Iulia Grigoriu este regizor de teatru care crede că, atâta timp cât textul este bun și vorbește direct cu oamenii de azi despre lucruri care îi interesează azi, e irelevant dacă e clasic sau contemporan. A regizat Lemons, Lemons Lemons, Lemons, Lemons de Sam Steiner, un spectacol Vanner Collective care vorbește despre intimitate și modul în care ea evoluează, a cărui următoare reprezentație va avea loc pe 16 martie 2024, de la 20:00, la unteatru. Despre intimitate și comunicare, dar și despre teatru independent sau diferența dintre teatru și performance am povestit cu Iulia în interviul de mai jos. Iulia Grigoriu (foto: Diana Păun) Eusebiu-Mihai Tudoroiu: Ce faci în teatru când textul îți dă lămâi? Iulia Grigoriu: În spectacolul Lemons, Lemons Lemons, Lemons, Lemons, momentul în care Bernardette (jucată de Denisa Nicolae) repetă încontinuu: lămâi lămâi lămâi lămâi, o face ca pe un gest de revoltă și de eliberare. Deci dacă textul îți dă lămâi, urcă-te pe ele, aș zice, și vezi unde te duc. E.-M.T.: Mai avem intimitate în ziua de azi? Sau ne-am invadat-o singuri prin expunerea continuă? I.G.: Rețelele sociale au intrat târziu în viața mea, în adolescență, nu am crescut neapărat cu ele, deci sunt dintr-o generație care le privește ca pe ceva nenatural. Niciodată nu le-am luat prea în serios, dar sigur greșesc. Aici e lupta: cum să rămân relevant într-o lume în care relevanța e online, dar să îmi păstrez unicitatea? Pe mine nu m-a prins valul ăsta, sunt foarte stângace, sigur că postez, mă amuz, mai ales story-uri pe instagram, pe un cont privat însă. Dar n-am un plan, o constanță sau vreun sens. Cred că trebuie reglată individual proporția de bucurie și anxietate pe care ți-o aduce expunerea online. Cât despre intimitate, deși a devenit într-un fel o monedă de schimb, eu cred că umanitatea din noi simte că ea nu rezidă acolo, în expunere. Intimitatea e cu totul altceva, și mi-e greu să cred că poate fi absorbită de niște ecrane. Acolo nu suntem noi, ci niște impresii, niște constructe. La un nivel foarte adânc, cred că o știm cu toții. Pe mine pierderea intimității nu mă sperie. Încă. E.-M.T.: Câtă importanță dăm cuvintelor? I.G.: După posibilități, fiecare dă cât poate. Dar cu cât dai mai mult, cu atât îți poți construi viața după propriile valori. În lucrul la Lemons mi-am pus și eu problema, cu adevărat și pentru prima dată, ce s-ar întâmpla cu noi dacă n-am avea acest lux, de a zice oricând orice - premisa acolo este că oamenii au voie să folosească doar 140 de cuvinte pe zi. Ce alegi să spui? Instinctul de a scoate pe gură un gând exact în momentul în care îți vine, trebuie înfrânat. Ne-am pus această problemă, cum ar arăta lumea în care cenzura nu e cu CE spui, ci cu CÂT spui. Câteodată poate să doară mult mai tare ceea ce alegi să nu spui. Lemons, Lemons Lemons, Lemons, Lemons E.-M.T.: Cum mai arată comunicarea noastră inter-umană? I.G.: Cred că suntem fragili, din ce în ce mai fragili, așa că ar fi important să comunicăm cu iubire. Asta ar însemna să întoarcem oglinda dinspre propriul ego, spre ceilalți. E un proces de învățare care cred că durează toată viața, eu sunt la început, dar intuiesc, vag, pe unde s-o apuc. E.-M.T.: Ce te salvează atunci când uiți de tine în furtuna cotidiană din jur? I.G.: Mie îmi place furtuna, în toate felurile. Acum trec printr-o perioadă de furtună în cel mai bun sens, și nu cred că am nevoie să mă salvez. Îmi place când e gălăgie, aglomerație, mult de lucru, discuții aprinse, alergătură, plouă, tună, întâlniri, mișculații, schimbări. Știu că senzația asta se termină la un moment dat, deci încerc să profit cât mai mult de ea. La un moment dat o să zic: ok, mă mut pe barcă. (ăsta e visul) E.-M.T.: Ce te face să pui mâna pe un text și cum ajungi să nu-i mai dai drumul? I.G.: Sincer, n-am niciun discernământ atunci când pun mâna pe texte. Pun mâna pe orice, fără probleme. Ca să nu-i mai dau drumul, de obicei este o combinație între faptul că este actual, are umor, și încep să lucrez la el mental în timp ce-l citesc. Dacă văd imagini în timpul lecturii, e un proces de lucru deja început. E.-M.T.: Clasici sau contemporani? I.G.: Mi s-a părut mereu irelevant atâta timp cât textul este bun și vorbește direct cu oamenii de azi despre lucruri care îi interesează azi. Da, în general m-aș duce spre clasici, dar n-are legătură cu vreo calitate superioară a textelor. E.-M.T.: A învățat publicul din România să accepte și să înțeleagă performance-ul? I.G.: M-am deconectat puțin de publicul din România, căci de un an trăiesc în Berlin. Aici într-adevăr, oamenii sunt extrem de obișnuiți cu ideea de performance, oferta e mare, preocuparea în acest sens pe măsură. Sunt festivaluri de gen, hub-uri dedicate experimentului, programe speciale, și tot așa. Deci până să ajungă la public, performance-ul trebuie să existe, să fie făcut. Ca să facem performance - care este într-o zonă de necunoscut, de explorare -, trebuie să înțelegem că zona e necesară, și să o finanțăm. Iar dacă ajunge la public și este de neînțeles, în niciun caz nu e vina publicului. Performance-ul are atâtea definiții câți artiști îl practică, dar pentru mine nu este un act abstract și codificat, dimpotrivă, mai degrabă o idee simplă transmisă spectatorului nemijlocit de convenția teatrului. În timpul unui performance există un altfel de schimb, o comunicare directă cu spectatorul, care e liber să răspundă la ceea ce i se întâmplă. În acest moment lucrez în paralel la un performance, dar și la un spectacol de teatru. Emoțiile sunt diferite, căci acolo unde e experiment, ne bazăm enorm pe felul în care participă publicul. El devine personaj, de el depinde tot. Dar dacă după ce se termină, oamenii se întreabă oare ce-a fost asta?, la mine undeva e greșit, nu la ei. Deci, ridic paharul pentru mai mult performance făcut în România! Publicul va exista, numai să facem. E.-M.T.: Care e datoria ta de regizor față de echipă și față de public? I.G.: Față de echipă: să vin la repetiții cu un gând în cap, cu chef, cu forța de a inspira chef și celorlalți, cu umor, curiozitate, generozitate. Față de public: să mă adresez lor, direct. Oamenilor din prezent. Nu unor persoane imaginate de mine care n-au legătură cu realitatea. Să nu le pierd timpul. E.-M.T.: Cum ai traduce termenul de 'teatru independent' făcut la noi? I.G.: Când nu există resurse dar există presiunea capodoperei, accentul se pune pe arta actorului și pot ieși lucruri incredibile. Mie teatrul independent mi se pare un loc extraordinar tocmai pentru că prin însăși existența lui - care mereu atârnă de un fir de păr, - e o mișcare de frondă. Totuși, ca să își facă rolul atât de important în societate, el trebuie protejat. Noi avem o unică sursă - AFCN. În Germania, pentru așa zisa Freiszene (scena liberă), există peste două sute de AFCN-uri. Independent nu înseamnă autonom de resurse. Dar, din nou, înainte de toate, niște oameni trebuie să se pună la masă și să decidă ce este important. Pentru mine, teatrul independent este ca o tinerețe eternă, pe scurt: n-avem de niciunele, dar ne iubim nespus. Iulia Grigoriu (foto: Diana Păun) (Eusebiu-Mihail Tudoroiu, un interviu cu Iulia Grigoriu, Cred că suntem fragili, din ce în ce mai fragili, așa că ar fi important să comunicăm cu iubire - Lemons. Lemons. Lemons. Lemons. Lemons)
Citiți mai mult pe LiterNet.ro aici
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu