Cred foarte tare în valoarea educativă a teatrului şi a învăţatului prin joacă - 10 pentru FILM la TIFF, 2019

Diana Buluga s-a născut la Huşi şi, după perioada petrecută la Iaşi, unde a absolvit un liceu cu profil de mate-info, a ales să vină la Cluj în 2007, pentru a da examen la Actorie, la Facultatea de Teatru şi Film. Fire pragmatică şi cu viziune de ansamblu, s-a decis la scurt timp după absolvire să nu aştepte apariţia unui loc de muncă şi a înfiinţat alături de foşti colegi de facultate, Asociaţia Create.Act.Enjoy, unde joacă în spectacole, performance-uri şi scurtmetraje şi coordonează proiecte sociale pentru comunitate. Începând cu 2013, Diana face parte din trupa permanentă a Teatrului Naţional "Lucian Blaga", Cluj. În 2019 va participa la programul "10 pentru FILM" la TIFF. Activitatea ei profesională desfăşurată atât în sectorul independent, cât şi în cel de stat îi oferă o maturitate artistică şi un spirit liber, mereu deschis la provocări, absolut vitale artistului contemporan.

Diana Buluga (foto: Bogdan Botaş)

Raluca Bugnar: Ce mi-ai spune despre tine dacă acum ne-am întâlni pentru prima dată?
Diana Buluga: Salut! Sunt Diana şi când eram mică îmi doream să devin spion. Am ajuns actriţă. Îmi plac călătoriile, pisicile, să lucrez peste program şi să mă implic în proiecte care fac bine comunităţii.

R.B.: Ai un frate cu 10 ani mai mic decât tine. Ai fost genul de soră care şi-a împărţit uşor jucăriile?
D.B.: Adevărul e că mi-a luat un pic să mă obişnuiesc cu faptul că nu mai sunt singură la părinţi. Cred că există şi acum nişte poze cu el foarte mic şi cu mine bosumflată. Ha! Noi am locuit doar 4 ani împreună pentru că la 14 ani m-am mutat la Iaşi, unde am făcut liceul. Aşa că toată "averea" mea de-atunci, în mare parte păpuşi aduse de la ruşi, i-a rămas lui. Le-a schimbat rapid pe maşini şi elicoptere. Acum, el e la facultate la Iaşi, iar eu locuiesc în Cluj de peste 10 ani. Ne-am cam construit relaţia la telefon şi-am învăţat să împărţim mai degrabă experienţe, gânduri sau emoţii care să facă distanţa să nu pară mare lucru. Dar să ştii că mi se pare mişto să fiu sora mai mare. E un sentiment plăcut când mă sună să-mi ceară sfaturi sau pur şi simplu să-mi povestească ce i se întâmplă.

R.B.: Te-am întrebat asta pentru că, aşa cum te ştiu de mulţi ani, eşti un om care împarte şi dăruieşte cu mare drag. Mi se pare că vezi şi actoria ca pe un set de jucării minunate pe care oricine ar fi bine să le aibă şi să le folosească. Cred că ţi-ai construit toate proiectele tocmai din plăcerea de a împărţi jucăriile astea: Luna Creativă pentru adolescenţi, Terapia prin Artă pentru oamenii din spitale, atelierele de teatru şi improvizaţie din zilele de luni... Ce te-a făcut să-ţi împarţi meseria cu atâţia oameni? Nu te temi chiar deloc de concurenţă? :)
D.B.: Da, acum o văd aşa. Dar am avut tot felul de momente. Inclusiv unul, prin anul doi, când eram ferm convinsă că vreau să mă las. Noroc cu domnul Habala, proful de scrimă, cu care am stat la o poveste lungă şi m-a convins să-i mai dau o şansă. Apoi a fost momentul post-absolvire, când habar n-aveam încotro s-o iau. Mi se părea aproape imposibil să te descurci, eram proaspăt ieşită din bula facultăţii, mi se părea că nu ştiu nimic şi că nu vreau decât să dorm şi să mă trezesc peste câţiva ani.
Apoi, au început să apară colaborări şi diverse oportunităţi şi lucrurile s-au legat. Am lucrat la un spectacol la Fabrica de Pensule, cu teatrul din Deva am colaborat la alte 3 spectacole, apoi m-au chemat la Târgovişte. Vreo 3 ani am fost cu casa la purtător.
Iar cu proiectele educaţionale sau sociale a fost o întâmplare fericită. Am fost invitată la un moment dat de o fundaţie să ţin un atelier de teatru pentru copii, cineva de acolo m-a recomandat în altă parte, apoi am ajuns să lucrez şi cu adulţi, să-mi construiesc o metodologie şi să-mi dau seama că fac bine ceea ce fac.
Am descoperit că teatrul (arta, în general) poate produce transformări benefice în ceilalţi. Am avut şi am cursanţi la atelierul de teatru care pun în practică ceea ce învaţă de la mine în viaţa de zi cu zi - la job, cu prietenii sau în familie - şi asta îi ajută să fie mai curajoşi, mai atenţi sau pur şi simplu mai jucăuşi. Ce-mi place cel mai mult e nivelul de încredere pe care-l au la finalul unui astfel de atelier. Asta i-a determinat pe unii să îşi schimbe jobul, să călătorească mai mult, să se arunce cu paraşuta sau să facă, în sfârşit, declaraţia aia de dragoste.
Cred foarte tare în valoarea educativă a teatrului şi a învăţatului prin joacă, de aici toată energia şi pofta cu care am început să lucrez şi cu adolescenţi, de câţiva ani încoace. Lumea lor mă inspiră şi mă şochează, în acelaşi timp. În plus, mă simt bine în gaşcă.
Terapie prin Artă, un alt capitol foarte fain din viaţa mea, a început cu câţiva actori, printre care şi eu, şi câţiva regizori debusolaţi după absolvire, care voiau să joace, respectiv să regizeze, şi-au nimerit pe scena neconvenţională a spitalului. Şapte ani mai târziu, înseamnă o doză de normalitate şi speranţă în spitalele în care ajungem, oferte de lucru pentru artiştii tineri şi forma mea personală de a da înapoi şi a mulţumi pentru tot ce am primit de-a lungul timpului.
Nu, nu mă tem de concurenţă, chiar mă motivează.

R.B.: Când ai absolvit facultatea nu aveai unde să te angajezi în domeniu. Şi din situaţia asta ai creat, împreună cu o mână de colegi, o asociaţie - compania independentă de teatru şi film Create.Act.Enjoy. Cum ţi-ai găsit resursele pentru a deveni - din studentă - manager în mediul ONG-ist?
D.B.: Având (prea) multă ambiţie, cum îmi spunea o bună prietenă zilele trecute. Cred că procesul s-a bazat în mare parte pe instinct. Voiam doar să ne facem treaba, dar am înţeles că pentru asta trebuie să ne construim decorul în care să ne desfăşurăm. Nu ştiam nici să batem cuie în el, nici să dăm cu vopsea sau să sudăm. Adică habar n-aveam să scriem proiecte de finanţare şi rapoarte birocratice, tehnice sau contabile. Am căzut, ne-am ridicat, am urlat, ne-am împăcat, am împachetat, am despachetat, dar le-am învăţat pe toate din mers. Şi-am avut mare noroc să fac asta alături de oameni care au fost dispuşi să mă înveţe sau să înveţe alături de mine.
Primele spectacole le-am făcut din nimic, practic. Improvizam costume din ce aveam pe-acasă, un decor minimalist şi găseam spaţii alternative în care să jucăm. Aşa ne-am plimbat prin ţară cu primele spectacole de la Create.Act.Enjoy. Băgam totul în Citroën-ul cu două portiere şi duşi eram. Perioada aia mi-a prins foarte bine, m-a învăţat să mă adaptez în timp record la tot felul de situaţii imprevizibile: scene prea mici, săli fără căldură, spectatori care nu ştiu exact la ce vin, certuri pe fond de oboseală, ţepe financiare şi alte mici "drame" pentru care, sincer, acum sunt recunoscătoare.

R.B.: Simţi că artistul din tine are de suferit în relaţia cu managerul cultural care eşti?
D.B.: Hmmm... Cumva. Posibil ca artistul din mine să aibă nevoie de mai multe ore de somn, de mai multe cărţi citite, de mai mult timp de relaxare. Dar nu am ales niciodată managementul înaintea actoriei. Proiectele în care sunt implicată ca actriţă au întotdeauna prioritate. Nu mă prezint foarte des ca manager cultural, de exemplu. Pentru că nu cred că ar trebui să te definească o funcţie, ci modul în care îţi faci treaba. Când lucrez la un spectacol la Naţional sau într-un proiect care nu ţine de Create.Act.Enjoy este, cumva, mai simplu. Pentru că sunt acolo sută la sută şi mă concentrez doar pe actorie. Când sunt şi producător, şi actriţă, e mai complicat. Când repetam la 3milioane, de exemplu, mă simţeam datoare să mă asigur că toată lumea se simte bine la repetiţii, că toţi au ce le trebuie şi, în acelaşi timp, să-mi învăţ textul, să propun improvizaţii, să mă documentez. Repetam în paralel şi la Naţional, unde lucram şi acolo la plin. Şi asta m-a făcut destul de irascibilă, pentru că îmi suprapuneam prea multe task-uri şi eram foarte obosită. Dar am băgat perioada aia în rucsacul cu "experienţe care te călesc şi la care te rog să te gândeşti de două ori înainte să le repeţi". Însă mi-e foarte greu să spun "nu" când vine vorba de proiecte care-mi plac. Cred că de la tata moştenesc asta, pentru că nici el nu poate sta locului niciodată, tot timpul îşi construieşte noi proiecte şi proiecţele.
În sfârşit, revenind la întrebarea ta, îmi place să cred că artistului din mine îi foloseşte disciplina managerului, iar managerului îi folosesc creativitatea şi inventivitatea artistului.

R.B.: După cât timp ţi-a venit natural să le dai ordine prietenilor şi iubitului tău? E greu să lucrezi cu oameni apropiaţi?
D.B.: E cel mai greu să lucrezi cu oameni apropiaţi! Ha! E oribil câteodată! Pentru că limita e atât de subţire şi pentru că multe cuvinte spuse la lucru sunt luate prea personal şi duse acasă. Oamenii se supără atât de repede!
Eu chiar nu mi-am dorit să fiu "şefa clasei", dar ajungeam de fiecare dată, pentru că sunt o fire responsabilă şi pentru că mă ofer tot timpul să ajut sau să mă implic. Nu mă pot abţine, pur şi simplu. De la "Ţi-ar plăcea să intri în proiectul ăsta?" până la "Vrei să mă ajuţi mâine să mă mut?", de cele mai multe ori voi spune "Da". Nu-i foarte sănătos şi lucrez la a mai spune şi "nu" din când în când.
Mie îmi e mai simplu şi mai uşor atunci când sunt în echipe pe care nu le coordonez, când trebuie să ascult de altcineva. Numai că dacă ai experimentat cum e să fii lider şi ai deprins nişte skills în zona asta, te prinzi foarte repede când ai de-a face cu cineva care bate câmpii, nu ştie ce vrea sau nu ştie ce să ceară de la tine. Şi-atunci mă cuprinde un sentiment de ăla teribil că îmi pierd timpul şi că aş fi putut face alte o mie de lucruri utile societăţii.

R.B.: Faptul că lucrezi cu echipe diverse şi destul de mari face să fie mai greu să ai încredere în oameni sau dimpotrivă?
D.B.: Ador să lucrez cu echipe diferite. Pe mine rutina şi plictiseala mă sperie foarte tare, de asta şi călătoresc de fiecare dată când am ocazia. Cu cât există mai multă diversitate, cu atât sunt mai fericită.
Legat de încredere, nu ştiu ce să zic... Au fost situaţii în care oameni foarte apropiaţi m-au dezamăgit sau situaţii în care încrederea şi ajutorul au venit din partea cui mă aşteptam mai puţin. Am învăţat să nu mai am aşteptări de la ceilalţi. Să iau lucrurile aşa cum sunt şi să nu-mi conturez eu dinainte cum ar trebui să fie o situaţie sau alta.

R.B.: După mai mulţi ani "în independent", ai fost angajată prin concurs la Teatrul Naţional Cluj. Dar nu ai renunţat la ONG. De ce?
D.B.: Pentru că sunt două experienţe diferite a căror combinaţie profesională îmi face foarte bine.
La Naţional am ocazia să joc cu profu' Ionuţ Caras, pe care în continuare îl simt ca pe un îndrumător, lucru pentru care-i mulţumesc tare mult. Cu Anca Hanu, Irina Wintze, Petre Băcioiu şi mulţi alţi actori şi oameni foarte speciali, care m-au primit în familia lor. Plus, o serie de întâlniri cu regizori cu care nu m-aş fi putut întâlni prea uşor în independent: Alexandru Dabija, Roberto Bacci, Răzvan Mureşan...
Iar de independent nu m-aş despărţi niciodată pentru că acolo mi-am înfipt steagul prima dată. E ca şi cum aş spune că nu vreau să mai merg niciodată acasă, la Huşi. Fără independent nu aş fi ajuns să lucrez cu Cristian Pascariu la scurtmetrajele După un an şi Alazia, să-mi dau seama că pot fi foarte comică, să ajung în India sau să fac un spectacol care să mă ajute să trec peste moartea bunicii mele.
Sunt şase ani de când mă împart între astea două medii, am avut şi perioade în care am simţit că mi-e greu, dar nu m-a bătut niciodată gândul să renunţ. Ţi-am zis de la început că-mi place să lucrez peste program.:)

R.B.: Ai jucat pe scena TNC acelaşi rol ca şi Kate Winslet în Carnage de Roman Polanski, dar ai fost şi purtătoarea de cuvânt a Coaliţiei pentru Familie în 3milioane, spectacol produs de Create.Act.Enjoy. Din rolurile de până acum, ce ai păstrat cu tine? Ce te-a marcat?
D.B.: Emoţia descoperirii, ca-n reclama Kinder. Îmi place foarte mult când reuşesc să mă surprind eu pe mine. Momentele surprinzătoare sunt foarte faine pentru un Capricorn. Îmi place şi să construiesc, să văd de la o zi la alta cum se compune puzzle-ul, atât la mine, cât şi la colegii mei. Îmi plac rolurile provocatoare, cu cât îmi dă mai multe bătăi de cap un rol, cu atât mai bine. Şi îmi plac foarte mult echipele în care toată lumea lucrează cu poftă şi chef. Cam aşa a fost la Zeul măcelului, spectacolul făcut după acelaşi text care a stat şi la baza lui Carnage. Atunci am urcat pentru prima dată pe scenă alături de Marian Râlea, o altă întâlnire care mi-a picat bine.
Iar spectacolul 3milioane, regizat de Adina Lazăr, mi-a dat ocazia să transpun scenic o gândire şi un fel de-a fi cu care nu mă identific absolut deloc, ca om. Asta a făcut să fie cu atât mai incitant. Ţin minte că la premieră am avut emoţii foarte mari. Când aduci pe scenă un "personaj" real, pe care l-ai văzut la tv sau în conferinţe, despre care ştii că e contemporan cu tine, chiar dacă tu nu îi împărtăşeşti în niciun fel opiniile, îţi doreşti să fii cât mai fidel realităţii, să nu pici în capcana caricaturii.
Păstrez foarte viu şi momentul în care am jucat Poveşti de dragoste la prima vedere (r. Tudor Lucanu) în prezenţa Adrianei Bittel, al cărei monolog îl interpretez în spectacol. Sau personajul Ema, o tânără bolnavă de cancer, în scurtmetrajul Alazia (r. Cristian Pascariu), care mi-a provocat anumite schimbări de perspectivă.
Când ai noroc şi te întâlneşti cu un personaj care îţi place şi care te place, e ca şi cum explodezi în toate culorile curcubeului. E ca atunci când te îndrăgosteşti!

R.B.: În scurtmetraje sau reclame, ai avut deja câteva experienţe de filmare. Ce te atrage la film?
D.B.: Modul diferit în care trebuie să-ţi turezi motoarele interioare, felul în care orice detaliu contează şi cum poate fi el evidenţiat, temperarea jocului şi minimalismul, mecanismele unui platou de filmare, faptul că ai avantajul unei noi duble şi, nu în ultimul rând, eternizarea a ceea ce ai făcut, în contrapunct cu efemeritatea teatrului.
Îmi place că se lucrează foarte mult cu nuanţe şi subtilităţi. Bineînţeles, ele există şi în teatru, dar în film poţi da zoom pe ele oricând.

R.B.: Ce te fascinează din cinematografie? Ca actor, ca spectator.
D.B.: Poveştile spuse bine. Tilda Swinton. Sălile de cinema în care nu se vorbeşte.

R.B.: Ce crezi că poate face actoria pentru oameni, ce nimic altceva nu poate?
D.B.: Să emoţioneze. Să educe. Să protesteze. Să mângâie.
Nu poate rezolva problemele majore ale umanităţii. Dar poate încuraja oamenii să lupte pentru asta.

Diana Buluga
 Data naşterii: 12 ianuarie 1988
 A absolvit Facultatea de Teatru şi Film din cadrul Universităţii Babeş-Bolyai Cluj-Napoca, la clasa Ionuţ Caras şi Mara Opriş
 În prezent, este actriţă a Teatrului Naţional "Lucian Blaga" Cluj şi actriţă/manager cultural în cadrul Asociaţiei Create.Act.Enjoy.
 Activitatea desfăşurată până în prezent însumează peste 40 de roluri şi întâlniri cu regizori precum: Alexandru Dabija (Ţiganiada, Mein Kampf, Linoleum, Sânziana şi Pepelea), Răzvan Mureşan (Richard al III-lea se interzice, Despre senzaţia de elasticitate când păşim peste cadavre), Adina Lazăr (Eat Me, 3milioane), Tudor Lucanu (Poveşti de dragoste la prima vedere), Leta Popescu (American Dream).
 În film, a colaborat cu regizorul Cristian Pascariu la scurtmetrajele După un an şi Alazia.
 A participat la workshop-uri susţinute de Anna Wehsarg, David Zinder, Samuel Mathieu, Valentina di Piante etc.
Diana Buluga a fost selectată în programul 10 pentru FILM din cadrul TIFF 2019, care îşi propune să pună zece actori de pe scenele româneşti în contact cu profesionişti din lumea filmului. Cei zece actori selectaţi în 2019 vor fi protagonişti ai unor interviuri pe LiterNet până la începutul TIFF 2019 (31 mai - 9 iunie 2019).

De la Mamaia din scara blocului la întruchiparea incredibilă a comunistei Ana Pauker - 10 pentru FILM la TIFF, 2019

După ce o întâlneşti pe Oana Rusu rămâi cu sentimentul puternic că lumea este un loc bun de trăit şi că fricile tale sunt aiurea hrănite de pesimismul propriu. Eu aşa am remarcat-o pe Oana: că zâmbeşte tot timpul. Aşa îi recunoşti şi pe cei doi copii pe care îi are: au ochii Oanei care par tot timpul că zâmbesc.
Ca să stăm de vorbă ne-am întâlnit într-o dimineaţă rece şi am rezistat eroic pe o terasă. Ne-am aşezat la o masă şi ne-am minunat că înflorise o iasomie la un metru de noi.
Este majoră în lumea teatrului, moldoveancă din Iaşi, cu studii de actorie la Târgu Mureş, cu primul job la Oradea, cu o perioadă de un an în Italia şi apoi Bucureşti.
Dacă ar fi să vă descriu detaliat o zi normală de-a Oanei, v-aş cam ameţi: între două repetiţii - găteşte, îşi ia copiii de la şcoală, îi duce la antrenament (fiica, Maria, face gimnastică de performanţă), iese în parc la joacă, face cumpărături, citeşte în troleibuz, ia lecţii de canto, face curăţenie, voluntariat. Altminteri, reuşeşte să se bucure de toate. Poate acesta este şi secretul energiei pe care o are: bucuria că le poate face pe toate.

Oana Rusu (Foto: Andreea Cocunus Zanka)

Cea mai bună decizie pripită

Alina Moscalu: Oana, pari croită să fii actriţă. Cum ai intrat în lumea asta ce pare inaccesibilă pentru muritorii de rând?
Oana Rusu: Brusc! (şi râde din tot sufletul)
Eram în clasa a XI-a şi un amic îmi spune că el dă admitere la teatru. Imediat am spus: şi eu!
Şi chiar vorbeam serios. El nu a mai dat la teatru, eu am cam zburat!
Până atunci nici nu fusesem vreodată la teatru. Ascultam însă teatru radiofonic, pe lângă ai mei. După ce am decis că vreau să devin actriţă am început să merg la teatru în fiecare zi în care se juca. Astfel am văzut de zeci de ori Aşteptându-l pe Godot, Azilul de noapte, Chiriţa în provincie, Efectul razelor gamma asupra anemonelor. Le-am văzut de zeci de ori, ştiam deja replicile, diferenţele de la un spectacol la altul.

A.M.: Şi, ai fost susţinută de familie?
O.R.: De data asta am avut norocul să fiu înţeleasă şi sprijinită de părinţi. Atunci am aflat şi o mică parte a istoriei familiei mele: bunicul meu fusese mânuitor de decor la primul teatru evreiesc din lume - la Iaşi. Şi tatăl meu şi-a dorit să facă teatru, dar nu a fost lăsat de părinţi. Aşa că a venit rândul meu să ajung pe scenă, cu poveştile lor în spate.

Cere şi ţi se va da

A.M.: Încotro ai plecat după ce ai terminat facultatea?
O.R.: Încotro se dădeau concursuri. Prima dată am fost la Braşov. Nu am luat şi apoi am mers la Oradea. Am luat concursul acolo şi am jucat doi ani. Spre norocul meu, am lucrat cu regizori importanţi: Mihai Mănuţiu - la el am debutat, în cor, apoi am lucrat cu Cristi Juncu, Sorin Militaru şi Alexander Hausvater.
Apoi am fost la Gala Tânărului Actor HOP, ţin minte că aveam premieră la Hausvater şi nu mă încadram în perioada de preselecţie pentru Gală. Aşa că l-am sunat pe Cornel Todea şi l-am rugat să prelungească perioada pentru că am premieră. Culmea este că a prelungit-o, aşa am reuşit să ajung şi să iau preselecţia şi să iau şi premiul Timică la Gală.

Visul italian

A.M.: Şi cât ai stat în Oradea?
O.R.: După doi ani de Oradea am hotărât, împreună cu trei colegi de facultate, să plecăm din ţară, în Italia, şi să revoluţionăm lumea teatrală de acolo. Ha-ha-ha, am plecat cu un spectacol în două personaje, într-un rucsac de munte. Planurile noastre nu au funcţionat. Aşa că după un an ne-am întors în ţară.

Sosirea în Bucureşti

A.M.: Şi ai aterizat direct în Bucureşti?
O.R.: Da, direct în Bucureşti. Şi, ce să vezi: cât visam eu prin Italia, mă căuta Hausvater, să mă ia într-un spectacol la Timişoara. M-am dus fără să stau pe gânduri, era o gură de aer pentru mine. A fost greu pentru că nu mai jucasem nimic un an. Timişoara are o trupă foarte faină, iar Ada Hausvater face o treabă excelentă ca directoare acolo.

Începuturile

A.M.: Haide să revenim la momentul când te-ai decis că vrei să te faci actriţă. Unde ai dat examen, ai intrat din prima?
O.R.: Nu! Prima dată am dat la Iaşi, nu am luat. În anul în care am stat acasă am mers la Teatrul Studenţesc Ludic, un fel de teatrul Podul din Bucureşti. Am jucat Vişniec în anul ăla, eram Dorra, medicul din Despre sexul femeii - câmp de luptă în războiul din Bosnia. (citiţi sau descărcaţi gratuit această piesă în versiunea publicată de LiterNet aici).
Apoi am hotărât să plec din Iaşi, aşa, ca un fel de răzbunare: nu m-aţi vrut, plec. La Ludic se vorbea că la Mureş e şcoală bună aşa că am plecat acolo. Era prima dată în viaţa mea când mergeam cu trenul.

A.M.: Primul profesor?
O.R.: Tata! E un om cu foarte mult umor, expresiv şi deosebit de sensibil.
Apoi a fost Mihaela Arsenescu Werner, care mi-a dat o încredere în forţele proprii de nezdruncinat. Credeam că sunt la fel de bună ca Oana Pellea sau Maia Morgenstern. Nu aveam niciun dubiu că pot juca de la egal la egal cu ele. Monologul meu de admitere a fost Lady Margaret din Richard al III-lea.
Cel care m-a readus cu picioarele pe pământ a fost profesorul meu de an de la Târgu Mureş, Ion Săsăran. Îmi asumasem cumva tipologia de forţă şi a reuşit să mă surprindă distribuindu-mă în rolul Ninei din Pescăruşul. Mi-a dat jos măştile şi am avut încredere să o iau de la zero cu el, pas cu pas.

A.M.: Cum ai ajuns la Operetă?
O.R.: La fel de brusc cum am hotărât să dau la teatru. Beatrice Rancea căuta o actriţă care să ştie să cânte. Cineva care mă văzuse la Gală m-a recomandat şi iată-mă la prima colaborare la Operetă. Apoi au urmat alte colaborări până la un rol principal într-un muzical de renume: Cabaret!

O Julieta tunsa scurt si colaborarea cu Bocsardi

A.M.: Un spectacol care te-a marcat!
O.R.: Romeo si Julieta, în regia lui László Bocsárdi. A fost neaşteptat de altfel şi de sensibil. Spectacolul se juca în limba maghiară, erau actorii trupei de la Tamási Áron din Sf. Gheorghe. Julieta era înaltă, mai înaltă decât Romeo, tunsă scurt, cu trăsături tăioase. Şi, Doamne, ce frumos ştia să iubească!
Îmi aduc aminte perfect momentul în care mi-am spus în gând: minunat, vreau şi eu să lucrez cu Bocsárdi! Nu mi-am împlinit visul ăsta, mai am timp, sunt optimistă!

Spectacole în scara blocului

A.M.: Dacă nu erai actriţă, erai...?
O.R.: Prima mea dragoste a fost muzica, jocul meu preferat era organizarea şi participarea la Festivalul de Muzica uşoară Mamaia din scara blocului. Făceam medalii din staniolul dulciurilor, rupeam ce flori găseam, totul era pregătit în amănunt şi publicul hotăra prin aplauzele oferite cine ia premiul întâi, doi şi aşa mai departe. Concuram cu vecina de la etajul I. Am vrut să merg la liceul de artă în clasa a cincea dar părinţii mei au ales un liceu teoretic de prestigiu din oraş.

Detalii importante

A.M.: Cum împaci viaţa de familie cu actoria?
O.R.: Cu foarte multă graţie. Las actoria la uşă când intru în casă, devin mamă, mereu neobosită, blândă şi cu chef de joacă. Sunt şi modestă, nu?

A.M.: Filmul preferat.
O.R.: La strada şi Nopţile Cabiriei, Fellini.

A.M.: Ce ai să îţi reproşezi ca actriţă?
O.R.: Că nu fac studiu permanent, aşa cum balerinii fac studii în fiecare zi cel puţin o oră.

A.M.: Cu ce regizor ţi-ar plăcea să lucrezi?
O.R.: Cu László Bocsárdi, Silviu Purcărete, Victor Ioan Frunză, Andrei Şerban.

A.M.: Roluri preferate?
O.R.: Cele la care urmează să lucrez. Îmi doresc să joc Shakespeare şi Cehov.

A.M.: Care sunt actorii pe care îi admiri din lumea filmului?
O.R.: Meryl Streep, Giulietta Masina, Sir Ian McKellen, Daniel Day Lewis.

A.M.: Dacă copiii tăi ar vrea să se facă actori, ce le-ai spune?
O.R.: Mmmm, sincer nu mi-aş dori să facă asta. Îi voi sprijini orice şi-ar alege să facă dar sper să se sature de atâta teatru până vor ajunge să-şi aleagă o meserie.

Sally Bowels şi Ana Pauker sunt în top

A.M.: Care e rolul preferat interpretat până acum?
O.R.: Sunt două: Sally Bowles, din muzicalul Cabaret, regia Beatrice Rancea şi Ana Pauker din Cultul Personalităţii, regia Mihai Lukacs.

Micile-mari secrete ale actoriei

A.M.: Cum simţi publicul de pe scenă? Te influenţează cum joci?
O.R.: Îl simţi pur şi simplu, îl trăieşti. Totul se întâmplă în primele secunde de la începerea spectacolului. Uneori e magic şi atunci totul e perfect. Alteori nu e magic; mi s-a întâmplat să mă întrebe o colegă, după începerea unui spectacol, dacă sala e goală. Nu se auzea nimic, nu se simţea nimic. Şi nu, sala nu era goală.

A.M.: Ce preferi: teatrul de stat sau teatrul independent?
O.R.: Am activat mai mult în teatre de stat, îmi place apartenenţa la o trupă, îmi plac scenele mari, mirosul din teatru. E un privilegiu să ai toate facilităţile unui teatru: maşinişti, costumieră, make-up artist, luminist.
Fac şi teatru independent şi cu atât mai mult conştientizez toate diferenţele materiale de care vorbeam, dar îmi place să joc în locuri neconvenţionale, să stau de vorbă cu publicul după spectacol, să lucrez şi să cunosc oameni noi, actori, regizori.
Mă simt privilegiată că sunt angajată într-un teatru de stat şi fac şi teatru independent.

A.M.: Avantaje şi dezavantaje ale actoriei?
O.R.: Primul şi cel mai important avantaj e că faci ce îţi place şi unii numesc asta muncă. Apoi actoria te duce inevitabil spre o autoanaliză permanentă, te ajută să te descoperi, să înţelegi oamenii şi din alt punct de vedere.
Dezavantajele sunt similare cu frustrările: dacă nu ai luat nu ştiu ce rol, dacă nu joci, dacă nu iei nu ştiu ce premiu. Suntem oameni care ne hrănim din aplauze, din recunoaşterea muncii. Şi dacă acestea nu sunt la înălţimea aşteptărilor noastre şi nu ştii să-ţi gestionezi aceste porniri, e posibil să ajungi destul de rău.

În afara scenei

A.M.: Ce îţi place să faci când ai timp liber?
O.R.: Când am timp liber stau cu copiii, clar! Îmi simt foarte mult lipsa, când am mai mult de lucru. Mergem în parc, pictăm, decupăm, facem prăjituri şi aşa mai departe.
Timp liber când nu sunt cu copiii? Nu vă gândiţi la prostii: îmi place să merg la teatru, să cânt, să citesc, să beau cafea cu prietenii. În timpul liber mai fac şi voluntariat la un centru de plasament din Bucureşti.

A.M.: Care sunt viciile tale?
O.R.: Nu am vicii, sunt perfectă! (Râde cu toată gura.)
Mă enervez destul de greu şi asta nu e bine.
Unii spun că mă iubesc prea mult. Nu ştiu ce să zic. Fumez.

A.M.: Te rog să îţi faci un autoportret cât mai aproape de realitate.
O.R.: Pfff! Sunt echilibrată, nu am excentricităţi, aşa cum sunt tentaţi oamenii să creadă despre actori, ţin foarte mult la liniştea familiei. Am un optimism înnăscut, sunt calmă. Cred că de asta îmi şi plac rolurile de forţă, sunt contre-emploi. Sunt de etnie romă pe jumătate, şi sunt tare mândră de asta. Am multă forţă de muncă fără că asta să mi se pară greu, sunt de cursă lungă.

Oana Rusu
Data naşterii: 10.10.1978
A absolvit Academia de Arte Teatrale Târgu-Mureş, secţia actorie (1999-2003)
Joacă mult şi bine în multe piese. Câteva ar fi: 2019 - Sexodrom, regia Bogdan Georgescu, CNDB / 2018 - Cultul personalităţii, text şi regia Mihai Lukacs, Macaz / 2018 - Ţara Surâsului, de Franz Lehar, operetă, regia Anda Tăbăcaru / 2018 - Frumoasa din pădurea adormită, muzical de Marius Ţeicu, Teatrul Naţional de Operetă şi muzical Ion Dacian / 2017 - Bonjour, bonnuit Paris, regia Dana Rotaru, Teatrul Naţional de Operetă şi Muzical Ion Dacian / 2016 - Marea ruşine, de Alina Şerban, regia Alina Şerban, Teatrul Mic / 2016 - My fair lady, de Frederick Loewe, regia Răzvan Ioan Dincă / 2015 - 11.1 Echo Point, de Rajiv Joseph, regia Sebastian Marina, proiect independent (citiţi sau descărcaţi gratuit această piesă în versiunea publicată de LiterNet aici) / 2015 - Anais, spectacol de poezie după un concept de Ştefan Doniga, Teatrul de Operetă şi muzical Ion Dacian / 2013 -"The Wedding Chamber-A meeting trough Creation"-The Focused Research Team in Art as Vehicle, Work center of Jerzy Grotowski and Thomas Richards
 Debut Teatrul de Stat Oradea: 2004 - Cor, Electra, Sofocle şi Euripide, regia Mihai Mănuţiu // 2004 - Jane Chandler, Vedetă de cabaret, Noaptea de 16 Ianuarie, Ayn Rand, regia Alexander Hausvater // 2004 - Fellipa, Licuricii, Marius Damian, regia Traian Şoimu // 2004 - Paraziţi, Marius von Mayenburg, regia Sorin Militaru, spectacol lectură // 2003 -Fatima Mansur, Noaptea Arabă, Roland Schimerphelling, regia Cristian Juncu  (citiţi sau descărcaţi gratuit această piesă în versiunea publicată de LiterNet aici)
 Oana Rusu a fost selectată în programul 10 pentru FILM din cadrul TIFF 2019, care îşi propune să pună zece actori de pe scenele româneşti în contact cu profesionişti din lumea filmului. Cei zece actori selectaţi în 2019 vor fi protagonişti ai unor interviuri pe LiterNet până la începutul TIFF 2019 (31 mai - 9 iunie 2019).

Îmi place căutarea aia în care, dacă ai noroc, eşti mulţumit de tine pentru trei secunde - 10 pentru FILM la TIFF, 2019

Un tip de aproape doi metri înălţime, mereu cu geacă de piele cu Heavy Riders, mereu cu motorul (un Suzuki uriaş, aşa, ca pentru el), aparent un dur, dar în esenţă un om extrem de sensibil şi foarte, foarte amuzant. A jucat şi joacă pe scenele din Iaşi, Târgu Mureş, Târgovişte, Ploieşti şi Bucureşti. Un actor cu A (mare), un coleg şi jumătate, un tată, un soţ, un motociclist, un rocker... un copil mare. Bogdan Farcaş.

Ionuţ Vişan: Cine e Bogdan Farcaş, de unde vine el?
Bogdan Farcaş: Bogdan Farcaş e un moldovean născut la Botoşani şi crescut la Iaşi, dintr-un ceangău negricios şi o lipoveancă albă cu ochi verzi. Aşa că în toată ecuaţia asta e greu de spus ce e băiatul ăsta de fapt :)). După aia se adaugă locuitul în Târgu Mureş timp de 5 ani, în Târgovişte vreo 4, iar actualmente locuieşte în cel mai urât oraş cu cea mai bună trupă de actori: Ploieşti. A, să nu uit... şi cel mai bun nod rutier:))). De aici şi numele ăsta semi-maghiar. Probabil că bunicu' şi l-a schimbat din Farkas în Farcaş ca să treacă drept român. Pe mine dacă mă întreabă cineva ce sunt, răspund întotdeauna că moldovean. Crescut la Petricani-Săveni, cu oi, vaci, gâşte, muuuulte gâşte, cai şi cu sapa în mână. Mă trimitea mama în fiecare vară să îmi ajut bunicii. Sanchi! Cred că voiau să lucreze ai mei la apariţia soră-mii. Şi bine au făcut, pentru că mi-au adus cea mai bună prietenă, Mădă.

I.V.: Cum te-ai hotărât să te faci actor? Ce te-a atras la meseria asta? Dacă nu ai fi fost actor, ai fi fost...?
B.F.: S-o luăm cu sfârşitul. Marinar. Aş fi fost marinar. Habar nu am de ce! Poate pentru că îmi place apa. Ştii cum stau eu vara la mare o lună şi înot în fiecare zi. Şi după aia, în vara lu' '92 l-am cunoscut pe Florin Mircea. Actor la Naţionalul din Iaşi. Avea ceva special. Înota mult omul ăla. La fel ca mine. Şi avea curajul să mă ia cu el în larg. Nu prea înţeleg ce s-a întâmplat în mintea mea de 12 ani, dar m-a fascinat domnu'. Şi, ca să vezi, ulterior în Institut mi-a fost profesor de vorbire. Şi atunci mă învestea cu încredere. În timp ce o luam razna şi mă întorceam la golănelile mele de Iaşi, el îmi spunea că sunt un student bun şi că ar trebui să mă adun. Probleme existenţiale de student la teatru. Da' să nu îţi imaginezi că l-am cunoscut pe omul ăsta şi am devenit un copil model. Deloc! Treaba cu teatrul cred că s-a ascuns undeva prin mine. Mi-am amintit de ea când ai mei mă înghesuiau să dau la medicină. Mama era cercetător, tata prof la Politehnică... nici nu concepeau să aibă în casă ceva mai puţin de doctor. Anii ăia de după revoluţie când nimeni nu înţelegea nimic şi singurele treburi verticale erau chirurgii şi serviciul la stat. Şi cu vreo 6 luni înainte de admitere, jeang!!, eu vreau să fiu actor! Dă-i cu lacrimi, cu nevorbit cu mine, cu acatiste la cine era atunci la modă, că Arsenie nu era încă. Şi culmea e că am intrat. Nu fusesem la teatru până atunci. Atunci am început să merg. Şi orice vedeam era wow. Dacă avea şi un cântecel era de vis. După aia am început să le cern, să le mai înţeleg şi eu. Şi nu pot sa îţi spun nici acum ce m-a atras la meseria asta. Nici nu am căutat să înţeleg. Îmi place pur şi simplu căutarea aia în care, dacă ai noroc, eşti mulţumit de tine pentru trei secunde.

 

I. V.: Primul spectacol? Care a fost, şi când? Emoţii, senzaţii.. ce îţi mai aminteşti?
B.F.: Eram în anul 2 şi m-a luat Petre Vutcărău la Iaşi în Tartuffe. Acuma nu îţi imagina că jucam Tartuffe. Jucam umbra lui, la modul real:)))) Eram doi. Eu şi un actor de la Iaşi, Radu Ghilaş. Iar Tartuffe era Teo Corban şi Sapdaru era Orgon, parcă. Şi noi doi eram gânduri, umbre şi un soi de ajutoare. Îţi dai seama, eram plin de emoţii. Evident că mi se părea că tot viitorul depinde de asta. Cred că ăla a fost primul pas spre ruperea de gaşca de cartier şi de măscările de care nu reuşeam să mă dezlipesc. Cumva mi-a întărit încrederea în mine şi m-a convins că eu, un golănaş de Iaşi, pot face chestia asta. Şi, daaa, i-am văzut pe ai mei că erau mândri de mine. Îţi dai seama? Nu mai văzusem asta de ani de zile. Uite, acum că m-ai întrebat, am rememorat treaba asta. Ai mei mândri! Wow!

I.V.: Şi în calitate de actor "profesionist", care a fost primul?
B.F.: Terminasem şi m-am angajat la Târgu Mureş. Acolo a venit o tipă din Franţa (nu-mi amintesc cum o cheamă) şi a făcut Nunta lui Figaro. A făcut femeia casting în teatru (ceea ce era aproape jignitor într-un Naţional) şi mi-a dat să joc Contele. Rol mare! În sensul de lung. Atunci mi-am făcut prima părere reală despre Teatrele mari. Nu ştiu de ce există obiceiul ăsta de a intra într-un soi de categorie după primul rol. În funcţie de cum îţi ieşea erai, gata, ori bun ori nasol. Pentru totdeauna. Mie mi-a ieşit ăla, dar din pur noroc, uitându-mă acum în urmă. Şi am început să fiu văzut mai bun decât eram. De spectacol nu îmi amintesc mai nimic. Dar am rămas atunci cu impresia asta. Pentru că la Ploieşti nu am mai întâlnit-o. Oameni faini în oraşul ăla gri. Uite că iar ajung la trupa de la Ploieşti :)).

I.V.: De ce ai dat Mureşul pe Ploieşti?
B.F.: De la Mureş am plecat pentru că nu îmi plăcea ideea de Naţional. E un soi de suficienţă. Să-ţi explic: în perioada aia a Naţionalului din Mureş nu prea ieşeam pe la festivaluri, lucram cu tot felul de regizori mai mult sau mai puţin slabi şi trăiam într-o suficienţă groaznică pentru nişte oameni în formare. Şi la un moment dat am fost într-un festival de teatru. Cu pieptul sus că, vorba aia, suntem Naţionalul din Mureş. Şi am văzut acolo în festival nişte spectacole. Unul din ele m-a tăvălit rău. Plastilina de Afrim de la Ploieşti. M-a adus cu picioarele pe pământ spectacolul ăla. Eram fascinat! Şi dezumflat rău în paralel. A apărut ideea că "bă băiatule, sunt cu vaca. Ăştia fac teatru şi eu ţin junica de frânghie prin jurul clădirii". Şi am zis că, dacă vreodată pot să fiu şi eu la Ploieşti, fac orice. Trei luni mai târziu văd un anunţ că Ploieştiul angajează. Jbang! Repertoriu, emoţii, vise, speranţe şi un concurs... dacă făceam parte din juriu, mi-aş fi tras cu săgeţi în ochi. Dar am avut noroc! Iarăşi! M-a luat domnul Sabados aşa pe încredere, pe caiet!

I.V.: Hobby-uri? Ce faci în timpul liber?
B.F.: Hobby-uri nu prea am. Pentru că am puţin timp. Şi ăla pe care îl storc, îl petrec ori cu familia, ori cu clubul moto. Îmi place să plec. Să hălădui. Da, ăsta e cuvântul - să hălădui... Vara mă urc cu Ioana şi cu Vladimir în maşină şi plecăm la mare. O lună! Pe bune. Stăm tolăniţi pe nisipuri şi râdem. Şi înotăm, eu cu fiu-meu. Continuu. Ăsta cred că e un hobby:)). Hălăduitul. Prin lume de nebuni. În ianuarie vrem să o luăm prin Vietnam... aşa... trei prieteni. Eu, Ioana, Vladimir! În rest nu strâng, nu adun, nu caut nimic. Iau fiecare secundă şi storc din ea ce pot.

I.V.: Eşti însurat şi ai un băieţel! Cum e viaţa asta de "familist"?
B.F.: Viaţa de familist... e ceva ireal de fain. Nu am crezut că genul ăsta de linişte interioară poate exista, până la fiu-meu. În mijlocul celor mai agitate gânduri ori situaţii, rămâne un miez de linişte când ştii că acasă ei sunt bine. Miezul ăsta e cea mai mare nebunie pe care am descoperit-o vreodată. Ce bine sună "noi trei". Nu ştiu, dar parcă e ceva legendar în expresia asta. Parcă se ascund acolo poveşti formidabile, numai bune de dezgropat peste 30 de ani. Noi trei!!! Spune şi tu dacă nu e magic!

I.V.: Eşti într-un club moto! Cum ai ajuns acolo? Ce presupune să fii membru într-o astfel de grupare?
B.F.: Nevoia de club a existat în mine dintotdeauna. Doar că la nivel puţin superficial, golănesc. A plecat, ca în orice copil, cu gaşca de la bloc. Eu am prins o perioadă mai ciudăţică, aşa... Trecerea de la comunism la democraţie. Şi şmecheria asta m-a prins cu băieţii de la bloc într-un cartier mărginaş al Iaşiului. Adică am trecut deodată de la lins faringosept în loc de dulce, la a găsi la acelaşi magazin geci, ţigări, reviste porno şi toate măscările lumii. La bloc aveam şi un peşte. Toată lumea era liberă şi se aduna ciorchine de frica libertăţii ăsteia. Aşa şi noi ăştia micii, ne strângeam în grupuri şi făceam orice. Şi am început să gustăm din "democraţie" :)))))
Nu prea erau legi, nu prea era nimic concret. Iar noi eram debusolaţi şi cu părinţi, majoritatea, influenţi şi oameni importanţi în oraş. Şi am format un soi de bandă. Eu (luat de ăştia mai mari că eram înalt şi slab ca un cocostârc), Pighi, Relu, Mortu', Mocanu, Ion, Chit, Emilia (îl chema Cătălin, dar l-am prins masturbându-se şi nu ştiam exact dacă filmul ăla erotic se numea Emmanuelle sau Emilia), Luci, Ionică, Bandac... Şi ne-am apucat de bătăi, furat tot felul de tâmpenii, până la maşini, luat fete de la stradă şi, în general, tot ce presupune o bandă de copii. Nu îţi imagina chestii de filme, în care furam maşini să le dezmembrăm şi să le vindem. Nuuuu! Pur şi simplu ne plimbam cu ele şi le abandonam. Şi râdeam mult. De orice! De viaţă, de bătaia pe care ne-o luasem sau o dădusem, de fata ăluia căruia i-am luat Audi-ul la plimbare, de momentul în care Ionică era să-şi ia omor de la peşte.... Totul era motiv de râs. Şi poate că asta m-a lăsat cu nevoia de a aparţine unui grup. Mai târziu, când eram deja actor în Ploieşti, m-am apucat de motociclism. Şi, printr-o conjunctură, i-am cunoscut pe băieţii de la Heavy Riders. Iar de atunci sunt cu ei. Aparţin clubului ăsta. Clubul pentru mine înseamnă enorm. E cealaltă familie. Că asta înseamnă un club. O frăţie în care indiferent de funcţie, ocupaţie, venit, toată lumea e egală. O familie! În care intri greu. Trebuie să dovedeşti că vrei, sa îţi demonstrezi loialitatea. Dar la final te alegi cu nişte fraţi. Cu siguranţă că, dacă vreodată se întâmplă ceva cu mine, fiu-meu o sa aibă câţiva zeci de unchi să îl ghideze. În care am încredere absolută!

I.V.: Un film bun!
B.F.: Sunt foarte multe filme care îmi plac. Iubesc filmele lui Scorsese. Mi se pare că nimeni de pe lumea asta nu ştie să facă o biografie cum face el.

I.V.: O carte bună!
B.F.: Douăsprezece scaune - o carte buna! Poate pentru că e cartea mea de vară. O iau permanent cu mine la mare.

I.V.: Muzică?
B.F.: Muzică - orice, atâta timp cât îmi provoacă emoţie.

I.V.: Un actor (român sau străin) care îţi place.
B.F.: Actori care îmi plac? Foarte mulţi!!! Unul? Woody Harrelson. Pentru că are un mecanism interior pe care eu nu îl desluşesc. Nu compune, nu joacă, nu luceşte. Are un fel incredibil de a schimba ceva în interiorul lui încât devine personajul. Fără niciun artificiu. E ireal omul ăsta. Alt actor. Denzel Washington. Orice scoate pe gură e interesant. Poate să îmi povestească despre cum curge apa la vale şi eu să am o epifanie. Să mă gândesc că "Da frate, uite că nu am ştiut niciodată de ce o ia apa la vale".

I.V.: Dă-mi exemplu de două roluri importante din cariera ta. Roluri în care ai simţit că ai făcut ceva MAJOR.
B.F.: Ok. Salonul nr 6 ar fi unul. La Târgovişte am lucrat cu un absolvent de Moscova, Dumitru Acriş, "Dima" :). M-a scos din ale mele, tipul ăla. Şi am intrat aşa într-un program din ăla ciudat, eu cu mine. Pe perioada repetiţiilor am stat singur, fără să ies, într-o cabină şi am dormit pe o saltea, ca într-un azil. Nu sunt câtuşi de puţin "method actor" şi nu mi-am făcut programul în sensul ăla. Pur şi simplu aşa s-a întâmplat. Dar m-a dus în alte locuri rolul ăla. Într-o implicare pe care nu credeam iniţial că pot să o duc. De aia îl trec la capitolul importante. Iar al doilea e Tommy din Night Alive-ul lui Cristi Juncu. Care e o compoziţie totală. Povestea unui rocker bătrânicios care se îndrăgosteşte de una care i-a făcut cea mai bună labă din viaţa lui. Îl trec aici pentru că, Dumnezeule, prin ce am trecut interior în perioada repetiţiilor. M-am simţit ca la şcoală în anul 1. Atâta neîncredere ce am avut în mine.. Juncule, iartă-mă pentru toate căcaturile pe care le-am făcut şi pe care le-am spus la lucru :))). Nu ştiu nici acum ce a ieşit concret. Dar cum suntem acolo eu, Ada (Simionică), Ioan (Coman), Andrei (Radu) şi D-nul Paul Chiribuţă... nu doar ca personaje, ci ca oameni, colegi, interioare...!! Senzaţia aia că te apropie de un om ceva ce nu îţi poţi explica. Nu jucăm, suntem! Sar' mâna, Juncule!

I.V.: Două roluri pe care ţi-ai dori să le faci
B.F.: Nu am. Nu am avut niciodată dorinţe din astea. Iau ce mi se dă şi încerc să o fac cât mai bine.

I.V.: Un autor dramatic care nu îţi spune nimic
B.F.: Ibsen. Chiar nu îmi spune nimic. Nu mă atinge în nici un fel.

I.V.: Spui că eşti angajat în cel mai urât oraş din ţară, te-ai gândit vreodată să pleci de aici?
B.F.: Să plec de la Ploieşti? Niciodată! Pentru că, până acum, eu nu am întâlnit trupă ca aici. Şi nu am lucrat atât de relaxat ca aici.

Bogdan Farcaş
Data şi locul naşterii: 13.01.1980, Botoşani
A fost angajat la Naţionalul din Târgu Mureş între 2002 şi 2007. Din 2007 angajat la Toma Caragiu în Ploieşti. Colaborator la Comedie, Bulandra, Metropolis şi Teatrul Tony Bulandra din Târgovişte.
Roluri: Năpasta, Furtuna, Billy Şchiopul, The Night Alive, Helter Skelter (r: Cristi Juncu), Preţul iubirii, Piatra din casă (r: Alexandru Dabija), Punctul orb (r: Radu Afrim), Salonul Nr 6 (r: Dima Acriş)... şi multe altele.
Apariţii în filme: destul de multe, dar nu în filme româneşti. The Necessary Death of Charlie Countryman, Backdraft, PU239 produse de Universal Studios. Destul de multe filme de acţiune cu Van Damme, Steven Seagal, Cuba Gooding Jr, Dolph Lundgren:)))))
Apariţii în filme româneşti: Portretul luptătorului la tinereţe, Domnişoara Christina, Kira Kiralina, Las Fierbinţi...
Bogdan Farcaş a fost selectat în programul 10 pentru FILM din cadrul TIFF 2019, care îşi propune să pună zece actori de pe scenele româneşti în contact cu profesionişti din lumea filmului. Cei zece actori selectaţi în 2019 vor fi protagonişti ai unor interviuri pe LiterNet până la începutul TIFF 2019 (31 mai - 9 iunie 2019).

Cele două fotolii deveneau castele, nave, plute, corturi; jocul era principala activitate - 10 pentru FILM la TIFF, 2019

Scriu aceste rânduri în autocar, ne întoarcem la Piatra Neamţ. Am fost într-o deplasare, drumul este lung iar Dragoş nu iroseşte nicio clipă. De pe laptop citeşte materialul pentru unul dintre proiectele care se desfăşoară acum la teatru. M-am bucurat mult că Dragoş va face parte din programul 10 pentru film la TIFF 2019 şi m-am bucurat şi mai mult că prin acest interviu am putut să-l cunosc mai bine şi sper că şi voi îl veţi descoperi pe Dragoş aşa cum îl ştiu de trei ani de când fac parte din echipa TT-ului: atent, riguros, disciplinat, amuzant şi cu alte calităţi pe care le veţi găsi în cele ce urmează.

Dragoş Ionescu (foto Mihaela Jipa)

Cătălina Bălălău: Bună, Dragoş! Să începem în ordine cronologică. Unde te-ai născut şi te-ai format în primii ani? Cum te-au crescut ai tăi?
Dragoş Ionescu: M-am născut la Ploieşti pe 13 februarie 1982. Iar mama, considerând că e un număr cu ghinion, l-a întrebat pe medic dacă poate să mă treacă pe 12 februarie, fiind puţin după miezul nopţii. El a asigurat-o că numărul 13 o să-mi poate noroc de-a lungul vieţii.
Am doi fraţi: un frate mai mic la Ploieşti şi o soră mai mare la Iaşi. Am crescut împreună având grijă unul de celălalt, soră-mea fiind nevoită să mă ia după ea oriunde se ducea. Ai mei lucrau şi în timpul zilei ne gospodăream cum ne pricepeam. Sora ne chema la masă şi noi insistam mereu să mai rămânem pe afară. Am crescut între betoane, parcarea din faţa blocului fiind locul nostru de joacă.
Am învăţat unul după celălalt şi am trecut prin aceleaşi şcoli până la liceu: Şcoala nr 4, "Elena Doamnă" şi Şcoala "Nicolae Simache". Când a venit vremea să dau la liceu ai mei au hotărât să urmez exemplul surorii mele şi să merg la Liceul Pedagocic, pe care ea tocmai îl absolvise. Astfel, la sfârşitul liceului aş fi avut o meserie. Eu nu prea mă vedeam învăţător, dar aveam încredere în deciziile părinţilor mei şi aşa am ajuns să dau probele eliminatorii: educaţie fizică, caligrafie şi desen. Am alergat cât am putut şi am trecut peste prima probă. Caligrafia şi desenul au fost la un loc. În momentul în care am rămas fără apă în pahar am cerut voie să iau apă de la toaletă. Fiind înalt, stăteam în ultima bancă, aşa că în drum spre toaletă am văzut toate lucrările candidaţilor din sală. Arătau fantastic în comparaţie cu a mea. Eram convins că n-o să trec cu desenul meu naiv. Surpriza a fost că am trecut şi proba asta, urmând să intru la examenul de mate şi română. Nici nu am aşteptat rezultatele, am plecat în vacanţă împreună cu sora mea, la mare. În ziua în care se afişau rezultatele am mers la poştă, am schimbat banii în multe fise şi am sunat acasă. Convorbirea a fost una scurtă, pentru că nu luasem. Întors acasă, mama deja mă înscrisese la Construcţii. După patru ani am ajuns să am diplomă de constructor-structurist:).
Fiind atras tot timpul de gaşca băieţilor mai mari de la bloc, făceam tot felul de lucruri ca să fiu şi eu parte din jocul lor. De exemplu, ca să mă bage şi pe mine la fotbal îmi făceam două cartonaşe şi le propuneam să fiu arbitru. Ca să îmi dea şi alte preocupări, mama şi sora mea s-au gândit să mă înscrie la Palatul Culturii din Ploieşti, la cursul de teatru. Aici am cunoscut o lume total diferită, care m-a câştigat: era o trupă de teatru Equinox, formată din oameni de diferite vârste (de la 15-40 ani), erau spectacole care se jucau, repetiţii, studii, improvizaţii. Am ajuns să fac şi eu parte din această trupă şi-mi aduc aminte că am invitat la un spectacol non-verbal pe dirigu şi toată clasa. Tot aici, la Palatul Culturii, în clasa a XI-a, am cunoscut-o pe Genţiana, soţia mea, venise cu trupa de teatru de la liceul ei. Alături de familie, Genţiana a avut o mare influenţă în formarea mea.
În familie, am avut parte de o educaţie sănătoasă, bazată pe valori şi respect. De la 3-7 ani am crescut cu mătuşa şi bunica mea, deoarece când s-a născut fratele meu eram gelos şi îi luam biberonul şi scutecele şi îi ceream mamei să mă facă şi pe mine bebe şi o ameninţam apoi că, dacă mă lasă singur cu frate-miu în casă, îl atârn pe sârmă.

C.B.: Ai o amintire preferată din copilărie?
D.I.: Îmi amintesc cu drag de timpul petrecut cu fratele meu: fotbal cu mingea făcută din şosete, rugby din dormitor în sufragerie, boxul şi toate sporturile pe care le încercam în casă. Cele două fotolii deveneau castele, nave, plute, corturi. Jocul era principala activitate. Mi-aduc aminte cum luam toate cordoanele şi cravatele din şifonier şi le înnodam sub masa din sufragerie, printre scaune, iar o dată am rămas blocat acolo. Eram legat şi nu reuşeam să mă eliberez. Eram singur acasă. Suna telefonul fix. Era mama, ştiam, pentru că suna de control, în fiecare zi. M-am trezit cu vecinul care a sărit balconul, fiind sunat de mama, care îl rugase să vadă de ce nu răspund. Obişnuiam să sărim balconul de la unul la altul în caz de nevoie:)

C.B.: Şi acum, inevitabilă întrebare: cum de te-ai hotărât să devii actor?
D.I.: După cum am zis, în clasa a XII-a eram deja la trupa Equinox şi îmi plăcea foarte mult ce făceam acolo. Totul era bazat pe studii de mişcare şi improvizaţie. Aveam de ales, pentru facultate, între a merge mai departe pe acest drum sau a mă axa pe construcţii. Am ales să încerc la actorie, pentru că asta îmi plăcea să fac. Plus că era şi visul mamei din copilărie (admira marile actriţe). Nu am făcut pregătire. Mi-am pregătit repertoriul de concurs singur şi m-am testat înregistrându-mă pe casetofon şi ascultând înregistrarea apoi. Am dat la Iaşi unde erau 8 locuri: 4 fete şi 4 băieţi. Am intrat la clasa prof. dr. Dionisie Vitcu, asistent Gheorghe Marinca, cărora li s-a alăturat la un moment dat şi Anamaria Marinca, drept preparator. La începutul anului al II-lea de facultate, profu mi-a spus că am "cucerit" comisia de examen şi am intrat datorită probei de improvizaţie şi metamorfozare a unui obiect la prima vedere: pahar de plastic verde.

C.B.: Cum a fost plecarea de acasă? Primeai pachet? Care au fost trei lucruri / chestii pe care le-ai păstrat din perioada studenţiei?
D.I.: A fost tare! Mergeam cu trenul şase ore până la Iaşi. De obicei schimbam trenul la Paşcani, pentru că stăteam cât se putea de mult acasă la Ploieşti în weekend, iar trenul de seară spre Iaşi nu era direct. Veneam o dată la două săptămâni, că era biletul ieftin şi aveam reducere de student. Veneam cu geanta plină de haine murdare (în anii 2000 nu erau maşini de spălat la cămine) şi mă întorceam cu haine curate şi mâncare la borcan. Mai primeam pachet pe maxi taxi de la sora mea, care a stat pentru o perioadă scurtă în Roman. Trei lucruri pe care le-am păstrat din facultate: nişte casete video cu examene filmate, întâlnirea din anul I cu Compania de Dans Contemporan Christine Bastin şi StudFest Timişoara (pe atunci era printre puţinele festivaluri pentru studenţi).

C.B.: Îmi povesteşti despre un examen reuşit din facultate? Dar unul ratat? Ştiu că uneori se întâmplă să o dai în bară în facultate şi să şi se pară că e sfârşitul lumii, dar ulterior descoperi că aşa ai învăţat cel mai mult.
D.I.: Examen reuşit... nu ştiu. Sunt foarte exigent cu mine însumi. Foarte rar spun despre mine că am reuşit... A fost un examen la Caragiale, când pe lângă Pampon, am jucat Conu Leonida faţă cu reacţiunea, împreună cu colegul meu Cosmin Maxim. Eu eram Efimiţa - primul meu travesti. Examenul ăsta s-a transformat într-un spectacol jucat la Sala Studio a Teatrului Naţional Iaşi. O ratare clară a fost când am mers cu examenul de licenţă, Cântăreaţa cheală, la un festival studenţesc în Lyon. Totul a fost cam în pripă şi nici nu prea ne-am înţeles între noi, cei şase colegi, nefiind toţi vorbitori de limbă franceză, aşa că am jucat reprezentaţia de la Lyon în trei limbi: română, engleză şi franceză. Eu cred că oamenii ăia nu prea au înţeles:)

C.B.: Care a fost parcursul tău după absolvire? Când te-ai angajat la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ?
D.I.: Când am terminat facultatea, au fost două concursuri în ţară: la Timişoara şi la Piatra Neamţ. De concursul de la Timişoara nu am aflat la timp. M-am dus la concursul din Piatra, unde scoseseră două posturi de băieţi. Am luat concursul. De la 1 septembrie 2004 am fost angajat actor la TT. M-am bucurat enorm. A fost primul concurs, prima angajare. Ţin minte, când a venit o dată Teatrul Tineretului în Iaşi, a fost un eveniment. Toată facultatea voia să ajungă la spectacolul TT-ului. Dincolo de istoria pe care o ştiam eu, auzisem lucruri minunate în facultate despre Teatrul Tineretului, mai ales de la profesorul meu, care a debutat aici, Dionisie Vitcu. Printre ele mi-aduc aminte cum povestea cu haz că imediat după ce s-a angajat, Ioan Coman, directorul de atunci, le făcea cadou actorilor, la instalare, paltoane. După ce m-am angajat, eu am avut parte de o primă de instalare şi mi s-a repartizat o cameră într-un apartament de către directorul de atunci, Cornel Nicoară. Am găsit aici o trupă extrem de prietenoasă. Petreceam foarte mult timp împreună, nu doar în teatru, ci şi când eram liberi. Eram de nedespărţit.

C.B.: Ce înseamnă TT-ul pentru tine?
D.I.: TT-ul, pentru mine, este locul în care am învăţat, profesional şi uman, foarte mult, locul în care am crescut. Nu ştiu cum să explic, e o energie aici, o atmosferă, TT-ul are un ceva special, care te ţine. Cel puţin, pe mine m-a ţinut vreo 15 ani până acum (trei ani cu Cornel Nicoară, zece cu Liviu Timuş şi doi cu Gianina Cărbunariu). Poate e mult, poate e puţin, nu ştiu. Ştiu doar că mă ajută să transmit, să mă joc, să trăiesc continuu emoţia procesului de creaţie, îmi "pune la cale" întâlniri cu artişti pe care îi admir. Am avut şansa să lucrez aici cu Alexandru Dabija, Radu Afrim, Ada Milea, Ana Mărgineanu, Alexandru Mâzgăreanu, Bobi Pricop, Vlad Cristache, Elena Morar, Radu Nica, Ştefan Iordănescu, Szabó K.István, Alexandru Berceanu, Alex Mihail. Iar acum lucrăm la un spectacol în regia Gianinei Cărbunariu, o regizoare cu care de-abia aşteptam să lucrez. Pentru mine, TT înseamnă şi multe spectacole dragi (unele se mai joacă, altele nu): OO!, Cu dragostea nu-i de glumit, O...ladă, Povestiri despre nebunia (noastră) cea de toate zilele, 5 minute miraculoase în Piatra Neamţ, Anul dispărut. 1996, Aproape, Revanşa, Contra iubirii, Shakespeare reîncărcat, Mamă, mi-am pierdut mâna!, Vicleniile lui Scapino, Gărgăriţele se întorc pe pământ, Amintiri, Visătorul, School feat. CooL, Mult zgomot pentru nimic.
Cu trupa TT am făcut ţara în lung şi-n lat prin festivaluri, am participat la vreo 12 ediţii ale Festivalului de Teatru Piatra Neamţ, putând astfel să văd spectacole bune, am cunoscut artişti, mi-am făcut prieteni. Eu cred că teatrul este despre oameni, din toate punctele de vedere. Contează întâlnirile profesionale, contează trupa şi colegii foarte mult, contează publicul şi relaţia cu acesta. Mă hrănesc cu energia publicului, mă bucur de întâlnirile artistice pe care le am şi încerc să iau tot ce e bun din fiecare, lăsând în urmă părţile negre, îmi dau restart în familie.

C.B.: În oraşul Piatra-Neamţ e linişte, sunt brazi şi cad munţii pe tine. Care e partea ta preferată a oraşului? Într-o zi liberă de luni ce ai alege să faci?
D.I.: Îmi place oraşul în general, nu am o parte preferată. Îmi place că faci doi paşi şi eşti oriunde în oraş, iar la trei paşi deja eşti pe Ceahlău sau în pădurea Tarcăului, la Lacul Bicaz sau peste Bistriţa, unde deja nu mai ai semnal. Îmi place că e linişte şi verde în jur. Într-o zi de luni aş alege să petrec cât mai mult timp cu familia, deşi ziua mea liberă coincide cu ziua lor de lucru / şcoală:) Oricând ar fi, timpul liber îmi place să îl petrec cu soţia şi fiul meu, oriunde.

C.B.: În afară de munca ta la teatru, ce alte pasiuni mai ai? Eu ştiu de una nou descoperită, ski-ul.
D.I.: Da, îmi place ski-ul. Anul trecut, ştii tu:) am mers cu colegii la ski. Ne-am luat lecţii împreună. Am învăţat repede. Mi-a plăcut adrenalina şi viteza. În afară de ski, îmi plac călătoriile, aventura. Cum prindem o vacanţă, ne suim în maşină şi facem excursii la munte, la mare. Fiului meu îi place foarte mult să aleagă el destinaţiile, soţia alege cazarea şi-am plecat. Şi sportul e o pasiunea de-a mea: şi să-l practic şi să-l urmăresc, la TV, pe stadion etc.

C.B.: Ai o familie foarte frumoasă şi fiul tău Andrei creşte înconjurat de artă, vine la toate spectacolele, uneori te şi corectează dacă greşeşti un vers sau o replică. Aşa este?
D.I.: Pentru că amândoi lucrăm la teatru, Andrei a crescut cumva cu spectacolele de la TT. La cele pentru copii, Andrei vine tot timpul. Visătorul şi Amintirile Adei Milea le-a văzut de nenumărate ori. Le ştie pe de rost. La final îl întreb cum a fost şi el îmi spune tot: cine a greşit, ce a greşit, dacă a uitat ceva sau a făcut vreo mişcare în plus. El e cel mai drag critic al meu. Şi nu-mi spune numai mie cum a fost, le spune tuturor colegilor care-l întreabă:) Îi place foarte mult să iasă la o ciocolată caldă, după spectacole, cu actorii şi îi întreabă mereu: "Nu mergem să sărbătorim?". Odată i-am spus să nu mai plângă şi el m-a contrazis, dându-mi o replică a personajului Pingu, din spectacolul Jurassic: "E bine să plângi. Când plângi te descarci." Ştie tot timpul ce proiecte sunt în derulare, ce regizor repetă, care sunt actorii distribuiţi, titlul spectacolului şi vrea să citească textele. E mai greu la spectacolele cu bulină, pentru că nu îl lăsăm să meargă şi se cam supără, dar până la urmă înţelege şi se resemnează. Spune că va aşteapta să crească. Totuşi, ne întreabă despre ce e vorba:)

C.B.: Trei regizori de film preferati? Dar de teatru? Exista cineva anume cu care ti-ar placea sa lucrezi?
D.I.: Îmi plac filmele lui Tarantino, ale lui David Lynch şi ale fraţilor Coen. În teatru am avut ocazia să lucrez cu mulţi regizori şi sper să ne reîntâlnim. De asemenea, mi-aş dori să lucrez şi cu cei cu care nu am făcut-o încă. Nu-mi place să dau nume. Fiecare întâlnire profesională are farmecul şi provocările ei. Fiecare artist este unic. Am de învăţat de la fiecare.

C.B.: Ce gen de rol ţi-ar placea să abordezi? Există o partitură pe care ţi-ar plăcea să o încerci?
D.I.: Aştept cu nerăbdare şi emoţie fiecare distribuţie, ca să văd dacă joc şi ce joc. Abia după aia mă gândesc la roluri. Sunt deschis şi flexibil şi abordez cu seriozitate orice rol mi se încredinţează. Am debutat cu un rol de mort, Alexandru Şuţu, în spectacolul lui Alex Berceanu :). Cehov mi-ar plăcea foarte mult să lucrez. În facultate la examenul de teatru psihologic, am făcut doar Ibsen şi Strindberg, pentru că profu' a considerat că suntem prea cruzi pentru Cehov. Apoi, în teatru, nu am avut ocazia să fac Cehov.

C.B.: Un film sau un spectacol sau o operă de artă care te-au inspirat?
D.I.: Îmi place să văd filme şi să merg la spectacole. De fiecare dată când am ocazia să văd spectacole în festivalul nostru sau când mergem noi prin festivaluri şi ajungem cu o zi înainte, mă uit ce se joacă în oraşul respectiv şi merg la spectacol. Urmăresc şi premierele din ţară şi când nu am spectacol programat la Piatra, mergem şi le vedem. Evident că urmăresc anumiţi arţişti. La fel şi la filme, sunt unii creatori pe care îi urmăresc. La fel, nu aş vrea să dau nume:) Cât despre operele de artă, abia aştept şi sper să ajung să le văd, prin lume. Cât am fost în facultate, am avut arta conceptuală aproape de mine, prin Festivalul Periferic organizat de Matei Bejenaru. Despre asta pot spune că m-a inspirat.

C.B.: Ai avut experienţă în film?
D.I.: Am făcut figuraţie specială în Youth without Youth, regia Francis Ford Coppola şi m-am bucurat enorm că am avut şansa să îl întâlnesc pe Tim Roth. Era în Barul de zi al Hotelului Ceahlău, unde era cazat şi noi eram fericiţi să petrecem timp alături de el. L-am întrebat dacă pot să fac o poză cu el. Bineînţeles că a acceptat, era foarte deschis şi relaxat. Rezultatul a fost o fotografie foarte întunecată din care se recunoaşte un vârf de nas. Am mai jucat şi în scurtmetrajele 0437, regia Dragoş Alexandrescu, Performing, regia Dan Acostioaei, Last Day of December, regia Bogdan Apetri, Once for the money şi Straight on Ice, ambele în regia lui Răzvan Muraru.

C.B.: Felicitări pentru selecţia în programul 10 pentru FILM la TIFF, 2019. Ce aşteptări ai? Ce-ai dori să se întâmple după? Eşti nerăbdător? O să vezi, o să fie o experienţă minunată.
D.I.: Sunt foarte bucuros şi onorat că mă aflu printre cei 10. Îţi dai seamă că sunt, deopotrivă, extrem de nerăbdător să particip efectiv, să fiu parte din TIFF-ul 2019, să văd filme, să întâlnesc colegi noi, să-i revăd pe cei cunoscuţi deja. Sunt sigur că o să cunosc mulţi artişti faini şi da, te cred şi sper să fie o experienţă minunată şi pentru mine. Acuma, scurtele mele întâlniri cu filmul şi fascinaţia pentru cinematografie m-au atras tot timpul. Procesul de lucru şi de creaţie, total diferit de teatru, mi se pare incitant şi provocator. Sunt curios şi vreau să învăţ. Sunt nerăbdător să am şansa unor întâlniri şi unor experienţe artistice şi în film. Îmi doresc foarte mult să creez şi personaje de film, după aventura scurtmetrajelor.

Dragoş Ionescu
Data şi locul naşterii: 13 februarie 1982, Ploieşti
Din 2004 angajat la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ
 Roluri teatru: OO!, Cu dragostea nu-i de glumit, O...ladă, Povestiri despre nebunia (noastră) cea de toate zilele, 5 minute miraculoase în Piatra Neamţ, Anul dispărut. 1996, Aproape, Revanşa, Contra iubirii, Shakespeare reîncărcat, Mamă, mi-am pierdut mâna!, Vicleniile lui Scapino, Gărgăriţele se întorc pe pământ, Amintiri, Visătorul, School feat. CooL, Mult zgomot pentru nimic.
 Scurtmetraje: 0437, regia Dragoş Alexandrescu, Performing, regia Dan Acostioaei, Last Day of December, regia Bogdan Apetri, Once for the money şi Straight on Ice, ambele în regia lui Răzvan Muraru
Dragoş Ionescu a fost selectat în programul 10 pentru FILM din cadrul TIFF 2019, care îşi propune să pună zece actori de pe scenele româneşti în contact cu profesionişti din lumea filmului. Cei zece actori selectaţi în 2019 vor fi protagonişti ai unor interviuri pe LiterNet până la începutul TIFF 2019 (31 mai - 9 iunie 2019).

În viaţa mea a existat întotdeauna un echilibru între ceea ce pierd şi ceea ce cîştig. Ca-n teatru - 10 pentru FILM la TIFF, 2019

Moldován Orsolya este o actriţă căreia, odată intrată în scenă, nu îi trebuie foarte mult să se facă, în mod natural, remarcată. Cu trăsăturile reci, amintind de Greta Garbo - o asemănare remarcată de mai multă lume - cu un timbru vocal bine conturat, ea emană în primul rând multă siguranţă şi stăpânire de sine. Lucrul acesta este evident şi în fotografia concepută pentru albumul foto de prezentare a trupei Tompa Miklos a Naţionalului târgumureşean, şi care fotografie este un bun punct de pornire al discuţiilor noastre, într-o paradoxală zi de primăvară, care pare croită exact pe structura actriţei cu care stau de vorbă: vremea este când rece, când caldă şi însorită (dar, ştiind că este vorba de o zi de mai, răceala nu poate fi decât aparentă şi trecătoare).

[foto: Hodgyai István (Hotdog)]

Moldován Orsolya: Cred că arăt mult mai aspră decât sunt eu de fapt, oamenii în general cred despre mine că sunt rece, că le ştiu doar pe ale mele şi gata, că nu am nici un fel de frici,... dar nu e chiar aşa! Uite, poza asta, de pildă, făcută în casa scării, la mine acasă, înainte de renovare, cred că surprinde exact lucrul acesta. Hotdog (Hodgyai István), fotograful, a venit şi mi-a spus că el simte că eu aş fi o personalitate dublă: şi rece, şi relaxată în acelaşi timp. Conceptul, aşadar, a fost al lui, că el ne cunoaşte pe toţi cei din trupă... Ulterior, am vrut eu să accentuez trăsăturile mai aspre prin costumul bărbătesc, şi am făcut-o pentru că sunt fascinată de costumul de teatru, îmi place să văd cum se mulează pe actor, pe personaj, e important ca actorul să se simtă bine în costumul lui de scenă, să se completeze unul pe altul.

Pe pagina alăturată fotografiei e trecut, cu fonturi mari, numele fiecărui actor, alături de mai multe cuvinte care gravitează în jurul său. Ele sunt rezultatul unui joc propus de directorul artistic al trupei, regizorul Keresztes Attila, în locul unei prezentări formale care ar fi inclus simple date biografice şi o listă de spectacole. Prin urmare, actorii au fost aşezaţi în perechi şi au primit cartoane pe care erau scrise anumite cuvinte. Când partenerul de joc ridica un carton, actorul trebuia să reacţioneze cu unul din cartoanele sale la cuvântul văzut. Aşa au apărut cuvintele din jurul numelui Moldovan Orsolya, ca reacţii ale actriţei la impulsurile venite din partea partenerului. Zăbovim mai mult pe unele dintre ele.

M.O.: Cuvintele astea sunt asociate direct cu mine acum şi da, chiar este adevăr în ele: teamă - care este în noi toţi aproape -, putere, progres, carte... Eu par că încerc tot timpul să mă ascund, să mă feresc, dar sunt câţiva oameni în faţa cărora nu trebuie să fac acest lucru. Ba mai mult, odată cu trecerea timpului, îmi dau seama că am foarte mult noroc cu prietenii mei, cu cei patru-cinci oameni datorită cărora încep să înţeleg sensul prieteniei, iar acesta cred că e un mare dar pe care l-am primit de la soartă. Sunt prieteni care m-au aşteptat în viaţă, începând din copilărie, atunci când eu, chiar dacă noi fizic eram foarte aproape unii de ceilalţi, eram total acaparată de familie. E important pentru mine că prietenii m-au aşteptat.

După absolvirea studiilor la Universitatea de Arte din Târgu Mureş, Orsolya a fost o perioadă de câţiva ani actriţă la Miercurea Ciuc. La un moment dat, însă, a revenit în oraşul natal şi a intrat în trupa de limbă maghiară a Naţionalului.

M.O.: Eu am venit în trupă în 2006, dar la momentul respectiv am fost distribuită într-un singur spectacol, Ivona, principesa Burgundiei, montat de Alexandre Colpacci. Mai apoi s-a născut fiul meu, Simon, şi am rămas cu el acasă doi ani - de obicei, actriţele nu fac lucrul acesta, dar eu m-am gândit că, nefiind cineva fără de care nu se poate face teatru, nu e o problemă. Am simţit că de asta aveam nevoie, că asta e bine pentru mine. Pe urmă am revenit şi, după nu foarte mult timp, s-au schimbat lucrurile şi în teatru, trupa a început să se trezească şi totul a luat o direcţie nouă.

Începuturile sale aici au fost, după cum se va vedea mai jos, marcate de distribuirea într-un spectacol care, la vremea lui, a stârnit multe controverse şi a aprins spiritele: Un cuplu de români săraci, vorbitori de polonă, de Dorota Maslowska, pus în scenă de Theodor-Cristian Popescu. Dezorientarea publicului era dată de faptul că intra la un spectacol în care actorii maghiari interpretau nişte polonezi cu minţile înceţoşate de narcotice care se dădeau drept români, un spectacol, aşadar, care ştergea pe jos în mod brutal cu toate prejudecăţile rezultate din tensiunile interetnice latente în oraş. Fiind şi printre primele spectacole ale trupei maghiare titrate în limba română, el era perfect accesibil ambelor comunităţi ale oraşului. Şi, mai mult decât atât, titrarea era concepută ca făcând parte în mod organic din spectacol, ea conţinând inclusiv didascalii preluate direct din text, ceea ce o făcea indispensabilă şi dacă în sală nu era nici un vorbitor de română. Iată de unde, aşadar, şocul, mirarea, fascinaţia.

M.O.: Spectacolul despre care vorbim acum a fost unul dintre cele care prevesteau cumva această nouă direcţie. Pentru mine a fost o întâlnire mai mult decât frumoasă, acesta era primul meu rol mai important în Teatrul Naţional din Târgu Mureş. Am şi învăţat enorm în perioada aceea, când am simţit prima oară ce înseamnă implicarea totală, senzaţia că mergi acasă şi gândurile îţi sunt doar la ce faci şi, ca să te pregăteşti, citeşti, te uiţi la filme, la fotografii... Pe de altă parte, însă, totul era foarte lejer, repetiţiile s-au făcut cu prietenie, cu iubire, a fost ceva ideal! Atunci a stat cu noi şi Vlaicu Golcea toată perioada, ca să facă sound-designul şi aducea vin aproape după fiecare repetiţie...

Am făcut şi multe turnee cu spectacolul ăsta. La Varşovia, la zilele teatrului românesc, organizate de Institutul Cultural Român, au venit nişte doamne mai în vârstă, care chiar au sărit pe Cristi după spectacol şi apoi s-au repezit şi la doamna de la ICR, ţipând: "cum vă permiteţi să aduceţi aşa ceva ca să promovaţi cultura română aici la Varşovia? Asta e promovare?" Ei, asta i-a plăcut lui Cristi Popescu foarte mult. Dar tot acolo, de exemplu, am aflat multe informaţii care ne-au clarificat nişte lucruri din text, luând contact cu cultura poloneză şi cu publicul de la faţa locului. De pildă, eu am o scenă în care spun: Doamnelor şi domnilor, pădurea! Ei, când am zis replica asta în Varşovia, am simţit imediat o mare tensiune în public, de m-am şi întrebat oare ce făcusem? Pe urmă am aflat că asta era o propoziţie care li se spunea evreilor atunci când erau duşi, pe la începutul războiului, în pădure, să fie executaţi, înainte de toată nenorocirea cu Auschwitz, Buchenwald... Iată, aşadar, un spectacol care aduna mereu semnificaţii şi se încărca în funcţie de locul sau momentul în care îl jucam!

Şi, apropo de asta, am mers cu el şi la Brăila, la festival, şi acolo am simţit în timp ce îl jucam că lumea era foarte încrâncenată - s-a luat publicul de noi şi de Cristi Popescu, acuzându-ne că ne batem joc de români... În spectacol erau cu noi şi băieţii de la ansamblul Mureşul, care aduceau un plus de energie bărbătească palpabilă aproape, şi care intrau chiar la final, în costumele lor de căluşari şi zguduiau sala. Şi noi, actorii, am avut un şoc când le-am văzut prima dată momentul - care era total neaşteptat - deşi Cristi Popescu ne spusese cum avea să fie. Şi cu toate astea, când au intrat ei cu bâtele alea, pe mixajele puternice ale lui Vlaicu Golcea şi au început să cânte şi să joace Căluşul la câţiva centimetri de public a fost un moment de foarte mare impact. Ei, toate astea combinate, duceau la cele mai diverse reacţii de la cele mai diverse publicuri în faţa cărora jucam.

Şi acasă, în Târgu Mureş, vedeam că oamenii se şochează, iar Cristi Popescu ne zicea tot timpul să nu ne lăsăm intimidaţi de public. Publicul maghiar nu prea are curajul să iasă din sală dacă nu agreează ceva, iar aici erau doar câte 50 de spectatori pe reprezentaţie, dispuşi în cerc în jurul nostru, aşa că... mai greu cu ieşitul. Dar Cristi insista: dacă cineva iese, nu vă faceţi că nu vedeţi, aţi văzut, a ieşit, foarte bine, continuăm. Mulţi nici nu doreau să stea pe scaunele concepute pentru public, că erau de toate felurile, asta făcea parte din conceptul scenografic al lui Dobre-Kóthay Judit. Erau dispuse în cerc, ba un tron, ba un taburet, ba un cărucior cu roţi... cum prindeai bilet. Unii spectatori chiar refuzau iniţial să se aşeze... În Debrecen s-a zis că uite, săracii maghiari din Ardeal, nici de scaune ca lumea nu au bani! În fine... ideea e că noi am crezut foarte tare în acest spectacol, iar cu Cristi Popescu te simţi relaxat, simţi încrederea lui!

[foto: Berecky Sándor]

Şi, venind vorba de încredere - care apare şi reapare în timpul conversaţiei noastre - îmi dau seama că acest cuvânt domină în mod clar viaţa profesională şi personală a actriţei. E ca un centru de greutate care o face să se menţină în echilibru.

M.O.: Pe mine mă ajută foarte tare încrederea asta dintre oameni în teatru. Eu pot lucra numai dacă simt măcar o boabă de încredere, atunci mă urc şi pe pereţi! Dar din negativism, din atitudinile negative, agresive, nu pot lua nimic care să mă ajute, iar acesta poate fi un dezavantaj în ceea ce mă priveşte, nu? Pentru că nu întotdeauna ai parte de regizori care să te iubească. Şi, de fapt, nici nu vreau să mă iubească, vreau doar să simt puţină încredere din partea lor. Cred că asta vine chiar din educaţia mea. Tatăl meu, care a fost omul cel mai important pentru mine, şi care a murit la doar 53 de ani, îmi zicea aşa, când nu îmi reuşea ceva: "Am avut încredere în tine, dar atât ai putut...", şi o zicea cu mult drag, nu cu reproş. Şi de asta mi-e şi acum cel mai teamă, să nu pierd încrederea cuiva. Asta e ceea ce mă motivează. Dacă pierd acea încredere, e un dezastru!

Şi, apropo de încredere, ea poate şi trebuie să funcţioneze şi invers. Un exemplu care îmi vine în minte ar fi spectacolul nostru Szép / Frumos de Jon Fosse, făcut la trupa Tompa Miklos de Adi Inclenzan, cu care am lucrat cumva aşa cum am lucrat cu Cristi Popescu, asta poate şi pentru că între ei e un fel de relaţie maestru-discipol... Era pentru prima dată când lucram cu un regizor mai tânăr decât noi cu o generaţie, noi eram obişnuiţi cu regizori mai în vârstă, deci aici era vorba de încrederea care trebuia să vină din partea noastră. Inclenzan are ceva de ascet în firea lui, e mereu închis în sine, doar el cu gândurile pe care le are, dar gândurile astea sunt foarte interesante şi te îndrumă foarte frumos. Szép nu a fost un succes al teatrului, dar a fost un succes al nostru, al trupei, un succes al meu... Mie mi-a adus foarte mult şi cred că aici m-a observat foarte multă lume pe mine personal, că exist ca actriţă.

În teatru, aşadar, există un drum pe care Moldován Orsolya îl parcurge cu calm şi luciditate, iar dacă se nimereşte să îi iasă în cale şi roluri în cinema, cu atât mai bine. Îmi povesteşte despre castinguri şi despre întâlnirile de până acum pe care le-a avut în lumea filmului, întâlniri care, aşa puţine câte sunt deocamdată, atârnă greu atunci când le pui în balanţă.

M.O.: Am avut şansa să ajung în două-trei filme, dar cam asta e tot. Am făcut un scurtmetraj, The Letters / Levelek, cu o regizoare tânără, Koncz Teréz, pe care am cunoscut-o prin intermediul lui Enyedi Ildikó, cea care a făcut Teströl és lélekröl / On Body and Soul. Eu foarte mult timp am dat casting pentru Mária din Teströl és lélekröl / On Body and Soul, iar din partea lui Enyedi Ildikó am simţit o energie foarte bună, însă, la momentul respectiv, nu eram în faza în care să pot face aşa ceva, nu eram suficient de deschisă... Mă gândesc acum şi că alţii dau bani grei ca să participe la un curs ţinut de Enyedi, iar eu am fost efectiv plătită să stau vreo zece zile să lucrez cu ea, şi am avut şansa nesperată de a învăţa extrem de multe lucruri atunci. Şi tot atunci am cunoscut-o pe Koncz Teréz, care terminase regia în clasa doamnei Enyedi.

Întâlnirea cu Mungiu a venit într-un moment foarte dificil din viaţa mea, iar distribuirea în Bacalaureat a fost ca o gură de aer proaspăt într-o perioadă de sufocare. Atunci am fost sunată, s-a ajuns la mine din telefon în telefon, iar în final Cristian Mungiu mi-a spus să vin la Bucureşti, că are un rol pentru mine. Aşa că m-am urcat în autobuz şi am pornit-o la drum, doar eu si gândurile mele, iar când am ajuns acolo toată lumea a fost foarte deschisă cu mine, chiar dacă cei mai mulţi mă vedeau pentru prima dată, şi asta m-a făcut să am încredere, în ei şi în mine. Şi aşa am devenit eu asistenta, personajul acela care nu vrea nimic în special, ci doar e acolo şi ajută dezinteresat. Mungiu a rescris rolul ca să fie mai pe structura mea, iar asta a fost extrem de important pentru mine. Am avut noroc, rolişorul acesta a venit exact la momentul potrivit, iar eu m-am folosit de acest impuls. Oricum, în viaţa mea a existat întotdeauna un echilibru datorită căruia de fiecare dată când pierd ceva, altceva vine imediat să compenseze. Ca-n teatru, cumva.

[foto: Berecky Sándor]

Nu întâmplător unul din cuvintele care gravitează în album în jurul numelui este "carte" (iar pe lângă el "putere" sau "progres"), pentru că Moldován Orsolya este o cititoare împătimită, care se bazează pe cărţi pentru a-şi înţelege viaţa personală şi profesională. Echilibrul şi poate chiar - într-o oarecare măsură - reţinerea cu care îşi analizează cariera din teatru se transformă într-o fracţiune de secundă într-o agitaţie care îţi aminteşte de un copil care tocmai a primit dulciurile preferate atunci când trecem la lecturi. Îşi scoate pentru un moment şi ochelarii de soare, parcă tocmai pentru a se pregăti mai bine pentru ceea ce urmează să îmi povestească.

M.O.: E necesar, ca actor, să ştii să abordezi un text, dar lectura e importantă pentru mine ca om, nu neapărat ca actriţă. Şi poate că de aceea îmi lucrez mai cerebral şi rolurile, pentru că încerc de fiecare dată să le gândesc, să construiesc ce pot şi din lecturi... Lectura e pentru mine dincolo de relaxare, e ca o foame care trebuie mereu satisfăcută. În primul şi în primul rând, sunt un mare fan Thomas Mann! Aş face de una singură un fan club! Am descoperit scrierile lui datorită lui Béres András, la facultate, iar felul în care el ne vorbea despre Mann m-a făcut să vreau să îl citesc. Mi-a fost greu la început - cred că cel mai greu, de fapt, mi-a fost cu Doctor Faustus -, dar după un timp totul a devenit ca un univers care mi s-a arătat încetul cu încetul şi m-a acaparat, iar acum am şi cărţi ale lui pe care le recitesc sau pe care aş vrea să le recitesc, dacă aş avea timpul necesar. Uite, de exemplu Iosif şi fraţii săi, la care tot ajung cumva din trei în trei ani, Muntele vrăjit, despre care am stat de vorbă cu diverşi oameni până la cinci dimineaţa, îmi amintesc şi cum e descrisă textura fotoliului lui Nafta... am o relaţie foarte aparte cu scrierile astea. În plus, pornind de la Consideraţiile unui apolitic a lui Thomas Mann, am continuat să citesc şi despre prăbuşirea culturii europene înainte de primul război mondial şi despre ipoteza că de atunci şi până acum, ea încă nu a reuşit să se repună pe picioare. Florian Ilieş scrie, la rândul lui, despre cum era cultura europeană în epoca antebelică, despre oameni atât de diferiţi, care trăiau unii alături de alţii, de la Thomas Mann la Oskar Kokoschka de pildă, despre o efervescenţă care e greu, dacă nu imposibil, să mai existe vreodată. Iar filmul Napszállta / Sunset, al lui Némes László, unde am şi eu un rol foarte mic, tocmai despre asta vorbeşte, despre ultima vară înainte de colaps, despre cum se prăbuşeşte totul. Până la urmă, aşa se termină şi Muntele vrăjit al lui Thomas Mann, nu? Totul se destramă...

În această notă uşor pesimistă, cu ceaşca de cafea aproape goală şi cu soarele care nu se decide dacă să iasă sau nu din nori, ajungem la una din femeile celebre care pare că o fascinează şi pe care a descoperit-o tot prin intermediul dragostei pentru lectură: Alma Mahler. Povestind aprins despre ea, îţi dai seama că probabil, mai mult decât persoana în sine, pe Orsolya o fascinează efectul pe care ea l-a avut asupra celor din jurul ei, şi, mai ales, asupra celor de care s-a apropiat mai tare în viaţă. Ceea ce accentuează încă o dată cât de mult se bazează şi Orsolya, la rândul ei, pe relaţiile interumane cultivate în timp, cu atenţie, şi pe ceea ce se poate clădi pornind de la ele.

[foto: Adi Bulboacă, din spectacolul Részegek / Beţie de Ivan Vîrîpaev, regia: Radu Afrim]

M.O.: Am citit mai mult, la un moment dat, despre Alma Mahler. Pe mine a început să mă intereseze tot mai tare femeia asta. Când a fost căsătorită cu Mahler, el a scris cele mai bune partituri ale sale, după care ea a trăit un timp cu Oskar Kokoschka, care atunci a găsit culorile şi formele care îl definesc, şi pe urmă a trăit cu Walter Gropius, care în acea perioadă şi-a conceput construcţiile care îl reprezintă. Deci, cine este Alma Mahler?! Cum i-a influenţat ea pe toţi aceşti creatori, ce a însemnat ea pentru ei? Iată ce înseamnă un impuls în viaţa unui om!

Concluzia mea, citind despre ea, este că trebuie să mă înconjor cu oameni a căror părere înseamnă ceva pentru mine şi să fiu atentă la cei a căror părere nu contează. Trebuie să ştii cine te îndrumă, trebuie să ştii la glasul cui să pleci urechea.

Moldován Orsolya
Data naşterii: 29 iulie 1977, Târgu Mureş
A absolvit Liceul teoretic Bolyai Farkas din Tg Mureş în 1995 şi Universitatea de Arte din Tg Mureş în 2000
2000 - 2006 Actriţă la Csiki Jatekszin, Miercurea Ciuc
Din 2006 - în prezent, actriţă a Companiei Tompa Miklos, Teatrul Naţional Tg Mureş
În prezent poate fi văzută în: Călăul necunoscut, regia: Gasparik Attila / Beţie, Pasărea retro se loveşte de bloc şi cade pe asfaltul fierbinte, Castingul dracului, regia: Radu Afrim / Uite cine s-a întors, regia: Theodor-Cristian Popescu
Cele mai importante roluri: Emily Brent - Călăul necunoscut de Agatha Christie /Femeia (Hilde) - Frumos de Jon Fosse / Roza - Beţie de Ivan Viripaev / Femeia, Barmaniţa - Un cuplu de români săraci, vorbitori de polonă de Dorota Maslowska, regia: Theodor-Cristian Popescu / Sofia Yegorovna - Platonov, regia: Harsanyi Zsolt / Luiza - Iubire de Barta Lajos, regia: Kersztes Attila (la Miercurea Ciuc) / Zelma - Turandot, regia Gavriil Pinte (la Miercurea Ciuc)
în 2007 a primit Bursa Communitas
Regizori importanţi în teatru: Theodor-Cristian Popescu, Radu Afrim, Mohacsi Janos, Adi Iclenzan, Harsanyi Zsolt, Gavriil Pinte / în film: Cristian Mungiu, Koncz Terez, Nemes Laszlo
Orsolya Moldován a fost selectată în programul 10 pentru FILM din cadrul TIFF 2019, care îşi propune să pună zece actori de pe scenele româneşti în contact cu profesionişti din lumea filmului. Cei zece actori selectaţi în 2019 vor fi protagonişti ai unor interviuri pe LiterNet până la începutul TIFF 2019 (31 mai - 9 iunie 2019).