotdeauna regândit, re-studiat. Acest concert are felul său propriu de a creşte în interiorul tău. Chiar dacă nu cânţi o compoziţie timp de doi ani, oricum, atunci când o vei face din nou, va fi ceva schimbat. Noi înşine ne schimbăm. Trebuie să îţi redimensionezi relaţia cu muzica pe măsură ce anii trec. E interesant... În anumite privinţe, doreşti să păstrezi ceea ce simţi că ai acumulat, în altele chiar cauţi schimbarea, o pulsaţie nouă, pentru că şi inima ta bate altfel... Şi parteneriatul cu ceilalţi muzicieni are o mare importanţă. Dacă lucrezi cu oameni a căror viziune nu coincide neapărat cu a ta, dar pe care o respecţi şi simţi că merită încercată, şi asta schimbă felul în care te reapropii de o piesă muzicală.
M.C.: Şi cum lucraţi cu Antonio Pappano şi Accademia di Santa Cecilia?
H.G.: Interesant este că nu m-am mai văzut cu Pappano de multă vreme. Am lucrat acum câţiva ani alături de Israel Philarmonic şi ne-am revăzut abia... alaltăieri, la Roma, pentru a pregăti acest concert. Am început bine şi mi se pare minunat ce a făcut din această orchestră, care era foarte bună şi înainte, dar care acum stă sus în top.
M C.: Publicul şi impresarii încă vă mai consideră o romantică prin excelenţă?
H.G.: Nu sunt sigură... Cred că mai trebuie verificat...
M.C.: Ce compozitor sau lucrare aţi alege pentru a dovedi cât de inexactă este această etichetă?
H.G.: O întrebare foarte bună! Cred că Bach, o compoziţie pentru pian solo....
M.C.: Ceva ce aţi făcut deja...
H.G.: Întocmai.
M.C.: Ce întâlniri artistice au modelat artista care sunteţi astăzi?
H.G.: Atât de multe... Aş începe cu primele întâlniri cu Pierre Barbizet, Gidon Kremer, Martha Argerich, Nelson Freire, Daniel Barenboim... Cred că fiecare partener muzical pe care l-am avut şi-a lăsat, cumva, amprenta asupra mea. Dacă eşti un artist adevărat, trebuie să fii deschis spre orice fel de stimul, să-l asculţi mult pe celălalt - ceea ce, câteodată, e mai important decât ce ai tu de spus - şi să îţi modifici vederile. Lumea însăşi se schimbă şi evoluează. Toţi cei alături de care am făcut muzică sunt o parte a ceea ce sunt eu astăzi.
M.C.: Dacă ar fi să alegeţi un partener pentru un duet pianistic, la cine v-aţi gândi?
H.G.: Grea întrebare! Ar fi câteva posibilităţi... Nu ştiu...
M.C.: Atunci lăsăm această întrebare deschisă până la finalul interviului sau până la viitoarea întâlnire! Ce timpuri sau spaţii ale umanităţii vă place să exploraţi prin muzică?
H.G.: Toate. Nu aş spune că există o epocă a istoriei care să mă intereseze mai mult sau să îmi vorbească mai susţinut. Mult timp, aceasta a fost romantismul german, dar asta s-a schimbat. Înainte să primesc vestea despre moartea lui Kurt Sanderling, ascultam varianta sa a Simfoniei nr. 15 de Shostakovici. A fost, cumva, sinistru, să primesc chiar atunci acest SMS care îmi anunţa dispariţia lui, cu o zi înainte să împlinească nouăzeci şi nouă de ani. Mă gândeam, mai târziu, la timpul istoriei umane pe care Shostakovici îl cuprinde în scrierile sale şi la evoluţia societăţii noastre...
M.C.: Stăpâniţi pianul, regele instrumentelor sau orchestra în miniatură, cum i se spune. Ce alt instrument v-ar plăcea să experimentaţi, într-un exerciţiu de imaginaţie?
H.G.: Violoncelul. Ador registrul lui, căldura sa aproape vocală. De altfel, pentru mine, violoncelul este instrumentul cel mai apropiat de vocea umană, cel puţin dintre instrumentele cu coarde. Pentru asta, mi se pare foarte atractiv. De câteva ori am luat un violoncel în mână şi am încercat să produc câteva sunete... Mai mulţi pianişti au îmbătrânit frumos în compania instrumentului lor şi au cântat bine până la o vârstă înaintată, menţinându-se sănătoşi şi în formă. Cred că acelaşi lucru se aplică şi violonceliştilor, iar asta are legătură cu vibraţia instrumentului atât de aproape de diafragmă. E un sentiment indescriptibil, pe care l-am simţit atunci când am încercat violoncelul de câteva ori.
M.C.: În fiecare seară, la începutul unui concert sau recital, plecaţi într-o călătorie în care vreţi să vă însoţească publicul. S-a întâmplat vreodată să ajungeţi la destinaţie singură?
H.G.: Da, se întâmplă des. De fapt, se întâmplă amândouă în mod simultan, ceea ce face ca procesul să fie şi mai fascinant. Poţi simţi, câteodată, fiecare persoană din public, nu doar o conştiinţă colectivă, chiar dacă nu îi cunoşti. E o senzaţie aproape palpabilă pe care ţi-o dă comunitatea. Pe de altă parte, suntem singuri pe drum, de cele mai multe ori. Responsabilitatea stă pe umerii noştri.
M.C.: Cum depăşiţi o seară când această senzaţie de zbor, de evaziune alături de public, pur şi simplu nu apare?
H.G.: Mai întâi de toate, descrierea Dvs. e foarte frumoasă! Când nu se întâmplă, sunt foarte dezamăgită. Dacă s-ar întâmpla, însă, de fiecare dată, nu ar mai fi atât de specială, de magică.... Dacă ar exista reţeta pentru o emoţie similară, atunci nu am mai vorbi despre artă.
M.C.: Vă puteţi motiva spunându-vă "nu a mers prea bine astăzi, dar mâine va fi mai bine"?
H.G.: Acesta este marele motor care ne duce înainte: faptul că există mereu un "mâine", când poţi face mai bine, altfel sau mai mult. De asta sunt aici şi încă fac ceea ce fac. Fiecare concert este o lecţie.
M.C.: Vă bazaţi pe ceilalţi să vă spună "nu a fost, în niciun caz, aşa de rău pe cât îţi imaginezi"?
H.G.: Nu. Nu mă ajută deloc. În aceeaşi măsură în care ştii că un concert a fost bun şi nicio critică nu va spulbera asta, tot aşa ştiu şi când ceva nu a funcţionat. Sigur că anumite opinii te influenţează, dar tu, interpretul, ştii cel mai bine cum a fost, în funcţie de potenţial, de ceea ce poţi cu adevărat. Nicio consolare, oricât de însufleţită, nu te va împiedica să simţi dezamăgirea.
M.C.: Fiind atât de implicată în actul imediat şi irepetabil de a face muzică, în cel fel vă puteţi privi în oglindă?
H.G.: Nu prea bine. Dar nu asta e important, pentru că mă gândesc că interpretul este un canal deschis prin care energiile plutesc între compozitor şi public. De cele mai multe ori, interpretul este un filtru şi...e bine să nu stai prea mult în calea acestor energii.
M.C.: Tracul a fost vreodată o piedică?
H.G.: Nu, ci tot un imbold, deşi unul alături de care nu prea e plăcut să trăieşti. Cu toate acestea, e unul necesar. Cred că am vorbit acum doi ani despre adrenalina care te ajută să îţi mobilizezi toate resursele. Simptomele acestor descărcări de adrenalină nu sunt chiar cele mai plăcute. Nu cred, însă, că poţi realiza ceva deosebit dacă intri pe scenă la fel ca atunci când intri, dimineaţa, în sala de repetiţii.
M.C.: Aveţi trucuri speciale pentru a lupta cu această emotivitate, care poate deveni periculoasă?
H.G.: E o linie fină... Trebuie să înveţi s-o controlezi şi, mai mult decât atât, s-o îmblânzeşti. E mai greu, dar ţine de concentrare. Ceea ce mă ajută pe mine este acel moment dinainte de a urca pe scenă, când mă întorc înspre mine, înspre ce am în interior, respir adânc şi fac abstracţie de tot ceea ce este în jurul meu. Asta îmi dă voie să cobor până la originea a ceea ce este pe cale să se întâmple.
M.C.: Vă mai amintiţi primul concert?
H.G.: Da, Concertul nr. 2 de Chopin. Aveam paisprezece ani şi eram acompaniată de orchestra Conservatorului din Paris. A fost un moment superb, în care am avut senzaţia că zbor. Era un sentiment cu totul nou.
M.C.: Cine v-a făcut cel mai frumos compliment?
H.G.: Aveţi nişte întrebări foarte interesante! Au fost mai mulţi... Unul dintre primii a fost profesorul meu, Pierre Barbizet, cel care m-a pus pe calea cea justă. Părinţii mei erau destul de refractari la ideea de a mă duce la Conservatorul din Paris, pentru că asta ar fi însemnat să plec de acasă la doisprezece ani. Am fost suficient de norocoasă, pentru că şi-au dovedit generozitatea şi mi-au dat voie. Trebuia, însă, ca un nume în muzica franceză a acelor timpuri să îi convingă s-o facă. Acest fantastic pedagog şi pianist - sunt convinsă că îi cunoaşteţi interpretările alături de Christian Ferras - m-a rugat să îi cânt ceva, cred că sonata Les Adieux. Aveam zece ani. Am fost atât de transpusă de această întâlnire, încât îmi amintesc şi astăzi ce inspiraţie au reprezentat cuvintele lui după ce i-am cântat. I-am mulţumit pentru că mi-a oferit cea mai frumoasă zi din viaţă. Mi-a replicat: "Dacă vei continua să cânţi aşa, vei mai avea foarte multe!". Kurt Sanderling a fost altul... Au fost mulţi oameni în aceşti ani care m-au încurajat şi le sunt recunoscătoare. Una dintre însuşirile care caracterizează un artist este îndoiala. Ai nevoie de ceva care s-o contracareze, măcar din când în când.
M.C.: Cu excepţia Dvs., cine vă este cel mai aprig critic?
H.G.: Eu! Sunt atât de implicată, încât cred că un altul nici măcar nu apare pe listă!
M.C.: Puteţi vreodată să vă detaşaţi de muzica pe care o aveţi în interior şi să contemplaţi liniştea?
H.G.: E greu! Cumva, nu prea pot domoli muzica pe care o am în cap. Interesant este că, dacă încerc să mă îndepărtez de zgomotele create de oameni - ceea ce facem toţi, atunci când putem prinde o clipă de odihnă în natură - , cu cât e mai profundă liniştea, cu atât mai tare aud muzica. E greu, dar cred că aşa ar trebui să fie. Poate că acele momente în care chiar pot să reduc totul la tăcere sunt clipele dinaintea concertului.
M.C.: Dar când aveţi un program atât de intens, când trebuie să cântaţi în concert aproape în fiecare seară, în colţuri diferite ale lumii, cum reuşiţi să vă detaşaţi de această lume, măcar din când în când, şi să vă găsiţi liniştea interioară?
H.G.: Cred că pacea interioară e cu noi atunci când facem ce ne place, ceea ce ne ajută să fim în armonie cu lumea din jur. E un privilegiu imens, care îmi aduce dacă nu pace, atunci cel puţin echilibrul. E un drum greu de găsit. Ca să ai pace, trebuie să fii tu însuţi, dar să te şi ajustezi la ceea ce se întâmplă în jur. Contrastul e o calitate, dar nu cred că este un scop în sine, ci o parte a definirii personale de zi cu zi.
M.C.: Pe lângă muzică şi lupi, ce mai face ca zilele Dvs. să fie frumoase?
H.G.: Atât. Una, cealaltă sau, cel mai bine, amândouă. Nu sunt incompatibile. Atunci când spun amândouă, nu mă gândesc la simultaneitate. Mi-amintesc că am vorbit data trecută despre implicarea în orice are legătură cu viaţa naturii sau cu salvarea mediului. Asemenea activităţi sunt absolut reale şi mă ţin cu picioarele pe pământ. Animalele însele sunt un dar care ne face să apreciem mai mult legăturile între oameni, dar şi conexiunea cu ceva ce ne este străin şi oarecum necunoscut. Anihilarea acestei stări de înstrăinare, posibilitatea de a stabili o formă de comunicare cu Natura reprezintă una dintre cele mai mari binecuvântări care ţi se poate oferi. Muzica şi animalele nu sunt atât de îndepărtate, dacă încerci să le pătrunzi secretele. Ambele solicită disciplină şi o foarte bună cunoaştere. Contactul cu Natura şi cu dimensiunea sălbatică a fiecăruia dintre noi este, cred, crucial pentru orice artist. Sună ca un clişeu, dar chiar cred în asta. Nu poţi fi un artist puternic dacă nu simţi arta pe care o faci depinzând de instinct.
M.C.: Faptul că sunteţi mereu în turneu, călătoriile atât de susţinute, vă dau voie să numiţi undeva "acasă"?
H.G.: Nu. Scenele de concert din toată lumea sunt locul în care mă simt în elementul meu. Nu prea ştiu ce ar trebui să însemne "acasă". Pentru mine, este locul în care pot face bine muzică, locul în care găsesc parteneri potriviţi şi valoroşi - orchestre, dirijori, solişti instrumentişti... Un alt criteriu ţine de locul în care se află cei pe care îi iubesc, familiile mele extinse, fie că vorbesc de oameni din muzică sau din biologie. Definiţia este amplă.
M.C.: Acolo, în vârf, unde sunteţi de mulţi ani, e şi multă singurătate?
H.G.: Da, la un anumit nivel. Pe de altă parte, nu îmi place să spun ceva care să transmită ideea că m-aş putea plânge. O viaţă ca a mea e un dar incredibil din atât de multe privinţe... Aceasta a fost alegerea mea, sunt mulţumită cu ea, deci nu o consider un preţ de plătit. Aşa e necesar, aşa e sănătos şi e suficient de greu să ajungi aici. Aspectele care ţin de profesia mea şi care se traduc prin singurătate sunt binevenite.
M.C.: Aţi spus mai devreme "preţ de plătit". Există, într-adevăr, un asemenea preţ?
H.G.: Poate cel al unei vieţi normale... Dar e un preţ foarte mic pentru mine.
M.C.: Şi ar trebui să definim "normal".
H.G.: Da, aşa ar trebui să începem...
M.C.: Ce este muzica pentru Dvs.: încântare, blestem, dependenţă, religie, leac, posesiune sau unicul mod de a fi?
H.G.: În primul rând, ultima variantă! Pentru mine, muzica nu a fost o alegere! Nu-mi pot imagina viaţa fără ea! Apoi, multe dintre cele pe care le-aţi spus... Religie, absolut, în sensul în care cred în puterea de mântuire a muzicii. Asta o face şi leac. E şi o dependenţă, ceea ce o poate transforma şi în blestem.
M.C.: Posesiune?
H.G.: Poate că pe aceasta nu aş aminti-o...
M.C.: Deşi sună romantic...
H.G.: Da... Dar dacă ne gândim că muzica mă posedă pe mine, atunci termenul este bine ales.
M.C.: Ultima întrebare este una fetiş pentru toţi muzicienii pe care îi întâlnesc: vă puteţi pierde, cu adevărat, în splendoarea muzicii?
H.G.: În cele mai bune cazuri, da. Sunt foarte multe opinii despre asta. Anumiţi colegi mi-au spus că este imposibil, că trebuie să controlezi în permanenţă ceea ce faci pe scenă, că trebuie să ştii ce efect produci în rândul publicului, trebuie să cunoşti butoanele pe care să apeşi atunci când vrei să induci emoţie... Una peste alta, vorbim de manipulare. Înţeleg şi acest fel de a face muzică. Poate fi extrem de eficace, credibil şi impresionant întru totul. Îi admir pe cei care pot face asta. Eu nu sunt una dintre ei. Câteodată, mi-aş dori să pot. Pentru mine, pierderea în muzică este suprema binecuvântare. Nu se întâmplă des.
M.C.: Mulţumesc mult pentru că ne-aţi onorat din nou cu prezenţa.
H.G.: Eu mulţumesc, m-am simţit foarte bine! Chiar sunteţi cu totul diferit! Cred că v-am spus şi data trecută... Am dat mii de interviuri în ultimii ani. Nu cred că mi-a mai adresat cineva întrebări atât de fine, de interesante, de bine ţintite. E uimitor! Nu ştiu de unde vă vin, dar e uimitor! Chiar vă mulţumesc!
PS: O notă din ziua următoare "To Marius, thank you for another special moment of conversation. You are a wonderful person to talk to, so perceptive, intelligent and sensitive at the same time, truly rare. I wish you and your loved ones all the very best. Warm regards, Hélène"
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu