Patima și moartea Domnului și Mântuitorului nostru Isus Hristos

 

Vasile Aaron
Patima și moartea Domnului și Mântuitorului nostru Isus Hristos
Editura Vremea, 2021
 

Citiți introducerea acestei cărți.

*****
Fragment
 
 Patima și moartea Domnului și Mântuitorului nostru Isus Hristos

în Marele Principat al Ardealului jurat procurator,
în versuri alcătuită, din nou de același îndreptată
și acum a doua oară, cu a mai multora cheltuieli, tipărită.

(Sibiu, în Tipografia lui Ioan Bart, 1808)

Păcătoasă fire, stai și socotește

Necuprinsa taină care se gătește;

Cel ce a făcut cerul și pământul

Și oricâte sunt, numai cu cuvântul,

Merge să primească moartea grea pe cruce

Voind ca pe tine din foc să te-apuce

Și să te ridice sus, la fericire,

De unde căzuseși cândva, cu cumplire^[i].

Către cititor

Câțiva iubitori de folosul neamului și procopsirea^[ii] limbii românești, în mai multe rânduri povestindu-mi, precum cartea prin mine în verșuri alcătuită cu titul: Patima și Moartea Domnului nostru Isus Hristos, typărită în anii trecuți, așa de tare s-ar fi trecut și vândut, mai vârtos în Țara Românească și în Moldova, cât mai nu s-ar mai afla de vândut, batăr că în Bănat, în Țara Ungurească, în Maramurăș, ba încă și în Ardeal nice numele pe multe locuri încă până acum îi iaste cunoscut; iară de altă parte, pe unde s-au tâmplat de să află câte un exemplariu, nu numai afară în deosebite locuri, ci și în biserică, dumineca și în sărbători, mai ales în postul Paștilor, cu foarte mare a norodului credincios plăcere și mângâiere s-ar ceti, pretinește m-au poftit, ca fiind că dânșii ar vrea această carte cu ale sale cheltuele din nou a o typări, să nu-mi prejet, precum o am alcătuit-o dintru început, așa a o și îndrepta și cu tot deadinsul a priveghea ca, în cât va fi cu putință, fără greșele să iasă afară din typariu, sârguindu-mă și într-aceea, cu cât stările împrejur și alcătuirea verșurilor ar îngădui, toate cuvintele cele străine care, ca neghina în grâul cel curat, să văd multe a fi în limba românească vârâte, să le las afară și să întrăbuințez în locul lor altele adevărate românești.

Vrednicei de toată lauda râvnă a acestora voitori de bine vrând a face destul, ceasurile cele puțintele care îmi prisosea de la alte ale mele trebi n-am lipsit cu atâta mai tare a le jirtfi spre scopul mai sus numit, cu cât, de cumva (precum în verșuri foarte lesne să întâmplă) ar fi eșit pomenita carte cu zmintele și greșită, mulți doară s-ar fi aflat carii pre mine m-ar fi vinovățit, că n-aș fi bine procopsit în măestria poeticească. Și așa iată, iubite cetitoriu, că cu ajutoriul lui Dumnezeu s-au și tipărit de nou această carte, cu 11 icoane împodobită^[iii].

A adăuga sau a cuvânta ceva despre frumseța și alcătuirea cea cu temeiu a verșurilor mi-ar fi cu totul rușine, fiindcă fieștecare lucru pe sine însuși pentru săvârșirile sale să laudă. Iară aceasta, cu îndrăzneală pociu zice: că de vom socoti materia cărții aceștia, ca aceasta încă n-au eșit afară până acum în limba românească din fabrica măestriei poeticești. Că cuprinde în sine moartea lui Isus Hristos, Fiiului omenesc, cela ce iaste Fiiu lui Dumnezeu, taina întrupării, lucrul răscumpărării neamului omenesc, lucrul cel mare și necuprins al înțelepciunii cei dumnezeești, lucrul spre care toată facerea de la început atârna, care toate jirtfele și umbrele Legii cei vechi îl însemna, toți prorocii îl prorocea, lucrul în care toată scriptura să razimă, lucrul care e temeiul și capul credinței noastre.

Nu vei găsi într-însa, iubite cetitoriule, ceva din povești prostatice adăogat: toate câte s-au scris sunt culesă din Sfânta Scriptură și din istorii sfinte; poate, drept aceea, tot creștinul să o cetească și să cerce într-însa hrană sufletească.

Una am pe voitoriul de bine cetitoriu a-l înștiința: în multe locuri într-această carte în loc de "în" stă "'n" p.p^[iv] O, Cerescule 'npărate în loc de O, Cerescule înpărate! Așijderea de multe ori silaba cea mai de pe urmă a cuvântului s-au lăsat afară, punându-se în locul ei semnul 'p.p. pentr'aceia, o, Părinte în loc de pentru aceia ș.cel [elalte]. Însă aceasta nu trebuie să socotească cineva greșeală sau sminteală, că firea poeziei poftește și aduce cu sine, ca în toate limbile, asemenea sorbiri de silabe și schimbări în verșuri să se facă.

(Sibii, 25 Martie 1808,
Vasilie Aaron, jurat procurator)

***

Isus înălțat pe munte
Se roagă cu lacrimi crunte^[v]
Cerescului său Părinte
Să ieie spre El aminte.

Capitolul 1
Isus se suie pe Muntele Măslinilor^[vi]. Îngerul vestește în limb^[vii] venirea Lui. Isus doarme. În vale, îngerul Îi ține umbră.

Tu, Cerescule Părinte,
Care toate iei aminte.
Cela ce, cu sfânta mână,
M-ai făcut om din țărână
Și mi-ai dat duh de viață,
Dându-mă lumii în brață;
Mai apoi, pentru că foarte
Greșise omul de moarte,
Ai dat pe Fiul Tău morții,
După rânduiala sorții
Care au dat loc răbdării
Pe Crucea răscumpărării,
Trimite-mi Sfântul Duh mie,
Să-mi reverse dar, a scrie
A Domnului Hristos soarte,
Patimă, Cruce și Moarte.
O, Maică, Maică curată
Demult la cer înălțată,
Care L-ai purtat în brață
Și la toate-ai fost de față
Câte de Isus răbdate
Și de Tine lăcrimate!
Oh, ceată, ceată cerească!
Obște sfântă îngerească,
Ajutați-mi deodată^[viii]
Să cânt cântare curată:
câte date îmi sunt mie
Desăvârșit să pot scrie.
Și așa, făcându-mi cruce,
Așa voi a o aduce^[ix].
* * *
Ierusalim, minunată
Cetate în lumea toată
Mult era împodobită,
Cu multe lucruri vestită.
Iar o biserică mare
Era-n-trânsa, decât care
Nici că s-a mai auzit,
Nici că s-a mai pomenit
Să fi fost vreodată
Mai mare, mai minunată.
De cetate nu departe,
Era un deal înalt foarte,
În care Izbăvitorul,
Al lumii Mântuitorul
Multă vreme petrecuse,
De multe ori aici fuse.
Ba și singur se ducea
Și nopți întregi petrecea
Făcând multă rugăciune,
Precum Scriptura ne spune.
Acum, când vremea sosi,
Vremea de a pătimi,
Ca lumea să izbăvească
Din robia vrăjmășească,
Gândind multe-ntr-al Său gând,
Numai pe Ioan luând,
Către seară s-au suit
În muntele pomenit.
Ioan rămâne mai jos.
Isus, în vârf nodoros^[x],
În vârf nodoros de munte,
Se roagă cu lacrimi crunte^[xi].
Lucru negrăit de limbă!
Fața în foc și o schimbă,
Și tot în foc se preface;
Ioan, din jos, mai mort zace^[xii].
Ceata heruvimicească,
Ceata albă, îngerească
Se apropie și cântă
Cântare frumoasă, sfântă.
Îi slujesc toți cu tărie,
Îi slujesc cu bucurie,
Serafimii Îl măresc,
Arhanghelii Îl slăvesc,
Cad la pământ, I se-nchină
Cu o glăsuire lină,
De a cărora subțire
Și frumoasă glăsuire
Ioan cade la pământ
Neputând grăi cuvânt.
Glasul serafimicesc,
Glasul arhanghelicesc
Prin pământ în jos pătrunde
Pân-la limb^[xiii], la locul unde
Toți direpții din vecie
Așteptau cu osârdie^[xiv],
Ca unii cu gând duios,
În statul cel lăcrămos^[xv]
Prin a lui Hristos venire,
A sa de-acolo ieșire.
Simt cu multă desfătare
A pământului mișcare,
Simt cu mare bucurie
Izbăvirea ce-o să fie,
Văd semne de mântuire
Din locul de osândire.
Peste vreme puțintică
Isus mâinile-și ridică,
Așa se roagă fierbinte,
La al Său Ceresc Părinte:
"Părinte Atotputernic,
Rogu-Mă, ca un nemernic.
Iată că vremea sosește,
Pe mine mă proslăvește,
Vine ziua păciuită^[xvi],
De cei drepți de mult dorită.
Făcuși din nimic pământul,
Toate, numai cu cuvântul.
Soarele, înalta lună,
Și câte sunt dimpreună
Făcutu-le-am amândoi,
Ci, mai mari sunt înapoi.
Adam, cât păcătui
Și din grație ieși
Și din rai dându-l afară
Ți se făcu milă iară
Și-Mi ziseși: Iubite Fiu,
Iată Eu ce socotiu^[xvii]!
Adam, a noastră zidire,
Veni la grea osândire.
Cu el dimpreună, toți
Ai săi viitori nepoți
Căzură cădere grea.
O, neascultare rea!
Milă Mi-e de-a Mea zidire
S-o las în veci la pierire!
Vino, Fiule iubite!
Vino, Fiule dorite!
Vino, s-o mântuim iară,
S-o scoatem din munc^[xviii]-afară.
La aceste dulci cuvinte,
Bucuros am fost, Părinte,
A lua chip omenesc,
A lua trup pământesc,
M-am legat a face toate,
Ca din iad s-o putem scoate.
M-am legat, cum că și moarte
Voi suferi, tristă foarte,
Moarte tristă, de ocară,
Ca s-o scot din chin afară.
Iată, pusa^[xix] vreme vine,
Precum Tu însuți știi bine.
Treizeci de ani au trecut
De când sunt Eu om născut.
Umblat-am din sat în sat,
Pe norod l-am învățat
Și din cetate-n cetate,
Învățând proastele gloate
Calea cea spre pocăință,
Calea la buna credință.
În biserică^[xx] și-afară
Răbdat-am chin și ocară
Și, în loc de mulțumire,
De multe ori izgonire
Și blestemuri am luat
De la neamul blestemat.
Răbda-voi bucuros foarte
Și trista pe cruce moarte.
O, place-mi că m-am născut!
Place-mi că om m-am făcut!
În scurt timp vor ieși toți,
Bunii lui Adam nepoți,
Din întuneric afară
Și din para cea amară
Și, din lanțuri izbăviți,
Laolaltă însoțiți,
Vor cânta Ție mărire,
Și laudă peste fire.
Iuda Iscarioteanul,
Vânzătorul și vicleanul,
Acuma văd că se gată
Să-și isprăvească odată
Gândul, ce demult îl are,
Spre a Mea, în bani, vânzare.
Deci Tu, o, drepte Părinte,
Ia la al Meu chin aminte!
Fii aspru răsplătitor,
Fii dirept judecător,
Fie-ți milă de noroade,
Ce demult rabdă dosade^[xxi].
Dă-le dar să se căiască
Și Legea să o primească
Și a Mea tristă ieșire^[xxii]
Să aibă bună rodire!"
* * *
Acestea Hristos grăi.
În cer sunet se porni,
Sunet serafimicesc,
Cântec arhanghelicesc:
"Bucură-te și săltează,
Sioane, că mare rază
Peste tine strălucește!
Un luceafăr se ivește,
Care va lumina toate,
Noroade, neamuri și gloate.
Ah! Lasă, Sioane, somnul!
Și mărește drept pe Domnul!
Fă laudă, mulțumită
Mărirei nemărginită;
Mărirea cea peste fire
Lăudați-o în Psaltire.
Laudă, acum, Sioane,
Pe Stăpânul, în organe!
Să cânte toți pe pământ
Dumnezeiescul cuvânt.
Voi, mări, ape, lăudați!
Voi munți, binecuvântați!
Saltă, păcătoasă fire,
Văzând a ta izbăvire,
Că, iată, Hristos se duce
Să se înalțe pe cruce
Și să moară pentru tine,
Ca să-ți dea veșnicul bine!"
Întru acest chip se cântă
În ceruri cântare sfântă.
Gavriil, arhanghel mare,
Jos din scaunul său sare
Degrabă și iute zboară,
Zburând, la limb se pogoară.
Îngerul cel minunat,
Dacă în limb a intrat,
Toate se iluminară
De a strălucirii pară.
Iată, vechiul nost' părinte,
Adam, lăcrimând fierbinte,
Plângând, la înger grăiește
Dacă la dânsul sosește.
Întâi cade la pământ,
Neputând grăi cuvânt,
Mai târziu, în sus se scoală,
Uns de lacrimi și de smoală,
Deși plânsu-l nădușește,
Către arhanghel grăiește:
"O, arhanghel minunat,
Acum de mult așteptat!
Ce lucru poate să fie,
Îngerul în limb să vie?
Rogu-mă ție fierbinte,
Spune-mi, arhanghele sfinte!
Doar ne-aduci vreo veste bună,
Tuturora dimpreună?
Semne bune am simțit
Când pământul s-a clătit^[xxiii].
Un sunet foarte frumos,
Un glas vesel, mângăios
Pătrunse până la noi,
La locul cel cu nevoi.
Ci noi tot am vrea mai bine
A ști însuși de la tine
Ce-i acest cutremur mare
Și glas minunat^[xxiv], de care
Limbul tot se îngrozi
Atunci când îl auzi?
Oh, spune-ne bună veste!
Spune-ne lucrul cum este,
Spune-ne, înger cumplite,
Spune-ne, înger dorite!
Demultu-i de când dorim
De aicea să ieșim;
De mult acum așteptăm
Dintr-acest loc să scăpăm,
De mult suntem tot în pază,
Așteptând dorita rază,
Care să ne lumineze,
Roua să ne râureze.
Ah, inima chiar îmi spune
Despre lucrurile bune
Ce se lucră^[xxv] pe pământ
De milostivul Cuvânt.
Inima tare îmi saltă
Cu bucurie înaltă.
O, de Te-aș putea vedea,
Hristoase, nădejdea mea,
În trup prost și omenesc,
După chipul pământesc,
Prin care voiești pe noi
A ne scoate din nevoi.
O, arhanghel luminat,
Spune-mi tu, mai apriat^[xxvi],
Arată-mi iubita formă,
Arată-mi dorita normă
După care s-a născut
Acel fără de-nceput,
Arată-mi locul în care
Se ruga, cu suspin mare
Și cerea pace, la toți
Din mine născuți nepoți.
Ci o, vai, cum îndrăznesc,
Cum, ticălosul, poftesc
Cu ai mei ochi vinovați,
Cu greu păcat întinați,
A vedea pe acel mare
Stăpân și Împărat, care
De păcat nicicum nu știe.
O, vai! O, vai! O, vai mie!
O, vai mie, ticălosul!
O, vai mie, păcătosul!
Greșit-am și greșesc tare!
O, înger, arhanghel mare!
Iată, plânsul mă-mpresură
Îmi amurte^[xxvii] a mea gură."
Adam vrea să mai grăiască,
Să plângă, să se căiască;
Iar arhanghelul, de unde
Sta înalt, așa-i răspunde:
"Leapădă, Adame, frica,
Nu te teme de nimica,
Saltă și te veselește,
Că, iată, vremea sosește,
Vremea de-a merge la rai,
La de mult doritul trai.
Acuma se săvârșesc,
Acuma se împlinesc
Câte prorócii grăiră.
Acum vremile sosiră
Să ieșiți cu bucurie
La locul de veselie.
Fiul cel dumnezeiesc
A luat trup omenesc
Și, într-un chip de rob, vine
Să te mântuie pe tine,
Răstignindu-Se pe cruce,
Pe tine să te apuce,
Să te scoată din amar
Și din al limbului jar!
El va da răscumpărare
Pentru păcatul cel mare.
Iată! Iată! Smerit vine,
Ca să moară pentru tine.
În scurt timp va și muri,
Pe cruce S-o pironi
Și, vărsându-Și al Său sânge,
Pe ai Săi vrăjmași va-nvinge.
Plânge-vor aceia, toți
Ai tăi blestemați nepoți,
Oricare va îndrăzni
A-L prinde, a-L răstigni."
Atunci, tot limbul răsună
Și saltă, de voie bună,
Tot limbul să veselește.
Îngerul iară grăiește:
"Adame, bătrân cinstit!
Părinte întâi zidit!
Zidire cu-naltă minte,
A Cerescului Părinte!
Tu poftești, tare dorești
Și, a vedea, te topești,
Pe Fiul Dumnezeiesc
A-L vedea-n trup omenesc.
Și cu această vedere
A simți o mângăiere
Și o dulce desfătare
Întru dorul tău cel mare.
O, câtu-i de minunat!
O, câtu-i de lăudat!
Așa, cât noi, serafimii,
Îngerii și heruvimii,
A și gândi ne sfiim,
Ne speriem, ne-ngrozim.
Însă, dup-a ta dorire,
După marea ta poftire,
Spune-oi Stăpânului toate,
Doar cumva se va abate
Și-ți va da, precum dorești,
Ca chipul Lui să-L privești.
Vei vedea pe Dumnezeu
În chipul robului Său
Și vei vedea, o, minune!
Cum Cel Vecinic va apune,
Va apune, va muri
Și în mormânt nou va fi."
* * *
Atuncea, mulțime multă
Se strâng, vin, stau și ascultă,
Se-ndeasă-n mijloc, se bagă
Și de arhanghel se roagă,
Se roagă să le grăiască,
Pe rând să le povestească,
Să povestească, anume,
Ce face Hristos în lume.
Ce viață a avut
De când cu trup s-a născut?
Ce lucruri s-au întâmplat?
Pe unde a învățat?
Ce minuni mari a făcut
Într-al Iudeii ținut?
Și în ce chip poate fi
Hristos a se răstigni?
Cine-i pricinuitorul,
A morții izbăvitorul,
Cine-i așa de tiran
Și așa mare dușman
Cât pe Hristos Dumnezeu,
Pe milostiv Domnul său
Fără vină să-L rănească,
Pe cruce să-L răstignească?
De acestea întreba
Cei ce împrejur îi sta.
Arhanghelul, atunci, tace
Și pe voie nu le face.
Iară ei se roagă tare,
Având foarte poftă mare.
Atunci, arhanghelul zice:
"Să nu fie-ntre voi price,
Price sau vreo supărare
Pentru lucrul despre care
Să vi-l spui, de mine stați,
Și cu toții mă rugați.
O, ai miei fii mult doriți,
Puțin mai îngăduiți,
Fiți încă în așteptare,
Aveți puțintea răbdare.
Dumnezeiescul Părinte,
Cela ce nicicum nu minte,
Nici a înșela nu poate,
În scurt timp va spune toate
Și veți cunoaște toți bine
Cum a fost lucrul în sine^[xxviii].
Acum! Acum nu-i departe
Trupeasca lui Hristos moarte.
Acum, ziua de pe urmă,
În care toate se curmă,
Vedea-veți voi o-ntâmplare
Și un lucru foarte mare.
Părintele Cel Ceresc,
Căruia toate-I slujesc,
El vă va chema afară,
Să vedeți acea ocară,
Amară și tristă foarte
A lui Isus Hristos moarte.
Însă, pân-atuncea, fiți
În pace și odihniți,
Stați cu frică, așteptați,
Lui Dumnezeu vă rugați!"
* * *
Și, când "vă rugați" grăiește
În aripi tare lovește,
În sus foarte iute zboară,
Ca o pasăre ușoară.
Cum iese din limb afară,
În limb, întuneric iară,
Întuneric, văietare,
Rugă întru așteptare.
Deci ieșind din limb afară,
Tocmai la acel loc zboară,
La locul cel nodoros,
Unde fusese Hristos.
Îl caută cu tărie,
Voind tare ca să-L știe.
Îl găsește într-o vale,
Nu departe de la cale,
Fiind o formă de cruce
Ce în sus la munte duce.
Rezemat de un răzor
Dormea iar, foarte ușor.
Arhanghelul, dacă-L vede
Unde de somn cuprins șede,
Stă în loc, se minunează
Și, cu ale sale raze,
Îl acoperă, -L păzește,
În jurul Lui străjuiește.
Din trupul Dumnezeiesc
După chipul omenesc,
Era ieșită sudoare,
Bătând foarte lină boare.
Lacrimi, încă, pe obraz
Îi cursese de necaz,
De necaz, de supărare
Pentru patima cea mare
Ce era să se petreacă,
Cu inima tocma seacă,
Fiind cu griji încărcat,
Ca un om adevărat.
Gavriil aproape merge,
Lacrimile I le șterge.
Colea, cam de cătră seară,
În vreme de primăvară,
Lângă Dânsul vreme multă
Șade, cum doarme, ascultă.
Mai pe urmă Îl deșteaptă,
Cum dormea pe mâna dreaptă,
Zicând: "O, bun dătător^[xxix],
De bine izvorâtor!
Cela ce știi și vezi toate
Și măcar ce Ți se poate,
Cel ce cu ochiul cel sfânt
Vezi cele de sub pământ
Și acelea ce s-au pus
Și decât cerul mai sus,
Cela ce auzi, dormind,
Ca când ai fi priveghind,
Cele ce mi-ai poruncit
Eu toate le-am împlinit.
Iar Adam tare dorește
Și de dor se mai topește,
Cu trup de om să Te vază
Și lângă Tine să șază.
Șezând, să Te-mbrățișeze,
Mult gemând, să lăcrimeze.
Acum, Cerescul Părinte,
Foarte cu aspre cuvinte,
Îmi porunci, prin văzduh
Iarăși la cer să mă duc.
Iar voi, o, locuri zidite,
De firea însăși sădite,
Ce aicea vă aflați,
Foarte tare tăcând, stați.
Fie vremea foarte lină,
Cu de tot binele plină!
Fie vremea aurită,
Fie bine păciuită!
Gâlceava, ca o nălucă
De aicea să se ducă,
Pacea aici să-nflorească,
Liniștea să se lățască,
Pacea împrejur să fie
Cu liniștea-ntr-o soție^[xxx].
Fii, o, vreme, păciuită!
Fii prea bine liniștită!
Acuma, când doarme bine,
Cel ce te-a zidit pe tine!

---

[i] În chip teribil.

[ii] Evoluția, progresul.

[iii] Ediția noastră nu are ilustrații (n.m. C.B.).

[iv] Pentru pildă (de exemplu).

[v] De sânge.

[vi] În original, "Muntele Olivetului".

[vii] Sălașul morților.

[viii] De asemenea.

[ix] Voi începe.

[x] Cu stânci.

[xi] De sânge.

[xii] Conform Evangheliei după Matei 17,1‑13, Schimbarea la Față a avut loc în prezența apostolilor Petru, Iacob și Ioan. Aaron modifică scenariul: el situează scena pe Muntele Măslinilor (Matei nu precizează locul), iar dintre apostoli numai Ioan asistă la miracolul transformării lui Isus în "foc" divin.

[xiii] Sălașul morților.

[xiv] Nerăbdare.

[xv] În starea lor de plâns.

[xvi] De liniștire și împăcare.

[xvii] Pentru "socotii".

[xviii] Chinuri.

[xix] Stabilită.

[xx] Sens de sinagogă.

[xxi] Necazuri.

[xxii] Moarte, sfârșit.

[xxiii] Zguduit

[xxiv] Teribil.

[xxv] Lucrează.

[xxvi] Clar, limpede.

[xxvii] Amorțește.

[xxviii] Cum s‑a petrecut exact totul

[xxix] Darnic.

[xxx] Însoțită de liniște.