vineri, 29 aprilie 2022

Dacă te înțeleg sunt prietenul tău, dacă nu, pa! - Câmp de maci / Gala Premiilor Gopo, 2022

 Alexandru Potocean s-a născut la Timișoara în anul 1984. A absolvit Universitatea de Artă Teatrală și Cinematografică I.L. Caragiale din București în 2007 și chiar înainte de acest eveniment a început să primească roluri în filmele Noului Val Românesc (Moartea domnului Lăzărescu și Hîrtia va fi albastră), dar și în diferite spectacole de teatru. L-am remarcat pentru prima dată în 2018, în deschiderea festivalului 25 de ore de teatru non-stop de la Sibiu. Juca alături de Katia Pascariu în savuroasa comedie Amintiri din epoca de școală, în regia lui Radu Apostol. După această apariție, am început să îl văd peste tot, fapt care mă bucură teribil. Carisma și talentul îi sunt resimțite în orice rol, însă printre preferatele mele se numără cel al lui Apostol Bologa din Pădurea spânzuraților a lui Radu Afrim, cel al lui Soare din scurmetrajul Blană sau cel al lui Mircea din lungmetrajul Câmp de maci, debutul cinematografic al regizorului Eugen Jebeleanu. Pentru cel din urmă a fost nominalizat la Premiile Gopo 2022, la categoria Cel mai bun actor în rol secundar, iar cu această ocazie am reușit să povestesc cu el, printre hohote de râs, despre disprețul lui față de matematică, controversele de la Oscaruri și alte aspecte mai puțin cunoscute din viața lui personală sau profesională.


Oana Balaci: Ai făcut parte dintr o trupă de teatru în liceu și apoi ai absolvit UNATC-ul. A fost un parcurs firesc în lumea actoriei. Dar dacă nu ar fi fost să fie așa, ce altceva ți-ai fi dorit? Ai avut când erai mic vreo carieră de vis sau vreun obiectiv pe care să-l îndeplinești? Pentru că știu că ai spus că nu-ți plăcea matematica, nici sportul...
Alexandru Potocean: Nu-mi plăcea nimic. Nu-mi plăcea nimic pentru că nu au fost alegerile mele. Sigur că atunci când ești copil și ai niște părinți, asculți de ei, că n-ai de unde să știi ce alegeri să faci până la un punct. Dar sportul nu a fost alegerea mea. Școala nu mi-a plăcut. Am avut tot setul. N-am avut o copilărie ușoară din punctul ăsta de vedere, că nu eram un copil care s-a integrat neapărat în curricula asta a parcursului normal și firesc: să te duci la școală, să faci un sport. Cam până prin liceu s-a întâmplat asta, deci evident că aveam probleme nu numai cu matematica, dar cu tot. (râde)

O.B.: Aia era cea mai scary dintre ele. (râde)
A.P.: Era cea mai scary pentru că se punea cel mai mult accent pe ea. Adică matematica era mai importantă decât toate, toată lumea trebuia să știe matematică pentru că ăla era viitorul și se propaga foarte tare chestia asta a unei societăți în care dacă vrei să ai o meserie și un viitor și o viață ok, trebuie să cunoști materia asta. Pentru că, na, calculatoare.

O.B.: Da, și încă se întâmplă chestia asta.
A.P.: Da, am observat asta jucând Amintiri din epoca de școală și mergând prin școli - am jucat cu Katia în destul de multe școli, și în București și în țară, nu numai la teatru, am jucat chiar în săli de clasă, la cursurile elevilor. După care aveam un soi de dialog cu ei după spectacol și îi întrebam cât de mult s-au regăsit în ce au văzut sau dacă mai este actual ce au văzut. Și spre surprinderea noastră - și gândește-te că noi am terminat gimnaziul, sau, mă rog, cum era în cazul lor liceul, acum douăzeci de ani - lucrurile despre care se vorbește în spectacol se întâmplau și mai demult. Unele dintre povești aparțin lui Radu Apostol și Mihaelei Michailov care au terminat înaintea noastră. Deci ne-am dat seama cumva că lucrurile nu s-au schimbat atât de tare. Pare că există tirania unor materii ca matematica sau altele. Tirania notelor și așa mai departe. Deci cam ăsta a fost parcursul meu cu școala, dar asta s a întâmplat cam până în liceu. Din liceu mi s-a simplificat viața foarte tare, că profilul la care am intrat eu la Liceul Ion Vianu era filologie. Cu limbile străine și lectura nu prea am avut probleme că am fost atras cumva, am avut talentele astea. Pe astea le-am avut, la matematică n-am avut talent. (râde) Plus că a apărut și teatrul.

O.B.: Deci să înțeleg că până în liceu n-ai avut niciun drum stabilit.
A.P.: Nu, nu. Căutam să mă integrez cumva și să aparțin undeva, dar nu neapărat să am un drum din ăsta prestabilit că voi face nu știu ce. Aveau alți colegi că "Dom'le, o să lucrez în domeniul auto, o să lucrez în aviație." Eu n-aveam din astea, că mi se părea că oricum sunt foarte departe de mine, ce dracu, aveam doișpre-treișpe ani. Am fost o fire cât se poate de liberă în cadrul constrângerilor școlii și ale familiei. Am gândit lucrurile pentru mine, încercând să le înțeleg pe limba mea, în universul meu, la momentul ăla. Dar lucrurile s-a schimbat pentru că a apărut și ideea asta cu trupa de teatru în limba engleză, unde m-am dus de bună voie, nesilit de nimeni. M-am dus că m-a atras asta, mergând înainte la teatru cu maică-mea, care e consumatoare de teatru. Și ea mi-a deschis apetitul pentru chestia asta.

O.B.: Tocmai pentru că nu era o constrângere.
A.P.: Da, mi-am dat seama ani mai târziu că nu am funcționat și nu funcționez cu constrângeri. Fă-mă să înțeleg. Dacă te înțeleg sunt prietenul tău, dacă nu, pa! Deci așa s-a întâmplat, ceva idee aveam eu despre teatru și îmi plăcea asta, doar că îmi era foarte rușine. Eu sunt un tip extrem de introvertit.

O.B.: Se spune că networking-ul este în domeniul artistic una din cele mai eficiente modalități de a face rost de oportunități. Cât de mult te-a ajutat pe tine acest aspect, mai ales având în vedere firea ta mai retrasă.
A.P.: Nu m-a ajutat foarte tare. Adică fac față, e un skill pe care l-am învățat, dar îl evit. La fel cum evit aglomerările astea festive, galele.

O.B.: Deci nu ești nici tu genul care să stea la un small talk după premiere.
A.P.: Nu, evit lucrurile astea tocmai pentru că e small talk, tocmai pentru că se face. Eu înțeleg să mă expun și să fiu în centrul atenției când sunt în fața camerei, când sunt pe scenă, pentru că asta am ales să fac și asta am înțeles că e nevoie, e un instrument cu care trebuie să lucrezi și nu mă deranjează să fac asta. Dar una-i una, alta-i alta. De aici și până la small talk și să fiu sufletul petrecerii pe te miri unde, nope. Asumându-mi foarte prezent ideea pe care mi-o mai insuflă prieteni de-ai mei care zic "băi, tu ești sălbatic". Pot trece că sunt arogant. Sunt sociabil, dar nu în cadrele astea festive. Mă simt ca atunci când e o petrecere care se impune. "Dom'le e revelion, ne distrăm". Pana mea, câteodată petrecerea de dinainte de revelion e cea mai bună, că se leagă organic lucrurile. Nu pot pentru că nu-mi vin, nu e din mine. Stau în teatru zi-lumină, lasă-mă, frate, eu vreau să vin acasă, vreau să mă duc să înot. Vreau să scot motoreta să mă plimb dracu pe aici pe undeva pe lângă București. Că pe mine mă relaxează treaba asta. Sau să îmi scot partenera la un film, adică altceva, lucruri din astea de viață. Pe mine mă interesează asta. Nu ce e fake. Nu vreau să fiu nici categoric, dar pentru mine așa se simte. Nu am cum să fiu un anti-social pentru că meseria pe care o fac este una socială, dacă nu te înțelegi cu echipa unui film sau a unui spectacol, nu merge. Dar toată emulația asta a Oscarurilor... M-am uitat la ultima trăznaie: "Oscar". Penibil, frate! Ce-i acolo, mă, frățioare? Ăla se face că îi dă un pumn, fuck you! The fuck! Băi, vă spălați izmenele în public, handicapaților ce sunteți! Nu vă mai ajunge Instagram? Nu vă mai ajunge Facebook? Na, ce exemplu să ia oamenii mai tineri decât mine de la chestia asta? Ce exemplu lăsăm colegilor noștri mai tineri care oricum se zbat într-un soi de cocon narcisic, o aberație din asta. De aia nu-mi plac galele.

O.B.: Mi se pare foarte fain că ai ajuns într-un punct în care ești împăcat cu asta și nu încerci să tragi de tine să fii altfel fiindcă asta își dorește lumea de la tine. Și am citit în alte interviuri că și în privința rolurilor ai ajuns aici.
A.P.: Acuma sigur că în calitate de angajat al Teatrului Național București am o oarecare libertate să spun și nu la unele lucruri. Nu e totală pentru că, sigur, acolo am un salariu - care este foarte ok din punctul meu de vedere pentru nevoile mele de acum și m-a ajutat asta cel puțin în perioada trecută, cu pandemia. A fost mai mult decât bine că salariile astea au existat și sigur și noi am fost și am prestat atât cât s-a putut și cum s-a putut de fiecare dată. Ei, acum reintrându-se în normal volumul de muncă a devenit mai mare. Și da, apropo de roluri. Înțeleg să accept niște roluri, înțeleg să am și libertatea să refuz ce nu mă interesează. Acum lucrurile stau împărțite: nu poți să faci asta de fiecare dată. Unele chestii care îți vin mai peste mână, apropo de ce vrei tu, trebuie să le accepți unele dintre ele. Nu se întâmplă atât de des. Însă, în rest, cel puțin în independență (teatru independent) și în film, acolo am optat deja. Lucrez cu David Schwartz, în general în spectacolele lui și în spectacolele celor de la Replika. Adică nu prea mai am alte proiecte de teatru prin alte locuri. În general am rămas cu ei pentru că noi și venim de demult împreună. Cred în mesajul pe care vrem să îl transmitem de fiecare dată, cred în proiectele noastre pe care le documentăm împreună, pe care le construim împreună. Ne interesează subiectele despre care vorbim. Deci e un mediu nou și o formă de teatru care a rămas cu noi, iată, de mai bine de 10 ani de când am început să o facem. Și atunci nu doresc să renunț la asta și renunț la altele în favoarea lor, bucuros.

O.B.: Te-ai gândit vreodată să faci pasul spre regie sau scris? Sau simți că ai destulă libertate să îți creezi personajul?
A.P.: Nu m-am gândit să fac pasul spre regie pentru că încă nu dețin răbdarea necesară. Îmi privesc colegii regizori cu o admirație sinceră. Dincolo de faptul că trebuie să ai foarte bine în cap ce vrei, ce se întâmplă, trebuie să fii și foarte prezent, să vezi ce-ți dau actorii care n-au tot timpul chef, nu sunt toți la unison. Mi se pare extrem de complicat ca artă. Iar spre scris, în ceea ce privește unele spectacole din teatrul independent în care am lucrat, '90 de exemplu, acolo am și scris bucăți din scenariul care a rămas până la final, adică am avut și libertatea asta. Ba chiar a fost o condiție la un moment dat, că noi ne scriem textele. Dramaturgia e vie, se întâmplă între noi. Dar nu, nu m-am gândit. Sau m-am gândit, dar m-am gândit că nu. (râde)

