Titlul conține o ironie, în stil radio Erevan: da, este o poveste fermecată, doar că nu cu zâne, ci cu dictatori și nu pentru copii inocenți, ci pentru adulții pentru care istoria secolului XX a rămas dureroasă în memorie, și nici nu este chiar o narațiune, ci mai degrabă o meditație amăruie și plină de frustrări neostoite despre vanitatea conducătorilor. Alexandr Sokurov alege doar o parte dintre personajele care au marcat Al Doilea Război Mondial: Hitler, Mussolini, Stalin și Churchill. Surprinzător, îl adaugă și pe Isus. Criteriul după care i-a ales nu este clar deloc. Dacă ar fi vrut doar dictatori sângeroși și scelerați ai secolului XX - ofertă deosebit de bogată, am putea spune - lista are fi trebuit lungită, inclusiv cu unii aleși din România. Dacă, pe de altă parte, a fost interesat de lideri însetați de putere, atunci apariția lui Iisus în acest peisaj este surprinzătoare. Nu este nici Isus așa cum l-au cunoscut ucenicii, ca învățător apocaliptic din Iudeea, nici cel pe care l-a cunoscut Apostolul Pavel, ca "cel al cărui nume este mai presus de orice nume". Nu, este un Isus care apare trecător în Evanghelie, cel care nu poate fi atins "pentru că încă nu s-a suit la Tatăl". Nu apare nici un personaj feminin, parcă pentru a demonstra vechiul banc: dacă lumea ar fi condusă de femei, nu ar mai fi războaie, ci doar state care nu își vorbesc. Femeile fac, în schimb, obiectul conversațiilor lor. Churchill este amuzant când tot încearcă să vorbească cu "regina lui" sau, într-o măsură mai mică, atunci când Stalin, Mussolini și Hitler se întrețin, ca băieții, despre cum să-și aleagă partenera. Ce este sigur este că toți se comportă și se mișcă în același mod, dând o coerență exterioară, dar eficientă, filmului. Toate personajele vorbesc șoptit, ca și cum și-ar vorbi lor înșiși. Se mișcă apoi cu o încetineală bătrânicioasă, adormită, confuză. Această cinetică cu frâna de mână trasă conferă o senzație de purgatoriu, de limbo, explicată cumva prin faptul că toți sunt în așteptarea judecății lui Dumnezeu (sau, poate a istoriei?). Toți se mișcă ca într-un acvariu lăptos, un mediu fără colțuri, aproape fără gravitație, fără nicio direcție clară. Legată de nedumerirea în fața criteriului după care au fost selecționate aceste personaje, se ridică și întrebarea: de ce aceștia nu sunt deja în iad? Să fie acest purgatoriu un refuz al judecății istoriei așa cum a fost ea deja realizată în istoriografia oficială? Sau este, din contră, ironie față de îndreptățirea propriilor fapte, oricât de abominabile ar fi consecințele acestora? Ori, poate, ni se pune în față religiozitatea conștiinței propriei misiuni istorice, plină de elanuri nebune, dar care se blochează într-un univers fără consecințe, fără contururi, fără energie? Fundalurile, la rândul lor, sunt puține la număr. Putem distinge ruine romane - expresie a falimentului imperialismului clasic, sau baraje hidrotehnice în stil totalitar - ce indică dorința megalomaniacă a dictatorilor de a-și arăta forța politică și dorința de a intra în memoria națiunilor. Tehnic, avatarurile dictatorilor nu sunt altceva decât reluări ale aparițiilor filmate, de arhivă, ale acestora. Hitler și Stalin apar exclusiv ca lideri militari, în uniforme relativ austere, care indică presiunea monomaniacă asupra propriilor lor popoare. Sunt ca niște mașini de război unifuncționale. Spre deosebire de ei, Benito Mussolini, o personalitate flamboiantă, apare în diverse maniere, inclusiv călare, în postură de împărat roman, însă întotdeauna îmbrăcămintea este marcată de dorința de a epata, de a-și afirma egoul. Singurul care își schimbă cu adevărat hainele în funcție de roluri sociale diversificate este Winston Churchill - unicul reprezentant al democrației în acest terariu dictatorial. Acesta apare cel mai adesea în costumul său de burghez, cu joben și frac, respectând regimul democratic al conducerii civile a armatei, chiar și în timp de război. E drept că apare împopoțonat și în uniformă de gală ca fost Lord al Amiralității, însă aceasta indică mai degrabă relația cu tradiția imperială decât milităria. Iar atunci când este, totuși, în uniformă militară de campanie, nu poartă însemne militare, fiind mai degrabă o recunoaștere a stării temporare de război și a solidarității cu cei de pe front. Senzația este că nu putem decât specula asupra a ceea ce au fost cu adevărat acești lideri dincolo ceea ce ne-au lăsat moștenire înregistrările de epocă. Peste ani, suprafața surprinsă de camerele de luat vederi devine adevărata natură a dictatorilor, aparițiile media și repetările în documentarele istorice, de exemplu, devin imaginea de sine a acestor oameni. Fără ca protagoniștii săi să devină copii, Sokurov îi lasă să vorbească în propria limbă - cea în care și-au vorbit lor însuși. Astfel, spre surprinderea multora, Stalin se întoarce la originile sale georgiene, iar Iisus vorbește, la fel ca în filmul lui Mel Gibson, în aramaică. Deloc surprinzător, nimic remarcabil nu se întâmplă în film. Imaginile acestor conducători se află, într-adevăr, în mișcare, dar nu sunt vii, doar dau iluzia de mișcare specifică cinematografului. Așadar, Sokurov nu dorește să judece, nici să înțeleagă istoria. Sau, cel puțin, nu dorește să reia poncifele istoriografice consacrate. În schimb, este preocupat să exprime cinematografic relația pe care o avem cu toții cu această perioadă prin intermediul filmelor de arhivă. Iar transbordarea tuturor acestor personaje într-un tărâm metafizic dezumflă, paradoxal, tocmai aura de supraomenesc (demonic sau angelic, nu contează) a acestor personaje. (Cristian Caloian, Dincolo de istorie - Skazka / Fairytale la Bucharest Internațional Experimental Film Festival - BIEFF, 2022)
Citiți mai mult pe LiterNet.ro aici
