04 Dec 2017 - 08:26
Avocatul și scriitorul Marian Nazat a dezvăluit pe
blogul său o întâmplare care îl are ca protagonist pe Gabriel Liiceanu,
ce i-a fost povestită de către fostul şef al ASF, Dan Radu Ruşanu.
Ulterior, cele scrise au fost confirmate de către fostul ministru al
Finanţelor, Decebal Traian Remeş. „În urmă cu câteva luni,
când își scria cartea Mai sunt judecători la Berlin, Dan Radu Rușanu îmi
povestise o întâmplare cu moralistul Gabriel Liiceanu. I-am zis pe loc
să o introducă în volumul de memorii, întru lămurirea opiniei publice cu
privire la atletul corectitudinii politice dedulcit la cherosenul
băsist și nu numai. Nu știu ce s-a întâmplat, sau știu, dar nu vreau să
povestesc, istorioara n-a mai apărut în volumul publicat de Editura
RAO. Cu acordul autorului, o dau eu în vileag acum, după ce
intelectualii talibani au cerut norodului ce și cum să citească, în cea
mai abjectă dezlănțuire huliganică a intelighenției de dreapta de după
1989. Un fel de mineriadă cu izmeneli culturale….”, scrie Marian Nazat.
Iată dezvăluirile zguduitoare din capitolul nepublicat de Dan Radu Ruşanu
Pe la începutul anului 2000, m-a sunat Valeriu Stoica, pe
atunci ministru de stat şi ministrul Justiţiei, și m-a rugat să port o
discuție cu maestrul Gabriel Liiceanu, care avea o mică problemă și să
încerc să-l ajut în rezolvarea ei.
Nu am înțeles ce problemă putea să aibă omul de cultură,
filozoful și scriitorul disident G.L., problemă în rezolvarea căreia să
se fi putut implica președintele Băncii de Export-Import a României –
funcție ce-o dețineam la acea dată –, dar m-am conformat solicitării
prim-vicepreședintelui PNL și mi-am dat întâlnire cu acesta.
Maestrul a venit cu un braț de cărți, dornic să-mi arate cu
ce se ocupă Editura Humanitas, moștenitoarea defunctei Edituri Politice
din perioada comunistă.
- Față de acum 10 ani, când Editura Politică publica numai
cuvântările tovarășului Ceaușescu și directivele PCR, acum Editura
Humanitas are o plajă largă de publicații ale unor scriitori români,
interziși în perioada comunistă – mi-a spus maestrul Liiceanu.
Mi-a explicat, de asemenea, că-i era foarte greu să
supraviețuiască în acea competiție acerbă dintre edituri, Humanitas
publicând numai opere ale unor scriitori valoroși: Emil Cioran, Mircea
Eliade, Mihail Sebastian, Lucian Blaga etc.
Veniturile din tipărirea și publicarea acestora nu erau
comparabile nici pe departe cu cele obținute de alte edituri din
publicarea titlurilor comerciale.
Dar problema pentru care venise la mine/bancă domnia-sa era
alta: unul dintre acționarii societății, un cetățean francez, dorea să
se retragă din societate și să-și vândă acțiunile pe care le deținea. Dl
Liiceanu nu dorea ca aceste acțiuni să ajungă în posesia unui
investitor care să urmărească doar obținerea de profit din societatea
Humanitas, fără să se gândească și la actul de cultură în sine. De aceea
se hotărâse să le cumpere domnia-sa, dar nedispunând de suma necesară,
dorea un credit bancar pe 3-4 ani de zile, cu care să poată achiziționa
participația francezului.
Deși Exim-Bank-ul nu acorda credite pentru asemenea
achiziții, i-am spus domnului Liiceanu că voi încerca să conving
consiliul de administrație să facem o excepție pentru domnia-sa și vom
acorda creditul solicitat, cu o dobândă foarte mică, urmând ca garanția
să fie asigurată cu active imobiliare: un apartament, un teren, sau o
casă.
- Domnule Președinte, - mi s-a adresat acesta – în afară de
condeiul din mână și coala de hârtie pe care scriu, eu nu am altă avere
cu care să garantez. Doar buna-credință și reputația ireproșabilă de
care mă bucur sunt singurele garanții pe care le pot oferi.
Am încercat să-i explic distinsului interlocutor că am
toată disponibilitatea să îl ajut, dar nici o bancă nu poate să acorde
un credit fără o garanție solidă, iar regulamentul intern al Exim
Bank-ului și normele BNR sunt foarte stricte în această privință.
Maestrul Liiceanu a plecat foarte dezamăgit de refuzul meu,
neputând să înțeleagă de ce o bancă nu poate să crediteze un act de
cultură fără garanții materiale.
După circa trei săptămâni, m-a sunat din nou, solicitându-mi
o întâlnire urgentă. Eram convins că a reușit să obțină garanțiile
materiale solicitate pentru garantarea împrumutului și dorește să
începem formalitățile pentru procesul de creditare.
Însoțit de directoarea economică a Societății Humanitas,
mi-a prezentat însă o nouă problemă: în urma unui control efectuat de
Garda Financiară, i se imputase Societății Humanitas o sumă uriașă
pentru neachitarea obligațiilor la bugetul de stat, precum și
penalizările de întârziere, aferente acestor sume.
Prin procesul-verbal de control, se stabilise și un termen
de plată a acestora, în caz contrar, urmând să se treacă la executarea
silită a societății și la blocarea conturilor.
Dl Liiceanu era convins că fusese un control tendențios,
care ar fi urmărit închiderea Editurii Humanitas, ca represalii pentru
faptul că domnia-sa susținuse deschiderea spațiului aerian al României
pentru avioanele NATO care bombardau Belgradul.
Fără să mă duc cu gândul așa departe, am solicitat
directoarei economice a editurii procesul-verbal de control al Gărzii
Financiare. După ce l-am citit cu atenție, l-am întrebat pe domnul G.L.
dacă sumele imputate prin procesul-verbal de control ca obligații
restante la bugetul de stat au fost achitate.
- În ultima perioadă nu am avut disponibilități și nu am putut plăti – mi-a răspuns acesta.
- Și de cât timp nu ați plătit, o lună, două, șapte? – am întrebat eu.
- Ceva mai mult – mi-a răspuns directoarea economică.
- Un an, doi? – am insistat eu.
- Poate mai mult.
- Patru-cinci ani?
- Cam așa ceva – a răspuns directoarea.
Am recitit procesul-verbal întocmit de Garda Financiară:
lucrurile erau clare, iar sumele, de necontestat. Am ridicat din umeri
neputincios și am încercat să explic celor doi:
- Problema este la Ministerul Finanțelor. Eu, ca președinte
de bancă, nu am nici o competență în acest sens și nici nu pot să vă
ajut. Sumele stabilite și imputate de control sunt bine documentate și
de necontestat. Ați putea doar solicita eșalonarea lor.
- Dar, practic, nu putem să plătim aceste sume. Nu
ar putea domnul ministru să ne scutească de plata lor, fiind vorba de un
act de cultură? – a întrebat dl Liiceanu.
- Știu că în unele cazuri – a intervenit directoarea
economică – s-au acordat, de către Ministerul Finanțelor, scutiri de
penalități și eșalonarea datoriilor. Nu am putea să beneficiem și noi
de aceste facilități, ca să nu fim executați silit?
- Din câte știu eu, nu se mai acordă asemenea
facilități. Dar faceți o cerere în acest sens la Ministerul Finanțelor
și poate vi se aprobă – i-am sfătuit.
- Sunteți prieten cu domnul ministru Remeș; nu puteți să-i
prezentați cazul nostru și să-l rugați să ne scutească de plata
majorărilor și să ne aprobe eșalonarea datoriilor măcar pe cinci ani?
Este, totuși, vorba de un act de cultură – a insistat maestrul Liiceanu.
L-am sfătuit să facă o cerere în acest sens și să o depună
la Ministerul Finanțelor, iar eu voi încerca să-i prezint domnului
ministru situația deosebită a Editurii Humanitas.
Peste câteva zile, când m-am dus pe la minister, l-am abordat pe Remeș și i-am explicat situația societății Humanitas.
- Știu „bătrâne” toată situația. M-a sunat jumătate
din PNL pentru asta. Dar am dat deja, mai demult, un ordin de ministru,
prin care am interzis eșalonarea datoriilor și scutirea de penalități.
- Da, Traiane, dar e vorba de un act de cultură – i-am repetat eu ministrului argumentele domnului Liiceanu.
- Da, „bătrâne”, dar oamenii ăștia de cultură,
disidenții din vremea lui Ceaușescu, sunt azi mai „pricopsiți” decât
mine, care sunt ministrul Finanțelor. Când o veni Curtea de Conturi să
mă întrebe de ce am aprobat aceste facilități unei societăți comerciale,
nici tu, nici domnul Liiceanu nu o să dați cu subsemnatul. Dar dacă
„partidul” insistă, o să i le acord... deși, personal, nu cred că este o
treabă „oablă” – a răspuns morocănos Remeș.
*
* *
Într-adevar, peste un an de zile, controlul Curții de
Conturi a considerat nelegale facilitățile de care a beneficiat
societatea Humanitas, iar fostul ministru a trebuit să explice în scris
oportunitatea acordării acestora și să dea cu „subsemnatul” la organele
abilitate.
„Actul de cultură” a fost considerat de inspectorii Curții
de Conturi drept o „simplă înlesnire fiscală acordată unei societăți
comerciale aducătoare de profit”.
*
* *
În primăvara anului 2002, disensiunile dintre Valeriu Stoica
și Dinu Patriciu ajunseseră de notorietate, atacurile și acuzațiile
reciproce făcând deliciul presei.
În acest context, conducerea PNL, în frunte cu președintele
Valeriu Stoica și vicepreședinții partidului au fost invitați la Grupul
de Dialog Social, pentru a se realiza o mediere între cele două părți.
Dar și aici, cei doi protagoniști, Valeriu Stoica și Dinu
Patriciu, aveau susținători care încercau cu diverse argumente, mai mult
sau mai puțin pertinente, să arate/să demonstreze că cealaltă parte
este de vină.
În timpul acestor discuții/ dezbateri, Călin Popescu
Tăriceanu, Crin Antonescu și cu mine, susținători declarați ai lui Dinu
Patriciu, i-am lăsat pe cei doi – Stoica și Patriciu – să răspundă
diverselor reproșuri aduse de membrii GDS prezenți, acuzații făcute în
funcție de simpatia sau antipatia fiecăruia.
La un moment dat, în cadrul dezbaterilor, a intervenit și
domnul Gabriel Liiceanu, care, cu o voce gravă, s-a adresat lui
Patriciu:
- Eu nu pot să înțeleg cum ați obținut dumneavoastră
pentru Petromidia acordarea de facilități fiscale la plata unor
obligații față de bugetul de stat, pe timp de 10 ani. Nu mi se pare nici
legal și nici moral ca să lipsiți bugetul României de asemenea sume
importante, care ar fi fost benefice tuturor contribuabililor. Nu cred
că asemenea facilități s-au putut obține printr-o simplă cerere la
Ministerul Finanțelor, fără a se evita anumite intervenții. Chiar dacă
facilitățile acordate sunt legale, cum susțineți dumneavoastră, nu cred
că sunt și morale.
Am întors capul către maestrul Liiceanu, încercând să-i
întâlnesc privirea. N-am reușit și atunci, fără să țin cont de situație,
am intervenit, întrerupându-l:
- Dar dumneavoastră, excelență, când vi s-a aprobat eșalonarea pentru Humanitas în urmă cu doi ani, cum…?...
N-am apucat să-mi termin întrebarea, că o doamnă trecută de prima tinerețe, m-a admonestat:
- Sunt oripilată de modul în care un politician
controversat se poate adresa maestrului Liiceanu, întrerupându-l fără
pic de bun-simț. Aceste apucături ale politicienilor probabil că sunt
tolerate în Parlament, dar nu într-un mediu academic, între oameni de
cultură.
Și câteva zeci de secunde doamna m-a tocat mărunt, apoi s-a
dezlănțuit la adresa lui Dinu Patriciu. A urmat luarea la rost a lui
Crin Antonescu și imediat a lui Călin Popescu Tăriceanu, după care s-a
întors furtunos la Dinu Patriciu. Doamna perora și perora la adresa
politicienilor controversați.
Deja fusese prea mult pentru mine. M-am ridicat și am
părăsit sala, lăsând-o în urmă pe doamna indignată, care, acum, începuse
să-i toace pe comuniștii lui Iliescu și Năstase.
Ajuns în stradă, am făcut stânga pe Calea Victoriei, mergând
înspre Piața Palatului. M-am uitat puțin mirat la clădirea fostului
Comitet Central. Parcă era puțin diferită față de cea din decembrie
1989. Nu înțelegeam ce se schimbase, dar exista totuși o schimbare. M-am
uitat mai cu atenție și, într-un târziu, am realizat: în decembrie
1989, clădirea fostului Comitet Central al PCR nu avea zăbrele la
geamurile de la parter. Îmi aminteam aceasta foarte bine, pentru că am
intrat în sediul CC-ului pe geam. Ne trăgeam unii pe alții, ca să
escaladăm fereastra și apoi năvăleam în holul de la parter, unde ne
întâlneam cu cei care forțaseră ușa. Era în 22 decembrie 1989. Trecuseră
aproape 13 ani de atunci. Mă uitam la gratiile groase de la ferestre.
Oare când s-or fi pus? În anii '80, printre pietrele caldarâmului din
faţa CC-ului creștea iarba. Nimeni nu avea voie să meargă pe acolo.
Numai „tovarășul„ și „tovarășa” intrau pe ușa din față. Acum, parcarea
asfaltată din fața clădirii era plină de mașini…
Am plecat mai departe pe Calea Victoriei și m-am oprit
vis-a-vis de magazinul Muzica. În 22 Decembrie 1989, un cordon de
milițieni încercase să oprească manifestanții care voiau să ajungă în
faţa Palatului. Când au început să plece tancurile din faţa CC-ului, au
fugit și milițienii...
Trecuseră doar 13 ani, dar ce multe se schimbaseră!... Ne
schimbaserăm în primul rând noi, față de cei din Decembrie 1989. Atunci
eram uniți; acum, dezbinați. Atunci, entuziaști; acum, dezamăgiți.
Atunci strigam liberi: „jos Ceaușescu!” și „fără comuniști!”; acum,
începuse să ne fie frică să și vorbim la telefon.
Ce câștigaserăm și ce pierduserăm față de Decembrie1989? Poate Dumnezeu știe!
Vis-a-vis de Biserica Kretzulescu, în vitrinele luminate
puternic ale Librăriei Humanitas, am remarcat două cărți ale maestrului
Liiceanu: "Apel către lichele" și "Declarație de iubire". Am mai citit o
dată titlurile și mi-am surâs amar: ”lichele văd peste tot, dar iubire
mai există oare?!...”
„Sunteți prieten cu domnul ministru Remeș; nu puteți
să-i prezentați cazul nostru și să-l rugați să ne scutească de plata
majorărilor și să ne aprobe eșalonarea datoriilor măcar pe cinci ani?
Este, totuși, vorba de un act de cultură”
„Mi s-a cerut să sprijin Editura Humanitas”
Decebal Traian Remeș, fost ministru de Finanțe, a confirmat
informațiile, în direct la Antena 3. „Am fost sâcâit oficial, agresiv,
de către Curtea de Conturi. Faptul e următorul. S-a făcut asupra mea
lobby, nu trafic de influență, să sprijin Editura Humanitas. Primul a
fost Valeriu Stoica (...) Eu am anulat competența tuturor subordonaților
mei pentru eșalonări de datorii, diminuări sau anulări de penalități.
Ordinul este din mai 2000. Mi se pare că a rămas în vigoare la plecarea
mea. În vara anului 2000, fără a fi acceptat vreuna din intervențiile
de lobby, m-am trezit cu Liiceanu și o doamnă, Patapievici cred, în
anticamera mea. M-am uitat la toată lumea și, norocul domnului Liiceanu,
față de care aveam anumite cunoștințe că îi citisem cărțile, m-a
determinat să îl invit pe dumnealui prima dată la mine. Era vorba de
niște ani de acumulare de debite neplătite către bugete. Suma a fost
imensă. Mi-a cerut să îl ajut dacă pot. I-am spus că îl ajut, cu
condiția să plătească atunci când va încasa avans pe manuale, o parte
din debite. Nu s-a putut angaja la asta”, a declarat fostul ministru de
Finanţe.
Vezi galeria foto
criterii de
divizibilitate?