O.B.: Am înțeles. Ok. Aș vrea să trecem un pic la filme, că de teatru am tot vorbit. Și bineînțeles că am văzut că ai jucat în producții internaționale, dintre care The Way Back (r. Peter Weir) e probabil cea mai notabilă. Care sunt diferențele majore între producțiile internaționale și cele românești prin ochii tăi, pe lângă partea financiară care e de la sine înțeleasă?
A.P.: Să știi că mi am dat seama de ceva, dar repet, pe experiența mea. Nu vreau să spun că așa e peste tot. Însă în ce am lucrat eu cu internaționalii, să știi că m-a surprins un lucru. De exemplu The Way Back, care era printre primele mele filme, că eu am ajuns să fac filme destul de târziu, abia prin 2005. Și filmul ăsta a fost făcut în 2008-2009. Dar fiind obișnuit cu Noul Val al cinematografiei românești și cu regizorii Noului Val în filmele cărora am jucat, mi-am dat seama că banii fac o mare diferență în acest sens, în sensul în care atunci când nu îi ai sau când ai foarte puțini și vrei să faci o producție ceva mai amplă, asta te organizează mai tare. Când ai foarte mulți, cum era la The Way Back, asta face lucrurile să tergiverseze la nesfârșit și să fie cât se poate de laxe și lipsă de organizare și refilmări și uite așa se fac patru luni de filmare. Sigur că experiența a avut și părți ok, dar cea financiară fiind cea mai mare diferență probabil între ceea ce eram eu obișnuit și ce s-a întâmplat atunci. Însă mi s-a mai părut că formatul ăsta foarte succint al fiecărui personaj în parte de a apărea cu un pitch de replică undeva - și ne dăm seama cine e ăla și că-l joacă Colin Farrell - iară mi-e impropriu, că n-am avut timp. Chiar dacă filmarea a durat patru luni de zile, nu aveai timpul cu care eram eu obișnuit să îmi dezvolt personajul. Nu au existat repetiții, erau repetiții mai mult așa să vedem cât de frig ne e. Așa că da. Sigur că nu regret că am avut șansa asta, că s-au legat lucrurile așa. Nu asta vreau să spun, dar întrebându-mă ce diferențe notabile sunt, cam astea le pot articula. O dată din punct de vedere al timpului, al organizării și apoi sunt diferențele de scenariu. Și de format. Dar să știi că filmul ăsta în ultimă instanță a fost un mic flop, pentru că nu el nu a avut efectul scontat. Una la mână că nu a găsit distribuitor vreo doi ani după ce s-au terminat filmările, ceea ce este foarte grav în industria de film, mai ales dacă te cheamă Peter Weir. Și nu și-a scos banii sau a avut încasări foarte mici, adică nu a fost vreun blockbuster.

O.B.: Și ai mai repeta experiența cu alte filme internaționale? Ai spus la un moment dat prin 2016 că ai vrea să te concentrezi mai mult pe partea asta.
A.P.: Într-adevăr atunci am cochetat puțin cu chestia asta, îmi găsisem și niște agenți pe afară, am fost și la Berlinale Talent Campus în calitate de "talent-something". A rămas chestia asta, n-aș da cu piciorul dacă aș prinde un rol într-o producție din asta "whatever" pe afară, care să fie plătită ca lumea pentru o lună de muncă. Dar nici nu mă duc acolo cum am făcut-o în 2009, ca la pomul lăudat, că "mamă, să vezi aicia filmare". Hai lasă. N-a fost cazul. (râde) Dar n-a fost nici rău în același timp, adică nu pot nici să mă plâng, să zic "băăi, a fost o labă dă film", nu. Mi-ar fi convenit mie, ca profesionist și ca actor, să se întâmple lucrurile altfel.

