Dialoguri cu autorii LiterNet (III) - Imaginile ascunse privirilor interesează publicul la fel de mult ca spectacolele în sine

Mircea Albuţiu s-a născut în 1968 şi trăieşte în prezent în Cluj-Napoca. Artistul este fotograf independent şi autor de filme documentare, lucrând la proiecte pe termen lung în domeniul dansului şi al jazzului, având şi un master în film documentar, obţinut în cadrul Facultăţii de Teatru şi Televiziune de la Cluj-Napoca. Mircea a început să fotografieze cu un aparat Vilia primit cadou de la părinţi în 1980, la vârsta de 12 ani. Şi-a improvizat camera obscură în baie, iar mama lui, Maria, profesoară de chimie, îl ajuta să îşi prepare soluţiile de revelator şi fixator pentru filmele şi fotografiile alb-negru. A învăţat "abc-ul fotografiei" la cercul foto împreună cu alţi cinci colegi saşi din clasă şi şi-a făcut ucenicia în studioul fotografului Bugar din Târnava, lângă Mediaş, în perioada vacanţelor de vară. Publică pe LiterNet (iunde curatoriază de o vreme şi rubrica de fotografie zilnică) şi pe siteul propriu: http://mirceaalbutiu.com/.

Mircea Albuţiu (foto: Feleki Istvan)

Prin fotografiile de dans, am avantajul apropierii de subiect cum rar mi-e dat în alte proiecte

Beatrice Lăpădat: Dragă Mircea, eşti astăzi un fotograf recunoscut, care s-a bucurat de expoziţii importante şi de colaborări cu personalităţi şi instituţii prestigioase, şi ai deja ani buni de experienţă în domeniu. Care este, totuşi, prima creaţie a ta pe care ai califica-o ca fotografie profesionistă şi în ce context a apărut ea?
Mircea Albuţiu: Sunt două proiecte care au apărut în aceeaşi perioadă (2011), despre dansatori şi despre muzicieni de jazz, ambele fiind, în general, proiecte de culise, repetiţie, sound check. Totuşi, am acordat mai multă atenţie proiectului cu dansatori, pentru că eram foarte curios, dar aveam şi avantajul că aveam acces cotidian la subiect. În perioada aceea, urmasem cursuri de istoria fotografiei şi am făcut cunoştinţă şi cu lucrările lui Guy Le Querrec şi Gueorgui Pinkhassov. Ambii fotografi îmi plac foarte mult şi m-au inspirat. În prezent, cel mai recent proiect al meu despre dansatori este gata pentru publicare, sunt în căutarea unei edituri care doreşte să publice imaginile. Am o selecţie de 300 de imagini din care s-ar putea publica cu siguranţă în jur de 125 de fotografii.

B.L.: Un detaliu care m-a impresionat în legătură cu primele tale contacte cu fotografia este legat de "complicitatea" dintre tine şi mama ta, profesoară de chimie, care te ajuta în copilărie, prin prisma cunoştinţelor sale, să dai curs interesului pentru fotografie. Cum se face că ai fost încurajat într-un proiect atât de..."artă pentru artă" în vremuri atât de grele?
M.A.: Mama m-a ajutat şi cu orele de ucenicie la fotograful Bugar, ea vorbise cu el să mă primească, mama mă ducea şi mă lua cu maşina. Dl. Bugar era fotograful Liceului de chimie din Copşa Mică, unde mama era profesoară. Eu cred că mamei mele îi plăcea să mă vadă "prins" într-o activitate artistică. Spun asta pentru că tot ea s-a bucurat foarte mult când m-am înscris la masterul de film. Îmi urmăreşte activitatea cu interes, expoziţii, proiecţii în festivaluri de film, şi se bucură de fiecare dată când sunt articole sau chiar ştiri despre activitatea mea. Şi bănuiesc că mama ştia foarte bine că arta îţi mută atenţia de la cotidian, iar în 1980 era cu atât mai important să ne interiorizăm.

B.L.: Să revenim la dans. Dacă ne-am imagina că peste o sută de ani fotografiile tale vor fi singurele documente disponibile care le vor spune celor de atunci ceva despre ce înseamnă balet şi dans contemporan, ce ţi-ai dori să înţeleagă acei potenţiali privitori despre această lume sub semnul mişcării?
M.A.: Mă amuză întrebarea:) Aş vrea să le confirme că viaţa este un joc. Imaginile mele nu sunt didactice. Uneori, ele conţin umanitatea subiectului, sunt fotografii de atmosferă, alteori sunt imagini pur grafice.

B.L.: Se spune că este mai bine să nu îţi întâlneşti niciodată idolii sau, în fine, oamenii pe care îi admiri foarte mult. Entuziasmul tău faţă de lumea dansului pare însă inepuizabil, deşi ştim că acolo, în culise, lucrurile nu sunt deloc atât de glamorous precum îşi imaginează publicul care are acces doar la perfecţiunea care se vede pe scenă. Ce te ţine, totuşi, îndrăgostit de acest spaţiu-timp al dansatorilor?
M.A.: Sunt fascinat de creaţia coregrafilor pe care i-am întâlnit. Şi dau doar trei nume ale acestor personalităţi care formează un adevărat trio în artă: Miriam Răducanu, Gigi Căciuleanu şi Gheorghe Iancu. Mai e şi atmosfera în care se petrece totul. Gigi Căciuleanu a scris în 2017 un text minunat despre cum mă vede el pe mine în sala de studii şi la repetiţii (citeşte textul aici). Şi mai e ceva important: eu intru într-o stare foarte bună de creaţie şi am avantajul apropierii de subiect cum rar mi-e dat în alte proiecte.

B.L.: În ce fel ţi-ai dori să influenţeze fotografiile tale percepţia pe care balerinii şi dansatorii înşişi o au asupra prezenţei lor şi asupra modului în care se revelează lumii? Crezi că faptul de a-i pune astfel în lumină poate fi considerat o formă de terapie, o formă de a fi, poate, mai blânzi cu ei înşişi, de a-nvăţa să îşi iubească mai mult corpurile supuse atâtor exigenţe şi rigori?
M.A.: Dansatorii de la Opera din Cluj nu erau obişnuiţi în 2011 să "se vadă" în fotografii la studii, în repaos, în culise; ei conştientizau doar imaginile din spectacol, în poziţii "poză" surprinse foarte bine, de altfel, de fotograful instituţiei, Nicu Cherciu. Eu i-am surprins cu fotografiile mele, dar s-au obişnuit foarte repede cu ele. Expoziţia permanentă de la rangul întâi al Operei Naţionale Române din Cluj atrage multe priviri ale publicului, am înţeles de la angajaţii Operei că oamenii îşi fac selfie-uri în pauze cu acele imagini de culise. Cred că imaginile "ascunse" privirilor şi redate în cele 31 de fotografii interesează publicul la fel de mult ca spectacolele în sine.
Da, există şi o altă reacţie: se întâmplă ca, atunci când sunt eu lângă ei cu aparatul de fotografiat la îndemână, dansatorii să îşi corecteze postura. Acum, eu fotografiez pe peliculă, deci ei nu au posibilitatea să vadă ce am fotografiat decât după developare şi scanare peliculă. Asta e bine, fiindcă atât ei, cât şi eu, uităm între timp ce s-a întâmplat şi ce am fotografiat.
Îmi place când sunt relaxaţi, când se bucură de munca lor, iar eu pot surprinde frumuseţea unor scene pe care doar acolo le poţi vedea.

B.L.: De ce alegi uneori să prezinţi un corp - nu întotdeauna neapărat de dansator - într-un mod "fragmentat", adică alegând să prezinţi doar anumite părţi ale corpului şi nu corpul întreg?
M.A.:

:) Consider că e suficient ce arăt în imagine, posibil tot din motive de grafică. Apropo, eu nu tai din imagini la editare, ceea ce încadrez la declanşare rămâne ca fotografie finală.

Ceea ce văd şi simt trebuie să mă provoace suficient de tare încât să declanşez

B.L.: Aş fi vrut să evit să iau acest ton solemn care poate cădea uşor în metafizică de Facebook, dar mă tem că nu am ce să fac, arta ta mă duce acolo. Există în fotografiile tale în natură un ceva bântuitor, care chiar şi în cadrul cel mai aparent seren generează o stare de nelinişte şi de teamă. E ceaţa care acaparează lent un peisaj, sunt norii care sugerează subtil ceva ameninţător, sunt câmpurile golite de prezenţă umană care trezesc timp de câteva secunde o anumită angoasă. Chiar şi în fotografiile mai solare, cearşafurile întinse la soare sau husa care îmbracă o maşină încep să semene cu un giulgiu. Ţi se face uneori teamă de ceea ce îţi revelează propriile fotografii?
M.A.: Cred că imaginile au nevoie de dramatism, e ceea ce face ca privitorul să rămână cu imaginea mai multă vreme, altfel o uită repede. E la fel şi pentru mine, am nevoie de cadre interesante, care să mă inspire. Bine, eu nu am fotografiat în zone de risc, în zone de conflict etc. Poate că şi acolo aş alege tot backstage-ul.

B.L.: Fiinţe umane, obiecte, animale şi lumină - ele sunt toate prezente în fotografia ta. Poţi fotografia într-un interval foarte scurt elemente din paradigme, spaţii şi contexte diferite sau ai nevoie de un anumit timp ca să asimilezi şi interiorizezi materia cu care eşti în contact în acel punct specific?
M.A.: În general, mă adaptez uşor şi imediat la orice ţară, loc, situaţie, nu am nevoie de timp pentru acomodare. Desigur, dacă vorbim despre a duce aparatul foto la ochi şi a declanşa, lucrurile stau cam aşa: privesc atent tot ce se întâmplă în jurul meu. Sunt selectiv, fotografiez doar ceea ce simt că îmi este "aproape". Fotografiez pe peliculă, iar un film are 36 de expuneri. Da, uneori se întâmplă să fotografiez 5-10-15 cadre sau chiar un film întreg pe o situaţie care mi se pare că merită exploatată.

B.L.: Ce fel de constrângeri sau, dimpotrivă, libertăţi îţi pune în faţă realizarea unei fotografii într-un spaţiu deschis vs. spaţiu închis?
M.A.: Teoretic, ambele au avantaje şi dezavantaje, iar eu fotografiez atât în spaţii închise, cât şi deschise. De avantaje e uşor de profitat. Eu îmi doresc să mă folosesc şi de dezavantaje, adică să le exploatez, să îmbogăţească imaginea într-un fel. Ca să dau un exemplu: să zicem că intenţionez să fotografiez o dansatoare şi aş vrea să fie totul "curat" în interiorul cadrului, să nu intre nimeni, să fie aşa cum văd imaginea în mintea mea. Dar nu se întâmplă. Prin faţa mea umblă alţi dansatori, prin spatele ei umblă alte dansatoare, repetă, vorbesc etc. OK, mă resetez. Caut imaginea "nouă" în cap şi aştept să se întâmple. Imaginea nouă conţine şi acele "corpuri" nedorite iniţial. Ele creează o altă atmosferă în imagine, îi conferă, poate, dinamism, sau altceva. Declanşez dacă văd / simt imaginea nouă, dacă nu, nu. Ce vreau să spun e că încerc să exploatez totul, inclusiv ceea ce nu-mi convine, ca să îmi dea plus la rezultat.

B.L.: În ceea ce priveşte prezenţa umană vs. prezenţa animalelor în fotografii, care sunt toate elementele de care e nevoie pentru ca privirea unui câine, de exemplu, să ajungă la spectator într-un fel cel puţin la fel de expresiv ca al unei fiinţe umane? Mă gândesc, de pildă, la câinele cu o expresie absolut sfâşietoare din seria White Nights sau la cel surprins în mijlocul unei încăperi între rafturi cu încălţări, ca să nu dau decât două exemple.
M.A.: Ceea ce văd şi simt trebuie să mă provoace suficient de tare încât să declanşez. Să fie dramatic, sau să fie ceva grafic, important e "să spună" ceva. Pentru mine, "animalele" sunt fiinţe ca şi mine. Dacă mă întâlnesc cu ele şi "văd" un cadru bun, declanşez. În Brazilia am fotografiat câţiva cai, îmi ieşeau în cale des. Avem doi câini şi trei pisici acasă şi uneori devin subiect fotografic. Imaginea cu câinele din magazinul de pantofi e o glumă, desigur. Dar eram în Askiz, Siberia, şi am urmărit câinele în toată piaţa aceea, îmi aducea aminte de câinele din filmul Stalker de Andrei Tarkovski.

B.L.: Dar dacă "personajul" principal unei fotografii este un obiect - singur sau în serie - cum concepi compoziţia astfel încât să te asiguri că acel element neînsufleţit - fie că e vorba de o grămadă de lemne, de o perdea, de o umbrelă sau de nişte maşini vechi - acaparează centrul privirii spectatorului fără ca, totuşi, celelalte elemente din decor să piardă din rostul lor acolo?
M.A.: Conceptul ţine de multe lucruri şi, în principal, e legat de bagajul tău cultural, ce citeşti, ce muzică asculţi, la ce filme, picturi sau fotografii te uiţi. În fine, lumina e foarte importantă.

B.L.: Privind peisajele surprinse de tine, am realizat în ce măsură redarea umbrei în fotografie este o artă în sine. Cum te apleci asupra tratamentului umbrei sub aspect tehnic şi poetic?
M.A.: Umbra intră în ecuaţia grafică a imaginii, grafică pe care eu o iubesc şi o caut. Pentru mine, umbra e un element de construcţie, de compoziţie. Poezia umbrei se poate înţelege mai mult văzând o imagine printată pe hârtie de artă, bumbac 100%. Există hârtii de artă care ajută la evidenţierea detaliilor în negru, dacă acele detalii există pe pelicula impresionată (pelicula e impresionată cu lumină prin deschiderea diafragmei obiectivului, aşa apare imaginea pe peliculă).

B.L.: Filmul documentar a venit ca o continuare firească a pasiunii pentru fotografie sau a constituit o "epifanie" aparte în devenirea ta artistică?
M.A.: Aş fi vrut să studiez fotografia la Academia de Artă din Cluj imediat după Revoluţie, însă nu am avut suficientă încredere în situaţia economică din România şi am început să lucrez în Germania. Abia în 2015 am revenit la ideea studiului academic şi am urmat un modul de master pentru film documentar la UBB. Practic, dorinţa de studiu a rămas în mine în toată perioada respectivă. Şi pe urmă mi-am zis că e chiar mai bine să studiez film, fiindcă în felul acesta voi învăţa lucruri diferite, care mă vor ajuta în proiectele de fotografie.

B.L.: Cu ce regizori te-ai vedea lucrând la imagine, dacă e să luăm în considerare preferinţele tale estetice şi tematice?
M.A.: Îmi place foarte mult şi mă inspiră Albert Maysles (1924-2015) ca autor de filme documentare. Cred că mi-ar plăcea să lucrez cu dl. Silviu Purcărete.

B.L.: Te rog să ne explici câteva principii fotografice de care ai vrea ca noi, consumatorii nespecialişti în domeniu, să ne amintim în era Insta şi a selfie-ului. În viziunea ta, cum am putea să privim o fotografie de artă astfel încât să fim mai conştienţi de efortul celui care a creat-o prin mijloace mult mai sofisticate decât cele puse la dispoziţie de un smartphone?
M.A.: Nu ştiu. Cred că, dacă ai cultură vizuală, îţi dai seama cum a fost făcută imaginea, şi apoi nu prea contează dacă a fost uşor sau greu, dacă a fost nevoie de un aparat de cincizeci de mii de euro sau de unul cu care şi vorbeşti la telefon.

B.L.: Care este clişeul de care te temi şi te fereşti cel mai mult în arta ta?
M.A.: Nu mă tem de clişeu, fotografiez ceea ce mă face să rezonez. Şi dacă fotografiez un apus de soare, e pentru că mă determină ceva să declanşez. Pe urmă hotărăsc dacă arăt şi altcuiva imaginea sau nu.

B.L.: Şi ce faci cu imaginile pe care hotărăşti să nu le arăţi altcuiva? Le păstrezi pentru alte posibile proiecte? Ţi s-a întâmplat să îţi "distrugi" vreo creaţie?
M.A.: Nu am aruncat niciodată fotografii. Mi se întâmplă să am nevoie de anumite cadre. Chiar de curând mi s-au solicitat zece fotografii din arhivă şi le-am adunat, ele nefiind incluse în serii publicate până acum. Şi pe urmă, noi ne schimbăm percepţia asupra imaginilor în timp. După 10-15 ani, poţi "găsi" imagini pe care vrei să le foloseşti, contrar deciziei iniţiale.

B.L.: Ai semnat mai multe fotografii cu scaune goale în diferite contexte. Mă interesează să aflu însă ce crezi tu că face un scaun gol într-un hol al Operei în timp ce toţi oamenii - balerini, maşinişti, scenografi, coregrafi - sunt prinşi în acţiune şi în mişcare aproape continuă.
M.A.: Un scaun are rolul lui, aşteaptă, serveşte, poate fi bun sau rău, poate să spună ceva - şi îl fotografiez doar atunci când îmi spune mie ceva - de exemplu, despre atmosfera din jurul lui. Am avut însă şansa să fotografiez interioarele Operei din Cluj înainte de renovare. Atmosfera şi patina de teatru dinainte de renovare s-au dus. Mă bucur că am imaginile respective în arhivă.

Nu moare nimeni dacă o clădire e urâtă sau un text e prost, dar e al naibii de bine pentru toată lumea când ambele sunt reuşite

Andreea Tănase este de profesie arhitect, dar interesele ei merg şi în alte zone creative, cum ar fi... teatrul. Andreea este unul din cei cinci autori dramatici rezidenţi ai Drama 5 - rezidenţe de scriere dramatică, a IV-a ediţie, organizată de Reactor de creaţie şi experiment din Cluj-Napoca. Piesa ei, Totul e bine când se termină, a fost selectată la finalul rezidenţei pentru a fi montată la spaţiul Reactor de regizorul Radu Nica.

Toate cele 5 texte ale rezidenţilor Drama 5 vor apărea la LiterNet în volum electronic în ianuarie 2020. Textele din precedentele ediţii ale Drama 5 se pot descărca gratuit aici, aici şi aici.

Andreea Tănase (foto: Bogdan Botaş)

Şerban Pop: Este vreo legătură între arhitectură şi dramaturgie?
Andreea Tănase: Cum să nu, chiar mai multe: ambele au elemente tehnice şi artistice, e nevoie de o structură stabilă pe care să creezi liber şi sunt gândite/create pentru oameni. În ambele poţi să rişti să ai complexul Creatorului Suprem. În ambele e nevoie să colaborezi cu alţii, pentru că lucrezi cu oameni din domenii adiacente, bine, asta presupunând că textul nu rămâne doar pe foaie, ci se ridică într-un spectacol. Nu moare nimeni dacă o clădire e urâtă sau un text e prost, dar e al naibii de bine pentru toată lumea când ambele sunt reuşite.

Ş.P.: Cum ai aflat de Drama 5? Ce te-a determinat să aplici?
A.T.: Am aflat total întâmplător. Prin 2018, căutam pe net concursuri de texte de teatru şi am dat peste Drama 5 care propunea o experienţă interesantă. Am aplicat atunci prima oară cu un fragment şi o idee destul de vagă, dar nu s-a întâmplat nimic. Anul ăsta, prin aprilie, scriam pentru un concurs şi mi-am adus aminte că e perioada de înscriere pentru rezidenţă. M-am tot gândit la posibile idei cu care aş putea să aplic, dar nu mi-a venit nimic nou care să mă atragă. Ştiam că am lucrat textul ăsta prin 2018 şi-mi doream foarte mult să-l duc la capăt, să ajungă într-un context în care am acces la părerile unor oameni care fac asta profesional. În plus, personal, era o provocare mare pentru mine în acest moment al vieţii să aplic cu el şi să lucrez pe el, aşa că... am aplicat din nou şi-am avut norocul să fac parte din rezidenţă. Deci, pe scurt: provocare, curiozitate şi dorinţă.

Ş.P.: Ai menţionat că Totul e bine când se termină este primul tău text dramatic. De ce crezi că nu ai scris teatru până acum? Ce a fost cel mai greu la scrierea textului? Se simte diferit de proză sau poezie?
A.T.: N-am scris teatru până acum pentru că... nu m-am gândit să scriu teatru până acum.
Cel mai greu a fost să rescriu textul. Dar fac o menţiune la acest "greu", pentru că acum, la final, n-am rămas doar cu asta. A fost mult de muncă, dar a fost o muncă faină, cu o mulţime de curiozitate, surpriză şi drag. Chiar simt că am trecut printr-un proces complet: am aplicat cu un text aproape final, am adăugat scene/monoloage la acest text aproape final, apoi am luat-o de la zero şi am rescris alt text, pe aceeaşi idee şi cu aceleaşi personaje. Şi-am mai scris şi pe perioada repetiţiilor, cât s-a lucrat la spectacol.
Da, e diferit de proză/poezie. Bine, a trecut destul de mult timp de când am scris ultima oară proză/poezie. Dar da, mi se pare că e total altă formă. E o poveste spusă prin dialog. E ca la un sport de echipă, unde se dă mingea de la unul la altul, doar că toată echipa şi tot jocul sunt înăuntrul tău. Fiecare scrie teatru în felul lui şi cred că sunt o grămadă de modalităţi de a scrie teatru, dar, pentru mine, dialogul e esenţial. E şi ceva ce-mi place mult să scriu şi să explorez.

Ş.P.: Într-un interviu Drama 5, ai mărturisit că scriai un jurnal de când erai copil. Are acest text o latură de jurnal?
A.T: Da şi nu. Vorbeşte despre nişte lucruri care îmi sunt foarte aproape şi înseamnă mult: intimitate, vulnerabilitate şi iubire. Dar, deşi am pornit dintr-un punct în care am pus pe foaie destul de multe elemente personale, în timp le-am dat altă formă, pentru că ideea cu care am venit la Drama 5 a fost să scriu un text de teatru, nu să-mi expun gândurile/trăirile intime într-o formă pe care aş face-o într-un jurnal. Şi, cu toate astea, cred că lucrurile se amestecă într-un fel şi că nu există o separare atât de clară/alb-negru. Uneori, la repetiţii, apăreau două lucruri paradoxale: uneori simţeam că textul n-are aproape nici o legătura cu viaţa mea, alteori simţeam că e dureros de personal.

Ş.P: Vorbind de ce ai scris în copilărie. Am aflat că scriai poezii. Erau bune? Le mai ai?
A.T.: Poezii cred că am scris prin adolescenţă. Le mai am, sigur sunt printr-un laptop mai vechi, dar nu m-am mai uitat peste ele de mult timp şi habar n-am dacă erau bune sau nu. Dar, legat de copilărie, acum îmi aduc aminte că, în primele clase de şcoală, eu şi o prietenă voiam să ne facem o formaţie şi eu aveam un caiet în care scriam viitoarele noastre cântece. Nu ne-am făcut niciodată o formaţie, dar tot îmi place să inventez spontan versuri/poezii. Cred că ar trebui să mă apuc să le şi scriu.

Ş.P.: Te consideri o persoană revoltată. Ce nu te revoltă? Ce te ajută să ajungi în punctul tău zen?
A.T.: (E o întrebare foarte bună pentru că nu m-am gândit niciodată la asta.) Cred că cel mai zen element din viaţa mea e unul exterior: câinele meu, un veritabil basset pensionar de 13 ani. De multe ori mă uit la el când doarme sau stă (doarme şi stă foarte mult, e leneş) şi mă uimeşte cât de multă relaxare poate să existe în acest câine. Uneori chiar îl invidiez. În rest, îmi place mult să citesc ficţiune şi chiar m-am reapucat mai serios în ultima vreme. Iar când lucrurile sunt prea serioase, comedie sub diverse forme: improv, stand-up, sketch-uri, filme şi seriale.

Ş.P.: Vorbind mai în detaliu despre Totul e bine când se termină. Personajele tale sunt de o umanitate excepţională. A existat vreun model pentru acestea în viaţa ta reală?
A.T.: Nu sunt nişte modele aplicate sută la sută. Poate mai degrabă ca punct de pornire, pentru că amândouă personajele sunt un amestec de elemente inspirate din oameni diferiţi care-mi sunt familiari, plus alte elemente de la oameni pe care nu i-am văzut niciodată.

Ş.P.: Cadrul piesei e unul destul de diferit. De unde a pornit ideea unei petreceri de divorţ?
A.T.: Diferit în ce sens? Am lucrat o perioadă în evenimente şi aşa am auzit prima oară conceptul de petrecere de divorţ, care m-a şocat. Mi se pare destul de brutal într-un sens în care mă atrage. Apoi, prin 2018, a fost un concurs de piese care avea ca temă - cuplul. Am început să mă gândesc la posibile idei şi într-o zi, a venit asta, pur şi simplu: o să scriu despre un cuplu care vrea să divorţeze şi organizează această petrecere de divorţ la care, în ideea iniţială, nimeni nu vine. Acum, invitaţii sunt oamenii din public. Atât am avut, mi-a plăcut mult ideea şi m-am apucat să scriu, fără să ştiu neapărat unde vreau să ajung cu ea şi ce se întâmplă cu personajele. Mi-am zis doar - Hai să vedem unde poate să ducă - şi am descoperit povestea în scris.

Ş.P: Care a fost momentul cel mai revelator din cadrul rezidenţei?
A.T: Îmi aduc aminte un moment foarte puternic, undeva în partea a doua a rezidenţei. Mi se părea că nimic nu merge, că tot ce am scris e destul de haotic, trebuia să iau nişte decizii, dar părea că sunt atât de multe opţiuni înspre care puteam să merg. Mă simţeam blocată şi aveam senzaţia că habar n-am ce să scriu şi cum să scriu. Şi-atunci, am luat-o de la zero. Ideea a rămas, personajele au rămas, dar în interior s-a modificat foarte mult faţă de ce aveam atunci, am păstrat doar vreo 10-15% din scenele iniţiale. M-am apucat de scris/rescris şi a ieşit textul de acum. A fost un moment important din Drama 5 pentru că mi-a clarificat şi, pe undeva, mi-a confirmat modul în care creez eu. Momentan, nu sunt un om care poate să-şi pună un plan pe foaie, o structură generală pe care să o dezvolte ulterior. Eu mă apuc să scriu şi în scris încep să se clarifice lucrurile: îmi vin idei ca să dezvolt ce am deja sau să creez alte scene noi, se conturează o posibilă structură, apar elemente la care nu m-am gândit şi care se întâmplă să mă surprindă. Cred că, scriind, se activează un fel de intuiţie pe care mi-e foarte greu să o accesez altfel, cu o foaie albă în faţă.

Ş.P.: Rezumă rezidenţa Drama 5 în 5 cuvinte.
A.T.: Incredibil de intensă, faină şi...

În poezie eu caut trei lucruri: muzică, mărturisire şi adevăr

Absolvent al Seminarului de la Mănăstirea Neamţu, Mihail Tamba continuă să studieze Teologia Ortodoxă pentru încă doi ani, urmând cursurile Facultăţii "Dumitru Stăniloae" din Iaşi, pe care le întrerupe în 2016, când se mută la Bucureşti, unde studiază Psihologie şi Istoria Artelor. Începe să colaboreze cu diverse reviste de modă, în care semnează, periodic, articole de specialitate. În acelaşi timp, lucrează ca stilist vestimentar. Debutul literar în iunie 2019, prin volumul de poezii Ca să aibă toţi unde plânge, Editura Brumar, marchează sfârşitul a ceea el singur a numit "fuga de mine însumi".

Beatrice Lăpădat: Îmi amintesc că ne-am cunoscut acum un an, în septembrie 2018, şi, spre sfârşitul primei noastre conversaţii, mi-ai şi trimis câteva poezii. Poezii care pe mine m-au frapat şi pus pe gânduri de la prima lectură, dar mă gândeam, sceptică şi cu un oarecare regret, că nu prea e posibil ca acest gen de poezie - caracterizată de Angela Marinescu printr-un "limbaj paradoxal, limbaj de nişă, limbaj deznădăjduit" - îşi poate face loc în actualul peisaj literar mainstream din România. Ai avut vreodată, de-a lungul acestui parcurs, conştiinţa faptului că s-ar putea să rămâi un outsider?
Mihail Tamba: Mereu, nu vreodată, nu doar o dată. Asta şi pentru că eu m-am obişnuit cu statutul de outsider încă din primii ani de viaţă. Nu m-am putut integra pe deplin nicăieri, niciunde, nicicând. Şi asta nu pentru că n-aş avea eu social skills, ci pentru că nu am înscrise în genomul meu datele apartenenţei la ceva. Nu ştiu ce e ăla grup. Gaşcă. Cerc. Comunitate. Ba mai mult, nu cred în ideea de comunitate - ea în sine mi se pare un construct artificial foarte mincinos, unde cu toţii închid ochii şi strâng din dinţi la particularităţile lor doar pentru a se şti la adăpost de angoasele cu care vine la pachet ceea ce numim noi viaţă.

În ce priveşte poezia, Dumnezeule!, mi-e frică să mă gândesc c-aş putea scrie şi-un singur vers, vreodată, de dragul încadrării în tablou sau la cererea pieţei. Anatema mie, atunci! Poezia este singura componentă a individualităţii mele nepătată şi neatinsă, este umoarea şi sudoarea viscerelor şi-a spiritului meu. Este, dacă vrei, la fel de sacră ca rugăciunea. Şi zic mai mult: este nu Sfânta, ci Sfânta Sfintelor. Or, nu tunzi coada păunului doar ca să iasă la păscut cu gâştele.

B.L.: Şi cum se traduce acest "tuns al cozii păunului" în felul în care îţi concepi, practici şi trăieşti tu poezia în fiecare zi?
M.T.: L-aş traduce, bunăoară, prin orice încercare de-a plăcea fie criticii, fie cititorilor, fie oricui altcuiva în afară de mine. E şi o chestiune de orgoliu aici, pentru că sunt Leu, iar asta cu mândria e în fişa postului. Nu vreau să mă fac plăcut, să depun vreun efort în sensul ăsta, mai ales când vine vorba de poezie. Nu vreau să scriu după vreo reţetă de succes, după trend, după timp. Între mine şi poezia mea nu trebuie să existe nimic.

B.L.: Ai absolvit Seminarul Teologic de la Mănăstirea Neamţu, apoi ai avut şi ai încă legături cu lumea fashion. Cum a ajuns poezia la tine şi ce faci tu ca să o ţii lângă tine?
M.T.: Să nu uităm că am făcut şi doi ani de Teologie la Iaşi, în cadrul Facultăţii "Dumitru Stăniloae". Oh, ce vremuri! Şi ce dor mi s-a făcut de Copou...
Revenind la întrebarea ta, pe mine mă amuză teribil parcursul meu, recunosc. Nici nu vreau să-mi imaginez cum pare el celorlalţi. Dar - vezi tu? - la mine a dominat mereu dorinţa de-a experimenta ceva, de-aia am umblat şi-o să umblu mereu dintr-o extremă în alta.
Poezia nu a ajuns ea la mine, ci eu la ea, şi are legătură şi cu teologia, şi cu moda, şi cu outsider-ismul meu: eu am crescut cu ideea de mărturisire a gândurilor, de "spovedanie". Am crescut cu psalmii lui David şi cu Canoanele de umilinţă - compoziţii de un lirism profund şi ameţitor de sincer. Aceste rugăciuni, pe care eu le-aş reduce la sintagmele vai, mie! şi pe Tine Te caut, s-au stabilit în mine ca sunet de fundal, ca ison. Şi cum nici în Biserică, nici în modă, nu m-am putut identifica pe deplin şi până la capăt cu locul şi domeniul, poezia a devenit o metodă de depresurizare, ca în cazul aburului care ţâşneşte printr-o supapă. A fost şi este racordul meu la mine însumi, la conceptul grec de nous, definit de misticii isihaşti ca fiind partea cea mai curată a spiritului, antena cu care captăm semnalele divinităţii, ochiul minţii etc. Dar, să ne-nţelegem!, eu am mers către ea, nu ea a venit la mine. Şi-atunci nu fac nimic să o ţin lângă mine, ea este în mine şi-atât, pentru că eu am nevoie de ea, în calitate de unealtă, de auxiliar al fiinţei. E limbajul meu. Da, au existat momente în care am uitat de poezie, în care am tratat-o cu meh, şi-atunci absenţa ei m-a prins de gât şi m-a ţintuit la pământ, asfixiindu-mă, pentru că a devenit, între timp, masca mea de oxigen.

B.L.: Ce a însemnat întâlnirea cu Angela Marinescu în toată această devenire a ta ca poet?
M.T.: Epifania! Momentul meu de eureka, de aleiluia. Eram în Italia, în vara lui 2015, şi-am dat de un interviu cu Angela pe internet. Mi-a plăcut până la paroxism. Apoi am căutat scrierile ei şi m-am simţit înţeles, confirmat, validat ca existenţă. Nu mai eram singur, şi asta fix în momentul apoteotic al contradicţiei dintre mine şi mine... Apoi, când am cunoscut-o, în 2016, am simţit nu că o întâlnesc pentru prima dată, ci că o reîntâlnesc. N-aş vrea să spun mai mult.

Când vine vorba de lectură, eu am rămas blocat la nivelul de căutat epifanii cu lumânarea. Citesc numai în cheie existenţialistă. Nu citesc nimic doar de dragul de-a citi, fiecare rând trebuie să-mi dea ceva. Iar poezia, dacă nu are o mistică profundă şi nenumită în ea, mi-e absolut indiferentă. Şi Angela are pretutindeni această mistică. De-asta afirm mereu că e cea mai mare poetă a noastră. Şi am dreptate!

B.L.: Personalitatea şi scriitura ta emană o aură care nu mai e demult la modă - aceea a unui poet aflat la dispoziţia Verbului care îl posedă şi îl "joacă" aşa cum vrea El. Dacă faci un efort de distanţare critică faţă de tine însuţi, care crezi că sunt pericolele care riscă să te saboteze ca tânăr poet care se lasă pradă "inspiraţiei"?
M.T.: Se lasă pradă inspiraţiei sau vânează inspiraţia? Nu sunt deloc un submisiv, cred că ţi-ai dat seama. Iar dacă mă las pradă inspiraţiei, o fac doar pentru a o momi, pentru a o seduce. După ce-o prind, ea-mi slujeşte mie, nu eu ei. Şi nu văd niciun pericol aici. Dacă vrei să tratăm problema din punctul de vedere al teoriei literare, da, putem fi de acord că există pericolul ca poetul să cadă atât de mult în sine încât să devină total anacronic, surd şi mut şi orb în relaţie cu vremurile în care trăieşte şi total în afara trendului. Dar am stabilit de la început că nu mă interesează asta, nu? În poezie eu caut trei lucruri: muzică sau ison, mărturisire, fie că e făcută în faţa sinelui, a celorlalţi sau a vreunei divinităţi, şi adevăr - latura mistică profundă şi nenumită - fie că este el personal sau ontologic. Şi folosesc cu mare teamă cuvântul ăsta. Atât. Restul mi-e la fel de străin ca viaţa pe Marte.

B.L.: Există ceva care te-ar putea face să nu mai scrii? În afară de o eventuală dispariţie a "inspiraţiei"...
M.T.: Sfârşitul. Eu scriu şi când sunt fericit, şi când sunt deznădăjduit. Scrisul, pentru mine, nu ţine de stare, chit că par excesiv de melancolic şi depresiv. Scriu în deznădejde la fel de bine cum scriu în extaz. Doar când mă aflu la mijloc, între stări, atunci nu scriu. Atunci, pentru mine, existenţa mea e inutilă, e în pauză. Trăiesc pentru capetele segmentului, nu pentru segment în sine.

B.L.: Un detaliu interesant în ceea ce te priveşte este faptul că eşti un împătimit al sălii şi că acorzi o atenţie specială corpului tău. Judecând după visceralitatea poeziei tale, îmi este greu să îmi închipui că nu există o legătură între intensitatea cu care te trăieşti pe tine în corp şi intensitatea cu care (te) scrii. Cum ţi-ai defini relaţia dintre operaţia pe corp şi operaţia prin cuvânt?
M.T.: E una şi-aceeaşi, nu le separă nimic. Ce trăiesc în corp exprim prin cuvânt, ce exprim prin cuvânt încerc să simt în corp, asta în cazul în care am cuvântat înainte de-a fi simţit. Sunt un hedonist, trăiesc pentru plăcere, plăcere pe care caut mereu să o potenţez, să o hrănesc, să o augmentez. Iar activitatea fizică, antrenamentul, mă ajută să obţin plăcere. Plăcerea de-a-mi simţi propria carne zvâcnind, plăcerea durerii de după, plăcerea extenuării, plăcerea mobilităţii, plăcerea puterii, plăcerea căderii sub greutăţi, plăcerea sudorii care mi se prelinge pe frunte şi se opreşte pe buze... E-atât de multă plăcere! Totul, în această privinţă, e excesiv de pătimaş, senzual şi erotic. Iar pentru mine, mersul la sală are şi o latură mistică: îmi încep antrenamentele cu binecuvântat este Dumnezeu, Carele a dat putere aleşilor Săi, totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Sunt pentru o corporalitate afirmată, nu negată. De-aia, de exemplu, mi-aş dori ca o viitoare experienţă terestră să mi se întâmple în corpul unui balerin. Un Nijinsky, ceva. Sau, cine ştie, poate deja a fost.

Carnalitatea excesivă se vede şi-n afinităţile mele olfactive: sunt nebun după Seminalis de la Orto Parisi, un parfum care abundă de feromoni. N-ai idee cum se deschide pe mine, zici că am transpirat toată erotica lumii! Şi, Iisuse!, cum cad oamenii în jurul meu când îl port!

Feedback-ul cel mai des primit la cartea mea a fost în zona de "am simţit fiecare vers în carne, poezia ta se citeşte cu tot corpul". Asta am vrut! O literatură ca o experienţă trupească. Să simţi cum îţi bate inima-n cap, în creier, atunci când citeşti. Asta e poezie, pentru mine. Aşa recunosc eu poezia, anume, dacă simt că produce unificarea inimii cu a minţii, dar nu atât în sens isihast, cât ad litteram. Însă nu-s departe nici de semantica isihastă, dacă mă gândesc bine.

În sfârşit, nu urmăresc o poezie intelectualistă, ci una senzorială. Oricât de vulgar va fi rezultatul! Am un scop precis în arta mea, iar lui îi iert orice jertfă estetică.

B.L.: Există, totuşi, o distanţă considerabilă între natura crudă, sălbatică, primitivă, a felului în care se conturează erosul homosexual în poezia ta şi maniera mult mai racordată la mizele sociale în care abordezi problematicile queer pe reţelele de socializare şi în alte spaţii în care te exprimi. De ce aşa? Îţi este teamă de o încadrare constrângătoare a operei tale într-o revendicare pur socială sau pur şi simplu este vorba de o separare conştientă a celor două dimensiuni?
M.T.: Şi una, şi cealaltă. Separ cetăţeanul de artist, pentru că nu vreau ca aceştia doi să se confunde. E inutil, e o utopie. Iar, la drept vorbind, pe mine nu prea m-a prins flama asta cu toată arta este politică. Când singura mea frământare umană va fi societatea sau politica, când toate idealurile mele se vor concentra într-acolo, mă voi opri din scris. Dar aici deja am pus o distopie pe masă, una pentru care nu prea am apetit.

B.L.: Angela Marinescu remarca, în prefaţa volumului Ca să aibă toţi unde plânge, că fiecare vers al tău "e un şarpe viu, care se zbate pe pământ după ce a fost lovit cu un cuţit". În ce măsură depinde poezia ta şi de corpul celuilalt?
M.T.: Angela, meine liebe [n.r.: dragostea mea în germană]! Depinde, şi încă foarte mult. Se vede asta în poemul care deschide volumul, unde spun "înfige-mi cordonul ombilical în mormântul tatei", şi mai mult, într-un poem publicat în Dilema Veche: " (...) stai la pîndă cu mîinile mele peste ochi / îmi simt muşchii în tine cum se încordează cînd săgeata-şi fixează ţinta / în sternul minţii". În poezie, corpul meu se confundă cu corpul celuilalt şi viceversa. Este, de fapt, un singur corp, un corp colectiv, pentru că nici celălalt nu este unul singur sau unul anume, sunt mai mulţi, sunt toţi cei care au fost şi au contat şi toţi cei care urmează să fie.

Acum, ca să fiu poetic de sincer, trebuie să recunosc că cele mai bune poeme din carte şi de după ea le-am scris în urma unei experienţe erotice foarte profunde. Un metaerotism, de fapt, ceva între Zilele Sodomei al lui Sade şi Extazul sfintei Tereza de Avila. BDSM cu zgomot imperceptibil de cădelniţă, ca să avem o imagine clară.

Dacă greşesc sau nu spunând toate astea, nu ştiu şi nici nu vreau să ştiu.

B.L.: O întrebare pentru poetul post-romantic neo-visceral care eşti: Câtă binecuvântare, cât blestem, câtă agonie, cât extaz în privilegiul acesta de a exista prin poezie?
M.T.: Dar ce încadrare estetică! Mi-o repet în cap şi fac tumbe-n mine ca Dumnezeu în văzduh! Bună foarte! Aş spune, mai degrabă, neodecadent. Aşa mă văd, pentru că mi se pare mie că am descoperit curentul ăsta, neodecadentismul, care, de altfel, nu interesează pe nimeni. Ceea ce e şi mai bine, pentru că slavă mie, ştii?

Răspund ca la spovedanie: nu văd niciuna dintre ele. Nici binecuvântare, nici blestem, nici agonie, nici extaz. Nimic. Eu sunt obsedat de propria existenţă. O recunosc, în faţa mea, doar pe ea şi doar ea mă interesează. Nu o compar cu ale altora, doar o îmbogăţesc cu ele. Şi-atunci dispar toate aceste idei, de-a fi cumva. Este şi atât, e cum e şi nu e nicicum, în acelaşi timp. Nu ştiu alt mod de-a fi şi nici nu mă interesează unul. Ce m-a interesat să fiu am devenit, asta pentru că, oricum, eram. Nu mă poate interesa ceva ce nu sunt, de fapt. E impropriu. Nu pot tânji după ceva ce nu am în mine. Devenirea mea e descoperirea mea, e lepădarea fie a pieii adamice, fie a pieii spirituale, cel din urmă concept fiind împrumutat de la Ana Barton, un om pe care îl iubesc şi îl admir imposibil de mult, atât în plan profesional, ca scriitoare, cât şi personal, ca prietenă de nădejde, pentru că ea a fost singura pe care am putut să o cred pe cuvânt atunci când, în agonia depresiei, mi-a spus că it's okay to be gay. Studentul de la Teologie de-atunci doar pe ea a vrut să o asculte, şi bine că a fost aşa.

B.L.: Dacă tot vorbim despre hipersenzaţii şi corporalităţi intense, povesteşte-ne care este locul pasiunii tale pentru manele în acest templu personal în care coabitează deopotrivă Angela Marinescu, Sfânta Tereza de Avila şi muzica bizantină.
M.T.: Stau ca vulturul pe stâncă, acum, că m-ai întrebat despre asta. Cum îţi spuneam, mă plimb mereu de la o extremă la alta. Ascult cu lacrimi în gât arii pentru castrati, interpretate de Cecilia Bartoli, intru în transă pe Bach şi îmi desfac spiritul ca un boboc de bujor în rouă pe muzică lăutărească sau manele. De ce? Simplu: în manea este atâta energie, atât de multă cinetică senzorială comprimată, încât nu poţi să nu fii afectat de ea. E muzica cea mai de la margine care se aude fix în centrul centrului. Este manifestarea sacră a vieţii minorităţilor în casele burgheziei de acum sau din trecut. Cum să nu-ţi placă? Cum?!?

B.L.: Titlul volumului tău de debut, Ca să aibă toţi unde plânge, îmi transmite mai degrabă un mesaj optimist, acela al unei comuniuni, al unui ritual în care ne strângem laolaltă prin plâns şi prin poezie pentru că nu am fost în stare să ne adunăm altfel. Apoi îmi dau seama din nou şi din nou cât de puţin schimbă cu adevărat lumea poezia, teatrul, arta sau micile noastre manifeste Facebook. Până la urmă, în ce constă pentru tine acel "unde" în care să ne facem loc unii altora să plângem şi, poate, plângând, să ne curăţăm, să ne întâlnim şi să mergem mai departe? Există, nu există, şi, dacă da, cum crezi tu că am putea să dăm de el?
M.T.: Există pentru că l-am creat eu, pentru cei asemenea mie, şi constă în afirmaţiile şi mărturisirile lirice de care ceilalţi, de altfel, se tem, pe care le ascund ei lor înşişi. Într-o recenzie de pe Goodreads, o prietenă de-a mea a spus că această carte este "despre gândurile şi stările pe care nu ştiai că le ai, dar în care te-ai regăsit citind-o". Perfect! Suficient! Nu vreau mai mult la nivel de ambiţie de autor. Şi merg şi mai departe şi spun că văd cartea asta ca pe un gay pub, underground, din perioada în care homosexualitatea era considerată delict. L-am deschis şi ăsta e meritul meu. În rest, ce se întâmplă acolo, e treaba celorlalţi. Dacă sunt şi eu prezent sau nu, rămâne la alegerea mea, şi spun asta ca să fim înţeleşi că acel toţi nu trebuie să mă mai conţină, neapărat, şi pe mine.

Ne place ori nu, Tradem este emblema Craiovei

Nicolae Coande: George Popescu, de ceva timp plimb în minte câteva întrebări pe care vreau să ţi le pun. Prilejul potrivit mi se pare chiar noua carte pe care ai lansat-o, în prezenţa prietenilor-critici, în foaierul Teatrului Naţional din Craiova. Scrisori către lady Dy (Ed. Aius, 2003) este cea de-a patra carte de versuri a unui autor foarte parcimonios cu sine şi extrem de fecund când vine vorba de poezia altora. Îţi propun un joc. Să scanăm virtualului: crezi că ai fi putut publica mai multe cărţi de poezie, între timp, decât cele pe care le-ai publicat de 19 ani încoace?

George Popescu.: Oricât ar părea de paradoxal, dragă Nicolae Coande, biografia unui scriitor rămâne un mister. Chiar şi atunci când mai este în viaţă. Cu carte de identitate, plătitor de impozite etc. Chiar şi pentru el însuşi. Şi, la urma urmei, de ce n-ar fi aşa? Ce altceva explorează, cât încă mai poate scrie, dacă nu tocmai zonele acestea de penumbră din biata sa existenţă trăită? Ori netrăită? Cât priveşte propriu-mi debut, sunt câteva lucruri de spus, de lămurit. Mă întreb însă dacă ele mai au vreo importanţă, fiindcă, în aceeaşi linie paradoxală de mai înainte, mă întreb dacă nu cumva, până la urmă, cea mai "adevărată" biografie a unui scriitor nu rămîne cea făcută publică, documentată ca atare. Am debutat, spui, cu vreo 19 ani în urmă. O fi aşa, dar cu încă vreo 19 mai înainte de acea dată, după ce debutasem în paginile revistei Ramuri şi publicasem deja zeci de poeme prin diverse alte publicaţii, am fost foarte aproape de a debuta, cu volum, în ştiuta colecţie Luceafărul a Editurii pentru Literatură. Iniţiativa fusese atunci a marelui meu profesor şi mentor, Al. Piru, care, ca lector extern al editurii şi mizând pe prestigiul propriei sale semnături, îmi ceruse cu insistenţă manuscrisul unei cărţi care se numea Epistole către păsări răzleţe asigurându-mă că în câteva luni ar fi urmat să apară. Nu mă întreba ce s-a petrecut atunci în mintea mea de am refuzat oferta... O fi fost "zeul" socratein ce-mi şoptise ceva... Boema de atunci... O tresărire de orgoliu juvenil?! ... Peste doar câţiva ani, la abia înfiinţata editură «Scrisul Românesc» din Craiova, ar fi trebuit (?!), de asemenea, să debutez: în parte, iarăşi, din vina mea, în cea mai mare parte din vina celor ce diriguiau afacerile de atunci ale acelei instituţii, n-am ajuns la tipar decât cu o întârziere de vreo... doisprezece ani. Evident, într-un alt climat, cu alte... produse. Ei bine, versurile predate editurii n-au convenit. Deloc. Nu vreau să vorbesc de cenzură. Nu-mi place să-mi alcătuiesc un dosar post-festum... nu, acolo a fost vorba de incapacitatea de lectură a unor redactori... şi, spre a nu rata debutul (între timp, nu se mai acceptau decât debuturi...colective!), am încropit nişte versuri în două nopţi de insomnii şi le-am predat. Am jucat, nu pe gustul lectorilor editoriali, ci pe urechea lor pervertită liric potrivit cu tonalităţi cenacliste, astfel încât acea carte de debut nu mă reprezintă. Într-o ordine mai aproape de firesc (de un alt firesc însă!), debutul meu s-a petrecut cu volumul Ştiinţa veselă, în 1991, deci la peste patruzeci de ani. Mă întrebi de cauze şi de reticenţe. Reticenţe au fost, poate, dar ele au ţinut mai curând de circumstanţe (existenţiale şi sociale) decât de opţiuni... Altfel, evident că nu regret. Un debut, atunci, de mult, sub ocrotirea lui Al. Piru mi-ar fi fost, cred acum, nefavorabil: aş fi putut intra, probabil, în malaxorul public al editării fără acea cotă de autoexigenţă absolut necesară. Cu 10-15 cărţi până pe la 40 de ani, aş fi fost, tot ce se poate, un poet mai cunoscut, dar... şi mai "ratat".

Cu Sorescu am continuat...

N.C.: În poemul-uvertură al noii tale cărţi îţi iei ca puncte de reper - şi acroş -, nu doar existenţial, doi poeţi cu care pari să empatizezi, nu neapărat poietic, ci prin acea fineţe, discreţie asumată a traiectului liric şi existenţial: Marin Sorescu şi Dan Laurenţiu. La lansare, cineva din sală - n-am identificat vocea - a făcut o conjectură oarecum exagerată. Între alte teorii expeditive, care sunt la ele acsă în asemena momente, vocea din off a remarcat că ar fi vorba acolo de un fel de ispăşire. A ta, desigur, că Sorescu a ispăşit câte avea în lumea asta. Ca unul care ai fost cândva implicat într-un "skandalon" ce avea să se termine cu o ruptură de mai nimeni dorită, ce poţi să-mi destăinuieşti despre acel subiect care a marcat viaţa culturală a oraşului nostru, inclusiv cea publică? Te rog, fă o confesiune sinceră asupra acelui putsch, în viziunea unora, despre care fiecare dintre cei care au participat la el au teorii, deşi drastice, foarte diferite.
G.P.: Nu există, în poemul de care vorbeşti, nici o legătură între episodul Sorescu şi starea sufletească bulversantă pe care încerc s-o surprind acolo. Cât despre ce s-a întâmplat atunci, în redacţia revistei Ramuri, prefer, în continuare, să mă abţin. Nu fiindcă personal aş avea ceva de ascuns. De reproşat, poate... Şi asta în ciuda faptului (acesta ar fi un detaliu necunoscut celor interesaţi de conflict, fiindcă a existat un conflict) că subsemnatul a fost singurul din redacţia revistei care a avut de suportat; ba chiar fusesem singurul "pedepsit", retrogradat, în câteva ore, iar asta s-a petrecut la Marin Sorescu acasă, la Bucureşti, când prietenii mei buni din redacţie s-au deplasat la scurt timp de la evenimentele din decembrie pentru a reorganiza... colectivul. La revenirea lui Marin Sorescu la Craiova, a avut loc o "şedinţă" penibilă, în care s-au împărţit posturile... eu, repet, am fost singurul retrogradat, de la şef rubrică la simplu redactor. Evident, dincolo de unele aspecte administrative, episodul conservă pentru mine, şi acum, enorm de multă tristeţe. Deşi cu Sorescu am continuat, la iniţiativa sa, aceeaşi relaţie veche de decenii: de imensă preţuire din partea mea şi, aşa cum m-a asigurat, de prietenie din partea sa. De altfel, ţin să precizez că, la plecarea mea destul de precipitată de la revistă, spre Universitate, Marin Sorescu a jucat un rol important. El a intervenit direct pe lângă conducerea de atunci a Facultăţii de Litere. Ultima mea întâlnire cu acest mare scriitor, una din conştiinţele modelatoare ale literaturii române postbelice, al cărui rol în destinul meu literar a fost decisiv din multe puncte de vedere, s-a petrecut cu câteva luni înainte de regretabila sa plecare în lumea umbrelor. Precipitarea aceea bulzeşteană a sa cu care mi-a vorbit, pe stradă, despre nimicnicia vieţii şi a lumii, despre cum să mă apăr (abia suferisem o operaţie dificilă, însă eu nu ştiam atunci cât de gravă era maladia ce avea să-l răpună!) e încă, pentru mine, subiect de obsesie. Ce vrei, suntem şi noi, scriitorii, biete fiinţe fragile cu orgolii fără măsură, sub vremi. Şi, de aceea, în ordine literară, singura importantă, lucrez la o monografie consacrată operei soresciene. E, pentru mine, un mod de a-mi "încheia conturile" cu această mare personalitate, de a recupera, în limitele judecăţilor de valoare, o parte din prietenia şi preţuirea pe care mi le-a livrat, dar şi un act de restituire a unei opere ce-a marcat neîndoielnic destinul aceleiaşi literaturi pentru decenii. Cât despre carte, prefer încă să nu vorbesc. E în plin şantier şi, aşa cum scriu eu, mi-e imposibil să-i conturez forma finală. Pariul pe care l-am făcut cu mine incumbă, poate o să ţi se pară un pic straniu, onestitatea. Mi-am propus să scriu o carte cinstită, fără prejudecăţi, oarecum în dispreţul judecăţilor gata făcute.

N.C.: După o carte absolut remarcabilă dedicată vieţii şi operei lui Pasolini, dar care n-a avut ecoul scontat şi din vina "împletită" a autorului, editorului şi receptării critice de la noi, preocupată - se vede - de autori "vii", mi-ai mărturisit că o carte despre Leopardi este absolut necesară. Ce nu (mai ştim) noi despre Leopardi şi trebuie să ne reamintim?
G.P.: Aşa este, am tradus mult, chiar foarte mult în aceşti ultimi ani. Un travaliu imens, un consum de energie disproporţionat de mare, cu satisfacţii, astăzi, infinit mai mici decât în urmă cu peste două decenii. Şi asta fiindcă munca de traducător nu mai e, ca altădată, validată la dimensiunea meritată. Nici plătită, de fapt.

De Leopardi mă leagă o relaţie specială foarte veche: în fapt, l-am descoperit pe vremea liceului, apoi, în primul an de facultate, l-am citit în original, poemele, dar mai ales acele mii de "pensieri" (să-i respectăm termenul, mult mai adecvat decât cel de "aforisme") ce se regăsesc acum într-un volum de câteva mii de pagini... E vorba de Zibaldone, operă monumentală pe care nu ezit s-o aşez alături de Divina dantescă, de Eseurile montagneene ori de Consideraţiile inactuale ale lui Nietzsche. Am avut privilegiul de a petrece, cu un an în urmă, două săptămîni la Recanati, orăşelul marelui poet, un fel de "amar târg" în viziunea poetului însuşi, la un seminar internaţional. Am scris atunci câteva pagini despre senzaţia cutremurătoare a prezenţei Poetului în geografia locului pe care, cred, n-o întâlneşti decât în puţine cazuri. Şi nu era numai a mea, senzaţia aceasta. Îmi amintesc că, la scurt timp de la întoarcerea acasă, am descoperit pe Internet câteva pagini scrise de un student italienist din Canada (poet şi el) care trăise aceleaşi senzaţii şi pe care le descria cu aproape aceleaşi cuvinte. Despre Leopardi am scris în mai multe rânduri. Cartea la care lucrez se doreşte o recuperare a gândirii sale din perspectiva nihilismului european; cum se ştie, gândirea poetului a fost, două secole, valorizată prin raportare la Schopenhauer. Însă, în ciuda influenţei modelizante pe care filosoful german a avut-o, ulterior, asupra gândirii moderne, prin nihilismul său, deseori absolut, Leopardi e mai aproape de Nietzsche al cărui precursor îl şi consider. Pentru cineva nesigur de o asemenea relaţie, aş menţiona doar că Nietzsche încercase chiar să-l traducă pe Leopardi şi, se spune, tentativa sa ( a lui Nietzsche) de sinucidere de la Torino, la sfârşitul anilor '80 ai secolului al XIX-lea, n-ar fi străină de lecturile sale leopardiene.

N.C.: Am o uşoară prejudecată, dar sunt gata să renunţ la ea dacă mă convingi: nu cred în romancierii care s-au apucat la o vârstă târzie de roman. Pot să cred că Sadoveanu a început cu poezii, dar a făcut pojarul şi gata! a trecut la munci serioase. Cred (şi) în omul unui singur roman şi nu mă tem de el (boierul Mateiu, fiul "berarului" Cargiale!), aşa cum cred în geniul beţivan care rescrie o viaţă întreagă capodopera sa - cazul Malcolm Lowry -, chiar dacă mai dă ulterior două-trei cărticele, aşa ca după facerea lumii. Dar nu cred în Pavel-convertitul-la roman după ce a depăşit semicentenarul, cel care scrie roman fiindcă nu-l mai încape poezia şi vrea cu orice preţ să intre în casta unor muncitori monstruoşi ca Breban sau Schwartz sau Al. George sau MHS sau Goma. Sau Pasolini cu acel monstru "post" care răspunde la nume "Petrol". Tu, care pregăteşti, în taină, un roman scris acum 15 ani aspiri la statutul ăsta sau îţi faci datoria de scriptor în faţa conştiinţei tale, implicat în magma prozei ce se-abate şi la noi de vreo două ori în viaţă?
G.P.: Pot spune, dragă Nicolae Coande, că nu sunt un romancier. Aşa că toată dizertaţia ta despre raporturile vârstei cu acest gen nu se susţine. Am scris, era să spun ca tot poetul român care se respectă (sic!), un roman, început pe la începutul anilor '80, încheiat în primăvara lui 1991, dar pe care, acum, ezit, din nou, să-l public. Şi asta din două motive: început ca un exerciţiu de rezistenţă în faţa agresiunii morale şi intelectuale din acel ultim şi cel mai nenorocit deceniu al regimului ceauşist, a sfârşit, în perioada imediat post-decembristă în nişte pagini nelipsite de un gust al cochetăriei cu ... consumismul. Atunci când am pus punct spre a-l trimite la tipar, m-am gândit la trebuinţa cititorilor de cărţi pentru lecturi "terapeutice": vindecarea de nebunia "politică" ce ne cuprinsese pe toţi, întoarcerea la sinele uitat, ignorat, în pliurile unor existenţe ce scăpa de sub un control minim al lucidităţii. Şi al salvării prin lectură. Deodată, am realizat că forţam uşa unui destin ce nu-mi aparţinea. Când, de curând, am dorit să-l fac totuşi public, m-a frapat, printre altele, faptul că multe din "soluţiile" mele de romancier se prea asemănau cu cele ale unui Paulo Coelho, ca să dau doar acest exemplu. Cum acesta îmi era complet necunoscut atunci când am scris cartea, ca de altfel şi cititorului european (în fond, el abia ieşise pe piaţa sud-americană!), brusc mi s-a părut publicarea o mare inutilitate.

În literatură, proba autenticităţii a rămas singura provocare

N.C.: Am înţeles, nu aspiri la statutul ăsta, dar îţi faci datoria de scriptor în faţa conştiinţei tale. Cu toate astea, pari tentat să te implici asemenea unui vulcanolog în magma prozei care se revarsă şi la noi din vulcăneii noroioşi de pe imaginare podişuri buzoiene. Dacă Etna nu aveam, Jiul Etna o făceam!
G.P.: Ei bine... La un "roman" lucrez, totuşi, de mai multă vreme. Însă de data aceasta e vorba de altceva: un fel de carte-jurnal (de lecturi, dar mai ales de existenţă) în care cheia ar fi metafora morţii Poetului (ca model în absolut al acelui homo artifex renascentist, pentru care arta însemna facere / il fare, adică poiesis); nu cred că te-ar mai surprinde dacă ţi-aş spune că topos-ul cărţii este tocmai Recanati, micul orăşel nobiliar al lui Leopardi. Iar Leopardi însuşi este protagonistul. Moarte la Recanati (posibilul titlu al cărţii, replică de natură tot poietică la Thomas Mann) ar fi, întocmai, substanţa demersului meu: cum Leopardi a murit, bietul de el, la 38 de ani, tocmai la Neapole şi a fost înmormântat în cimitirul săracilor, osemintele sale, presupus a fi fost identificate şi transmutate în localitatea natală, eu îl fac să moară (dar numai spre a-şi proba "vitalitatea" in perrenis) în fiecare pagină a acestui jurnal. Un fel de trăire, în marginea unui destin, deopotrivă leopardiană, nietzscheană şi cioraniană: nu-i un secret pentru cine scrie cu oarecare responsabilitate faptul că fiecare cuvânt aşternut pe hârtie este un pariu existenţial liminar, un fel de provocare, nu a morţii, cât a Sfârşitului; ca o exorcizare a apocalipticului din noi: care nu înseamnă neapărat nici moarte, dar nici sfârşit, ca punctum terminus, ci ca probă de Schimbare. De altfel, cred cu tot mai multă tărie că, în literatură, după ce mai toate "ismele" s-au compromis, proba autenticităţii a rămas ca unica provocare: a scrie, sub imperiul Limbii, cea care e Stăpâna noastră, cum spunea Eminescu înaintea lui Heidegger, câteva cuvinte prin care să reuşeşti să-i preiau Neantului un picur din ceea ce ţi-a fost dat să trăieşti, iată, cred, rostul şi provocarea literaturii. De mâine. Şi, în fapt, de ieri şi de totdeauna. Fiindcă, la urma urmei, ce ne (mai) mişcă în Eneida la peste două milenii de la apariţia ei dacă nu câte un cuvânt "scăpat" de "ghidul" lui Dante prin lumea de dincolo despre câte o eroare-oroare a nu ştiu cărei servitoare ori zeu mutat de pe Olimpul elen pe cerul inconsistent al Latinităţii?! În ce mă priveşte, trăiesc, uneori, acum, în pragul senectuţii, sub pagoda unei nostalgii absolute ce ameninţă, nu o dată, să se transforme în... coşmar: imaginea (cu gust cu tot!) a unui fir de iarbă înălţat fragil pe un bob de nisip şi pe care cred a le regăsi în memoria mea ... natală. Vreau să spun că imaginea asta mi se localizează (mai ales când sunt plecat pe meleagurile italice) cu exactitate aproape... contabilă la Georocu-Mare, discretul sat în care am văzut lumina zilei. A le regăsi, firul de iarbă şi bobul de nisip, recuperate în destinul meu ontico-literar, mi se pare proba supremă a faptului că, atunci când m-am trezit amestecat în "treburile" neclare ale Literaturii, n-a fost vreo glumă ori vreun pact antamat pe deasupra proprie-mi vreri.

N.C.: Simt nevoia să te întreb şi pe tine, autor, între altele, al unei excelente cărţi de critică, Mecanica formei, de ce critica locului (scuză-mi barbarismul!) nu-şi face datoria (aş recita definiţia lui Kant, dar nu mi-s snob!) faţă de scritorii dup'acilea? Înţeleg că "hormoneuţii" vor, cel mai adesea, să-şi facă blazon din receptarea critic monografică a câte unei mărimi din constelaţia universală, ba chiar naţională, dar mi se pare ineficient demersul lor atâta vreme cât în echipele care zidesc câte un dicţionar naţional nici unul nu este cooptat, iar despre scriitorii zonei alţii dau seama! E o abdicare de la responsabilitate, de la principiul autonomiei, dacă vrei, pe care nu mă sfiesc s-o denunţ. Eu unul m-am "săturat" să mă recepteze un Cistelecan de la Târgu Mureş, în vreme ce aici elita critică are treabă doar cu Sioran, Tsepeneag, Marino, Buzura sau Tismăneanu!
G.P.: Aşa este, ai dreptate: provincia e cum şi-o face omul. E o vorbă pe care am auzit-o de la Marin Sorescu, cu trei decenii în urmă. Există, cred, mai multe explicaţii pentru situaţia pe care-o descrii. Un anume (malitiosus) genius loci: invidia, bârfa, incapacitatea de a antama, cu orice risc, un sentiment de solidaritate ("provincială"?), un simţ disproporţionat şi, până la un punct, erodat, un pic clovnesc, al competiţiei, tentaţia isarlîkiană (ce-l obseda pe Ion D. Sîrbu), dar şi, la polul opus, o propensiune voioasă către gesturi evaluative encomiastice, scriind despre poezânarul (aşa m-a botezat bunica mea, analfabetă, atunci când a aflat că scriam poezii!) vecin cu cuvintele (bietei) Limbi Române cu care ai scrie despre Dante ori despre Eminescu... Sunt futilităţi impardonabile, până la urmă; gesturi enorme, tot aşa cum şi incapacitatea de a recunoaşte valorile (multe, puţine, câte or fi!) de lângă tine...

Iată de ce, dragă Nicolae Coande, mă urmăreşte de ani mulţi ideea de a scrie o carte despre Tradem gândită ca un fel de diagnoză a locului (literar vorbind). Bietul Tradem este, ne place ori nu, emblema Craiovei (şi, poate, a Olteniei) literare: poet minor, cu extrem de puţine reuşite care nu-l fac asimilabil nici măcar la nivelul unui manual de elementară, el continuă să ne "terorizeze" visurile de glorie şi de mărire literară... Când vorbeam de un studiu, mă gândeam la alternativa: a-l asuma pe Tradem ca pe o fatalitate (nu fără oarecare inocenţă, şi ea "provincială"!), sau a-l refuza (ca pe un fel de deus odiosus!). Şi, vorba lui nenea Iancu, din... dilema asta nu prea putem ieşi!

 

O conversaţie despre dorinţă, dreptate şi dragoste pentru meserie

O ştiu pe Maria de multă vreme. Am descoperit-o pe scena Festivalului Ideo Ideis de la Alexandria şi pe scena liceului Gheorghe Lazăr din Bucureşti. Am urmărit-o pe tot parcursul liceului, bucurându-mă de felul în care îşi testa potenţialul actoricesc în fiecare nou spectacol, de îndrăzneala cu care a pendulat între experienţele diferite ale adorabilului şi jucăuşului Almost Maine şi cea a cruntului şi gravului Clasa noastră, ca să amintesc doar două extreme din paleta de roluri abordate în liceu. Am admirat-o apoi pentru curajul de a decide asupra facultăţii pe care şi-o doreşte şi pentru felul în care şi-a asumat toate dificultăţile care vin la pachet cu decizia de a merge pe drumul complicat al unei şcoli în altă ţară, departe de siguranţa pe care ţi-o dau cei cu care ai în comun toate lucrurile mici care îţi construiesc viaţa de pre-adult. Am continuat cumva să fiu la curent cu ceea ce face şi de departe, prin scurtmetrajele din şcoală sau prin întâlniri mai mult sau mai puţin programate la revenirile ei în vacanţă. M-am bucurat de succesele ei, dar şi mai mult m-am bucurat să văd cum se maturizează, cum devine un adult animat de pasiune pentru cea ce a ales să facă şi care priveşte cu luciditate drumul pe care îl deschide, pas cu pas, în faţa ei. Interviul acesta s-a născut din curiozitatea mea de a afla mai multe despre ea, dar şi din dorinţa să o cunoaşteţi şi voi, cei care veţi citi cele ce urmează. Eu unul pot să pariez că numele ei o să însemne ceva important în viitorul apropiat. (Răzvan Penescu)


Răzvan Penescu: Înainte de a plonja în trecut pentru a vedea cum s-au adunat lucrurile în viaţa ta sau în viitor pentru a descrie încotro te duci, te rog să facem o poză a prezentului, a acestui moment precis din viaţa ta. Pune în câteva rânduri ceea ce e important de spus despre tine într-un pseudo-CV narativ care să fie punct de plecare pentru cei care te vor cunoaşte până la finalul acestui interviu.
Maria Müller: În acest moment, sunt o artistă "freelancer" care locuieşte la New York şi care îşi caută locul într-o industrie pe cât de atrăgătoare, pe atât de dificil de navigat. Pot spune că sunt încrezătoare în propriile puteri şi în ce am învăţat în ultimii ani. Sunt actriţă, producătoare, dansatoare şi, mai nou, scriitoare de scenarii. Acum lucrez la câteva proiecte simultan şi sunt deosebit de încântată de toate. Unul dintre ele este filmul pe care l-am scris şi în care voi juca rolul principal, acela al lui Helene Bădescu. Acest proiect este unul foarte important pentru mine, deoarece este inspirat direct de povestea mea, povestea unei actriţe românce la New York. De asemenea, tocmai am primit un rol într-un lungmetraj american care are loc în anii '80, al cărui nume nu îl pot dezvălui încă. Pe lângă toate acestea, lucrez la deschiderea propriei mele companii de teatru, alături de alte actriţe din diferite colţuri ale lumii. Compania noastră se numeşte Et Alia (traducerea din latină pentru "Şi altul"), iar primul nostru spectacol va avea loc pe 15 noiembrie 2019, la un teatru numit Dixon Place, în Manhattan. Deşi deschiderea unei companii de teatru în NY este un drum anevoios care înseamnă mult efort, destul de multe hârtii şi multă, multă răbdare, cred că cel mai important lucru este echipa, iar eu lucrez cu cele mai deosebite colaboratoare: Giorgia Valenti din Italia, Ana Moioli din Brazilia, Isabella Uzcátegui din Venezuela şi Gemma Allan din Africa de Sud. Aceasta sunt eu, cea de acum.

Posterul filmului pe care l-am scris şi în care voi juca

R.P.: Hai să ne întoarcem la început. Cum a fost copilăria ta? Ce îţi mai aminteşti, unde ai crescut?
M.M.: Ah, mi-am iubit copilăria. Am avut o copilărie extrem de fericită şi totul li se datorează părinţilor mei care mi-au oferit tot ce am avut nevoie: suport emoţional, încurajare constantă şi libertatea de a face ceea ce îmi doream, atâta timp cât nu neglijam şcoala. Am crescut în Bucureşti, în Drumul Taberei. Drumul Taberei este un cartier care m-a învăţat multe. Ieşind cu prietenii de la bloc în copilărie, am înţeles diferenţa dintre "booksmart" şi "streetsmart". Şi mi-am dat seama că nu sunt streetsmart deloc. Copiii cu care mă jucam încercau să mă înveţe să trec pe roşu, să sar gardul, să mă dau peste cap la bara de bătut covoare din faţa blocului. Dar când mai ieşea vreo vecină să ne uşuiască (uneori cu borcane cu apă rece), parcă nu îmi mai venea să fiu "cool." Mi-a luat ceva să înţeleg că toată treaba nu prea era de mine.

R.P.: Şi cum arăta viaţa ta de "booksmart"? Ce făceai la şcoală, ce făceai acasă?
M.M.: Mă duceam la şcoală (mult prea) de dimineaţă, veneam acasă, făceam teme şi mă duceam la cursurile de actorie. Când mai rămânea timp, ieşeam şi cu prietenii la joacă. Încă de mică, ai mei m-au învăţat să fiu echilibrată şi să nu fac excese. Dacă lucram prea mult într-o zi, de exemplu, mă încurajau să iau pauze şi să mă duc să petrec timp cu fratele meu, Vladimir, sau cu prietenii.

R.P.: Cum era relaţia cu fratele tău?
M.M.: Relaţia mea cu Vladimir a fost întotdeauna şi încă este una deosebită; nu aş fi putut cere un frate mai bun. Mereu m-a înţeles şi m-a ascultat şi îmi place să cred că, dacă am simţul umorului, este datorită lui. Fiind cu 9 ani mai mare decât mine, mereu l-am văzut ca pe un model şi am vrut să fac tot ce făcea el. Norocul meu că a fost un om cu capul pe umeri şi nu a făcut prostii! (râde) Ţin minte că voiam foarte tare să fac parte din grupul lui de prieteni şi că, atunci când şi-a format o trupă de heavy metal, m-am străduit foarte tare să îmi placă şi mie heavy metalul. Eram în primul rând la toate concertele lui, încercând să îl susţin, dar şi să atrag atenţia celor din gaşca lui. Uitându-mă înapoi, nu cred că am fost niciodată cel mai mare iubitor de metal, dar am încercat să fiu, ca să mă integrez în grupul lui de prieteni, în care era suficient de drăguţ să mă introducă oricum, chiar dacă eram "bebeluşul".

R.P.: Aveai şi prieteni doar ai tăi?
M.M.: Iubesc oamenii şi mă consider "a people's person", dar mi-a luat ceva să îmi găsesc grupul ideal. Abia în liceu mi-am dat seama cu ce oameni îmi place să îmi petrec timpul.

R.P.: Când şi cum a intrat teatrul în viaţa ta?
M.M.: Teatrul a intrat în viaţa mea la vârsta de 7 ani, când am început să iau lecţii de actorie. Voiam să fac o activitate extra-şcolară şi am încercat câteva până am dat de teatru. Dar şi când am dat de el, nu i-am mai dat drumul. A fost "dragoste la primul spectacol". Ţin minte cum eram în culise prima dată şi eram atât de emoţionată încât mi-am spus că nu mai vreau să joc a doua oară. Dar în momentul în care am păşit pe scenă, am avut un sentiment de calm fantastic şi am ştiut imediat. De atunci, nu am mai tăcut din gură despre teatru. Încă nu tac, este subiectul meu preferat.

R.P.: Spui că ai încercat să faci şi alte lucruri înainte de teatru. Cât timp le-ai dat să te cucerească? Şi cum te-ai prins că teatrul e cel la care merită să zăboveşti până să ajungi în acea zi din culise?
M.M.: Înainte să descopăr teatrul, am încercat câteva activităţi la care m-am priceput atât de puţin, încât le-am şi dat uitării. În doar câteva lecţii îmi dădeam seama că nu sunt pentru mine. De un singur lucru îmi amintesc destul de bine: baletul. Lui i-am dat mai multe şanse decât celorlalte. Îmi amintesc că am fost prima din grupa mea care reuşise una dintre poziţii şi nu am mai tăcut din gură povestind despre asta. Cred că le enervasem pe toate fetiţele de acolo şi pe doamna instructor cu atât mai mult. Bineînţeles că la cei patru ani ai mei nu puteam înţelege cum e cu modestia, cu moderaţia. Un timp, lucrurile au mers bine. Dar pe măsură ce înaintam cu lecţiile, instructoarea ne atingea din ce în ce mai des cu băţul ca să ne facă să ne îmbunătăţim poziţiile. Momentul când au aflat părinţii mei despre asta a coincis cu momentul în care lecţiile de balet au luat sfârşit. Nu am fost tristă deloc.
La ceva timp după aceea, mama a auzit de la o prietenă despre nişte cursuri de teatru pentru copii. La momentul acela, şcoala respectivă îşi ţinea cursurile într-un subsol mic dintr-un bloc. Încă din prima zi am început să iubesc acel subsol şi sentimentul bun pe care îl aveam când eram acolo. Doamnele profesoare mi-au arătat ce înseamnă să te joci şi să creezi ceva frumos din asta. Teatrul e joc şi dacă uităm să ne jucăm, pierdem din esenţă. La fiecare curs începeam cu câte un joc: de imaginaţie, de improvizaţie, de atenţie, de memorie. Cu siguranţă pe atunci nu le înţelegeam pe deplin rolul în dezvoltarea mea artistică, dar abia aşteptam să se facă luni la ora 5 ca să mă joc. Când am început să repetăm pentru primul spectacol, Povestea vorbei, cursurile mi-au plăcut şi mai mult. Făceam acum şi exerciţii de dicţie şi când am reuşit pentru prima oară să recit Cosaşul Saşa de la început până la final fără să mă încurc, nu am fost capabilă să îmi stăpânesc mândria. Da, nici de data asta! (râde). Le-am recitat Cosaşul Saşa părinţilor, fratelui meu Vladimir, bunicilor, prietenilor, vecinilor şi oricui era acolo să mă asculte. După multe jocuri, exerciţii, Cosaşul Saşa şi repetiţii, eram (credeam eu) în sfârşit gata de primul meu spectacol.
Când a venit vremea să îmi aştept intrarea pe scenă în culise, m-a copleşit un val de emoţie şi m-am întrebat dacă tot ce simţisem până atunci la cursuri fusese fals. Mi-am spus "Ok, înţeleg, ţi-a plăcut la cursuri, dar emoţiile astea sunt crunte! Ăsta e ultimul spectacol, să-ţi fie clar!". Dar apoi am păşit pe scenă şi m-am calmat. Ceva a făcut "click" în mine. După spectacol, m-am dus la toţi cei care mă ascultaseră recitând Cosaşul Saşa şi le-am spus "Eu mă fac actriţă".

R.P.: Ce a urmat după Cosaşul Saşa, cum ai continuat? Au mai fost momente de cumpănă? Au fost momente care ţi-au confirmat şi întărit decizia de copil?
M.M.: După Cosaşul Saşa au urmat nenumărate alte exerciţii de dicţie, dar şi spectacole, cum ar fi Şatra, Cartea fermecată şi multe altele. Până la intrarea la liceu, la Gheorghe Lazăr, nu ţin minte să fi avut momente de cumpănă. Când am intrat la liceu, lucrurile s-au schimbat puţin. Andrei Gheorghe, coordonatorul trupei de teatru AS a liceului, a fost cel care mi-a schimbat percepţia şi înţelegerea cu privire la ce înseamnă teatru. Am început să citesc mai mult, să studiez personaje din filme şi să văd personajele pe care le jucam eu cu alţi ochi. Începuse să îmi placă să intru din ce în ce mai adânc în istoria lor. De la Andrei am învăţat să fiu umilă în arta mea şi să fiu mai concentrată pe proces decât pe rezultat. Înţelegerea mai profundă a subiectului a adus după ea şi nişte îndoieli care până atunci nu erau acolo. Dar cu siguranţă nimic de durată. Iubeam din ce în ce mai mult ceea ce făceam.
Unul dintre momentele care mi-au confirmat şi întărit decizia a fost într-o seară, după una dintre reprezentaţiile spectacolului Clasa noastră, un spectacol greu de Tadeusz Slobodzianek despre crimele îndreptate asupra comunităţii evreieşti dintr-un mic orăşel polonez, pe care l-am jucat în clasa a XI-a. Mama unei membre din trupa noastră a venit la mine şi mi-a spus că a văzut spectacolul de mai multe ori, dar că de fiecare dată monologul meu o emoţionează. Un comentariu simplu, dar care m-a mişcat profund. Am realizat cât este de important pentru mine să creez artă care să genereze astfel de emoţii. Prin clasa a XII-a ajunsesem să fiu foarte entuziasmată să merg la facultate şi să mă concentrez doar pe actorie.

Pe scenă în rolul Raselkăi din piesa Clasa noastră de Tadeusz Slobodzianek

R.P.: Cum a venit decizia de a pleca în SUA? Ai fugit de ceva sau după ceva?
M.M.: Decizia de a pleca în SUA a fost inspirată tot de Andrei, care mi-a spus câte ceva despre viaţa şi teatrul american. Pe măsură ce mă documentam despre America, simţeam o chemare. Şi am ştiut că instinctul meu a fost corect atunci când am ajuns pentru prima oară în New York şi imediat m-am simţit în locul potrivit. Pot spune că am fugit după un vis care, la momentul respectiv, părea puţin prea ambiţios şi chiar comic în ochii unora. Dar acum, uitându-mă înapoi, realizez că am luat cea mai bună decizie pe care o puteam lua la momentul acela.

R.P.: Hai să zăbovim puţin la şcoală. Ai fost 12 ani în sistemul de învăţământ românesc. Apoi ai trecut timp de 4 ani prin cel american. Chiar dacă o comparaţie nu e 100% potrivită dată fiind diferenţa de vârstă în care te-ai întâlnit cu cele două sisteme, care sunt plusurile şi minusurile celor două experienţe?
M.M.: Într-adevăr, există diferenţe între sistemele de învăţământ. Comparaţia pe care o voi face nu este 100% potrivită din multe motive, mai ales din cauza faptului că facultatea pe care am terminat-o eu nu este cea mai bună ilustrare a sistemului de învăţământ american, deoarece este privată şi se află în New York. Dar pot spune că sistemul american îşi împinge elevii să gândească în mod critic şi să pună întrebări, nu să ia totul aşa cum este. Dacă în România am învăţat multe discipline care la timpul respectiv păreau separate, în SUA am învăţat să le leg, să le îmbin, să mă ajut de una ca să o înţeleg pe cealaltă. Profesorii şi prietenii mei americani m-au îndemnat să aplic tot ce învăţ în tot ce învăţ, deşi poate sună banal. Nu mi se pare că această abilitate mi-a fost dezvoltată în România, unde părea că nu există un interes pentru cum se integrează fiecare materie în sfera mai largă de cunoştinţe a elevilor. De asemenea, este uluitor câtă plagiere este încă permisă în şcoala românească. Din nou, asta vorbeşte despre faptul că uneori cunoştinţele nu sunt trecute prin filtrul gândirii, ci luate ca atare.
Alte plusuri pentru sistemul american ar fi sentimentul puternic de comunitate şi resursele şi oportunităţile pe care le oferă. Se organizează mereu discuţii cu oameni de valoare, evenimente de networking şi de integrare, întâlniri cu oameni din industrie etc. Dacă vrei să propui o iniţiativă, vei fi ascultat şi există o mare posibilitate ca iniţiativa ta să fie şi implementată. Din nou, vorbesc dintr-o perspectivă de privilegiată.
Un plus pentru sistemul românesc ar fi faptul că mi-a format "thick skin" şi că am învăţat să primesc critica fără să fiu ofensată. Profesorii români m-au ajutat să îmi construiesc un scut fabulos şi să nu iau personal feedback-ul negativ. Deşi poate că acesta nu e tocmai un plus ce trebuie cultivat în şcoală (râde puţin amar).

R.P.: Cum s-a produs alunecarea de la teatru spre film? A fost o decizie asumată şi dorită sau aşa a vrut viaţa?
M.M.: Alunecarea de la teatru spre film s-a produs încet, dar sigur. Cred că proiectul care m-a făcut să îmi dau seama că poate mă pasionează şi actoria de film a fost Smoking, regizat de Victor Cioabă. Au urmat apoi din ce în ce mai multe şi în ultimul timp pare că locul îmi e mai mult pe ecran decât pe scenă. Pare că viaţa a vrut să mă ducă în direcţia asta, dar parcă nici eu nu m-am opus. Am avut oportunitatea să lucrez la câteva filme atât în România cât şi în SUA şi, aşa cum se întâmplă în această industrie, un proiect a dus la altul şi tot aşa. Mi s-a întâmplat de multe ori în SUA să fiu aleasă pentru un proiect datorită faptului că am făcut treabă bună cu un altul şi cineva m-a remarcat. Niciodată nu poţi să dai greş dacă vii la timp şi eşti pregătit. Aşa că sunt destul de dură cu mine în ceea ce priveşte disciplina şi pregătirea personajelor.

R.P.: Să facem o mică paranteză pentru Smoking căci mi se pare că treci prea repede peste el. Pentru cei care nu ştiu, şi există probabil destul de mulţi pentru că acest scurtmetraj a circulat relativ puţin prin circuitul festivalier din România, îl poţi povesti pe scurt, în două fraze?
M.M.: Smoking este un scurtmetraj care, în afară de mine, îi mai are în distribuţie pe Maria Drăguş, Vlad Sfetcu şi Bogdan Suciu. Personajul meu (Felicia) şi cel al Mariei sunt prietene şi iau trenul către mare. În compartimentul în care se află intră doi băieţi, cei patru antrenându-se într-o conversaţie despre homosexualitate şi abuz în familie, care scoate la iveală anumite adevăruri despre fiecare dintre personaje.

R.P.: Ai jucat în acest scurtmetraj alături de Maria Drăguş, practic împărţiţi rolurile principale şi între voi nu se vede vreo diferenţă. Totuşi Maria Drăguş era deja o actriţă cunoscută pe plan internaţional, avusese un rol aproape principal în complexul Bacalaureat al lui Cristian Mungiu, film cu premiu la Cannes în 2017, fusese nominalizată între actorii tineri de urmărit (programul Shooting Star) la Festivalul de Film de la Berlin în 2014 şi lucrase cu Michael Haneke la cruntul Das weiße Band / The White Ribbon în 2009. Cum e să împarţi ecranul cu o astfel de actriţă? Înveţi ceva? Îţi creşte încrederea în tine? Te ajută să te auto-evaluezi?
M.M.: Colaborarea cu Maria Drăguş cu siguranţă m-a învăţat câteva lucruri. Cred foarte mult în faptul că atunci când lucrezi cu cineva bun, devii şi tu mai bun. Am apreciat foarte mult dorinţa ei de a repeta constant şi de a încerca să creeze o relaţie cât mai convingătoare cu mine, chiar dacă ne cunoscusem doar cu o zi înainte de a începe filmările propriu-zise. Şi pe platou a dat dovadă de profesionalism şi perseverenţă. Româna nu este prima ei limbă şi ţin minte că se supăra foarte tare când nu îi erau corectate greşelile pe care le făcea, chiar dacă erau foarte mici. Este cu siguranţă o perfecţionistă şi ne-a împins pe toţi să fim la fel.

Cu Maria Drăguş pe platoul filmului Smoking

R.P.: După această paranteză necesară, să ne întoarcem puţin la viaţa de actor din America. Citim despre slujbele de şoferi, chelneri, bucătari pe care le-au avut mari actori înainte de a fi remarcaţi, uneori din întâmplare, şi a ajunge marii actori pe care îi ştim acum. Pare mult hazard în impunerea pe piaţa americană. Cât e adevăr şi cât e legendă în poveştile astea?
M.M.: Poveştile despre joburile "de supravieţuire" pe care le au actorii sunt cât se poate de adevărate şi asta se întâmplă extrem de frecvent. Un foarte mic procent dintre cei care termină actoria îşi câştigă existenţa doar din asta. E aproape imposibil, mai ales într-un oraş ca New Yorkul, unde o mare parte dintre actori se mută ca să devină "the next big star". Aproape unul din doi chelneri, barmani, babysitteri, vânzători etc. sunt actori. Este adevărat că sunt multe oportunităţi în New York, dar este tot la fel de adevărat că numărul de oameni care vor să aibă această carieră este imens.

R.P.: Înveţi în şcoală o reţetă prin care să urci trepte spre o recunoaştere sau e după stomacul şi norocul fiecăruia? Ai posibilitatea să creşti prin paşi mici sau e o industrie de totul sau nimic?
M.M.: În şcoală înveţi să fii un actor bun şi un artist desăvârşit. Dar talentul şi pregătirea nu sunt totul (din păcate). Trebuie să fii cât se poate de bun la networking şi la a te promova pe tine însuţi. Dacă faci treabă bună la un proiect (vii la timp, eşti pregătit din toate punctele de vedere, de la text la propuneri de abordare a rolului şi eşti o prezenţă plăcută pe platou / la repetiţii), cel mai probabil cineva te va recomanda şi vei face alt proiect. Eu aşa am făcut majoritatea proiectelor mele. Pe de altă parte, am prieteni care au primit o oportunitate mare o dată, iar apoi cariera lor s-a lansat de la sine. Am cunoştinţe care au lucrat ani de zile în roluri mici şi au urcat încet dar sigur pe scara succesului şi au ajuns unde şi-au dorit destul de târziu în viaţă şi cunoştinţe care au fost abordate de producători datorită numărului mare de followeri de pe social media. Nu este nicio regulă sau reţetă în industria aceasta. Dar eu consider că dacă munceşti din greu, de multe ori îţi creezi norocul şi singur. Am făcut nenumărate proiecte neplătite, am colaborat cu oameni neserioşi şi nepăsători, am lucrat în condiţii destul de rele, dar mereu a ieşit ceva bun din toate experienţele acestea. Prin faptul că m-am menţinut activă în aceste cercuri, am cunoscut din ce în ce mai mulţi oameni şi până la urmă am primit şi oportunităţi ceva mai mari.

R.P.: Ştiu că e o întrebare la care nu prea se răspunde, dar cât şi cum se câştigă din meseria asta? Te poţi susţine de la început sau mereu trebuie să vii cu bani de acasă?
M.M.: Depinde de foarte multe lucruri. Majoritatea prietenilor mei lucrează în timpul zilei la Starbucks, de exemplu, şi seara dau audiţii şi merg la repetiţii. Viza mea nu îmi permite să îmi iau un job care nu este în domeniul meu, aşa că sunt limitată la a-mi câştiga pâinea prin artă. Ceea ce este un lucru bun şi un lucru rău în acelaşi timp. Un lucru rău pentru că uneori proiectele artistice nu plătesc suficient şi nu sunt neapărat constante (iar chiria e foarte scumpă), dar un lucru bun pentru că mă forţează să mă concentrez pe motivul pentru care sunt în America şi nu mă lasă să îmi pierd timpul şi energia cu alte activităţi.

R.P.: Viaţa ta publică (cu bemolul de rigoare la acest moment, căci încă nu aleargă paparazzi după tine non-stop) pare să fie, inclusiv din fotografiile care ilustrează acest interviu, plină de zâmbet, entuziasm, încredere. Totuşi care e zona ta de umbră? De ce te temi, când te temi? Ce te face să îţi pui întrebări? Ce e greu, când e greu?
M.M.: Într-adevăr, zâmbesc des şi sunt entuziasmată de viaţa mea. Sunt conştientă de oportunităţile pe care le am şi de toţi oamenii minunaţi care mă înconjoară şi care m-au ajutat până acum în drumul meu. Cred mult în faptul că energia pozitivă şi recunoştinţa atrag după ele experienţe minunate, aşa că încerc să mă concentrez mereu pe lucrurile bune. Dar desigur că am multe temeri şi îndoieli. Mi-e teamă să nu-i dezamăgesc pe cei care cred în mine, să nu cad în plasa acestei industrii care uneori poate fi nemiloasă, să nu pierd din vedere arta pe care îmi doresc să o fac pentru proiecte care plătesc mai bine şi multe altele. Eu am o dorinţă desăvârşită să fac artă de calitate, să joc roluri importante care să aibă un impact şi să spun poveşti nespuse până acum. Ca actor, este greu uneori să te menţii pe această cale. În mod ironic, uneori proiectele mai puţin bune plătesc mai bine decât cele bune, iar tentaţia este mare, mai ales când ştii că trebuie să plăteşti chiria. Dar eu încerc mereu să găsesc oportunităţile potrivite şi să nu fac compromisuri dacă ce primesc în schimb nu este suficient de valoros.
Un alt mare lucru de care îmi este teamă este să încetez să mă reinventez. Nu vreau să mă opresc niciodată din a creşte şi a-mi depăşi limitele. De multe ori, actorii sunt etichetaţi cu un anumit "tip" din care le este greu să iasă. Pericolul este că ajung să joace acelaşi rol în toate filmele / spectacolele. Vreau să descopăr mereu ce anume face fiecare personaj unic, chiar dacă personalitatea sa poate este asemănătoare cu a altuia. Versatilitatea este un muşchi la care încerc să lucrez în mod constant. Până acum am jucat roluri foarte diferite, de la fată inocentă de liceu până la amantă încântată de ideea de putere sau soră iresponsabilă care are probleme cu drogurile. Sper să continui să primesc oportunităţi cât mai diverse.

Pe scenă în rolul Maisie din piesa Heart's Desire de Caryl Churchill

R.P.: Îţi lipseşte limba română?
M.M.: Îmi lipseşte, mai ales când vorbesc cu părinţii pe facetime. Tind să traduc fraze din engleză care nu există în română şi uneori nu îmi pot găsi rapid anumite cuvinte. Prietenii mei mereu mă iau peste picior pentru treaba aceasta şi ne amuzăm copios. Dar limba română este o mare parte din ceea ce sunt eu şi nu îmi doresc să o pierd niciodată.

R.P.: Ce citeşti, ce asculţi, ce te inspiră, ce te face să lăcrimezi?
M.M.: Citesc multe cărţi biografice. Mă inspiră să ştiu cum au ajuns unde au ajuns oamenii pe care îi admir. Cea mai recentă carte biografică pe care am citit-o a fost Born a Crime a lui Trevor Noah. Este un artist pe care îmi doream foarte mult să îl cunosc mai în profunzime. L-am văzut şi live şi am o admiraţie deosebită pentru povestea, umorul şi talentul lui fantastic. Citesc şi ficţiune, cel mai recent roman fiind A Prayer for Owen Meany a lui John Irving. Prima mea datorie ca artist este să spun poveşti. Iar Irving are un dar nemaipomenit de a spune poveşti. Descrierile şi modul lui de a picta personajele sunt o sursă de inspiraţie pentru mine.
De ascultat, ascult de toate! De la muzică reggae până la country, reuşesc să îmi găsesc un favorit în fiecare gen muzical. Muzica este o parte foarte importantă a vieţii mele şi reprezintă o altă modalitate de a-mi cunoaşte personajele. Aproape pentru toate îmi fac un playlist, mă gândesc ce le-ar plăcea să asculte. Astfel, reuşesc să adaug straturi şi detalii şi să le aduc la viaţă. Ascult de asemenea şi un podcast numit Hollywood Reporter Awards Chatter, unde mari actori îşi povestesc vieţile, începând cu unde şi când s-au născut până la cele mai recente proiecte. Din nou, ador să aud poveşti diferite ale oamenilor de succes, deoarece ele îmi amintesc că fiecare are drumul lui şi că nu există o reţetă sau o cale "corectă" de a ajunge unde îţi doreşti să ajungi.
Să lăcrimez mă fac multe lucruri. Sunt o persoană destul de emoţională. Plâng la desene animate, la melodii cu versuri care par să vorbească despre mine, la spectacole de teatru bine realizate, la lucruri frumoase şi sincere pe care le aud, la momente artistice care sunt despre şi cu femei puternice. Nu mă dau în lături de la a plânge, deoarece calitatea de a fi sensibil este un element cheie în meseria mea.

R.P.: Ce regreţi, ce te feliciţi că ai făcut la momentul potrivit?
M.M.: Nu regret nimic major. Consider că şi dacă am făcut ceva care la momentul respectiv părea a fi o greşeală, am învăţat din greşeli şi am ajuns unde sunt astăzi. Aşa că nu regret. De felicitat în schimb, mă felicit că am luat deciziile importante ale vieţii mele la momentele la care le-am luat. Mă felicit că mi-am ales meseria asta atât de devreme (şi că m-am ţinut de ea), că am plecat la New York atunci când am făcut-o, că am primit toţi oamenii în viaţa mea (chiar şi pe cei care mi-au pus beţe în roate, pentru că acele experienţe m-au maturizat) şi pentru că am trăit multe momente de spontaneitate. Sunt destul de organizată şi îmi place să am planuri făcute, dar spontaneitatea este un muşchi la care lucrez constant şi de fiecare dată când am fost spontană mi-am mulţumit ulterior. Acesta este un alt element important al meseriei de actor şi de aceea consider că dacă nu pierd această calitate în viaţa reală nu o voi pierde nici pe scenă (sper).

R.P.: Există timp liber?
M.M.: Nu îmi dau seama dacă nu există timp liber sau dacă nu-i permit eu să existe. Aşa cum am spus, sunt o persoană organizată căreia îi place să rezolve lucrurile la timp, deci mereu îmi găsesc de făcut ceva. Dacă nu lucrez într-un fel sau altul la filmul pe care l-am scris, probabil lucrez la compania de teatru pe care am înfiinţat-o. Dacă nu sunt nici acolo, probabil ajut firma de producţie cu care colaborez. Dacă nu, merg la teatru sau la yoga sau mă întâlnesc cu oameni cu care pregătesc următorul proiect.

R.P.: Cum defineşti succesul, cum defineşti eşecul?
M.M.: M-am gândit mult la cum definesc eu succesul. Definiţia mea s-a schimbat mult de-a lungul timpului şi încă nu consider că am un răspuns satisfăcător. Dar cred că momentan văd succesul în a trăi lejer din arta mea, în a spune poveştile pe care vreau să le spun fără să fac compromisuri şi în a lucra cu oameni talentaţi.
Eşecul ar fi ca în trei ani de acum încolo să mă uit înapoi şi să realizez că sunt în acelaşi punct. Eşecul ar fi să mă complac pentru că lucrurile nu sunt aşa cum mi le doresc eu. Eşecul ar fi să mă înconjor de oameni care nu mă îndeamnă să îmi depăşesc limitele.

R.P.: Care e sensul teatrului / filmului în această lume, în acest moment?
M.M.: Consider că arta este foarte importantă în ziua de azi!!!! Teatrul şi filmul sunt două medii cruciale prin care artiştii au posibilitatea de a atrage atenţia asupra lucrurilor importante şi de a da o voce unora pentru care poate nu a fost loc în această industrie până acum. Se petrec schimbări majore în lumea teatrului şi a filmului în momentul de faţă şi nu pot descrie cât de fericită sunt. Se face loc pentru femei, pentru oameni de culoare şi pentru comunitatea LGBTQ. Ajungem încet încet la o diversitate artistică uluitoare. Dar trebuie să împingem în continuare şi să creăm teatru şi film de calitate, care să fie mai mult decât entertainment. Cred mult în arta care ne face să gândim, să ne punem nişte probleme, să reflectăm asupra unor aspecte sociale şi politice cu care ne confruntăm. Teatrul şi filmul sunt cele mai delicate moduri de a deschide conversaţii şi de a purta dialoguri, iar eu asta îmi doresc ca lumea să facă după ce intră în contact cu personajele mele.

Pe scenă în rolul Elisabeth din piesa Faith, Hope and Charity de Ödon von Horvath

R.P.: Sună foarte corect şi cuminte ce spui. Totuşi ce îţi doreşti tu să faci prin teatru / film? Cum vrei să influenţezi direct lumea?
M.M.: Lucrez acum la un spectacol de teatru care pune în oglindă situaţia politică actuală din State şi alte evenimente care s-au întâmplat în trecut, arătând astfel că istoria se repetă şi că nu învăţăm aproape deloc din ea, izolând fiecare eveniment şi promiţându-ne că "aşa nu se va mai întâmpla." Dar se întâmplă. Din nou şi din nou. Este de datoria mea să încerc să pun întrebări şi să caut răspunsuri, chiar dacă de cele mai multe ori răspunsurile pe care le găsesc nu fac decât să aducă după ele mai multe întrebări.
Ador faptul că din ce în ce mai multe discursuri din timpul ceremoniilor de Oscar, de exemplu, sunt despre probleme cu care societatea se confruntă. Actorii folosesc platforma care le este oferită pentru a creşte numărul de oameni informaţi. Iubesc şi arta care scoate la iveală frumosul şi dragostea şi lucrurile care ne fac să fim fericiţi. Dar dragostea, spre exemplu, este un subiect atât de comun în artă, încât mereu sunt curioasă în ce moduri noi o pot aborda sau ce aspecte ale ei sunt încă nedescoperite şi ne pot face să ne uităm înăuntrul nostru şi să punem sub semnul întrebării lucruri pe care credeam că le ştim.

R.P.: De departe pare că America lui Trump e mai puţin primitoare şi mai reticentă decât în trecut. Simţi pe tine eticheta "Made in Romania" sau "Made in Europe" sau nu îi pasă nimănui de unde eşti? Există limitări (sau avantaje) pentru diferite grupuri de oameni bazate pe gen, rasă, credinţe, locuri de baştină sau e o meritocraţie perfectă în care cel mai potrivit pentru rol primeşte rolul?
M.M.: Cu siguranţă e departe de a fi o meritocraţie perfectă. Există limitări din cauza faptului că nu am cetăţenie americană şi au fost, de exemplu, agenţi care erau interesaţi să lucreze cu mine şi care şi-au pierdut interesul de îndată ce au auzit că nu am nici măcar Green Card. Eticheta o simt totuşi mai puţin de la oameni şi mai mult de la sistem în sine. Este frustrant să ştiu că nu pot controla unele lucruri şi că ceva care nu depinde de mine îmi influenţează atât de mult colaborările. Cu toate astea, există şi o parte bună. Deşi încă suntem departe de a avea diversitate perfectă în industrie, în New York cel puţin se încurajează din ce în ce mai mult această idee. Sunt mult mai multe filme şi seriale acum ale căror personaje sunt mai diverse în ceea ce priveşte genul, rasa, credinţele sau naţionalitatea. Diversitatea este un principiu pentru care şi eu lupt şi pe care îl consider extrem de important. Toţi prietenii şi colaboratorii mei gândesc la fel şi am speranţa că lucrurile vor sta din ce în ce mai bine pe măsură ce trece timpul.

R.P.: Ce ne spui de rolul lui Zizi Lambrino pe care îl joci în filmul Maria, Regina României (r. Alexis Sweet Cahill), ce a avut o proiecţie recentă la Les films de Cannes à Bucarest 2019 şi va intra pe ecrane în viitorul apropiat?
M.M.: Spun în primul rând că este un film deosebit de important. Personajul principal este un personaj feminin, lucru care mă bucură nespus. Povestea Reginei Maria este una care merită spusă astăzi şi din care avem multe de învăţat. M-am bucurat să colaborez cu oameni minunaţi precum Anghel Damian (care îl joacă pe regele Carol) şi să lucrez la un personaj care a existat în realitate, chiar dacă asta înseamnă mai multă presiune decât de obicei. Sunt mulţi oameni care ştiu povestea lui Zizi şi care au o opinie deja formată despre ea, dar nu am lăsat acest lucru să mă influenţeze. Consider că Zizi l-a iubit pe Carol cu adevărat şi că norocul nu a fost de partea ei. Sunt curioasă să văd cum va fi primit filmul care va rula din 8 noiembrie 2019 în cinematografele din România.

R.P.: Şi că tot veni vorba despre proiecte pe care le faci în România, ai prezentat la Cluj East European Comic Con 2019. Cum ai ajuns să faci asta şi ce înseamnă această experienţă pentru tine?
M.M.: Este al patrulea an consecutiv în care am prezentat Comic Con, un eveniment făcut pentru iubitorii de seriale, benzi desenate, filme cu supereroi, gameri şi cosplayeri. Este un univers de care sunt fascinată încă de mică (un alt lucru pe care i-l datorez fratelui meu Vladimir). În 2016 am aplicat să fiu voluntară, dar întâmplarea a făcut ca ei să aibă nevoie de o persoană în plus care să modereze conversaţiile cu actorii străini care veneau la eveniment (în acel an au venit doi actori din Game of Thrones, un actor din Supernatural şi unul din Vampire Diaries), pe lângă persoana care deja prezenta competiţia de cosplay. Şi când cineva din echipa de coordonatori a aflat că vorbesc engleză fluent şi că mai prezentasem evenimente înainte, mi-au oferit să devin prezentatoare. Am acceptat cu drag (şi foarte mult entuziasm) şi pentru că în anul acela a mers foarte bine, m-au chemat în fiecare an. E o plăcere să fac parte din această experienţă frumoasă şi să întâlnesc actori mari din filmele şi serialele pe care le admir.

Comic Con 2018 - conversaţie cu Chris Rankin, care l-a jucat pe Percy Weasley în seria Harry Potter

R.P.: Trece te rog în revistă câţiva oameni care au însemnat mult în viaţa ta. Spune câte o frază despre fiecare şi despre relaţia dintre voi.
M.M.: Mama şi tata sunt părinţii fără de care nimic din toate acestea nu ar fi fost posibile. Le datorez totul. Vladimir este fratele pe care îl iubesc nespus, care mă înţelege întotdeauna şi care mă aduce cu picioarele pe pământ când este nevoie. Andrei Gheorghe este prietenul şi omul la care apelez pentru a mă inspira şi a-mi aduce aminte de ce fac meseria asta. Daniela Bordei este persoana care m-a ajutat să intru la facultate şi care a crezut în visul meu la fel de mult cât am crezut eu. Giorgia, Ana, Isabella şi Gemma sunt femeile minunate cu care sunt foarte norocoasă să colaborez la compania de teatru. Ben (regizorul filmului pe care l-am scris), Rohan (celălalt actor, prietenul meu cel mai bun şi frecventa mea sursă de inspiraţie), Jill şi Sara (producătoarele), Cece şi Zack (directorii de fotografie) sunt echipa pe care şi-ar dori-o oricine şi datorită căreia filmul va fi un succes. Andreea, Daria, Natalie, Eva şi Hendrik sunt prietenii care cred în mine, în arta mea şi mă susţin de fiecare dată. Aceasta este doar o mică parte din oamenii care au însemnat şi înseamnă mult în viaţa mea.

R.P.: Vorbeai la începutul interviului despre emoţiile începutului. Aşa că să încercăm să închidem un cerc: dispar emoţiile vreodată?
M.M.: Emoţiile mele nu au dispărut niciodată. Până în ziua de azi le am înainte să intru pe scenă. Dar sunt constructive. Şi reflectă faptul că îmi pasă de spectacolul respectiv. E chiar amuzant, pentru că dacă nu am emoţii, simt că e ceva în neregulă şi apoi încep să am emoţii pentru că nu am emoţii. Aşa că oricum ar fi, nu scap. Plus că îmi plac. Mă fac să mă simt în viaţă.