Încerc să aduc ceva care să creeze cultură, să educe şi să atingă publicul, prin intermediul unui basm

Oltea Şerban-Pârâu: Stăm de vorbă cu Michele Modesto Casarin în sala de repetiţii a Teatrului "Stela Popescu", în pline repetiţii ce se desfăşoară la temperaturi înalte începând din 6 august 2018, pentru Dragostea celor trei portocale, spectacol a cărui premieră este programată la începutul lunii octombrie. Când aţi lucrat prima dată în România şi ce vă amintiţi de la acel prim contact cu artiştii români?
Michele Modesto Casarin: Prima dată când am venit în România a fost în '91, la doi ani după Revoluţie şi atunci am venit cu compania mea de teatru, în care eu eram un tânăr actor. Atunci am participat la primul Festival de Teatru Internaţional de la Braşov. Aceea a fost prima oară când am venit în România, ca actor. Cunoaşteţi mult mai bine decât mine situaţia României imediat după 1989, la doi ani după Revoluţie, ştiţi despre ce vorbesc. Pentru mine a fost foarte şocant să vin în România în acea perioadă să văd toate efectele perioadei anterioare. Dar contactul pe care l-am avut cu oamenii de acolo, de la Braşov, cu actorii, a fost foarte puternic şi foarte frumos. Toţi erau de o mare disponibilitate, am simţit un popor deschis, de o mare umanitate, care îşi dorea foarte mult să cunoască lucruri noi. Acest lucru m-a impresionat foarte tare. M-am întors în '96, tot în calitate de actor, la Festivalul din Piatra Neamţ, acolo am stat foarte puţin, am ajuns ziua şi am plecat imediat după spectacol. Dacă stau să mă gândesc, legat de acel moment am doar o amintire a oboselii pe care am simţit-o în acele zile, călătorind cu autobuz, avion... a fost foarte obositor, nebunie! După care a urmat o pauză destul de lungă, şi am revenit în 2007, după ce România a intrat în Uniunea Europeană, când am participat la o sărbătoare a acestei intrări în Uniunea Europeană. În acel moment am redescoperit o Românie extrem de diferită, schimbată... E firesc, eram la Bucureşti, deci în capitală şi atunci am venit cu un spectacol cu compania mea, companie al cărei director artistic sunt şi am jucat la Teatrul Metropolis. Am fost invitaţi atunci, dacă nu greşesc, de către ARCUB şi am jucat în trei zile diferite. Sala a fost arhiplină şi am avut o mare satisfacţie în momentul acela. Tot atunci l-am cunoscut pe domnul Mihai Mălaimare, care m-a invitat să revin în România exact în acelaşi an, să facem împreună un proiect de commedia dell'arte, un spectacol la teatrul Masca.

O.Ş.-P.: Într-adevăr relaţia dumneavoastră de lungă durată cu Teatrul Masca este cea care v-a făcut foarte cunoscut în lumea teatrului bucureştean.
M.M.C.: Trebuie să-i mulţumesc domnului Mălaimare pentru că mi-a dat posibilitatea să lucrez atât de multe spectacole la acest teatru şi mi-a dat ocazia să colaborez cu nişte actori foarte buni. Nu există nimic mai frumos decât să ţi se dea posibilitatea să-ţi pui în scenă propriile vise, iar Mihai Mălaimare mi-a dat această posibilitate. La Teatrul Masca am făcut opt spectacole, dar am făcut şi workshopuri cu studenţii, cu actorii de acolo. Mulţi dintre acei actori au devenit mai apoi prietenii mei. Când colegii mei italieni mă întreabă: "te întorci la Bucureşti?", eu spun "da" şi ei mă întreabă dacă e frumos la Bucureşti. Eu le răspund: "da, e frumos la Bucureşti pentru că oraşul este într-o continuă schimbare, dar e şi mai frumos pentru că acolo am o mulţime de prieteni. Şi ca să mă întorc la întrebarea iniţială legată de contactul meu cu actorii români, fătă îndoială este vorba despre un contact pozitiv. Am văzut că erau foarte disponibili, curioşi să vadă modalitatea mea de lucru... Iar pentru mine este o mare mândrie să pot aduce în România, această Românie faimoasă pentru un anumit tip de teatru, să aduc tehnica mea, modalitatea mea de lucru, să-i ajut pe actori să se dezvolte, să crească. Nu ascund asta actorilor cu care lucrez. Eu sunt un regizor care lucrează în Italia, dar şi în multe alte locuri din lume, dar sunt şi un profesor. Recunosc că mă folosesc şi de acest fapt, de faptul că sunt profesor, pentru a le transmite actorilor cum să crească şi să se dezvolte.

O.Ş.-P.: De altfel şi la Dragostea celor trei portocale aţi început cu un atelier, cu un workshop. În luna mai a fost castingul, după care aţi iniţiat un atelier de lucru cu actorii selectaţi. Este o manieră mai puţin frecventată în România.
M.M.C.: Da, am început cu un workshop, aveam nevoie să creez o nouă echipă de lucru la Teatrul Stela Popescu, ţinând cont că acesta este un teatru nou, încercarea este să putem să creăm o echipă care să poată dureze, să fie solidă, să reziste în faţa trecerii timpului. În primă fază, am făcut o selecţie pe bază de curriculum vitae după care, după prima probă, am ales 23-24 de actori care au participat la acest workshop. Din acest grup i-am selecţionat pe cei 13 care fac parte din distribuţia spectacolului. Dragostea celor trei portocale este punctul de plecare al acestui proiect, dar avem în minte şi să construim împreună cu echipa artistică a acestui spectacol, cu Ioana Rufu, care este asistenta mea, cu Ioana Macarie care este coregrafa acestui spectacol, să reuşim să construim o echipă de lucru în interiorul acestui teatru nou. Când spun că vreau să construiesc o echipă de lucru, cu siguranţă în colaborare cu cei care conduc acest teatru, nu înseamnă că am vreo intenţie să anulez tot ceea ce fac actorii români şi ce au făcut până acum. Nu se pune problema, sunt actori foarte buni. Eu vreau doar să adaug ceva în plus, să le dau un instrument suplimentar faţă de ceea ce ei deţin deja. Pentru că Dragostea celor trei portocale face parte dintr-un proiect mult mai amplu.

O.Ş.-P.: Este doar un început, dacă înţeleg corect.
M.M.C.: Este un început şi am ales să începem cu un autor care mie îmi este foarte drag, din punctul meu de vedere Gozzi este teatrul, pentru că el aduce pe scenă teatrul fantastic, ieşit din comun, extraordinar... aşa cum ar trebui să fie tot teatrul. Poporul, lumea, oamenii... trăiesc în cotidian, dar merg la teatru să vadă ceva ieşit din comun. Acest ieşit din comun sigur că este legat de cotidianul nostru, dar devine un limbaj aparte: prin intermediul unui limbaj extraordinar, pot să ajung să recunosc cotidianul. Ce vreau să spun cu asta? Că actorul, regizorul încearcă să facă cultură. Eu fiind italian cu siguranţă voi aduce cultura mea aici, este vorba despre un teatru de măşti, dar cu tot acest imaginar eu nu pot să agresez publicul. Prin intermediul mesajului, prin acest imaginar, încerc să trimit mesaje publicului, care simte. Prin intermediul ludicului, al distracţiei, ofer nişte coduri care conduc spre cultură. Spre exemplu, Dragostea celor trei portocale are multe tematici cotidiene, dramatice. Una dintre aceste teme este copilul, care face o călătorie prin viaţă şi devine bărbat, trecând prin toate problemele acestuia. Acesta este cu siguranţă un subiect dramatic, dar în spectacol el pare transformat prin intermediul basmului. Sunt multe alte lucruri, diferenţele sociale, diferenţele de rasă... Eu dau întotdeauna ca exemplu desenele animate Pixar, Disney care sunt făcute pentru un public alcătuit din copii, acela este publicul ţintă, dar până la urmă sunt o mulţime de adulţi care văd aceste desene animate, pentru că limbajul este totuşi un limbaj complicat. Copiii înţeleg totul în registrul acelor maşinuţe care vorbesc, dar nu înţeleg mai departe de acest palier, ei nu văd povestea unei renaşteri, a unei recreeri, importanţa fidelizării, a prieteniei, a respectului faţă de adulţi, faţă de înţelepţi... aceste lucruri nu le observă copiii. Ei văd maşinuţele care vorbesc. În schimb, adulţii văd ceea ce stă în spatele acedtui prim palier, tot prin intermediul maşinuţelor care vorbesc. Acest lucru încerc să-l fac eu, încerc să aduc ceva care să creeze cultură, să educe şi să atingă publicul, prin intermediul unui basm. Lucrul cu măşti înseamnă şi acest lucru. Masca este un diavol, masca este diavolul care vorbeşte. Şi ca să le explic oamenilor, actorilor cu care lucrez, întotdeauna dau acest exemplu, voi da şi acum din nou acest exemplu concret. Vorbim de cinema, de desene animate... Noi mergem la cinematograf şi vedem Ratatouille, Ratatouille este un şoarece care are meseria de... bucătar. În viaţă, dacă ştiu că într-un restaurant se află un şoarece, nu intru, cu siguranţă în acel restaurant, mai ales dacă bucătarul îşi bagă lăbuţele, în cazul nostru dacă şoarecele îşi bagă lăbuţele în oală, cine dintre noi ar merge la un astfel de restaurant... Dar noi ne uităm la acest desen animat şi spunem... Vai, ce drăguţ... haide că o să reuşeşti... Deşi în realitate jumătate dintre noi dacă vedem un şoarece sau un şobolan urlăm şi fugim. Eu sunt unul dintre aceştia, de exemplu. Nimeni dintre noi nu mai vede acest şoarece, cu toţii vedem acest mic personaj amărât care vrea să se emancipeze şi cu toţii suntem alături de el. Cu măştile e acelaşi lucru, le spun întotdeauna actorilor mei, publicul nu trebuie să observe că noi purtăm o mască, nu trebuie să vadă obiectul de piele pe care ei îl au pe faţă, nu trebuie să vadă şoarecele, trebuie să-l vadă pe Ratatouille bucătarul. Doar astfel poate funcţiona.

O.Ş.-P.: Şi reuşiţi să o faceţi cu actorii români care n-au mai lucrat în această manieră? După, să spunem, doar două săptămâni de repetiţii... deja simţiţi că au receptat ideea?
M.M.C.: Dacă vom reuşi acest lucru, cu siguranţă vom vedea la premieră, dar ceea ce văd acum, după două săptămâni de lucru, este cu siguranţă o mare deschidere, o curiozitate faţă de acest tip de lucru. Şi o mare disponibilitate, o mare deschidere. Pe de altă parte este firesc. Dacă o viaţă întreagă ţi s-a spus că trebuie să faci într-un fel şi vine un alt regizor - care vorbeşte o cu totul altă limbă faţă de ce ştii tu, pentru că eu am senzaţia că vorbesc română, dar de fapt vorbesc o limbă inventată de mine - care le spune, ok, e în regulă ceea ce faci tu, dar uită pentru o clipă ceea ce faci acum şi încearcă să faci altfel. Nu le spun chiar să uite ceea ce au făcut până acum, le spun doar să le pună într-un sertar. Deschidem un sertar gol şi punem nişte lucruri noi acolo. La sfârşit, vom avea două sertare pline cu lucruri. Şi actorul va lua ceea ce îi va fi necesar de acolo. E clar că lucrul e dificil, tehnica este foarte complicată, timpul nu este prea lung dar actorii sunt foarte buni. Îşi doresc să facă asta, iar echipa care participă este foarte implicată în acest proiect. Nu sunt niciodată liniştit, dar îmi dau posibilitatea să fiu, îmi dau semnale care mă fac să fiu liniştit, iar pentru mine acest lucru este foarte important. Lucrez în condiţii excepţionale. Sunt sigur că vom reuşi. Tatăl meu îmi spunea întotdeauna că nimic nu este imposibil. Când eram mic îi spuneam uneori tatălui meu: "Tată, nu se poate să facem asta, nu pot să fac asta!" Iar tatăl meu îmi spunea întotdeauna un lucru care mi-a rămas foarte clar întipărit în minte: "cum să nu se poată, au construit Veneţia pe apă, asta înseamnă că se poate face absolut orice."