O.B.: Ai vorbit în alte interviuri despre cum statutul de actor ți-a oferit o oarecare validare, fiindcă nu aveai încredere în tine. Mai sunt momente în care încă, după atâtea realizări, te confrunți cu asta? Pentru că știm că există clișeul acela al artistului mereu nemulțumit de munca sa.
A.P.: Cu siguranță. Depinde. Eu tot timpul caut și găsesc și cred că există loc de mai bine, chiar și după premieră. În teatru mai poți să schimbi lucrurile astea, că e viu, la film mai greu. Eu am observat ceva, lucrând la Pescărușul lui Eugen Jebeleanu, că el montează acum la noi la TNB și eu îl joc pe Trigorin. El are un alt tip de a se raporta la ideea asta de teatru de construcție, un alt fel de a face lucrurile. Și nu e că sunt eu străin de chestia asta, le-am mai experimentat și în alte părți. Dar cu el mi-am dat seama că am început să mă apropii timid de rolurile mele, de ce mi se cere să fac. Îmi trebuie timp, ușor, nu mă arunc.

O.B.: Și asta e de bine, nu?
A.P.: Funcționează pentru mine. Adică pentru mine ca actor. Am colegi pentru care funcționează inversul, să se arunce, să facă, și aia e de înțeles. Mie îmi trebuie timp, îmi trebuie liniște. Și tot timpul îmi pun problema, e cu mine. Nu neapărat de încredere, cât de precauție. Adică nu vreau să mai fut timpul aiurea făcând prostii în plus, care n-au treabă cu ce e acolo. Și atunci caut foarte mult să îmi concentrez energia pe lucrurile alea. Și de asta amușinez așa, sunt foarte tactil. Am observat chestia asta în ultima vreme. O fi bine, n-o fi bine, nu știu. Văd că funcționează. Îmi aduce și mie liniște, produsele pe care le livrez sunt și ele apreciate.

O.B.: Până la urmă asta e cel mai important. Și dacă tot vorbim în contextul Premiilor Gopo și al validării, cât ar trebui să conteze premiile în viața unui artist și cât contează de fapt? Cum vezi tu lucrurile?
A.P.: Cred foarte tare că pe moment contează. Un premiu pentru cel mai bun rol principal sau secundar e o validare imediată pentru acea întâlnire care s-a sudat într-un fel și a ieșit aia. Fericită întâlnire. Pe mine mă bucură aprecierea oamenilor, indiferent ce se crede, că nu e, că nu contează. Ba contează foarte tare până la urmă. Însă marea diferență este că foarte multă lume rămâne blocată. "Am luat Premiul Gopo în 2022, apăi și în 2032 tot despre Premiul meu Gopo din 2022 am să vorbesc." Ăsta e pericolul. Adică e foarte bine să fie, dar hai să nu ne-o luăm în cap. Acceptăm premiul, mulțumim și suntem fericiți că s-a întâmplat și că am fost validați, că e important, dar gata că avem repetiții, avem spectacol, avem filmare, hai! Uite, vorbești într-un interviu despre chestia asta, enough. Aici mă cringy-uiesc eu un pic. "Stai mă că el a luat premiul UNITER..." Dacă mă întrebi pe mine cine a luat premiul UNITER sau Gopo în 2015, habar n-am! Nici Oscar nu știu cine a luat. Ce ții tu minte de la Oscaruri? Uite, îți zic eu un eveniment pe care îl țin minte. Ăla când Faye Dunaway și cu Warren Beatty s-au încurcat și au dat premiul de-ampulea altcuiva și căcatul ăsta o să-l țin minte, când s-a dus Will Smith să-i dea un pumn în gură lui ăla, lui Chris Rock și i-a zis "fuck you", "fuck", nu știu ce căcat i-a zis, "keep my wife's name out of your fucking mouth", ceva de genul. Astea o să le ținem minte. Dar că Will Smith a luat premiu o să uit peste vreo doi-trei ani, căcat, nicio treabă. De asta cred că au importanță și trebuie lăsate să zacă. E doar o validare de moment, cum sunt validările de fapt.

O.B.: Și nici inversul nu este foarte indicat, dar după opinia ta, bănuiesc că nu ți s-a întâmplat să rămâi blocat fiindcă nu ai câștigat un premiu.
A.P.: Doamne ferește, n-am nicio treabă. Și cred că cel mai groază mi-e, dincolo de aglomerări și serbare, băi, mi-e groază de chestia asta, să te duci să îți ridici premiul și să zici nu știu ce. Eugen (n.r. Jebeleanu) știe foarte bine și are toată aprecierea mea, la fel și Ioana (n.r. Moraru), și colegii mei nu mai vorbesc, toți, fără doar și poate. Le-am spus-o în față direct. Mi se pare atât de nelalocul meu să mă duc la un pupitru cu un microfon și cu o statuie în mână și să vorbesc. Mi-e groază. Ca să nu mai bag aici de astea, "Slava Ukraini!" și "veniți să mă vedeți la un spectacol". Dă-te-n... pe bune.

O.B.: Eu îmi doresc să văd acest moment, deci să sperăm că se va întâmpla. (râde)
A.P.: Mă feresc să mă hazardez în pronosticuri. Vreau să iasă și să fie văzut filmul, asta e problema mea. Consider că este unul dintre cele mai bune filme românești după mult timp. Și când spun "bun", mă refer la faptul că e atât de intim și atât de direct și de onest și de puternic. Mai multă deschidere din partea unui produs artistic spre deschiderea minții celorlalți rar mi-a fost dat să văd, mai ales în spațiul nostru. Noi încă avem un "battle" foarte greu de dus cu acceptarea noastră, cu tot ce suntem noi în primul rând, darămite cu acceptatul și înțelesul celuilalt. Așa de greu apasă chestia asta. Unde mai pui că în contextul ăsta se mai polarizează și tembelii ăștia pro-NATO, pro-Putin, fiecare cu morții lui... începi să nu mai vezi clar și devine o luptă această minimă doză de obiectivitate în care încerci să nu te poziționezi și doar să înțelegi ce se întâmplă. Cum să pot eu să-i aplaud pe doi nebuni care stau în bunkere și zic "eu am dreptate", "ba, eu am dreptate". În timp ce ăia pe care îi văd aici în stația de troleibuz la gara Obor unde locuiesc, dimineața la 7, cu nepoții de mână, cu două trollere, se urcă în troleibuz și se duc... undeva. Pentru că ei nu mai au casă, pentru că i-a călcat cu tancu, pentru că le-a dat cu rachetele. Ce vină au oamenii ăia? Cu ăștia mă identific eu. Nu cu discursurile lui Putin și ale lui Biden și ale UE. Sterilitate de-ampulea. Asta până când nu înnebunește unul și apasă pe buton. Că aici s-a ajuns. E un soi de infantilism periculos.

O.B.: Chiar am vrut să te întreb dacă unul dintre motivele pentru care ai ales să faci parte din distribuția filmului Câmp de maci a fost tema pe care o abordează, pentru că ai vorbit despre teatrul educațional și ai spus că acesta este unul din rolurile cele mai importante ale artei.
A.P.: Da, cred asta cu tărie. E și chestia asta cu școala, cu educația. Ce trebuie să facă ea? Să te îndoctrineze într-un fel sau altul? Sau să te învețe să gândești. Să te informezi și să gândești. Și teatrul vine în sprijinul chestiei ăsteia. Când pleci de la teatru trebuie să îți pui o serie de întrebări, chiar și după un spectacol de divertisment până la urmă. Dacă e o comedie din asta savuroasă, și de acolo trebuie să îți pui niște probleme. Dar trebuie să stea foarte mult în zona obiectivității. Există un soi de propagandă și în teatru, fără doar și poate, dar trebuie adusă în zona asta foarte mult. Dacă ne polarizăm și începem cum e acum scandalul cu "am distribuit pamflete legionare prin teatru", nu e bine. Ce facem? Răspândim un mesaj că așa ni se pare nouă că trebuie să facă teatrul, să răspândim mesajul ăla. Ăla. E foarte delicat de discutat și de făcut. Și mi se pare că în Câmp de maci, Eugen a reușit să facă asta. N-a blamat. N-a dat cu pietre. Nu ăla, ăia, voi, noi, ăilalți. S-a ferit de asta.

O.B.: Mi se pare foarte interesant că atât filmul, cât și tu (chiar și în alte roluri) reușiți să îmbinați partea educativă cu un ambalaj comic și astfel mesajul ajunge mult mai ușor la spectatori.
A.P.: E adevărat, am încercat să facem chestia asta. Și Brecht spunea asta, că râsul educă mai ușor. Când există comic, chiar dacă e amar, chiar dacă ustură puțin, educă mult mai bine. Mesajul ajunge mult mai ușor unde trebuie să ajungă. Și are dreptate, așa este. Uite, vezi, și tu spui asta.

O.B.: Și nici măcar nu l-am citit. (râde)
A.P.: Ți-am dat subiect de lectură, poftim. Brecht.

O.B.: Mulțumesc. Voiam să te întreb și de Eugen Jebeleanu, fiindcă el este în principal regizor de teatru. Cum a fost colaborarea cu el?
A.P.: Acum îl descopăr pe Eugen Jebeleanu, în altă lumină, pentru că acum lucrăm la teatru. La film el a făcut un shift cumva, că fiind altă artă, cel puțin din punct de vedere al regiei, ai mult mai multe lucruri de care trebuie să ții cont, este și imaginea și aia și tot felul de sincronuri, el știe mai bine decât mine, însă mi s-a părut că a făcut față cu brio. Pentru primul film. De lungmetraj. Adică, băi, stai puțin să ne înțelegem. Omul are toată admirația mea și "aplauzul".

O.B.: Și cred că a multora.
A.P.: A fost foarte mișto. Am avut de filmat secvența cu Conrad (n.r. Mericoffer) în care eu îi povestesc despre cățelușă.

O.B.: Aia a fost scena mea preferată.
A.P.: Da, multă lume a spus chestia asta. Și aveam monologul ăla. Și am tras ceva duble înainte și la un moment dat a venit Eugen și a zis "băi, hai să fumăm o țigară, hai până afară". Și am ieșit afară și am fumat o țigară și cumva mi-a explicat el foarte tandru, foarte nice, a venit și a zis "hai s-o luăm altfel", dar foarte drăguț. Și după țigara aia am zis ok, mergem și tragem, că dubla e foarte lungă, are zece minute. Și am zis "hai să tragem și mai fute-mă la cap", n-am problema asta, zi-mi acolo, zi-mi acolo. Că ceva, ceva era, dar nu exact cum voia el. Și mi-a spus după "eu am avut mari dubii cu asta, chiar dacă mi-a plăcut cum a ieșit monologul, mă temeam foarte tare că de acum încolo s-ar putea să intre într-o zonă în care să plictisească, pentru că vine la un anumit punct în film toată chestia asta și ca să nu plictisească, cochetam cu ideea să mai pun imagini pe ce spui tu, să apară imagini cu lucruri, foarte multă vreme am fost în dubiu dacă să las secvența așa cu tine din lateral și cu Conrad, în care tu vorbești despre cățelul ăleia." A fost un pariu din ăsta pe care l-a lăsat. Eu m-am bucurat foarte tare că l-a lăsat, fiindcă toată lumea care a văzut secvența a zis "bravo, bă!".

O.B.: A fost superbă așa, nu cred că ar fi avut același efect dacă punea alte imagini peste.
A.P.: Asta spunea el, dar eu mă bucur că l-a lăsat, că e funny, e nice. E și tandru, și sensibil, și funny, e bine.

O.B.: Ai putea să îmi povestești o întâmplare comică sau neprevăzută de la filmări?
A.P.: În general, atmosfera la filmare, în proporție foarte mare, a fost una foarte funny, foarte relaxată, dar și serioasă în același timp. Am avut și repetiții. Funny este că la un moment dat am încurcat eu zilele de repetiție și n-am mai ajuns la Eugen Jebeleanu, că am ajuns la Jude ( n.r. Radu Jude filma în aceeași perioadă Babardeală cu bucluc sau porno balamuc). Le-am încurcat aiurea. Și a zis Velvet (n.r. Moraru) "băi, ești... să mor eu, frate, pe bune, faci așa?". Și m-am scuzat, am zis "băi, iartă-mă, chiar am încurcat borcanele", adică știam că am repetiție la filmare, dar nu am notat că trebuie să ajung și la Eugen după. Și le-am pus așa și am ajuns acasă, sau nu m-am mai dus, nu mai știu cum a fost. Mi-a dat mesaj "bă, mai vii?". Și eu eram la modul "unde să vin?" "Păi n-ai repetiție nebune, la 3 aveai repetiție". Zic: "ba da, dar nu mai merg, că m-am dus în Pistria, le-am încurcat". Dar asta a fost înainte de filmare. Cât despre efectiv filmare, am avut nopți de filmare, ceea ce de la o vârstă încolo e destul deobositor. Mai ales dacă mai ai și repetiții peste zi, e un pic în plus, dar a meritat tot efortul din plin, adică n-am nicio treabă și sunt chiar mândru de filmul ăsta și îl recomand tuturor.

O.B.: Și eu l-am recomandat tuturor. (râde)
A.P.: Mi se pare foarte bun și sper să intre val-vârtej în viețile oamenilor care se uită pe Netflix sau unde se uită și efectiv să pună o frână. Să ne facă să ne repoziționăm puțin atitudinea. Mai ales în contextul ăsta. Că din ăștialalți care vin și dau cu pietre avem, Doamne, iartă-mă, e plin. Sunt pline centrele orașelor de oameni care blamează lipsa de normalitate, sexo-marxiștii și toate avioanele Pământului. Și setarea asta a unor norme cu japca: "gata frate, așa e normal, nu mai comentăm". Păi uite că nu e chiar așa. Mi se pare că e ok să fim diverși și mi se pare că e ok să avem răbdarea să vedem această diversitate și să o înțelegem. Altfel, poftim, uite că e aici lângă noi. Nu e "mamă, vorbim de cai verzi pe pereți". Nu mai vorbim de niciun cal verde pe perete, e aici, a venit. E alături. Și e foarte scary și foarte trist și foarte dezarmant când se întâmplă un cataclism de genul ăsta, bazat tot pe o lipsă de chef de înțeles și pe frică. Dar hai să nu încheiem dialogul nostru sub această notă groaznică, că nu a fost în intenția mea, dar evident că a trebuit să aduc și asta în discuție, că e marele eveniment al ultimei luni (n.r. martie-aprilie 2022).

O.B.: Putem termina atunci cu întrebarea clișeică: Ce sfat ai da unui tânăr care dorește să intre în lumea artistică? Pentru că de exemplu și eu mă confrunt acum pe anumite planuri cu probleme cu care te-ai confruntat tu în trecut.
A.P.: Nu renunța. Nu-ți pierde umorul și nu renunța. Niciodată. De căzut pe jos, o să cazi de nenumărate ori. Ridică-te de acolo și nu renunța. Du-te, du-te, du-te, du-te, du-te.

O.B.: Mulțumesc frumos, mi-a părut foarte bine.
A.P.: Și mie.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu