Actoria e o meserie în care nu termini niciodată de învăţat, asta e şi frumuseţea - 10 pentru FILM la TIFF, 2019

(foto: Adi Bulboacă / Jacheta Etno Shake by Lana Dumitru)

Andrei Crăciun: Irina, în câte spectacole de teatru joci în această stagiune?
Irina Antonie: Nu ştiu, că nu le-am numărat.

A.C.: Păi, numără-le acum.
I.A.: Ar fi: Stă să plouă, Două liniuţe, Procesul lui David M. Golan, Paravan. Două telefoane - mai răruţ, Pluto de la Unteatru, Visul unei nopţi de vară în curând la Green, Preşul la TNB şi repet un text minunat scris de Csaba Szekely în regia lui Eugen Gyemant la Teatrul Act. Am vorbit la Green Hours sa reluăm Cont(r)ACTe, un spectacol în regia lui Cristi Juncu. Mai am la Ploieşti: Avarul şi Job Interview. Deci, unsprezece. Suficient.

A.C.: În filme - de ce nu joci în filme?
I.A.: Nu am fost distribuită până acum. După TIFF, sper.

A.C.: Care e fractura între lumea teatrului şi lumea filmului? Cei din lumea filmului se învârt mereu în acelaşi cerc, funcţionează ca o castă, nu ştii de castinguri?
I.A.: Oarecum, da. E o lume mai închisă. Dar am mai dat castinguri la HBO şi a fost foarte bine, chiar dacă nu le-am luat. Eram foarte asemănătoare cu personajul principal, dar poate data viitoare. Între timp am mai dat o probă, tot la HBO, la Igor Cobileanski şi a fost foarte bine. Am mai dat acum câţiva ani pentru Bacalaureat în regia lui Cristian Mungiu.

A.C.: Şi în tot timpul acesta, dumneata mai înveţi şi istoria artelor, fiind studentă în acest sens. Te afli deja la a treia facultate, UNATC fiind a doua. Cum şi de ce?
I.A.: Îmi place să-mi deschid perspective noi. La Visul unei nopţi de vară repetam cu Peter Kerek, e foarte multă mişcare şi ajungeam să recunosc poziţii ca în operele de artă, ştii? Asta e din Noli me tangere, cum i-a zis Iisus Mariei Magadalena... Mamă, asta e cu Cupidon, care făcea nu ştiu ce. Mi s-a părut drăguţ, ei se uitau la mine şi ziceau că-s nebună. Mă trezeam de dimineaţă la şase, aveam repetiţii de la opt până la unsprezece, apoi mergeam la facultate. Repetam prin februarie, pe marile zăpezi. A fost frumos.

A.C.: Crezi dumneata că acum, după 10 pentru TIFF, vei intra cu o jumătate de pas în lumea filmului?
I.A.: Sper să mă cunoască directorii de casting, să mă propună mai des şi mai departe depinde de regizori, îţi dai seama.

A.C.: Până când o să joci roluri de adolescentă, de Lolită?
I.A.: Până când o să pot, nu te uiţi la mine cum arăt, vrei să joc femei cu patru copii acasă? Nu merge. Mi-aş dori să fac film. Bun.

A.C.: La un teatru de stat nu te angajezi şi tu? Mai sunt locuri.
I.A.: Nu ştiu. E bine să fii şi freelancer. Cât despre angajări, no comment.

A.C.: Câte roluri ai putea să joci în filmul românesc per an?
I.A.: Cinci-şase pe an, pe tipologia mea, plus că se scrie puţin text pentru fete.

A.C.: E concurenţă ca la Medicină pe rolurile astea, te baţi cu prea multe actriţe.
I.A.: Am întâlnit şi chestia asta: că m-am dus prea machiată, prea aranjată, prea... Nu ştiu cum trebuia să fiu, îmi e greu să fiu banală.

A.C.: Suferi din cauza frumuseţii excesive?
I.A.: Uite că uneori, da. Deşi fac tot ce pot să o ascund (râde). O să fie bine.

A.C.: De unde acest optimism debordant?
I.A.: Dacă aş fi fost angajată în teatru, de când am debutat la Radu Afrim în Hoţi, la TNB, acum opt ani, ce roluri făceam eu până acum? Jucam eu în câte spectacole am jucat? Făceam atâtea spectacole? Că nu.

A.C.: Eşti fericită în meserie?
I.A.: Sunt bine, ştiu că atât cât dau, atât primesc. Muncesc mult, dar joc, joc! Alţii... nici atât. Mi-ar plăcea să câştig mai mult, sigur. Am repetat la Vis trei ani pe banii noştri. Îţi dai seama? Dar am făcut-o din dragostea noastră pentru teatru. E ca şi cum aş fi făcut un master pe Shakespeare. În tot ce repet acum, şi la domnul Purcărete, tot ce am învăţat la Peter am aplicat acolo. Cu domnul Purcărete repet pentru un Ionesco la Naţional. Am avut chiar astăzi casting (n.r. - Irina a venit de la casting pe trotinetă).

A.C.: Ce faci tu Irina Antonie, încerci să trăieşti ca în Occident în ţara noastră? Mănânci sănătos, faci sport?
I.A.: Da. Vreau să am condiţie fizică, să mă pot mişca. Văd actori care de abia respiră.

A.C.: Sunt roluri şi de Darth Vader.
I.A.: Da, dar trebuie să ai şi o disponibilitate de mişcare. Aş vrea chiar să merg la nişte workshopuri de mişcare, dacă tot mi-am dat drumul. Mai fac şi canto, cu Letiţia Vlădescu, trebuie să lucrez şi vocea. Actoria e o meserie în care nu termini niciodată de învăţat, asta e şi frumuseţea. Acum, după Peter, mă dau peste cap, fac... pot să joc la circ, lejer.

A.C.: Ştii să mănânci ciorbă? Când ai mâncat ultima dată ciorbă?
I.A.: Ştiu. Ieri am mâncat ultima dată, dar era o supă de pui, nu o ciorbă.

A.C.: Găteşti? Ce ştii să faci în bucătărie?
I.A.: Pulpe de pui la cuptor, ficăţei în unt, somon la grătar. Peşte...

A.C.: Cu tenisul ce mai faci?
I.A.: Aveam bilete la finala de la Madrid în care a jucat Simona Halep, nu m-am dus, am avut de jucat la TNB şi e foarte bine că am avut.

A.C.: Ultima dată când te-am întâlnit începuseşi să înveţi limba maghiară?
I.A.: N-am mai perseverat, n-am mai avut timp. Ştiu nişte cântecele. Vrei să ţi le cânt? Acum învăţ limbajul semnelor. Învăţ tot felul de lucruri mai ciudăţele fiindcă te ajută ca actor. Nu ştii niciodată când poţi să faci un moment în limbajul semnelor. Un moment în limbajul semnelor în maghiară, de ce nu? (râde) Nu ar fi drăguţ? Ai mai văzut aşa ceva? Îmi doresc să reluăm Apă de mină la Teatrul Act şi chiar să facem toată trilogia minelor a lui Csaba Szekely.

A.C.: Ai ceva de declarat pentru posteritate?
I.A.: Am fost acolo.

***

Peter Kerek: Care este filmul în care ţi-ai fi dorit să joci?
I.A.: Inception în locul lui Marion Cotillard şi cam în tot ce joacă Marion. Poate pentru că este o actriţă foarte talentată şi o ador!

P.K.: Care este actorul cu care ţi-ai dori să joci o scenă de dragoste?
I.A.: Cillian Murphy - Peaky Blinders

P.K.: Ţi-ai dori să joci vreodată o femeie care ucide? Cine ar fi actorul celebru pe care ţi-ai dori să-l ucizi în film?
I.A.: Evident, cred că un super erou, sau poate pe Tom Hardy:)

P.K.: Spune-mi un loc din România unde ţi-ai dori să filmezi?
I.A.: Oriunde în Transilvania.

P.K.: Care sunt acele trei locuri din lume unde ţi-ai dori să filmezi?
I.A.: Mă gândesc la locurile pe care aş vrea să le vizitez când îmi pui întrebarea asta, nu m-am gândit până acum în ce loc aş vrea să filmez, Cu Steve Knight şi într-o maşină aş putea filma.

P.K.: Care sunt limitele tale?
I.A.: Cred că dacă mi le-aş cunoaşte m-aş bloca foarte tare.
Înainte să încep să lucrez cu tine Peter, cred că limitele mele cel puţin fizice erau... nici nu îmi mai pot aminti dar să zicem că mă lăsăm cu toată greutatea pe partener, nu eram foarte conştientă de corpul meu şi de cum pot lucra cu el, eram timidă şi închisă în nişte tipare şi m-ai împins ca pe Alice în "the rabbit hole" şi de acolo m-am deschis din toate punctele de vedere, atât creativ, imaginar, fizic, psihic; am descoperit noi moduri de a vedea, de a lucra şi de a mă percepe pe mine şi pe ceilalţi. Mi-ai deschis noi dimensiuni. Am învăţat să lucrez cu energia mea şi a celorlalţi şi să fiu deschisă.

P.K.: Crezi că actoria este o meserie care te poate ajută să-ţi depăşeşti limitele?
I.A.: Da. Curajul pe care îl câştigi în scenă cred că îţi rezolvă multe probleme personale, te face mai puternic, e ca un sport de performanţă din care înveţi cum să te comporţi şi să trăieşti echilibrat cu repere mai corecte, îţi consumi supărările, frustrările, neputinţele şi te linişteşti, o iei mai uşor, nu mai pui atât de mare presiune pe tine. Asta simt eu cel puţin.
E un antrenament pentru viaţă. Tot timpul petrecut în şcoală, la repetiţii pe mine m-a ajutat să cunosc oamenii, să îi înţeleg, să îi studiez şi să mă cunosc mai bine şi pe mine. Când eşti cu toate simţurile active faci automat exerciţiul asta şi în afara repetiţiilor şi eşti mult mai atent la ce se întâmplă în jurul tău şi cu ceilalţi.
Meseria asta m-a învăţat să înţeleg că eu singură sunt propriul meu duşman de cele mai multe ori şi că tot eu sunt cea care îmi stabilesc propriile limite dar cu muncă şi răbdare şi pasiune pentru ce fac toate aceste bariere nu mai există.

P.K.: Care este acel rol care te-a făcut să-ţi depăşeşti limitele?
I.A.: Hermia din Visul unei nopţi de vară pe care îl vom juca din 11 iunie 2019la Green Hours regizat de tine, Imola din Apă de mină de la Teatrul Act, Mira Halbe din Hoţi regizat de Radu Afrim, Cuce din Stă să plouă al Liei Bugnar sau Emma din Cont(r)ACTe regizat de Cristi Juncu... nu ştiu, gândindu-mă acum realizez că fiecare personaj are o lume pe care am descoperind-o căutând şi fiind liberă şi deschisă şi depăşindu-mi limitele atât fizice cât şi de înţelegere şi pentru că m-am pus în situaţie pe bune. Fie că sunt un personaj fantastic într-un vis, sau o fetiţă unguroaică captivă într-un sat din care nu va pleca niciodată, ori o fată concepută din spermă donată şi care vrea să se sinucidă, ori o tânăra care a suferit în adolescenţă de obezitate sau o corporatistă care îşi omoară copilul şi îl aduce într-o cutie de pantofi Dior HR-ului ca să nu îşi piardă locul de muncă.

P.K.: Ce n-ai putea să joci niciodată?
I.A.: Niciodată să nu spui niciodată

P.K.: Dacă ai avea posibilitatea să joci un rol de bărbat, cum ţi-ai dori să fie bărbatul ăla?
I.A.: Mă gândesc la Puck. Să fie un bărbat cu trăiri intense, curajos, un Richard, un Hamlet, vreau un rol în care să-i omor pe toţi şi toţi să mă omoare pe mine.

P.K.: Dacă s-ar face un film despre viaţa ta, ai vrea să joci tu rolul principal? Dacă nu, pe cine ai alege să te joace pe tine?
I.A.: Am scris acum cinci ani sau chiar mai mult un scenariu bazat pe o întâmplare din viaţa mea şi mi-am dorit foarte mult să joc eu rolul principal. Probabil că emoţia întâmplării era atât de puternică încât simţeam că prin acest film îmi voi transfera toată suferinţa acolo, un film ca o şedinţa de terapie. Nu s-a întâmplat dar întâlnirea cu Milo Simulov a fost revelatoare. Cu el m-am întâlnit întâmplător şi am început să îi povestesc despre ce aş vrea să scriu şi am intrat într-un bar amândoi, ne-am aşezat la o masă şi am mai plecat de acolo zece ore mai târziu. Chiar a fost ca o terapie pentru că povestindu-i întâmplarea mea am ajuns să aflu lucruri despre viaţa lui şi să ne dăm seama că înţelegem amândoi la fel de bine ce înseamnă să pierzi pe cineva definitiv. Eram destul de mică, acum nu ştiu dacă aş mai avea curajul de a mai trece încă odată prin toate emoţiile pe care le-am simţit atunci (mă refer la momentul real) pentru a filma acest scurtmetraj, poate şi pentru că fiind ceva atât de personal îmi e frică de percepţia celorlalţi, de judecata lor, de momentele în care poate li se va părea un clişeu ce se întâmplă; sunt zeci de momente în această întâmplare care sunt fix ca în filmele româneşti şi poate că s-au mai făcut asemenea filme. Mă gândesc la Moartea Domnului Lăzărescu sau Poziţia Copilului.

P.K.: Dacă s-ar face un film despre viaţa ta ca ficţiune, care crezi că ar fi genul filmului: horror, comedie romantică, comedie neagră, science fiction, drama, fantasy?
I.A.: Cred că ar fi un film drama-fantasy

P.K.: Pe soţul tău, care nu este actor, în ce rol celebru ţi-ai dori să-l vezi?
I.A.: Mai mult el şi-ar dori să se vadă în rolul lui Colin Firth din King's Speech.
Eu l-am văzut în Mal de Pierres, La vită e bella şi în orice rol de salvator. Este un Roberto Benigni până la capăt.

P.K.: Imaginează-ţi o viaţă fără teatru. Cum ar arăta ea? Dacă s-ar interzice de mâine meseria de actriţă ce altă meserie ai alege?
I.A.: Sunt studentă la Istoria Artei, cred că aş putea lucra într-un muzeu sau într-o galerie de artă. Aş putea lucra într-o agenţie de publicitate sau să organizez evenimente. Sau dacă mi-aş permite aş călători în toată lumea, aş învăţa cât mai multe limbi străine, aş citi cât mai multe cărţi şi aş vizita cât mai multe muzee, munţi şi plaje pustii. Pe motor.

P.K.: Care a fost cea mai penibilă, comică experienţă din timpul unui spectacol sau unei repetiţii?
I.A.: Tot la Vis mă întorc. Legat de limitele mele şi de libertatea de a lucra cu corpul meu, sau al colegilor:))) repetam la Vis şi încercam nişte mişcări pentru o scenă. Am venit cu o propunere care în mintea mea era genială şi i-am spus colegului Demetrius aka Nicholas Caţianis să se întindă pe jos şi să stea liniştit, să nu se mişte ca să le arăt celorlalţi o mişcare foarte bună şi am sărit cu tot corpul de la înălţimea mea peste el. Punct.

P.K.: Care a fost cel mai mare coşmar pe care l-ai avut legat de meserie?
I.A.: Am visat de mai multe ori că ies în scenă şi nu îmi mai amintesc textul sau sunt într-un alt spectacol pe care eu nu îl ştiu.

P.K.: Ce ai vrea să-i spui mamei tale şi nu i-ai spus niciodată?
I.A.: Că o iubesc şi că o înţeleg. Şi că îmi pare rău pentru cât de tare am chinuit-o.
Sau în limbajul lui Shakespeare: mama, tu eşti un om plin de intenţii bune, mă uit în ochii tăi şi văd cum soarele nu apune încât cea mai întunecată noapte se transformă în cea mai luminoasă zi. Şi dacă tu eşti lumea întreagă pentru mine, de ce să îmi fie frică când lumea întreagă e cu mine?
Sunt valabile cuvintele astea şi pentru tata şi sora mea.

P.K.: Dacă ai putea să reiei primul sărut din viaţă ta, unde s-ar petrece de data asta?
I.A.: Of, nu pot să programez totul în viaţă, nu ne-am mai bucura de nimic.

P.K.: Dacă ai putea să-ţi alegi un cerc de prieteni din cinci persoane, alţîi decât cei din viaţa ta, cine ar fi ei, ce meserii ar avea, ce vârste, din ce ţări, încearcă să-i descrii un pic?
I.A.: Andy Warhol dar îl am pe Radu Afrim, Ingmar Bergman dar te am pe tine Peter, Sergiu Celibidache dar am avut onoarea să îl cunosc şi să lucrez cu domnul Silviu Purcărete, Simona Halep şi sora mea Antonie Catrinel.

P.K.: Îţi ofer 1.000.000 de euro, ce faci cu ei?
I.A.: Un laborator de experimente cum numea sala de clasă domnul Adrian Titieni. Un teatru în care să se formeze o trupă în care să facem workshop-uri cu Thomas Ostermeier, Andriy Zholdak, Lev Dodin şi Bob Wilson.

P.K.: Spune-mi ceva ce ţi-ai dori să faci şi n-ai reuşit până acum?
I.A.: Tehnici de stăpânire a limbajului non-verbal. Cursuri de limba germană şi maghiară şi un agent în străinătate:)))

P.K.: Ai început un studiu la facultatea de arte? Cum se simte actriţa la facultatea de arte?
I.A.: Câteodată nu înţeleg 70% din ce se discută la cursurile lui Vlad Bedros, cercetător ştiinţific în cadrul sectorului de artă medievală. De curând s-a întors de la Princeton University unde a participat la o conferinţă Eclecticism at the Edges: Medieval Art and Architecture at the Crossroads of Latin, Greek and Slavic Cultural Spheres c.1300-c.1550.
Am colegi din familii de istorici, cunosc iconografia bisericilor de mici, au citit sute de cărţi şi eu încerc să mă prind şi să recuperez pe parcurs. Am fost admişi 23 de studenţi, după semestrul 1 mai suntem 13 şi de obicei termină 6 licenţa. Miza mea e să învăţ cât mai multe lucruri care direct sau indirect mă ajută în meseria de actor şi aşa se şi întâmplă. În plus meseria mea de actor m-a ajutat foarte mult la şcoală de la a intui corect teme iconografice, metode de lucru, maniere de a picta, teme specifice cât şi relaxarea de a putea prezenta oral anumite teme. Am avut din prima săptămână o explozie în cap şi se fac o grămadă de conexiuni, chiar şi la repetiţii începeam să văd scene din picturile lui Giotto în mişcările noastre ca Noli me tangere, Anunciation, l-am descoperit pe Henry Fuseli şi legătura dintre picturile lui şi operele lui Shakespeare şi multe altele.

P.K.: Dacă lumea reală ar putea să se transforme în lumea unui pictor, ce pictor ai alege?
I.A.: L-aş alege pe Pieter Bruegel cel Bătrân. Cred totuşi că trăim în mediul online în lumea lui Hieronymus Bosch şi în realitate în lumea lui Edward Hooper sau Francis Bacon.

P.K.: Dacă, Doamne fereşte, într-o bună zi, ai fi răpită de cineva sau de o organizaţie, pe cine ai alege?
I.A.: Schaubuhne Company sau Moma

P.K.: Şi după o lungă perioada în captivitate de cine ţi-ai dori să fi eliberată?
I.A.: De propria mea minte

P.K.: Dacă ai avea posibilitatea să te transformi într-un animal, care ar fi ăla?
I.A.: Cred că sunt o suricată, dar mă pot transforma şi într-o corb sau un lup.

P.K.: Lumea ta interioară cu ce spaţiu seamănă: o arenă de circ, un magazin de jucării, un restaurant, o expoziţie de instalaţii, Capela Sixtină...?
I.A.: Aleg Capela Sixtină într-un spaţiu tri-dimensional cu muzică clasică.

Irina Antonie
Data naşterii: 5 mai 1985
Am absolvit Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică "I.L. Caragiale" Bucureşti la clasa profesorului univ. dr. Adrian Titieni
Sunt actor independent, în prezent lucrez la Teatrul Act cu Eugen Gyemant pe un text al lui Csaba Szekely Nu regret nimic, cu premieră pe 28 iunie 2019. Pe 11 iunie 2019 am premiera oficială a spectacolului Visul unei nopţi de vară de William Shakespeare în regia lui Peter Kerek la Green Hours.
Joc în 11 spectacole, am lucrat şi lucrez cu Radu Afrim (Hai Iu Iu nu Hi You You şi Hoţi), Cristi Juncu (Pisica verde, Cont(r)ACTe şi Avarul), Lia Bugnar (Două liniuţe şi Stă să plouă), Alexandru Dabija (Apă de mină), Peter Kerek (Teen Spirit şi Visul unei nopţi de vară), Alexandru Mâzgăreanu (With a little help from my friends şi Job Interview), Matei Lucaci-Grunberg (Paravan. Două telefoane, All new people, Procesul lui David M Golan)
În film am colaborat tot cu Matei Lucaci-Grunberg în două scurtmetraje: Rebelion şi Şi băieţii câteodată şi la încă un al treilea care încă nu a ieşit.
Am participat la trei workshop-uri importante, Shakespeare - Visul unei nopţi de vară cu Peter Kerek, Atelier Cehov - Trei surori cu domnul Silviu Purcărete şi Henrik Ibsen - Rosmersholm cu Andriy Zholdak.
Irina Antonie a fost selectată în programul 10 pentru FILM din cadrul TIFF 2019, care îşi propune să pună zece actori de pe scenele româneşti în contact cu profesionişti din lumea filmului. Cei zece actori selectaţi în 2019 vor fi protagonişti ai unor interviuri pe LiterNet până la începutul TIFF 2019 (31 mai - 9 iunie 2019).

O călătorie tandră şi delicată prin puzzle-ul vieţii - 10 pentru FILM la TIFF, 2019

Natalia Călin (foto: Florin Ghioca)

Mirela Oprişor: Natalia Călin, noi ne cunoaştem de mai bine de douăzeci de ani, suntem colege, prietene, dar mi-aş dori să începem cu începutul, pentru cei care vor să afle mai multe despre tine. Unde te-ai născut şi cum ai ales să faci teatru?
Natalia Călin: M-am născut undeva în Ardeal, într-un orăşel mic din judeţul Cluj... Mă rog, acum nu mai e aşa mic... Dar când m-am născut eu, la începutul anilor '70, era foarte mic... două blocuri, cred. Era genul de oraş în care nu închideai uşa de la intrare, că nu avea nimeni nimic de căutat în casa altuia... Şi oricum, toată lumea se cunoştea cu toată lumea. Adică, ca să vă faceţi o idee, când a apărut primul televizor în bloc, toţi vecinii au fost invitaţi să vadă meciul de fotbal pe care România îl juca la Campionatul Mondial din Mexic 1970, cu Brazilia. Şi, îmi povestea tatăl meu, au fost serviţi cu apă rece şi proaspătă de la robinet, răcită la frigider. Pentru că gazdele erau posesori şi de frigider nou! Probabil erau cei mai pricopsiţi oameni din lume, vecinii ăştia... vorbim de alt mileniu, totuşi!

Nu am prea multe amintiri, dar totuşi am nişte flashuri, am nişte mirosuri din copilăria mea timpurie... Mama lucra la un magazin alimentar, al unei fabrici de cărămidă, şi ne lua cu ea, pe mine şi pe fratele meu, că nu avea cu cine să ne lase acasă. Şi ne făcuse un fel de culcuş în spate, ca să putem dormi de prânz... Şi acolo mirosea foarte tare a cafea boabe, încă se mai găsea cafea pe vremea aia... Şi adormeam de prânz în mireasmă de cafea, şi auzeam cum muncitorii intrau încet în magazin, pentru că ştiau că tânăra care vindea avea copiii în spate... Cred că toţi muncitorii îi spuneau mamei pe nume, atât de mică era lumea... Şi ţin minte că în clipa când se întâlnea somnul cu realitatea, se auzea un scârţâit de uşă de lemn, o balama metalică, care nu mă lasă să intru în somn... De câte ori aud un scârţâit de uşă, mai ales la teatru, când se montează decorul, sau prin magazine, mă duc în urmă cu 40 de ani, la mama în magazin, acolo, pe sacii de cafea, şi mă cutremur de cât de repede a trecut timpul... Mama acum are 73 de ani, nu mai are nimic din fata care căra un copil de mână şi unul în braţe, spre fabrica de cărămidă...

Oraşul e Gherla, şi mai toată lumea crede că marea lui izbândă e închisoarea cu acelaşi nume. Nu e aşa! E un oraş frumos, cu oameni foarte cumsecade, cu o frumoasă catedrală în centru, cu un parc frumos, traversat de Someş. E oraşul meu natal, şi mă emoţionez când vorbesc despre el. Ajung rar, prea rar, dar am acolo o familie frumoasă, a mamei, care înseamnă foarte mult pentru mine, chiar dacă îi văd rar.

Când aveam cam 4 ani, ne-am mutat în alt oraş, Rm. Vâlcea, oraş întinerit datorită Combinatului Chimic, şi a început cea de a doua parte a copilăriei mele. Aici una din primele amintiri a fost cutremurul din '77, care e un fel de reper în viaţa mea. Cam atunci am deschis ochii, am început să am amintiri clare, pe care nu le-am uitat niciodată...

Adică, dacă vrei să mă întrebi "Ce poţi să îmi spui despre anul 1980, de exemplu?", pot să-ţi spun cel puţin o amintire din anul ăla... Aberantă, dar pot să ţi-o spun.

Uite, dacă în 1979, am început clasa I, pot să-ţi povestesc că pe 15 septembrie 1979, ploua cu găleată, era foarte întuneric în dimineaţa aia, şi mie nu mi-a plăcut deloc la şcoală... Am rămas în prima banca din rândul de la uşă, şi mă miram ce vopsea urâtă, verde, era pe peretele de lângă mine... Podeaua era fleaşcă de la umbrelele părinţilor, şi când am rămas cu învăţătoarea, m-a cuprins o frică teribilă...

Dacă vrei să mă întrebi ceva despre 1984, pot să îţi spun foarte clar că în vacanţa de vara erau JO de la Los Angeles, unde România a defilat, pur şi simplu! Ziua făceam exerciţiile fetelor de la gimnastică, în spatele blocului, ne prefăceam că primim medalii, şi cântam pe scara blocului, unde era o rezonanţă deosebită, ABBA...

Da, copilărie opzecistă... Puţine dorinţe, puţine pretenţii, dar foarte fericiţi. Adulţii de azi, sunt copiii de atunci, care fac greşeli iubind cu disperare, luând copiilor tot ce ne-am fi dorit să avem... greşind... Pentru că vremea nu o putem da înapoi. Trebuie să ne împăcăm cu amintirile noastre, cu noi... Aşa a trebuit să fie! Să începem orele de şcoală cântând imnul, fiind mândri cu cravata la gât, fiindu-ne jenă să le zicem părinţilor "te iubesc"

Aşa am ajuns să-mi doresc să fac teatru. Am simţit că sunt un copil atipic, aveam un fel de sensibilitate specială... Nu mă puteam exprima ca ceilalţi. Adică, nu eram diferită, dar aveam un fel de a simţi diferit. Nu eram nici vreo frumuseţe, nici vreo îndrăzneaţă... Dar aveam altfel de senzori... Eram atentă la alte lucruri decât majoritatea copiilor pe care îi cunoşteam. Uite, am încă prieteni din copilărie, unii au rămas chiar acolo, în blocul în care am crescuţi, şi nu îşi aduc aminte nimic din ce le povestesc că s-ar fi întâmplat.

Când simt că miroase a ploaie de vara, când se astâmpără praful după prima răpăială, eu mă duc acolo la Rm. Vâlcea, şi fug după maşina stropitoare, cum îi ziceam noi... Era o singură maşină care stropea stradă mare, Care nu era deloc mare, dar pentru noi o stradă pe care treceau maşini din când în când, era imensă!

Aşa am ales teatrul. Timid, fără curaj să spun cuiva, dar cu o încredere în mine de invidiat. Marele meu noroc a fost că şi teatrul a fost de acord cu decizia mea, şi mi-a făcut semn să intru, cam cum i-au invitat vecinii pricopsiţi cu televizor şi frigider, pe ai mei, înăuntru...

M.O.: Povesteşte-ne ceva despre anii de facultate, şi implicit despre întâlnirea cu maestrul Dem Rădulescu!
N.C.: Am intrat greu la facultate, a patra oară. Adică trei ani mi-am înghiţit eşecul, pentru că era foarte foarte greu să povesteşti acasă că iar ai picat la facultate. Mulţi îşi dădeau cu părerea, mie mi-era greu să discut subiectul. Am acumulat multă frustrare în cei trei ani... dar când am ajuns la facultate eram pregătită să înţeleg multe. Ştiam gustul înfrângerii, aşa că am putut să gust din pocalul izbânzii cu nesaţ... Am fost o studentă care promitea, cred... Deşi ierarhiile în şcoală nu sunt benefice. Dar dom' profesor Dem Rădulescu îmi punea câteodată în cârcă o sarcina mai mare. Simţeam asta. Şi încercăm să nu îl dezamăgesc... Toţi făceam asta... Am fost o promoţie bună, ambiţioasă, care vroiam rezultate. Asistentul domnului profesor era George Ivaşcu, era la prima generaţie a lui şi avea ambiţia "primului născut". Zicea "Vă forţez să săriţi 10 metri! Că astfel o să săriţi sigur 7! Dacă vă antrenaţi de doi metri, nu mă interesează..." Şi aşa am făcut. Foarte ambiţios şi el, şi noi. Colegi de la alte clase, mi-au spus acum, după atâţia ani, că eram o clasă a naibii de înfumurată, dar "pentru că eraţi şi buni"... Din 15 studenţi din acea clasă, fac meseria vreo 10, ceea ce e o reuşită.

Relaţia mea cu dom' profesor, a fost ideală: el credea în mine, eu în el! Punct. Nu mă lăuda, dar ştia exact pe ce buton să apese, ca să fac pasul în faţă. Nu mă forţa, nu mă intimida, mi-a dat răgaz să mă dezvolt. Pentru asta o să-i rămân veşnic recunoscătoare. Din câţi profesori am avut de când am început orice formă de şcolarizare, el a fost singurul care nu s-a îndoit de mine. E o mare şansă să îţi întâlneşti profesorul. Vorbesc cu colegii mei de clasa, şi toţi suntem de aceeaşi părere: a fost întâlnirea vieţii noastre.

M.O.: După facultate, te-ai angajat la TNB, prin concurs. Ştiindu-te de la Cassandra, eu am crezut că nu o să ai timp să respiri de cât o să joci... Din păcate, nu s-a întâmplat aşa... Ce spui despre acea perioadă?
N.C.: Am mai spus asta, am intrat prea repede în Teatrul Naţional. Aici ar trebui să fii colaborator o vreme şi, după ce confirmi în câteva roluri, ar trebui să fii angajat. Dar a fost un concurs, l-am luat, m-am bucurat de reuşită, am şi lucrat o vreme, după care... am intrat într-un con de umbră. La actriţe e mai greu decât la actori. Destinul unei femei e mai complicat... Ca să nu vorbim că destinul personal atârnă cel mai greu în poveste. Se întâmplă să ai noroc, sau nu. Mie nu îmi pare rău că nu am fost în vreun proiect de atunci. Nu am văzut nici un spectacol în care să fi vrut să joc, şi nu am jucat. Dar frustrarea jucătorului care freacă banca de rezerve, e mare. Te îndoieşti de talentul tău, de farmecul tău, şi doare... Dar alţi oameni se îmbolnăvesc şi mor, deci nu mi se întâmpla cel mai rău lucru din lume... Apoi a apărut fiul meu şi viaţa s-a colorat aşa frumos. M-am jucat cu o fiinţă adorabilă, am redescoperit lucrurile simple şi nu am mai avut chef să tânjesc după meseria asta. Am capitulat! Şi am făcut castele de nisip, şi am cântat, şi am fugit după minge, şi am fost disperată că nu vorbeşte, şi nu am dormit noaptea că îl durea ceva... Şi au trecut anii... Nu regret nimic, am câştigat cea mai frumoasă relaţie din lume, mamă-copil.

M.O.: Crezi că a avut dreptate profesorul tău când ţi-a spus că tu o să te împlineşti ca actriţă după 35 de ani?
N.C.: Da! Dumnealui avea un fler fantastic, în general. Se spunea despre dumnealui că în comisia de admitere putea să zică despre un candidat dacă are talent, doar văzându-l cum ajunge de la uşă la scenuţa aia improvizată unde avea să se desfăşoare. L-am întrebat odată: "Chiar aşa, dom profesor?". A răspuns: "Dragă, când ai talent, citeşti cartea de telefon şi plânge lumea în sală!" Era genial! Mi-e foarte dor de el... S-a bucurat când am luat concursul la TNB, dar cred că ştia că va fi un drum sinuos. A avut delicateţea să mă felicite şi să nu-mi spună să mă pregătesc pentru ce e mai greu. Cred că ar fi foarte mândru dacă m-ar vedea în câteva din spectacolele pe care le joc azi. Îi plăcea să mă vadă în scenă. Îmi pare rău că a plecat şi că nu i-am mulţumit niciodată...

M.O.: În "gara" ta, a sosit acum şase ani, "trenul" Radu AFRIM. Ai fost pregătită să urci în el? Cum a fost întâlnirea aceasta?
N.C.: Ca să înţelegi peisajul, era aşa: un film western, alb-negru, deşert în faţă, deşert în spate, o şină de tren care nu ştiai de unde vine şi unde duce şi, în picioare, cu o valiză mică, o fată descumpănită, supărată, cărând după ea o depresie mocnită, nespusă. Aşa. Şi se aude un şuierat de tren, şi se ridică praful de nu se mai vede fata deloc! Şi trece Orient Expresul, Mirelaaaa! Şi în viteză aia, şi în praful ăla, se vede o mână de om, care apucă fata de mână şi o trage înăuntru... Da. Ăsta era Marius Manole, care a zis, nu ştiu nici în ziua de azi de ce "Ţine-te de mine, fato!" Şi am plecat în călătoria asta, şi m-am deschis ca o paraşută, la 100 de metri de pământ, şi am tras o gură mare de aer, şi am întâlnit cel mai creativ om din viaţa mea. Adică lui Radu Afrim poţi să îi dai trei obiecte luate dintr-o pivniţă, legat la ochi şi în întuneric, şi el îţi face o poveste. Suntem la al treilea proiect şi sper să tot fie. Şi mă minunez de fantezia lui.

M.O.: Apoi a urmat povestea Metropolis... Zi-ne despre episodul ăsta!
N.C.: După ce am jucat în Hoţi, la TNB, în regia lui Radu Afrim, am renăscut ca actriţa, cumva. Adică eram la fel de talentată şi înainte, dar nu mă pusese nimeni în scenă să arăt asta... Şi şi-au adus aminte oamenii de mine...

Au urmat trei spectacole la Metropolis, Peretele Liei Bugnar, apoi Şi negru şi alb şi gri al lui Mimi Brănescu, pentru care am primit o nominalizare UNITER 2018, şi acum Un tramvai numit dorinţă în regia lui Claudiu Goga.

Toate cele trei proiecte îmi sunt foarte dragi, sunt trei echipe grozave, care m-au obligat să fiu la un nivel ridicat, şi cred că aşa a şi fost. Sunt trei spectacole care se joacă cu casă închisă, cum se spune. Trei regizori diferiţi, trei stiluri diferite.

La Lia Bugnar textul e ca o muzică şi fiecare din noi avem un instrument în mână, nu se poate să cânţi la altceva decât la instrumentul care ţi s-a dat. Nu merge să mai bagi tu o floricică din glas, sau să mai ciupeşti chitara colegului din stânga. Totul e măsurat ca la farmacie. Aşa e Lia.

La Mimi Brănescu, contează ca replica să ajungă în timpanul spectatorului. Spusă aşa cum e scrisă. Nu negociezi cu Mimi. De fapt, Mimi nu negociază cu tine! E un regizor care adoră actorul, dar şi când se supără, se supără total şi definitiv. Ştie foarte bine ce vrea, şi te conduce foarte bine, pentru că e actor, un actor foarte bun, care ştie mecanismul.

La Claudiu Goga, lucrurile sunt aşezate de la început, el e genul de regizor clasic, cu caiet de regie, cu linişte, cu răbdare. Ca atunci când mama face cozonacii de Crăciun. Ritual.

Îmi face mare plăcere să joc la Metropolis, acolo e un spaţiu mic şi energiile se adună bine.

M.O.: Să facem un pas înapoi, să ne întoarcem în copilărie... Care a fost primul contact cu filmul? Ce îţi mai aminteşti?
N.C.: Iar am un miros care-mi guvernează amintirea... petrosin, şi lemn, şi praf... Nu ştie nimeni în ziua de azi ce e petrosinul... În DEX zice că e un lichid incolor, inflamabil... Cu el se curăţau spaţiile mari, se dezinfectau. Nu conta că intrau spectatorii să vadă un film într-o sală care nu se putea aerisi... Pe vremea aia nu erau alergii, copii mofturoşi, nici măcar OPC...

Filmul din anii '80, era pentru mine salvarea. Era un cinema, Modern se numea... În Rm. Vâlcea. Acolo mi-am petrecut nişte ore, şi nu puţine, foarte frumoase. Era un loc magic în care vedeam film color. Pentru că acasă nu aveam televizor color, câteodată nu aveam televizor. Deloc. Că nu ştiu cum se fabricau obiectele pe vremea aia, că toate se stricau fără să le faci nimic... Am văzut mult film în cinematograful ăla, film bun, film slab, dar ce îmi amintesc clar e că niciodată sala nu era goală. Acum merg la Mall, de obicei lunea, când e ziua mea liberă, şi am un cinema numai al meu. Văd filme cu surround perfect, cu imagine 4k, într-un fotoliu comod, dar nu împărtăşesc filmul cu nimeni. Şi asta cumva mă neîmplineşte. Deşi am momente de egoism, câteodată, şi îmi place singurătatea din cinema, dar doar câteodată. Şi mă gândesc ce şansă să trăiesc extremele astea... Îi povestesc fiului meu şi se amuză. Asta au devenit poveştile anilor ălora, amuzament! E foarte greu de înţeles că cei şase lei strânşi cu greu, pendulau între a-mi lua corn şi cico, sau a merge la cinema... Alegeam cinema-ul, câteodată mergeam de câteva ori la acelaşi film, care rula o săptămână. Am văzut şi film de artă, Nu prea înţelegeam, dar mă căzneam. Şi mult film românesc. M-am cunoscut cu mulţi dintre actorii pe care în copilărie îi vedeam pe ecran, unii mi-au devenit prieteni. Pe Medeea Marinescu, prietena mea, am văzut-o prima dată stând pe podea, că nu am prins loc la Maria Mirabela, ea era o mică mare vedetă, la şase ani... Acum suntem colege şi prietene, şi povestim Fiecare din unghiul ei de vedere, cum percepeam viaţa, e foarte interesant.

M.O.: Dar ca actriţă, ce întâlniri ai avut cu lumea filmului?
N.C.: Rare! am făcut un lungmetraj, în regia lui Sinisa Dragin, prin anul 3 de facultate, şi câteva scurtmetraje. Nu mă întreba de ce aşa de puţin, că nu ştiu să-ţi răspund.

M.O.: Cum ai primit invitaţia la TIFF 2019?
N.C.: Cu mare bucurie! Eu nu am fost la TIFF niciodată, dar ştiu că e un vibe bun acolo. Sunt cinci zile pline, calculate milimetric, un program dens pentru cei 10 pentru FILM. Nu aştept neapărat ceva, dar merg deschisă şi veselă.

M.O.: Te-am văzut în filmul lui Hadrian Marcu, Un om la locul lui şi dacă nu te-aş fi cunoscut aş fi întrebat "Cine e Actriţa asta?", deşi aveai un rol foarte mic... Eu sunt convinsă că vei face film, pentru că eşti o actriţă incredibilă, talentată, determinată, ai toate datele! Sper ca povestea TIFF, să-ţi aducă multe întâlniri! Baftă multă, Natalia!
N.C.: Aşa să fie! Şi îţi mulţumesc pentru călătorie asta, tandră şi delicată, în puzzle-ul vieţii mele!

Natalia Călin
Data naşterii: 23 ianuarie 1973
Formaţie: Universitatea de Artă Teatrală şi Cinematografică Bucureşti, secţia Actorie, promoţia 1998, clasa profesor Dem Rădulescu şi George Ivaşcu // Centrul de Cercetare şi Creaţie Teatrală "Ion Sava" - Teatrul Naţional Bucureşti // Atelier de creaţie: Puterea, legitimează? susţinut de regizorul şi profesorul Radu Penciulescu (2007)
Roluri la TNB: Doamna Bologa - Pădurea spânzuraţilor după Liviu Rebreanu, regia Radu Afrim, 2018 // Mary - Memoria apei de Shelagh Stephenson, regia Erwin Şimşensohn, 2016 // Nele - Lut de Marijke Schermer, regia Vlad Massaci, 2016 // Bożena - Între noi e totul bine de Dorota Masłowska, regia Radu Afrim, 2015 // Pasager, A patra femeie - Terorism de Fraţii Presniakov, regia Felix Alexa, 2015 // Gabi Nowotny - Hoţi de Dea Loher, regia Radu Afrim, 2014 // Soţie demnitar - Revizorul de Nikolai Vasilievich Gogol, regia Felix Alexa, 2013 // Şefa de producţie - Purificare de Petr Zelenka, regia Alexandru Mâzgăreanu, 2011 // Varenka - Ecaterina cea Mare de George Bernard Shaw, regia Cornel Todea, 2008 // Bolnavul 3 (Sasenka), Femeia 3 - Istoria comunismului povestită pentru bolnavii mintal de Matei Vişniec, regia Florin Fătulescu, 2007 // Maşa - Gândirea de Leonid Andreev, regia Felix Alexa, 2005 // Ivanova - Revizorul de Nicolai Vasilievici Gogol, regia Serghei Cerkasski, 2002 // Miţa Baston - D`ale Carnavalului de I.L. Caragiale, regia Gelu Colceag, 2002 // Măndica - Mofturi la Union după I.L. Caragiale, regia Gelu Colceag, 2002 // Gaşa - Cadavrul viu de Lev N. Tolstoi, regia Gelu Colceag, 2001 // Hellen Jones - Machinal de Sophie Treadwell, regia Alexander Hausvater, 2000 // Jenica - Boabe de rouă pe frunză de lotus în bătaia lunii de Nicolae Mateescu, regia Gelu Colceag, 1999 (Debut)
Roluri la Teatrul Metropolis: Aspasiţa - Peretele, textul şi regia Lia Bugnar, Tania - Şi negru şi alb şi gri, textul şi regia Mimi Brănescu, Eunice - Un tramvai numit dorinţă de Tennessee Williams, regia Claudiu Goga
Roluri în film: Lili - Lunga călătorie cu trenul, regia Sinişa Dragin
Premii şi nominalizări: Premiul UNITER pentru Cea mai bună actriţă în rol secundar pentru rolul Doamna Bologa din Pădurea spânzuraţilor în regia lui Radu Afrim, 2019 // Nominalizare UNITER pentru Cea mai bună actriţă în rol secundar pentru rolul Tania din spectacolul Şi negru şi alb şi gri, textul şi regia Mimi Brănescu la Teatrul Metropolis Bucureşti, 2018
Natalia Călin a fost selectată în programul 10 pentru FILM din cadrul TIFF 2019, care îşi propune să pună zece actori de pe scenele româneşti în contact cu profesionişti din lumea filmului. Cei zece actori selectaţi în 2019 vor fi protagonişti ai unor interviuri pe LiterNet până la începutul TIFF 2019 (31 mai - 9 iunie 2019).

Îmi place să am răspunsuri pentru toate întrebările pe care mi le-aş putea pune în scenă - 10 pentru FILM la TIFF, 2019

După Alina Mîndru care a făcut parte din programul "10 pentru FILM la TIFF 2018", Frilensăr, platformă de teatru independent, are în 2019 alţi doi membri care au fost selectaţi ca propuneri de viitoare feţe pentru filmul românesc contemporan, şi nu numai. După ce am stat de vorbă cu Tiberiu Enache ca de la amic la amic despre teatru, film şi aşteptări, a venit rândul lui Tudor Morar. Aparent Înaintea erei noastre şi ce-am mai făcut noi prin independent şi festivaluri le-au atras atenţia celor din industrie. L-am cunoscut pe Tudor la Gala HOP 2016, atunci când practic am concurat pentru premiul "Cea mai bună trupă de actori". Nu ştiu nici acum exact de ce am câştigat noi cu Lorenzo± şi nu au câştigat ei cu Visul lui Ariel. Tudor era absolut delicios, un Caliban dat cu nămol care cânta la pianină şi care umplea o scenă goală cu mimica, pauză, privire şi comic. De acolo i-am propus să lucrăm pentru Înaintea erei noastre unde Tudor cucereşte cu ritm şi verb, unde e cât se poate de inventiv, şi cât se poate de natural şi dezinvolt fără a respecta vreo regulă esenţială de firesc, şi fără să-l depăşească în acelaşi timp. Tudor e unul dintre cei mai buni actori comici cu care am lucrat şi pe care i-am cunoscut, care reuşeşte să nu-şi "distrugă" colegii din scenă, ci să funcţioneze cu ei ca într-un "mecanism", într-un echilibru şi o acumulare continuă. În buna tradiţie a interacţiunilor din cadrul Frilensăr, şi acest interviu a fost purtat de la distanţă, în google drive, de pe un laptop către un alt laptop.

Tudor Morar (foto: Adi Bulboacă)

Daniel Chirilă: Salut, Tudor! Ce faci? Unde eşti şi cu ce îţi ocupi timpul?
Tudor Morar: Salut, Daniel! Uite, ce să fac... nu demult am ajuns acasă, am mâncat ceva, am băgat pisicul în casă şi am venit la laptop.

D.C.: Cum a arătat ziua ta?
T.M.: A început mai greu ca să zic aşa. Aseară m-am culcat mai târziu (nu puteam să nu văd ultimul episod din GoT cu toate că eram întins de oboseală). Sunt în picioare de la ora 08:00 - am avut o repetiţie şi alte alergături prin oraş, iar acum mă pregătesc de încheiere (şi nu mă grăbesc). A fost o zi bună.

D.C.: La ce ai repetat?
T.M.: Piesa se numeşte Erus şi valea răbdării - spectacol terminat - doar că ultima dată l-am jucat pe la început de martie 2019 şi era nevoie de o împrospătare.

D.C.: Sunt diferite repetiţiile astea de "împrospătare" faţă de cele de dinaintea premierei? Dacă da, ce le face diferite?
T.M.: Absolut. Eu le simt mult mai degajate/ mai relaxate. Înainte de o premieră se adună toate în toţi - oboseală, frustrări, emoţii - şi uneori lucrurile pot deveni tensionate. Pe când la o repetiţie de împrospătare chiar ne bucurăm atunci când ne revedem unii cu alţii. Iar faptul că repetiţiile astea sunt mai relaxate, nu înseamnă că sunt tratate mai superficial. Pur şi simplu oamenii ştiu ce au de făcut, îşi reamintesc partiturile şi se bucură de fiecare greşeală nouă care ulterior poate să facă parte din spectacol (atunci când e o greşeală bună). Nu mai există travaliul facerii.

D.C.: Cum ajungi tu la "să ştii ce ai de făcut" pentru un spectacol?
T.M.: Îmi place să le numesc... '2 luni de repetiţii'. Alături de regizor / scenarist / scenograf / actori; cu toţii punem cărămizi la rezultatul final. Cât despre mine - îmi place să am răspunsuri pentru toate întrebările pe care mi le-aş putea pune în scenă.

D.C.: Ce întrebări îţi pui în scenă?
T.M.: "Oare mai am lapte în frigider?" / "Să iau taxi până acasă de-aici?" / "Sau să rămân la bere după?"; glumesc. Vorbesc de întrebările pe care ni le punem înainte să începem lucrul efectiv. Printre care şi alea tipice de facultate - de unde vin / unde mă duc / cine-i ăla / cine-i aia, etc. Iar apoi fineţuri legate de intenţii. Din fericire şi din păcate cred despre mine că sunt destul de perfecţionist. Îmi place ca atunci când construim un spectacol să se respecte cue-urile (n.red.: cuvânt care semnalează finalul unui monolog şi intrarea replicii următorului actor). Cue-urile sunt viaţa mea. Din gama întrebărilor pe care mi le pun în scenă e: "Oare o să respecte cue-ul?"

D.C.: Actoria pare acum aşa ca o maşinărie. E totul chiar atât de tehnic? Sau sunt reţete şi reţete? Ce face diferenţa?
T.M.: Cred că ar trebui să fie o maşinărie. O maşinărie care uşor, uşor, prinde viaţă. E matematică (materie pe care nu am îndrăgit-o prea tare în şcoală, dar pe care acum o cam iubesc). Trebuie să ştii un spectacol foarte bine din punct de vedere tehnic, ca mai apoi partea tehnică să nu devină un impediment. Cu cât ştii mai bine ce ai de făcut în scenă, cu atât poţi să fii mai relaxat, mai mişto, Maitreyi. Şi da, cred că sunt reţete şi reţete. Fiecare regizor vine cu viziunea lui, are propria idee despre cum vrea să arate spectacolul. Dacă ar fi vorba de un spectacol de teatru al absurdului, probabil ţinta ar fi chiar să iasă în evidenţă partea mecanică în locul celei organice. Repet - cred că depinde de viziune. Mai mult sau mai puţin diferenţa o face măsura dintre mecanic/organic.

D.C.: Cum te vezi acum în peisajul ăsta autohton? Cine a ajuns Tudor Morar de când a terminat facultatea până acum?
T.M.: Încerc marea cu piciorul. Nu mă feresc de nimic ce vine către mine, dar încerc să rămân selectiv în materie de proiecte/roluri. Tudor Morar a ajuns un om care a avut posibilitatea de a cunoaşte mai mult decât o grămadă de oameni faini cu care să lucreze şi să interacţioneze şi alături de care să crească.

D.C.: Unii actori de vârsta ta spun că nu ar refuza nimic la vârsta asta. Ce înseamnă să fii selectiv?
T.M.: Să fii selectiv înseamnă să te trezeşti cu 2-3 propuneri de proiecte în acelaşi timp. Şi e groaznic când se întâmplă asta, mai ales după 3-4 luni de secetă. Mi s-a întâmplat şi să accept 2-3 proiecte în acelaşi timp şi tocmai de-asta cred că am învăţat să fiu selectiv. Sigur, depinde şi de amploarea proiectului, dar până la urmă totul se rezumă la orele de repetiţii. Ziua are 24 de ore; o repetiţie nu prea are cum să dureze mai puţin de 3 ore; unde mai pui că uneori se stabilesc repetiţii în doi timpi. Unde mai pui că suntem oameni şi mai trebuie să mâncăm / luăm câte o pauză din când în când. Abia ne mai rămâne timp să bem. Eu m-am învăţat minte. Mi-am zis că de acum lucrez la maxim 2 proiecte în acelaşi timp. Bine... probabil până apare al treilea. Glumesc... sau? E greu şi cu refuzatul ăsta. Nu ai niciodată 'siguranţa' sau certitudinea despre când va apărea următorul proiect şi de-asta tindem să ne aruncăm în cât mai multe / să facem cât mai mult. Dar cred că e bine să nu uităm de noi în primul rând.

D.C.: Cum se descurcă un actor tânăr independent în Bucureşti?
T.M.: Fură. Meserie. Se descurcă mai bine decât un actor bătrân independent în orice caz. Cred că depinde mult şi cum devine independent. Practic, majoritatea devenim actori independenţi după ce terminăm facultatea (cei mai norocoşi dintre noi sunt angajaţi încă de pe băncile facultăţii, sau de ce nu - din naştere). Dar în facultate ne cunoaştem generaţia, avem prilejul de a lucra unii cu alţii, de a descoperi ce ne place şi ce nu; de a clădi spectacole care ulterior ar putea fi preluate de o instituţie publică - un teatru - sau un spaţiu independent - toate acestea contribuie la vizibilitatea actorului tânăr independent. Chiar e greu să refuzi - mai ales la început. Şi nu cred că e bine. Cum ştii că nu îţi place până nu încerci?

D.C.: Ce ai schimba la sistemul teatral din România? Asta dacă ai schimba ceva.
T.M.: Bugetul. Bine, probabil asta nu ţine de un sistem teatral, dar îl influenţează. Dacă aş fi în poziţia de a-l schimba, aş încerca şi aş reuşi să obţin fonduri mai mari pentru teatre şi cultură! Votaţi Tudor Preşedinte!

D.C.: Crezi că sunt aşa puţini bani în cultură? Crezi că principala problemă a sistemului este bugetul scăzut?
T.M.: Poate că într-adevăr nu bugetul scăzut e adevărata problemă. Ci gestionarea lui. Şi din ce ştiu - pe anul ăsta bugetul pentru cultură e chiar mai mare decât cel din anul trecut, nu şi pentru teatru, din păcate.

D.C.: Cum arată mediul ideal de creaţie pentru tine? Ce ar trebui să ai ca să performezi la adevărata valoare?
T.M.: O încăpere plină cu oameni mişto. Asta mai puţin dacă e vorba de un one-man show. Acolo n-o să fie chiar plină încăperea... de obicei eşti doar cu regizor/coregraf. Dacă există partea umană în sala de repetiţie şi te simţi bine în mediul respectiv - nu ai cum să nu performezi la adevărata valoare. Restul sunt aspecte tehnice care există sau nu. Spectacole fără lumini au mai fost, dar fără actori nu ştiu.

D.C.: Ce e succesul pentru tine? Cum arată şi cum te influenţează?
T.M.: Pfu... ce întrebare delicată. Într-adevăr, cred că e bine să înţelegem că fiecare avem definiţii diferite pentru 'succes' şi trebuie să fim atenţi să o urmărim pe a noastră. Toţi avem ţeluri pentru care muncim şi în care investim timp şi energie. Ţeluri pe care cel mai probabil o să ni le atingem. Întrebarea e: ce facem după ce ne atingem ţelurile astea? Ne lăsăm pe tânjală tocmai pentru că am ajuns unde voiam să ajungem? E o capcană în care poţi să cazi foarte uşor odată ce ai 'atins' succesul. Sau muncim în continuare şi ne setăm alte ţeluri? Părerea mea e că succesul e o călătorie pe viaţă. Trebuie întreţinut şi dus în service din când în când - fie că e vorba de succesul din plan profesional, fie de cel din plan relaţional, etc. Până la urmă scopul suprem al succesului e să te facă fericit. Odată ce ajungi la performanţa asta cred că poţi spune despre tine că eşti un om de succes.

D.C.: Dacă nu ai fi fost actor, ce ţi-ar fi plăcut să faci?
T.M.: Cel mai probabil acum eram ghid turistic. Îmi doream foarte tare să fiu student la Universitatea Babeş-Bolyai - Facultatea de Teatru şi Televiziune. Unde mai pui că lua an dl. prof. Miklós Bács. Da, ştiam deja despre el până în clasa a XII-a pentru că am terminat liceul de artă dramatică "O. Stroia" din Cluj - şi eram în temă cât de cât şi cu ce se întâmpla în facultatea de teatru din oraş. Ei bine am dat admiterea şi ghici ce - am picat la prima probă. Proba aia după care trebuie să aştepţi (încrezător) pe hol ca să îţi primeşti legitimaţia de concurs pe spatele căreia scrie: "RESPINSSSSS FRAIEREEE". Ăla a fost un moment de răscruce pentru mine. Până atunci nici nu puteam concepe ca eu... eeeeeeeuuuu... să nu intru acolo. Un plan B nu prea exista pentru că îmi doream asta prea tare ca să mă gândesc la altceva. Iar la celelalte facultăţi de teatru din ţară nu voiam să merg. EXCLUS Bucureşti. Până aici mi-a fost cu actoria. Nu voiam să mai aud de aşa ceva. Ce îmi mai rămăsese din facultăţile la care te mai puteai înscrie şi care să îmi şi placă (cred); ar fi fost Facultatea de Geografie - Turism. Şi aici am avut mare noroc cu tatăl meu care m-a încurajat să mă gândesc totuşi mai bine la varianta "UNATC" - Bucureşti. Că ar fi păcat să mă deconectez un an de teatru ca mai apoi - anul viitor - să dau admitere din nou la Cluj. "Şi în plus dacă intri la Bucureşti - poţi să te transferi din anul 2 înapoi la Cluj" - ştiam că nu funcţionează aşa şi că dacă voi intra - acolo îmi va fi casa; cel puţin pe timp de studenţie. Zis şi făcut: mers, probat, aprobat. Opt ani mai târziu (azi) - activez în Bucureşti, îmi place ce fac şi nu regret o clipă că s-a întâmplat aşa.

D.C.: De ce crezi că ai fost ales printre cei 10 pentru TIFF? Ce crezi că te recomandă pentru film?
T.M.: Îmi place să cred că pentru întreaga activitate pe care am avut-o până acum în teatru. E clar că cine m-a văzut, m-a văzut pe scenă. Am făcut şi câteva scurtmetraje până acum; unele dintre ele chiar foarte mişto, cu care pot să mă mândresc dar în care nu cred că am suficientă vizibilitate încât să atrag atenţia până într-atât cât să fiu selectat în program. Cred că mă recomandă implicarea şi entuziasmul de care dau dovadă atunci când încep un nou proiect. A, şi se zice că în film contează foarte mult faţa... mie mi s-a mai zis că semăn cu Adrien Brody, care săracul a mai prins câte un rol... acuma... 'mne-ajută.

D.C.: Te-ai intersectat cu filmul până acum? Când? Unde? Ţi se pare diferit de teatru? De ce da, de ce nu?
T.M.: Din fericire, da. Încă de pe băncile facultăţii am mai lucrat la diferite scurtmetraje. Unul dintre cele mai dragi este O noapte în Tokoriki în regia Roxanei Stroe - proiect tot de facultate, dar care a ajuns destul de departe. A fost super tare lucrul la filmul ăsta. În primul rând pentru că este un film non-verbal. Un film în care muzica e unul din personajele principale. A fost foarte provocator pentru că mare parte din film se petrece într-o discotecă. Doar că muzica ne era la dispoziţie până cu puţin timp înainte de "Acţiune!". Practic, tot filmul am dansat pe linişte. Un alt proiect de suflet (încă în post-producţie) este Idilă - în regia lui Mihai Mincan. E vorba de o adaptare liberă după o nuvelă de-a lui Guy de Maupassant, intitulată sigur că da, Idilă. La acesta am filmat prin februarie, alături de colega mea Ruxandra Maniu şi aştept cu nerăbdare să îl văd. E foarte diferit lucrul de scenă faţă de cel de platou şi foarte asemănător în acelaşi timp. Pe scenă, practic, 'filmezi' one shot toată piesa. Pe platou în schimb... filmezi o secvenţă din mai multe cadre. Şi e important să menţii acelaşi traseu pe care l-ai avut la primul cadru pentru ca la final să poată fi lipite la montaj fără să pară de pe altă planetă. Şi e asemănător pentru că tot în meşteşugul tău stă procesul de creaţie. De jucat, tot joci, doar că dozezi altfel, îţi creezi alte mecanisme care funcţionează pentru tine.

D.C.: Cu cine ţi-ar plăcea să lucrezi din industria filmului? De ce?
T.M.: Cu oricine ar avea suficientă încredere în mine încât să-mi dea şansa. Cred că până să îţi dai seama cu cine ţi-ar plăcea să lucrezi, trebuie să lucrezi cu mulţi. Să nu refuzi; să încerci (nu mai mult de 2 proiecte în acelaşi timp... până apare al treilea... sau?). Da, ne plac unele produse pe care le vedem şi ne zicem "mamă, ce aş vrea să lucrez şi eu cu ăsta/asta" - dar n-ai de unde să ştii cum e în etapa de lucru, ce metode aplică, cum o să te înţelegi tu personal cu el/ea. Indiferent de ce proiect accepţi, ce rol iei în primire; odată ce l-ai acceptat - fă tot ce poţi ca să-l faci de aur.

D.C.: Din tot ce ai văzut până acum, ce zonă a filmului te atrage? Cu ce stil rezonezi şi de ce?
T.M.: Comediile. Pentru că... ne fac să râdem? Bine, asta dacă sunt bune. Umorul britanic este foarte pe gustul meu. Gen Louie C.K. Pe principiul "It's funny cause it's true". Îmi plac filmele/serialele despre care pot spune la final: "Cum a trecut aşa de repede?"

D.C.: Ce aşteptări ai de la TIFF?
T.M.: Mhm. Încerc să nu merg cu aşteptări. Vreau să mă bucur de întreaga experienţă, să mă las surprins de tot ce oferă programul, să cunosc oameni care fac asta de mai mult timp, să le aflu poveştile, să aflu din secretele lor, să învăţ.

D.C.: Cum te vezi peste 20 de ani şi ce ţi-ai spune ţie celui de acum?
T.M.: "Ţi-am zis că merită?". Mă văd tânăr, responsabil şi fericit. Sănătoşi să fim - restu-s secundare.

D.C.: Unde pot să te găsească oamenii în următoarea perioadă?
T.M.: După cum se ştie, odată cu venirea verii se cam încheie şi sezonul teatral. Pe stagiunea asta mai am trei spectacole - toate în iunie. E vorba de spectacolul CRUD - pe care îl vom juca pe 1 iunie 2019 la Amfiteatrul TNB, spectacol conceput şi coordonat de tine alături de Ştefan Lupu. Iar celălalt se intitulează Spectacol de varietăţi în regia lui Ionuţ Anghel - alt pilon al generaţiei noastre. De data aceasta spectacolul va fi găzduit de The Pub (19 şi 26 iunie 2019). Încă nu avem o casă stabilă pentru el; drept urmare încercăm în diferite locuri până să aruncăm ancora. Şi în principiu pot să mă mai găsească la festivalurile de muzică electronică din ţară (sper că la cât mai toate).

Tudor-Răzvan Morar
Data naşterii: 02.11.1992
Absolvent Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică "I.L. Caragiale" Bucureşti - secţia actorie - ciclul de licenţă în 2014 clasa Florin Zamfirescu; şi ciclul de master în 2016 clasa Gelu Colceag
Proiecte în teatru profesionist şi independent (proiecte curente): Tudor în Pe mărimea mea regizat de Andrea Buzzetti şi Cristina Giurgea la Teatrul Ion Creangă, Bucureşti / Pantalone în Pantalone în lună regizat de Mihai Alexandru Ion la Teatrul Ion Creangă, Bucureşti / Personajul în Amintiri într-o valiză (one-man show) de Andra Burcă şi Tudor Morar la Teatrul Ion Creangă, Bucureşti / Omul de Tinichea în Vrăjitorul din Oz (musical), regizat de Phil Willmott la Teatrul Ion Creangă, Bucureşti / El în La un metru de tine regizat de Andrea Buzzetti la Teatrul Ion Creangă, Bucureşti / Cei în Crăiasa Zăpezii regizat de Rosamunde Hutt la Teatrul Ion Creangă, Bucureşti / Vasile Târnăcop în Înaintea erei noastre regizat de Daniel Chirilă la Teatrul Green Hours, Bucureşti / Actor în CRUD de Daniel Chirilă şi Ştefan Lupu la Teatrul Naţional "I.L.Caragiale", Bucureşti / Ticu în Spectacol de varietăţi regizat de Ionuţ Anghel la (în căutare de casă) / Erus în Erus şi Valea Răbdării regizat de Irina Slate la O.C.C.
Proiecte în film: El în Idilă regizat de Mihai Mincan (post-producţie) / Luci în O noapte în Tokoriki regizat de Roxana Stroe (6 premii, 2 nominalizări) / The Guardian în The Wall regizat de Stela Pelin (1 premiu) / Dan în Lame Duck regizat de Cristian Bota / Marius în La mulţi ani regizat de Armine Vosganian.

Introspecţia şi adevărul sunt foarte importante - Monştri.

În urmă cu aproape opt ani, Judith State mi-a acordat pentru prima dată un interviu. Am descoperit atunci o dansatoare dedicată şi o profesionistă pentru care niciun obstacol nu părea a fi de nedepăşit, ceea ce mi-a inspirat titlul articolului de la acea vreme: Judith State, Fearless Dancer. Este însă un titlu care, pe cât de potrivit părea în contextul respectiv, pe atât de limitativ şi simplist sună astăzi.

După ce regizorul Cristi Puiu a distribuit-o în filmul Sieranevada - prima ei experienţă ca actriţă - Judith joacă rolul principal în lungmetrajul românesc Monştri., în regia lui Marius Olteanu, continuând astfel să elimine barierele (atât pe cele reale, cât şi pe cele preconcepute) pe care le cunosc foarte bine mulţi dintre cei care lucrează în mediul artistic din România. În interviul de mai jos vorbim despre câteva dintre cele mai solicitante momente de la filmări, despre frici şi încredere, despre importanţa unei autoevaluări oneste şi a căutării continue a unor "interacţiuni cu sens".

După ce a intrat în atenţia festivalurilor de film de la Berlin, Sofia, Istanbul, Linz şi Taipei, filmul Monştri. are premiera în România pe 5 şi 6 iunie 2019, în cadrul competiţiei Festivalului Internaţional de Film Transilvania, iar din 27 septembrie 2019 va putea fi văzut în cinematografele din ţară.

Rodica Iuliana: Filmul Monştri. reprezintă a doua ta experienţă actoricească într-un lungmetraj, după Sieranevada. Cum ai ajuns să joci rolul principal?
Judith State: L-am cunoscut pe Marius Olteanu la filmările pentru Sieranevada, unde a fost regizorul secund al lui Cristi Puiu. Ştiam deja scenariul filmului Monştri., pentru că îl tradusesem (n.red.: în limba engleză) în urmă cu câţiva ani şi încă de atunci îmi plăcuse foarte mult. Iniţial trebuia să interpretez un rol mic, un personaj care apărea într-o singură secvenţă. Însă cu două zile înainte de începerea propriu-zisă a filmărilor am primit un telefon de la Marius, care mă întreba dacă vreau "să facem filmul ăsta împreună". A fost pentru amândoi un salt în gol, a leap of faith din partea amândurora. Deşi mai colaborasem înainte şi rezonăm atât pe plan profesional cât şi uman, eram conştienţi că lucrurile aveau toate şansele să nu iasă bine. A existat o reciprocitate totală în ceea ce priveşte încrederea pe care ne-am acordat-o.

R.I.: Ce crezi că a căutat pentru acest rol şi a găsit în tine?
J.S.: Am vorbit cu el de foarte multe ori despre asta. Înainte de începerea filmărilor, am făcut o repetiţie pentru secvenţa în care trebuia să joc rolul iniţial - cel al unei mame aflate la o petrecere de botez, în care copiii reprezintă subiectul principal de discuţie. Actorii cu care jucam, fiind ei înşişi părinţi, vorbeau din experienţa proprie şi chiar se încinsese un dialog real despre copii; toţi vorbeau aplicat, ca să spun aşa. E foarte adevărat că, eu neavând copii, mă simt de fiecare dată străină de acest subiect. În plus, genul acesta de situaţie se termină de cele mai multe ori cu nelipsitele întrebări: "Tu când faci copii?", sau "Tu nu ai de gând...? Trece timpul..." - care vin cu o oarecare presiune, dar pe care în cele din urmă ajungi să le ignori. Aşa că la repetiţie mă retrăsesem cumva, deşi nu era ceva ce făceam în mod conştient. Marius mi-a spus că era ceva în disconfortul meu, în imposibilitatea mea de a mă conecta la dialog şi la grup, care l-a făcut să se gândească: "Ăsta e personajul Dana, asta vreau să văd în Dana!"

R.I.: Ce părere ai despre modul în care sunt privite în societatea noastră femeile care nu vor să aibă copii?
J.S.: Făcutul copiilor este un subiect sensibil şi da, cred că o femeie care pur şi simplu nu vrea să aibă copil şi îşi asumă asta, poate fi uşor catalogată drept "în neregulă", fiind imediat asociată cu gândul de ratare, de neîmplinire, de scop nedus până la capăt. Or, mie mi se pare că este ceva atât de intim, de personal, încât nimeni nu ar trebui să întrebe - pe dinafară fiind - "de ce da?", "de ce nu?", "când?", "dar cât mai aştepţi?"... Iar acum vorbim despre subiectul ăsta, dar cred că această chestionare a alegerilor altora se aplică tuturor, la modul general - credem că ştim, credem că înţelegem, bazându-ne pe datele pe care le avem şi pe capacităţile noastre de decodare, dar de foarte multe ori suntem departe de a percepe cu adevărat realitatea celuilalt.

R.I.: Te simţi aproape de personaj, în acest sens?
J.S.: Da, mă simt aproape de el. Nu pentru că nu mi-aş dori copii, dar din punctul de vedere al presiunii tacite, al întrebărilor interminabile care însoţesc deseori acest subiect, am rezonat în întregime cu Dana.

R.I.: Care a fost abordarea ta în ceea ce priveşte interpretarea acestui personaj, considerând că ai aflat cu doar două zile înainte de începerea filmărilor că vei avea rolul principal?
J.S.: Nu am avut timp să repet şi cred că acesta a fost un lucru pozitiv, pentru că nu am avut posibilitatea să mă gândesc foarte mult, mai degrabă am acţionat încercând să fiu tot timpul în moment. Cred că am fost tot timpul proaspătă. Nu am avut timp să anticipez, să creez în avans ceva ce apoi să reproduc. Nu am niciun fel de tehnică, sau de pregătire în sensul ăsta. Singurul lucru pe care l-am făcut - şi care mi se pare esenţial - este că am încercat să rămân conectată la Marius, la cerinţele şi la viziunea lui cât de mult posibil, să nu preiau sub nicio formă controlul asupra personajului. În plus, există detalii care nu se văd în film şi care pe noi actorii ne-au ajutat foarte mult. Marius a ţesut cu minuţiozitate întreaga poveste a personajelor şi ne-o reamintea ori de câte ori era cazul în cadrul filmărilor. Pentru mine, întreaga experienţă a fost foarte intensă, cu atât mai mult cu cât duc atât de tare lipsă de întâlniri relevante...

R.I.: Tocmai tu? Cum aşa?
J.S.: Da, da, în sensul în care mi-e sete de interacţiune cu sens, dar probabil că felul în care lumea e construită şi direcţia către care se îndreaptă cu atâta repeziciune în ziua de astăzi face ca totul să fie foarte la suprafaţă. Am senzaţia că totul e foarte rapid şi că, în virtutea acestei viteze, totul se şi consumă în consecinţă şi ne aflăm mereu în căutare de next, next, next new thing şi atunci ajunge să fie un lux să cunoşti pe cineva, să descoperi că e acolo pentru tine şi chiar îşi ia timp să parcurgă partea sa din drum ca să te întâlnească realmente. Întotdeauna mi-am dorit să cunosc oameni profesionişti, care sunt acolo să facă treaba până la capăt. Din punctul ăsta de vedere, m-am bucurat foarte tare de experienţa cu Marius, pentru că el este aşa. Comunică foarte precis, cu un soi de autoritate şi calm în acelaşi timp, care vin din faptul că ştie foarte bine ce are de făcut şi ceea ce îşi doreşte. Un lucru care mi-a plăcut foarte tare a fost că era cumva detaşat, deşi e evident că Monştri. este un film foarte personal. Cumva a lăsat filmul să ia forma lui proprie, iar asta cred că ţine de creativitate şi de generozitate în acelaşi timp.

R.I.: Care au fost cele mai importante sfaturi legate de actorie pe care le-ai primit de la regizorii cu care ai colaborat şi care te ajută şi astăzi?
J.S.: Cred că întâlnirea cu Cristi Puiu a fost cea mai bogată din punctul ăsta de vedere. El spunea că nu poţi să faci nimic pe bune "dacă nu te murdăreşti pe mâini". Iar de "să fii prezent, aici şi acum" încerc să nu uit, nici în lucru, nici în afara lui.

R.I.: Există puncte comune între personajul tău din Sieranevada şi cel din Monştri., în ceea priveşte modul în care le-ai abordat?
J.S.: Pentru niciunul dintre cele două filme nu am făcut un studiu de caz, nu m-am gândit cine este Sandra (n.red. - numele personajului pe care Judith îl interpretează în filmul Sieranevada), sau cine e Dana, ci pur şi simplu am fost eu în situaţia dată. Am fost întrebată la un moment dat care a fost drumul către Sandra. Nu ştiu dacă eu am făcut un drum spre personaj, ci mai degrabă am apropriat problemele lui de mine. Cred că avem în noi absolut toată paleta de trăsături umane, unele mai pregnante, altele mai puţin, altele într-o stare latentă şi că putem să accesăm toată această paletă, adaptându-ne mereu în funcţie de context, de educaţie, de partea socială, de interlocutor.

R.I.: Care au fost pentru tine ca actriţă cele mai solicitante momente în filmul Monştri.? Dar în Sieranevada?
J.S.: Ambele experienţe au fost mari provocări. Cred că a fost destul de greu să fac trecerea în corp la a fi actriţă şi nu dansatoare - o schimbare de care nici măcar nu eram conştientă, pentru că modul în care mă mişc efectiv în viaţa de zi cu zi e parte din normalitatea şi naturaleţea mea, nu-l chestionasem niciodată până atunci. Mi s-a spus de multe ori că pare că dansez şi când tai ceapă, de exemplu, dar la filmări devenea uneori frustrant că nu reuşeam să conştientizez asta şi deci să-mi controlez corpul, care se pare că are un limbaj al lui şi o tendinţă specifică de a decupa gesturile foarte clar, coregrafic. Una dintre indicaţiile pe care le-am primit constant, sub o formă sau alta, în ambele situaţii a fost să nu mai dansez. Să întind mâna "normal", să nu ţin degetele ca pe un evantai deschis, să nu mai fiu "pasăre" (râde). "Judith, iar dai din cap ca Michael Jackson!" îmi spunea uneori Marius exasperat, imitându-mă. Apoi, au fost câteva momente în care mi-a fost destul de greu să îmi fac linişte în minte, în gândurile care îmi repetau că voi da greş, că voi dezamăgi, că nu voi face faţă, iar felul în care am intrat în film şi faptul că nu cunoşteam pe nimeni din echipă în afară de Marius şi de Luchian (n.red.: Luchian Ciobanu este directorul de imagine al filmului Monştri.), amplifica mult starea de nesiguranţă şi şovăială. Însă de fiecare dată vorbeam cu Marius chiar şi despre cel mai mic şi prostesc gând, iar asta mă readucea de fiecare dată la bază, la esenţial: legătura, comunicarea cu el.

R.I.: Există ceva ce ţi-a plăcut în mod deosebit la Dana, sau la tine în timp ce o interpretai?
J.S.: Îmi place Dana şi ambivalenţa constantă în care pare că se află, liniştea şi puterea care, mie cel puţin, îmi sugerează de fapt o mare fragilitate şi tulburare interioară. Şi mi-a plăcut de mine în timp ce o căutam împreună cu Marius; a fost un proces care, încet-încet, am simţit că m-a pus mai ferm pe două picioare şi în urma căruia am ieşit ceva mai încrezătoare.

R.I.: Ce le-ai spune celor care nu au experienţă în actorie, dar care simt nevoia de a se exprima astfel?
J.S.: Să încerce. Să încerce tot. Asta le spun întotdeauna şi celor care vin la cursurile mele de dans contemporan. Ochii şi mintea înregistrează şi percep lucrurile într-un fel care, de foarte multe ori, este complet diferit de felul în care o face corpul. Abia după ce încerci şi în măsura în care eşti onest în autoevaluare, îţi poţi da seama cam pe unde te situezi în raport cu lucrul respectiv.

R.I.: La ce te duce cu gândul titlul filmului Monştri.?
J.S.: Dincolo de faptul că titlul îmi vorbeşte despre această tendinţă pe care o avem de a eticheta şi de a da "verdicte cu punct" - cum spune Marius - nelăsând loc de a reveni ulterior şi de a ne ajusta eventual poziţia faţă de o anumită persoană sau situaţie, titlul filmului ne cuprinde pe toţi şi mă duce cu gândul la lucrurile pe care le purtăm şi cu care ne luptăm înăuntrul nostru, în tăcere, ferite de vederea şi cunoştinţa celor din jur. Fie că vorbim despre frici, traume, anxietăţi, proiecţii, fantezii, dorinţe, răutăţi - le avem şi le manifestăm cu toţii, nu cred că se poate sustrage nimeni şi nici nu trebuie, cred că asta ne face de fapt umani. Îmi imaginez că există un buton cu care reglăm intensitatea valenţelor ăstora şi că totul se învârte în jurul acestei negocieri continue. Cu cât văd mai mult filmul şi cu cât mă gândesc mai mult la el, îmi dau seama că în spatele acestei poveşti se află de fapt o invitaţie la toleranţă şi la evaluare a propriei poziţii faţă de lume, pe care Marius a lansat-o cu mare blândeţe. Mă uit la personajele din film printr-un pătrat, într-un timp dat, şi habar nu am ce este dincolo de acest pătrat şi această bucată de timp. Pot să trag o concluzie definitivă şi să fiu sigură de ea? Să pun punct? Dacă cineva m-ar surprinde în cel mai prost moment al meu, ar fi în regulă să mă catalogheze doar în baza acelui moment? Şi tot aşa... mă tot gândesc şi mă întreb şi îmi dau seama că de multe ori fac exact asta.

R.I.: O întrebare pe care încerc să o adresez fiecărui artist pe care îl întâlnesc: introspecţia şi adevărul (sau căutarea lui) sunt foarte importante, în mod special în artă; practicând actoria şi dansul, există lucruri pe care le-ai descoperit despre cum putem fi mai autentici şi în viaţa de zi cu zi - pe care poate nu le-ai fi aflat dacă nu ai fi lucrat într-un mediu artistic?
J.S.: Introspecţia şi adevărul sunt foarte importante, punct. Nu ştiu dacă există o linie de demarcaţie între meseria pe care o ai şi viaţa ca o bulă separată, ci cred că mai degrabă se întrepătrund, se informează şi se influenţează reciproc, continuu. Pentru mine cel puţin aşa este. Şi cred că ne arătăm pe noi înşine - ne cântăm, ne dansăm, ne compunem, ne pictăm, ne jucăm pe noi înşine atunci când facem ceea ce avem de făcut. Şi chiar dacă repetiţiile se întâmplă într-o sală, iar spectacolele pe scenă şi filmarea pe platou, nu se întâmplă niciodată ca în momentul în care ies din spaţiile astea, să anulez ceea ce trăiesc în ele, nu am cum. La fel cum nu funcţionează nici "laşi toată viaţa personală la uşă". Dimpotrivă: iau tot ce mi se întâmplă - şi-ntr-o parte şi în alta - şi aplic în ambele contexte ceea ce funcţionează şi ceea ce mă ajută să deschid ochii, mintea şi sufletul mai mult, să înţeleg mai bine, să mă evaluez mai corect. Iar în sensul ăsta, mi se par esenţiale comunicarea constantă - un dialog onest (şi de foarte multe ori usturător) cu sine şi cu ceilalţi - şi întâlnirile. Cred că prin intermediul lor ai ocazia să te verifici, să nu rămâi fixat, să-ţi pui la îndoială poziţia şi convingerile. Întâlnirea cu regizorul Cristi Puiu este pentru mine o sursă continuă de evaluare şi reevaluare, de întrebări şi realizări. În dans mă inspiră de fiecare dată lucrul şi discuţiile cu coregraful German Jauregui, pe care l-am întâlnit prima dată în 2014 şi pe care, după ce l-am ascultat vorbind câteva ore, am avut gândul că l-aş urma oriunde. (râde) Calmul, simplitatea, blândeţea şi înţelepciunea cu care se raportează la viaţă şi la lucru m-au emoţionat tare şi apelez la ele de multe ori când simt că îmi pierd claritatea.

R.I.: La ce lucrezi acum?
J.S.: Emlék - amintire este primul meu proiect de o asemenea anvergură, la care am început lucrul efectiv deja de anul trecut şi finalizarea lui va fi undeva la sfârşitul anului acesta (n.red.: 2019). Este un proiect modular, la care lucrez împreună cu muzicianul Radu Dumitriu şi care are în componenţă 4 elemente - un atelier de mişcare şi voce pentru dansatori şi actori (n.red.: Body Talks), un scurtmetraj experimental de dans, un concert de muzică electronică şi voce şi un spectacol de dans şi muzică live - a căror trăsătură comună este punctul de întâlnire dintre corp şi voce şi ideea de retrospecţiune, de amintire. În luna mai a acestui an (n.red.: 2019) am susţinut atelierul Body Talks, iar următoarele din această serie vor fi în luna iulie şi probabil în luna septembrie 2019. Filmările pentru scurtmetraj, pentru care am făcut din nou echipă cu Marius Olteanu şi Luchian Ciobanu, vor avea loc în luna iunie, iar pe 21 şi 23 iunie avem primele două concerte la Institutul Balassi şi la Sala Studio a Teatrului Mic, unde îl avem alături de noi şi pe muzicianul George Dumitriu. Premiera spectacolului va fi pe 13 octombrie 2019 tot la Sala Studio, apoi vom avea un scurt turneu la Timişoara, Cluj şi Sibiu. Este un proiect foarte important pentru noi, avem mari emoţii la fiecare etapă de lucru şi în ciuda tuturor îndoielilor şi fricilor care uneori pun stăpânire pe noi, pare să aibă deja o identitate şi voinţă proprie, care mă ajută şi pe mine să mă adun şi astfel să avansăm împreună.

 

 

Judith State la atelierul Body Talks (foto: Iustin Surpănelu)

Emlék - amintire este un demers finanţat de AFCN - Administraţia Fondului Cultural Naţional şi sprijinit de Teatrul Mic, care este şi partener al proiectului.

Monştri.
Scenariu şi regie: Marius Olteanu
Distribuţie: Judith State, Cristian Popa, Alexandru Potocean, Şerban Pavlu, Dorina Lazăr
În alte roluri: Gabriel Răuţă, Alina Berzunţeanu, Rolando Matsangos, Rodica Lazăr, Smaranda Caragea, Alina Tarbă, Raluca Axon.
Director de imagine: Luchian Ciobanu
Scenograf şi designer de costume: Alexandra Alma Ungureanu Stroe / Monteur: Ioachim Stroe / Designeri de sunet: Ioan Filip, Dan-Ştefan Rucăreanu / Priză de sunet: Mihnea Bogos / Regizor secund: Paul Cioran / Director de casting: Simona Ghiţă / Machiaj şi coafură: Elena Tudor / Colorist: Laurent Morel

Monştri. este o producţie Parada Film şi Wearebasca, realizată cu sprijinul Centrului Naţional al Cinematografiei
Producători: Claudiu Mitcu, Ioachim Stroe, Robert Fiţa / Coproducător: Marius Olteanu
Producător delegat: Carla Fotea / Producător executiv: Răzvan Lazarovici

Un italian îndrăgostit de Transilvania, care scrie o carte despre Vlad Ţepeş

Matteo Strukul este născut la Padova, în Italia, în 1973.
Are un doctorat în drept european şi este autorul unui adevărat fenomen literar: o trilogie despre familia Medici, tradusă deja în 14 limbi.
În România urmează să îi apară în toamna lui 2019 la Editura Humanitas Fiction, un roman despre Casanova - Sonata inimilor frânte -, tradus în limba română de Gabriela Lungu.
Este un mare fan al TIFF, pe care îl frecventează anual din 2015 încoace.

Doina Borgovan: Matteo, pe pagina ta oficială de internet scrie că trăieşti, pe lângă Italia, şi în Transilvania. Cum aşa?
Matteo Strukul: Transilvania a devenit într-un fel casa mea, alături de alt punct din Europa în care mă simt bine şi petrec mult timp de-a lungul unui an, Berlin. În Transilvania vin în fiecare an, în primul rând pentru că sunt un fan al Festivalului Internaţional de Film Transilvania.
Am descoperit festivalul în 2015, pe când scriam un roman care se petrecea în Transilvania I cavallieri del Nord. Povestea este despre cavalerii teutoni, despre cumani şi despre cetăţile pe care aceştia le-au fondat. Aşa că am venit să vizitez cetăţile săseşti, care într-un fel sunt fiicele acestor cavaleri teutoni. Soţia mea, care este pasionată de cinema, a descoperit festivalul şi a spus că ar vrea să meargă la Cluj să vadă un pic ce se petrece acolo.
Era prima dată când ne aflam în România. Dar ne-am îndrăgostit amândoi de locurile astea. Desigur, eu aplicam şi un filtru literar la călătoria mea, dat fiind că Transilvania este leagănul literaturii gotice.
După festival (care ne-a plăcut grozav, în primul rând pentru atmosfera prietenoasă şi primitoare), ne-am întors în vară. Am închiriat o maşină şi am petrecut aici trei săptămâni. Am vizitat Sibiu, Braşov, Bran, Biertan, Viscri, şi alte locuri splendide.
Cel puţin o lună pe an o petrecem în Transilvania, este un loc în care mă simt ca acasă.
Pe de altă parte, numele meu de familie, Strukul, este de origine austro-ungară. Ştiu că am avut un strămoş din imperiu care s-a îndrăgostit nebuneşte de o veneţiancă. Deci s-au putea spune că este şi glasul sângelui care mă cheamă aici. (râde)

D.B.: Noi românii am avut mereu un complex de inferioritate faţă de Occident. Şi-mi amintesc şi de anii 2008, 2009 când în Italia toate telejurnalele începeau cu ştiri legate de infracţiuni comise de români. Care este situaţia în prezent în ţara ta. Cum sunt percepuţi românii acolo?
M.S.: Cred că este vorba despre un sentiment de teamă din partea italienilor în faţa unui fenomen cu care nu se mai întâlniseră. Vorbim despre un număr foarte mare de români veniţi într-o perioadă foarte scurtă în Italia. Cea mai mare problemă, din punctul meu de vedere, este faptul că într-o ţară ca Italia, care este destinaţie predilectă pentru emigranţi, nu se cunoaşte cultura celor care vin din alte părţi. Tocmai de aceea, datorită pasiunii pe care o am pentru Transilvania, încerc să comunic prin toate mijloacele pe care le am la dispoziţie, ce locuri fantastice am descoperit. Pentru că numai prin cultură se pot construi punţi între oameni.
După părerea mea, România are o istorie fabuloasă, nu înţeleg deloc acest complex al vostru. Am avut norocul să studiez istoria voastră. De exemplu, pentru mine Vlad Ţepeş seamănă mult cu Che Guevara, dincolo de imaginea modificată de Hollywood. Sper că îmi permiţi comparaţia şi sper că cititorii voştri nu mă vor împuşca pentru asta (râde). Vlad Ţepeş pe mine mă fascinează şi vreau să îi fac povestea cunoscută şi altora. Am scris trei volume de benzi desenate dedicate lui Vlad Ţepeş, sunt în curs de publicare la o importantă editură în Italia, Feltrinelli. Spun povestea lui din perioada 1461-1462. Iar pentru asta am citit foarte multe cărţi de istorie românească. Ilustrator este Andrea Mutti, care desenează inclusiv pentru Marvel, şi am lucrat mult împreună pentru a încerca să redăm cât mai bine atmosfera, culorile, clădirile, felul în care erau îmbrăcaţi oamenii. Sper să găsim şi o editură românească interesată de proiectul nostru.

D.B.: Ai devenit celebru în toată lumea datorită unei trilogii despre familia Medici, care a fost deja tradusă în 14 limbi.
M.S.: Atunci când am început să scriu cărţile despre Medici eram destul de mâhnit de faptul că majoritatea cărţilor care se scriau în Italia erau legate de Mafie sau cărţi poliţiste. Desigur, Mafia este o problemă serioasă şi trebuie să luăm atitudine, dar să te ocupi numai de asta după părerea mea e o greşeală. Şi nu exista nici un roman despre cea mai importantă dinastie a Renaşterii, familia Medici. Pentru că măcar asta trebuie să recunoaştem, Renaşterea italienii au inventat-o (râde).
Am studiat intens acea perioadă, din toate punctele de vedere. La sfârşitul lui 2016 au apărut primele două volume, iar în ianuarie 2017 a fost publicat al treilea. Succesul a fost imens şi total neaşteptat. Iar pe când anunţam apariţia celui de-al treilea volum, dedicat Caterinei de Medici, cititoarele (pentru că în Italia mai mult femeile citesc literatură) mi-au cerut să mai scriu un volum şi despre Maria de Medici, a doua regină a Franţei din această familie. Am acceptat imediat, pentru că era perioada muşchetarilor şi a lui Richelieu, care mie îmi place foarte tare. Aşa că şi în cazul meu, ca în cazul lui Dumas, cu trei muşchetari care erau de fapt patru, trilogia mea despre Medici are de fapt 4 volume.
Câştigul este că publicul s-a ataşat foarte tare de această familie şi de perioada istorică pe care o reprezintă. Pentru că Donatello, Michelangelo sau Leonardo nu sunt Ţestoasele Ninja. Mi se părea de neacceptat să ştii despre ţestoasele Ninja şi să nu ştii nimic despre nişte genii care fac parte din cultura ta. La fel cum se întâmplă şi la voi cu Dracula şi Vlad Ţepeş.
Şi trebuie să-ţi mărturisesc ceva: eram absolut îngrozit de responsabilitatea pe care mi-o asum scriind despre aceste personaje istorice, nişte genii de talie mondială.
Acelaşi sentiment de spaimă l-am avut şi când am scris cartea despre Michelangelo care urmează să apară şi în România, aşa că nu îţi spun prea multe despre ea. Dar îmi era frică! Este suficient să te uiţi la Capela Sixtină şi să te cutremuri, pentru că pare nepământeană. De Michelangelo mi-a fost cel mai frică!

D.B.: Ai schimba apoi epoca istorică şi te-ai mutat la Veneţia. Cartea ta despre Casanova urmează să apară în toamnă la Humanitas Fiction, în traducerea Gabrielei Lungu. Ce te-a făcut să alegi un astfel de personaj?
M.S.: Îmi place acea perioadă de crepuscul veneţian, finalul Republicii şi cucerirea de către Napoleon. În această perioadă la Veneţia se aflau, printre alţii, Vivaldi şi Carlo Goldoni.
Mă fascina şi evadarea lui Casanova din închisoarea Piombi, care e spectaculoasă. Când erai încarcerat acolo nu prea mai aveai scăpare. Casanova este singurul din istorie care a reuşit să evadeze de acolo. Se pare că a fost spion şi pentru Imperiul austro-ungar, a umblat mult în Rusia, în Polonia, în Spania, la Paris, în Boemia. Deci, este un personaj fascinant şi care uneşte Europa.
Eu îi descopăr nu doar latura lui de cuceritor, era un om de cultură, cânta la vioară, era un spadasin redutabil, avea multe calităţi. Întrebarea pe care mi-am pus-o a fost: cum ar fi dacă Casanova s-ar îndrăgosti cu adevărat? Pentru că citind printre rânduri autobiografia sa înţelegi că a fost cu adevărat îndrăgostit de două sau trei dintre femeile pe care le-a cucerit.
Scriind despre Casanova m-am simţit foarte bine, personalitatea lui nu m-a speriat. Este un roman pe care l-am scris cu zâmbetul pe buze. Iar cartea a avut mare succes în Italia.

D.B.: Ce cărţi citeşti? Ce autori îţi plac?
M.S.: Poate e din cauză că îmbătrânesc, dar mă întorc din ce în ce mai des la clasici: Schiller, Goethe, Marlowe, Shakespeare, Puşkin, Dostoievski, Gogol, Tolstoi sau la Parfumul lui Patrick Süskind, pe care îl citesc şi recitesc mereu. Cel puţin o dată pe an.
Desigur că mă întorc mereu la Dante, pentru că e ca şi cum ai avea o minune sub nas. E simplu, te duci acasă, deschizi carte şi ţi se arată. Recitesc Manzoni, Dumas, pe care îl ador. Dintre contemporani mi-au plăcut mult englezul Tim Willocks, mare maestru al romanului istoric, dar şi sârbul Miloş Cirneanski.
În ultimii 4-5 ani am citit doar autori europeni. A fost o perioadă în care citeam doar americani. Mi-ar plăcea să citesc şi autori români şi maghiari, poate mă ajuţi cu recomandări în acest sens. Păcat că nu sunt suficient traduşi.

D.B.: Recomandări din programul de la TIFF 2019? Filme care ţi-au plăcut?
M.S.: Monos, film columbian, foarte dur cu nişte copii războinici, o poveste foarte sângeroasă, în stilul Împăratul muştelor. Arctic, cu Mads Mikkelsen, făcut foarte bine, cu un scenariu excelent, un film de aventură şi de supravieţuire. Am văzut şi filmul francez L'homme fidèle, din Competiţie, care mi-a plăcut mult, despre un triunghi amoros, în care joacă şi Laetitia Casta.

(Doina Borgovan este jurnalist Radio România)