Conversaţii cu oameni dragi (II.2) - Sunt medic!

 

Nicole Sima: Cum zboară timpul! E vineri, iar eu nu mai pot de curiozitate, fiindcă nu mi-ai spus încă dacă bunicului tău i-a crescut păr în palmă...
Mirjam Bercovici: O să afli tu, n-avea grijă... Dar mă bucur că azi este vineri, fiindcă te am în vizită.

N.S.: Şi eu mă bucur, dragă Mirjam, chiar foarte mult. Avem încă multe de povestit.
M.B.: Avem. Ţi-am povestit despre calvarul din ghetou, despre drumul greu de întoarcere în ţară după trei ani, despre reîntregirea familiei la bunicii materni din Botoşani. Eram săraci, epuizaţi, dezorientaţi.

N.S.: Tu eşti o persoană activă. Nu cred că ai stat prea mult pe gânduri.
M.B.: După două săptămâni, nu mai mult, lucram deja. Am găsit un post de traducător din limba rusă la Primăria din Botoşani. În ghetou m-am ales măcar cu asta. Ştiam ruseşte destul de prost, mai ales la scris, dar m-am descurcat.

N.S.: Ce aţi făcut cu şcoala?
M.B.: Bună întrebare! Sylvia, sora mea mai mică avea încă şase ani de şcoală şi un bacalaureat greu de susţinut. Eu mai aveam "doar" doi ani. Ne-a fost foarte greu să ne reobişnuim cu învăţătura.

N.S.: În ghetou nu citeaţi?
M.B.: Tu glumeşti? Circulau două cărţi, numai două cărţi în trei ani de zile şi poate primeai una dintre ele ca să o dai înapoi a doua zi. A trebuit să facem un mare efort de voinţă. Dar l-am făcut amândouă, cu toate piedicile şi greutăţile de care ne loveam: sărăcia fiind cea mai mare greutate a revenirii la "normal".

N.S.: Îmi spuneai data trecută că l-ai cunoscut pe Izu (Israil Bercovici), dar nu mi-a fost prea clar când s-a întâmplat asta. După facultate? Sau măcar după bacalaureat?
M.B.: L-am cunoscut de cum m-am angajat la Primăria din Botoşani. Şi mi-a plăcut din prima zi. Era în luna mai 1944...

N.S.: Luna îndrăgostiţilor...
M.B.: El mi-a arătat o parte din oraş, acea parte pe care eu nu o frecventasem în primii doi ani de liceu, înainte de deportare. Era cartierul celor săraci: calicimea. Părinţii lui locuiau într-o singură odaie care servea şi drept bucătărie, iar tatăl, croitor de meserie, cosea tot acolo. Dar îmi făcea mare plăcere să colindăm împreună, să vedem florile de primăvară-vară.. Izu mi-a arătat pentru prima dată florile de iasomie cu parfumul lor îmbătător. Nu le cunoscusem până atunci.

N.S.: Ce frumos! Romantic!
M.B.: Aveam mare nevoie de frumos, după ce trăisem aşa cum trăisem în ultimii trei ani. Eu revenisem din deportare cu câteva săptămâni înainte.

N.S.: Şi şcoala?
M.B.: Era o perioadă în care mulţi tineri nu putuseră să îşi termine studiile. Eram socotiţi în "lichidare" şi aveam avantajul indulgenţei. Am dat în acelaşi an examenele pentru ultimele două clase şi bacalaureatul. La facultate nu ştiu dacă aş fi intrat dacă în anul 1945 s-ar fi dat examen de admitere. Nu s-a dat, abia se terminase războiul şi după câteva zile, la 13 mai, eram înscrisă la Facultatea de Medicină din Iaşi.

N.S.: Îţi promiseseşi că te faci medic dacă scapi cu viaţă.
M.B.: Şi m-am ţinut de promisiune. Crede-mă că m-a ajutat chiar şi un cuvânt de încurajare din partea doctorului care mă vedea în timpul bolii grave de care suferisem în Transnistria. Medicamente oricum nu erau, dar medicul îmi dădea încredere că voi scăpa.

N.S.: Cum a fost la Iaşi imediat după război?
M.B.: Ca peste tot. Mizerie. Aranjasem cu alte două fete să stăm împreună la cămin. Imposibil. Repede ne-am căutat o gazdă. Dar... vai de capul nostru în ce mizerie am trăit şi acolo, trei într-o cameră plină de ploşniţe.

N.S.: Aoleu. Nu-mi spune... Groaznic!
M.B.: Să trecem peste asta. În primii ani de facultate nu mi-am dat adevărata măsură. Reînvăţam să învăţ. Lasă că nu aveam destule manuale şi ne organizaserăm să învăţăm şase studenţi după aceleaşi cursuri. Eu mi-am făcut un program zilnic. Când primeam cărţile, seara, citeam până la miezul nopţii şi dimineaţa mă sculam la ora cinci şi învăţam din nou.

N.S.: E mare lucru disciplina. Tu ai avut-o toată viaţa şi o ai şi astăzi.
M.B.: Prin această disciplină, prin muncă asiduă, am reuşit să progresez şi în ultimii doi ani am avut note mari şi am terminat facultatea printre primii trei. Am primit post în Bucureşti, deşi mediciniştii trebuiau să facă un stagiu de trei ani la ţară.

N.S.: Mirjam dragă, eu ştiu ce medic ai devenit.
M.B.: În anul VI ni s-a cerut să optăm pentru o specialitate. Am ales pediatria.

N.S.: Doresc să vorbim ceva mai mult despre medicul Mirjam Bercovici, dar sunt întâi curioasă ce a făcut sora ta, Sylvia, după întoarcerea din Transnistria.
M.B.: Sylvia şi-a dat examenele pentru clasele care îi rămăseseră de făcut, a dat un bacalaureat greu, plus admiterea la aceeaşi Facultate de Medicină din Iaşi. S-a întâmplat în anul 1947, când nu s-a mai putut intra fără examen. A reuşit să intre la concurenţa de patru pe un loc şi a fost o studentă bună.

N.S.: Nu mă îndoiesc.
M.B.: La finele facultăţii, fiind deja căsătorită cu medicul militar Beno Hoişie, Sylvia a fost repartizată întâi la Institutul de Igienă şi apoi la Institutul Cantacuzino din Iaşi, proaspăt înfiinţat. Muncă de laborator în domeniul bacteriologiei, făcută cu pasiune, pricepere, inventivitate. Bine-cunoscutul Polidin, de care am beneficiat cu toţii, este invenţia cea mai renumită a doctorului Sylvia Hoişie.

Sylvia Hoişie în laborator

N.S.: Dar au mai fost şi alte invenţii, precum Bronhodin-ul (pe care îl cunosc foarte bine, pentru că l-a vindecat pe soţul meu de astm bronşic). Îi suntem recunoscători!
M.B.: Şi eu mă mândresc cu realizările surorii mele.

N.S.: Cu voia ta, să revenim şi la realizările doctorului Mirjam Bercovici.
M.B.: Cât mai pe scurt... Nu vreau laude. Am muncit din răsputeri şi am căutat să mă perfecţionez încontinuu. Este o meserie care evoluează, trebuie să te pui la curent, să citeşti, să afli. Îmi pare foarte rău că acum nu mai pot ţine pasul cu atâtea descoperiri, posibilităţi de investigare şi tratament. Încerc să urmăresc. Mă interesează mult ce se întâmplă pe tărâmul medical.

N.S.: La început cum a fost?
M.B.: Încă din studenţie am făcut practică în spitale şi am învăţat foarte multe de la asistente, infirmiere, moaşe. Dacă nu aş fi fost medic, cu siguranţă aş fi putut deveni o bună infirmieră.

N.S.: Noroc că ai devenit medic. (zâmbeşte!) Spuneai odată şi am reţinut că medicina este o profesie vocaţională şi o recomanzi acelora ce vor într-adevăr să ajute şi nu să se îmbogăţească sau să aibă faimă.
M.B.: După terminarea facultăţii am fost repartizată la Institutul pentru Ocrotirea Mamei şi Copilului şi am avut norocul unor mentori de valoare, la început de carieră. Îi sunt recunoscătoare profesorului dr. Ionel Nicolau pentru îndrumare. Dânsul mi-a pus în mână jurământul lui Maimonide - celebrul filosof şi teolog al iudaismului, care a trăit în secolul XIII. Maimonide fusese şi medic. M-a impresionat acel jurământ. Suna atât de viu şi se potrivea cu principiile mele.

N.S.: Ai putea să îmi arăţi şi mie?
M.B.: Sigur. Două, trei idei. Era ca o rugăciune. Îi cerea lui Dumnezeu să îi sădească în suflet iubirea de ştiinţă şi de adevăr, iubirea de oameni şi nu iubirea de faimă şi de câştiguri necuvenite.

N.S.: Exact ce le recomandai şi tu acelora care vor să devină medici.
M.B.: Se mai ruga Maimonide să aibă puterea de a fi de folos în egală măsură oricărui bolnav, fie el bogat sau sărac, om bun sau rău, prieten ori duşman.

N.S.: Foarte frumos!
M.B.: Şi încă ceva: să aibă puterea de a-şi lărgi mereu cunoştinţele şi de a ţine seama de sfaturile confraţilor, la nevoie. Eu m-am sfătuit întotdeauna şi nu mi-a fost ruşine să cer încă o părere de la un coleg. Nu este normal să ştii totul. Pacientul are încredere în tine, desigur, dar încrederea sa va fi la fel de mare (poate şi mai mare) dacă va vedea că te preocupă situaţia lui şi laşi la o parte vanitatea.

N.S.: Tu ai tratat copii grav bolnavi.
M.B.: Tot felul de boli, dar nu la sugari. Când am devenit şef de secţie la Spitalul Fundeni, aveam deja mai mulţi ani de experienţă, materializată şi în articole de specialitate. Colaborasem la un manual de medicină şi lucram la teza de doctorat. Asta nu însemna că nu aş fi stat la căpătâiul bolnavilor mei. Dimpotrivă. Le urmăream evoluţia, dar mă şi apropiam de ei. Uite. Vezi cuvertura asta? Este veche şi decolorată, dar nu m-aş despărţi de ea, pentru că este lucrată de o fată pe care am tratat-o şi îndrăgit-o în mod deosebit.

N.S.: Mă impresionează ce spui! Mai ales că ani îndelungaţi ai lucrat în oncologie pediatrică.
M.B.: Nu am reuşit să îi salvez pe toţi, dar am avut satisfacţia să pot vindeca câţiva copii grav bolnavi. Şi, cu toate că nici nu mă mai aşteptam, în ultima vreme am primit semne emoţionante din partea unor foşti pacienţi, care nu mai sunt de mult copii. Unul dintre ei mi-a trimis într-un e-mail copia biletului de externare de acum 40 de ani. Parcă m-am întors în timp şi m-am reîntâlnit cu mine însămi. După o vreme, mi-a făcut o vizită, însoţit fiind de băiatul lui de 15 ani căruia a vrut să îi prezinte medicul care l-a vindecat. Draga mea, aş avea multe poveşti, însă parcă ne lungim prea mult pe acest subiect. Mi-am făcut datoria şi mi-a plăcut să muncesc. Chiar şi după pensionare, având deja 44 de ani vechime, am mai lucrat 13 ani la Comunitatea evreilor din România, trecând de la pediatrie la geriatrie. Îngrijeam persoane vârstnice, dar nu am lăsat complet nici copiii, fiind, timp de şapte ani, medic şcolar la şcoala Lauder.

N.S.: Mă scuzi o clipă, te rog...
M.B.: Ce faci acolo? O poză?

N.S.: Am observat câteva diplome în dulapul tău plin cu cărţi de medicină. Nu m-am putut abţine să fotografiez măcar una.
M.B.: Cum doreşti.

N.S.: Şi mai "doresc" să fac publică o mărturisire. Este adevărat, când aveam copiii mici ne-ai spus de la bun început că nu te ocupi de sugari şi ne-ai sfătuit să avem un pediatru care să îi urmărească. Ne-ai mai spus că în familie îţi vine mai greu să îţi iei responsabilitatea, intervenind factorul subiectiv, factorul emoţional. Dar ori de câte ori ai auzit că unul dintre copiii sau chiar dintre adulţii familiei ar avea ceva, nu a existat să nu te urci imediat în maşină ca să vii să îl consulţi, interesându-te apoi cum evoluează boala, cum se mai simte cel bolnav.
M.B.: Mi se părea normal. Sunt medic.

N.S.: Da! Eşti MEDIC! Dă-mi voie să-ţi mulţumesc acum încă o dată şi haide să aruncăm o privire şi în cealaltă direcţie, aceea a vieţii tale din afara profesiei.
M.B.: Familia.

N.S.: Întâi despre Izu. Haha! Mi-ai rămas "datoare" cu un răspuns. Te-ai măritat cu el, chit că făcea parte din calicime. I-a crescut bunicului păr în palmă? Sigur că glumesc...

Israil Bercovici

M.B.: Izu... Izu... Israil Bercovici... Când l-am cunoscut era tehnician dentar. Ai fi crezut? Avea manualitate. Lucra foarte bine. Dar nu asta era adevărata lui chemare, ci cariera literară pe care şi-a început-o în anul 1948 la revista săptămânală în limba idiş, Ikuf bletr. A lucrat apoi şi la radio, la emisiunea pentru străinătate în limba idiş şi din anul 1954 a devenit secretarul literar al Teatrului Evreiesc de Stat.

N.S.: Am apucat şi noi o parte din această perioadă, fiindcă a lucrat acolo până prin anii '80.
M.B.: Mai exact până în 1982.

N.S.: Ne-a invitat la câteva spectacole. În pauze ne trezeam că scoate din buzunar câte o ciocolăţică pentru fiecare. Ce om drăguţ!
M.B.: Nu numai drăguţ. Avea o delicateţe deosebită. Şi, deşi autodidact, a fost un intelectual adevărat cu o cultură vastă şi o memorie prodigioasă. Ştia exact în ce loc se găseşte un anumit citat şi mergea direct în bibliotecă la volumul respectiv. Ce bibliotecă îşi făcuse! Volume rare!

N.S.: Ştiu că ai donat foarte multe cărţi după moartea lui.
M.B.: Am reuşit să donez aproximativ trei mii de volume unei biblioteci universitare din Potsdam. Izu era specialist al limbii idiş, limba prin care se înţelegeau evreii din toate colţurile lumii.

N.S.: I-am citit o seamă de poezii traduse în limba română. Una dintre ele începe chiar aşa: "Primele cuvinte pe care mi le-a şoptit mama / Când m-a luat în braţe / Şi m-a strâns la pieptul ei / Au fost cuvinte idiş." Eu nu am în casă decât volumul de poezii În ochii unei cafele negre. Poezii traduse în limba română.
M.B.: Este o culegere alcătuită din unele dintre poeziile sale, publicate în trei volume în limba idiş şi traduse în româneşte de Petre Solomon şi Anton Celaru.

N.S.: În prefaţa volumului este o frază pe care doresc să o citez: "Israil Bercovici s-a impus ca un liric de seamă al literaturii idiş... e un poet al destinului evreiesc în avatarurile sale, păstrând o sensibilă culoare a contextului românesc".
M.B.: Avea sensibilitate de poet şi respect pentru fiecare cuvânt.

N.S.: Spune el însuşi, negru pe alb: "De când se cheamă că meseria mea e scrisul, / Mă simt răspunzător pentru soarta cuvintelor, / Iar ele vin zilnic la mine, parc-ar fi oameni / Care, presimţindu-şi moartea, îmi cer / Să le pomenesc pe fiecare în parte..." Ce frumos!
M.B.: Te rog să mai citezi câteva versuri. Din poezia Grădini, înţelegeţi-mă!

N.S.: Oh, da! M-a impresionat în mod deosebit şi pe mine. Este o rugă pentru victimele Holocaustului. "Nu voi înceta să mă duc, dis-de-dimineaţă, / în a lumii piaţă / ca să cumpăr, în fiece zi, toate florile. / Şase milioane de flori - / zilnic îmi trebuie şase milioane de flori / - dintre cele mai neprihănite - / pentru cele şase milioane de evrei / care mi-au fost fraţi..." Iar în încheiere devine şi poezie de dragoste: "Grădini, înţelegeţi-mă! / În fiecare zi am nevoie de şase milioane de flori. / Câtă vreme nu le voi avea, / nu voi putea oferi iubitei mele o floare, / iar fără o floare nu pot ajunge la ea!" Superb!
M.B.: Tu ştii că Izu a scos un volum enciclopedic, o amplă istorie a teatrului evreiesc din România. Desigur, prima apariţie a fost în limba idiş, apoi s-a publicat varianta în limba română.

N.S.: Bineînţeles, avem volumul în limba română, cu dedicaţia lui către părinţii mei.

 

M.B.: Vreau să adaug că la Teatrul Evreiesc de Stat a montat şi regizat numeroase spectacole care au avut succes în ţară şi în străinătate. În plus, a ţinut cicluri de conferinţe pe teme din istoria şi cultura evreilor în Israel, S.U.A., Canada, Franţa, Polonia, Argentina, Australia, Franţa, Belgia. Pe Izu l-am pierdut în anul 1988, prea devreme... Opt ani mai târziu o pierdeam pe Ada, fiica noastră, la numai 43 de ani. Amândoi răpuşi de cancer.

N.S.: Imensă durere! Dar vreau să vorbim puţin şi despre Ada. Mi-a fost prietenă şi cumnată.
M.B.: Mă uit la portretul ei. Nu-i aşa că era frumoasă?

Ada Ulubeanu (Bercovici)

N.S.: Era frumoasă, sigur, era foarte inteligentă şi talentată, avea toate calităţile şi ne lipseşte tuturor.
M.B.: Nu pot să vorbesc prea mult despre Ada.

N.S.: Voi spune eu câte ceva, nu destul... Ne-am cunoscut în Liceul de Muzică "George Enescu". Acolo l-a întâlnit şi pe Simi (fratele meu), căsătorindu-se apoi cu el. Ada avea o căldură specială. S-a împrietenit imediat şi temeinic cu multe colege din catedra de pian, ea însăşi fiind o pianistă foarte talentată şi o profesoară excepţională. Punea mult suflet în tot ceea ce făcea. După 1989, când s-au deblocat posturi la Conservatorul "Ciprian Porumbescu" din Bucureşti (astăzi Universitatea Naţională de Muzică), a reuşit la concurs şi a predat câţiva ani în învăţământul superior.
M.B.: Tot în acei ani a început să dea recitaluri de pian la patru mâini, împreună cu colega şi prietena ei, Smaranda Murgan. Au cântat în ţară şi în străinătate, cu succes.

N.S.: O frumoasă ascensiune din toate punctele de vedere, mai ales că devenise şi mamă şi era fericită. Se născuse fiul lor, Emanuel.
M.B.: Dar boala a doborât-o şi ea s-a dus.

N.S.: Fizic... s-a dus. Dar trăieşte în amintirea noastră şi este pomenită an de an, la 3 martie, data naşterii ei, de către tot mai mulţi tineri.
M.B.: După moartea ei, Simi a iniţiat şi sponsorizat în primii ani un concurs de pian sub numele "Ada Ulubeanu".

N.S.: În timp, concursul respectiv a fost preluat de Fundaţia Culturală "Remember Enescu" şi s-a extins, în mod spectaculos, la mai multe instrumente. Chiar şi la canto sau la orgă. S-a ţinut şi în această primăvară. Am păstrat un afiş.
M.B.: Şi eu am toate afişele. Până în anul 2020 am participat la toate galele Concursului "Ada Ulubeanu". Am ascultat mulţi copii talentaţi. Dar i-am ascultat cu inima strânsă, pentru că de când nu mai este ea, nici muzică nu mai pot asculta cu plăcere.

N.S.: Cu atât mai mult, draga mea Mirjam, este impresionant să te văd cum ştii să trăieşti cu capul sus, cum ai ştiut în toţi aceşti ani să îţi conduci viaţa. De curând ai împlinit 97 de ani (nu ne mai ascundem!).

Mirjam Bercovici

M.B.: Simi mi-a comandat un tort şi m-am bucurat de mici vizite ale celor dragi, făcute cu distanţare, din păcate. Îmbrăţişările mi-au lipsit, dar aşa este mai bine.

N.S.: Înţeleaptă, ca întotdeauna. Atât cât depinde de tine, îţi trăieşti viaţa cu multă înţelepciune. Să rezumăm puţin activitatea ta din ultimii ani.
M.B.: Nu e interesant subiectul!

N.S.: Dimpotrivă! Este foarte interesant şi eu, una, mă străduiesc să te iau drept exemplu, în măsura în care o permite firea mea.
M.B.: Bine! Îţi spun. Sunt disciplinată. Sunt lucruri pe care trebuie să le fac zilnic şi le fac, chiar dacă mi-ar putea fi lene (nu cunosc acest cuvânt!).

N.S.: Nu mă voi opri la rutina zilnică, deşi este importantă..
M.B.: Uite, de multe ori mănânc fără foame, pentru că ştiu că trebuie să mă hrănesc. Trei mese pe zi, cu conţinut variat, pentru toate elementele de care are corpul nevoie. Am aceeaşi greutate de ani de zile. Tot în rutina zilnică intră computerul, presa, cititul.

N.S.: Cititul şi... scrisul! Aici vreau să insistăm măcar puţin.
M.B.: Da. Sunt deja 6 ani de când scriu cu regularitate articole pentru revista online Baabel.

N.S.: Îţi urmăresc articolele, le citesc pe toate cu mult interes. Uneori mă avertizezi că nu va fi un subiect prea interesant, dar nu ştiu cum reuşeşti, că şi atunci, pe mine mă interesează, ca şi pe mulţi alţii ale căror comentarii arată asta. La unul dintre ultimele articole ai 18 comentarii deosebite.
M.B.: Mulţumesc! Alegerea subiectului este lucrul cel mai greu. Unele subiecte vin peste mine noaptea, când nu dorm, altele vin din evenimentele aflate peste zi, din amintiri sau discuţii ocazionale.

N.S.: Poate că, dacă am "cântări", multe dintre temele alese au legătură cu deportarea în Transnistria, cu traumele post deportare şi faptul că a trebuit să revezi acele locuri, ca să mai scapi de coşmaruri. Ai făcut o călătorie de "recunoaştere" în anul 1967. Sunt multe alte articole-portret unde ne vorbeşti despre persoane dragi din trecut şi despre unele personalităţi pe care le-ai cunoscut în diferite etape ale vieţii tale. Întotdeauna eşti bine documentată, nu laşi nimic la întâmplare.
M.B.: Sigur că mă documentez. Am cărţi, am Google...

N.S.: Aşa este. Uneori prezinţi câte o carte specială, câte un film sau alt spectacol bun de comentat. Dar ne mai spui şi ce simţi, îţi deschizi sufletul cu generozitate. Că eşti tristă sau îngrijorată, transmiţi cititorului şi un licăr de speranţă, de optimism.
M.B.: Din carnetul meu cu numere de telefon, cei mai mulţi au dispărut. Este greu, dar trebuie să fiu mulţumită cu ce am şi să nu cer mai mult. Asta e bătrâneţea.

N.S.: Vrei să îmi spui dacă dai cuiva să citească ce ai scris înainte de a trimite articolul la Baabel?
M.B.: Am omul meu de încredere. Criticul cel mai avizat. Sylvia. Am mare încredere în ceea ce comentează sora mea, prietena mea cea mai bună. Noi două stăm mereu de vorbă, chiar dacă trăim în oraşe diferite. Ne sunăm de câteva ori pe zi, ne vedem pe Skype şi, ca să fiu sinceră, eu îi vorbesc şi în gând. Suntem foarte norocoase să ne avem una pe cealaltă!

N.S.: Aşa este!
M.B.: Draga mea, s-a făcut ora prânzului.

N.S.: Am înţeles. A fost o vizită lungă de tot. O să o închei imediat, dar o fac cu încercarea de a rămâne amândouă cu zâmbetul pe buze.
M.B.: Ia să văd. Ce mai inventezi?

N.S.: O mică ghicitoare. Ştii în ce zi din an ne facem reciproc o urare folosind exact aceleaşi cuvinte?
M.B.: ??? Nu ştiu... poate de Anul Nou?

N.S.: Ei, nu. E ceva special numai între noi două. Dar nu te mai ţin pe ghimpi. Tu, ca bunică şi eu, ca mătuşă, la 15 martie, de ziua lui Emanuel, spunem: "Să ne trăiască nepotul!"
M.B.: Să ne trăiască nepotul! Să fie sănătos şi să aibă mult noroc în viaţă! La revedere şi pe curând, dragă Nicole!

N.S.: La revedere şi pe curând! A fost o conversaţie cu totul specială pentru care îţi mulţumesc din suflet!

Mi-a plăcut mereu să ajut - nu, să ajut sună condescendent - să încurajez şi să prezint mari artişti români

 Hi, Marius! This is Larry Foster. Să-mi cadă telefonul din mână şi mai multe nu... E adevărat, îi dădusem eu un SMS cu o zi în urmă, dar cei mai mulţi oameni la nivelul lui au asistente, personal manager, personal something, orice pentru a evita comunicarea directă. Sau, poate, am fost eu învăţat prost... Ei bine, Lawrence Foster m-a sunat din mijlocul unui scurt turneu italian cu Jean-Yves Thibaudet şi şi-a confirmat, a nu ştiu câta oară, umanitatea şi felul foarte down-to-earth de a fi.

Concertul lui şi al Gulbenkian Symphony Orchestra din Lisabona de la ediţia 2011 a Festivalului Enescu m-a cucerit total. A fost alegerea programului (niciodată Foster nu face concesii repertoriului cu succes de casă imediat - şi bine face, sustrăgându-se comparaţiilor), respectul aproape liturgic pentru muzică, energia instrumentiştilor şi, fireşte, arta dirijorului de a extrage din partituri sevă nouă, proaspătă. Larma patriotardă din The 4th of July de Charles Ives, răsturnările de situaţie din Simfonia nr. II The Age of Anxiety de Bernstein, evoluţia somptuoasă a Variaţiunilor pe o temă de Purcell de Benjamin Britten şi, mai ales, lirismul adictiv al Adagio-ului din Spartacus de Khachaturian, cântat cu o paletă aproape nesfârşită de nuanţe - cartea de vizită preţioasă a unui dirijor scund, fără alură romantică, intens expresiv la nivelul facies-ului. Umilinţa fără urmă de servitute, ci hrănită cu admiraţie, în faţa unor muzicieni poate mai valoroşi decât el (Barenboim sau Mehta, în primul rând) - înţelepciunea şi bunul simţ ale unui om care, chiar şi acum, face înconjurul lumii în cele mai flatante contexte şi alături de cele mai importante figuri ale registrului clasic. Un om căruia i-au cântat Happy Birthday la aniversarea a 70 de ani, pe scenă, Daniel Barenboim şi Radu Lupu. Felul atât de decontractat, de la egal la egal în care îţi vorbeşte, uneori chiar supralicitând cunoştinţele tale muzicale (adică luându-te mai connaisseur decât eşti) - graţia şi ştiinţa americanului de a se face plăcut şi de a îţi induce sentimentul preţuirii, una dintre cele mai dragi recompense ale profesiei de jurnalist.

Pentru că mi-a oferit întâlnirea cu fulguranta Grace Bumbry acum zece ani, pentru că a fost unul dintre primele personaje de top care mi-a dat senzaţia drumului bun pe care am luat-o, pentru că îmi place să glumesc spunând că suntem prieteni vechi şi pentru că nu mă pot desprinde de Spartacus-ul lui, Foster rămâne, pentru mine, so Larry...

'

Marius Constantinescu: Sunteţi unul dintre pionierii creaţiilor enesciene în toată lumea, dacă nu chiar primul dintre ei. Când aţi conştientizat valoarea acestora?
Lawrence Foster: Nu cred că sunt chiar primul, poate doar primul din afara României, deşi părinţii mei erau români. Dar asta nu are nimic de-a face cu dragostea mea faţă de Enescu, născută din dragostea mea pentru Bartok. L-am adorat întotdeauna şi, pe măsură ce îl dirijam mai mult, descopeream că a avut o relaţie minunată cu Enescu. Mi-am dat seama că aproape toată lumea dirija Bartok - nu chiar un compozitor popular, dar, în orice caz, apreciat - în timp ce nimeni nu se apropia de Enescu, cel puţin în America acelor vremuri. Nici în Europa lumea nu se prea înghesuia, nici măcar pentru Rapsodiile sale. Atunci mi-am spus: "De ce să n-o fac eu?". Din ce îi studiam compoziţiile, din ce descopeream cât de remarcabile sunt. Era mare păcat că nu se programau. Când eram director muzical al Orchestrei din Monte Carlo, căutam un proiect muzical interesant, iar Erato (Time Warner astăzi) a decis să înregistrăm cât de mult Enescu puteam. Am imprimat mult şi a venit momentul pentru Oedipe...

M.C.: ... dar pentru EMI...
L.F.: Da, pentru că Erato nu avea banii necesari unei asemenea înregistrări. L-am sunat pe Alain Lanceron de la EMI şi l-am întrebat dacă vrea el acest proiect. "Lasă-mă să mă gândesc" a fost răspunsul lui. Era o cheltuială uriaşă. A avut nevoie de... patruzeci şi cinci de minute. M-a sunat înapoi şi mi-a spus "se face". Trebuia să înregistrăm în 1987, cu Samuel Ramey în rolul titular. I-a plăcut mult rolul, dar tot atunci trebuia să debuteze în Don Giovanni cu Herbert von Karajan la Salzburg. Mi-a spus că, dacă va înregistra Oedipe în iunie, nu va mai avea strop de voce pentru Don Giovanni, aşa că a anulat. Ne-am tot gândit cine ar fi putut să îl înlocuiască şi am decis să aşteptăm doi ani. José van Dam ne spusese că, dacă mai aşteptăm puţin, îl va cânta el. L-am pierdut pe Samuel Ramey, dar l-am câştigat pe van Dam, am pierdut-o pe Marilyn Horne, dar am câştigat-o pe Marijana Lipovsek.

M.C.: Marilyn Horne trebuia să fie Sfinxul?
L.F.: Da. I-a plăcut rolul la nebunie, dar nu putea să aştepte doi ani. Nici Lipovsek nu era liberă, aşa că am înregistrat cu ea în playback. A fost în regulă, pentru că, oricum, Sfinxul e un rol special. Marilyn, însă, a spus că nu ar fi putut niciodată să înregistreze aşa.

M.C.: Aşadar, casele discografice l-au propus pe Enescu, nu Dvs. a trebuit să îi convingeţi sau să luptaţi cu ele...
L.F.: L-am propus, dar nu am luptat. Am primit şi ajutorul Prinţului Rainier pentru proiect, deoarece Oedipe era foarte scump. Prinţul a apreciat ideea şi a finanţat această înregistrare prin Ministerul Culturii din Monaco. Rainier era foarte interesat să dezvolte Orchestra din Monte Carlo şi să îi crească prestigiul.

M.C.: Astăzi, unde îl plasăm pe Enescu pe harta muzicii clasice?
L.F.: Cred că încă nu este la fel de popular ca Bartok sau Britten, dar e din ce în ce mai apreciat şi mai cântat. Mulţi dirijori şi solişti îi abordează compoziţiile. O face Academy of Saint Martin in the Fields cu muzica de cameră, Gidon Kremer este un mare susţinător al lui Enescu. Cântam cu el o dată Concertul pentru vioară şi orchestră de Brahms şi mi-a spus că are o surpriză pentru mine. Mi-a cântat cadenţa lui Enescu. Am văzut că Vasily Petrenko şi Orchestra din Liverpool cântă Suita a II-a. După cum ştiţi, Gennady Rozhdestvensky îl adoră pe Enescu şi îl cântă mult, la fel şi Leonard Slatkin. Ştiu că Gustavo Dudamel vrea şi el să facă ceva. Am cântat Simfonia a III-a la Berlin, iar Dudamel a spus că este o muzică uimitoare. Pinchas Zuckerman vrea să cânte Sonatele a II-a şi a III-a pentru vioară. Enescu nu mai este un nume necunoscut sau exotic. Nu vei goli sala dacă vei programa o lucrare de-ale lui. Oedipe, de asemenea, se bucură de multe producţii. Eu l-am făcut concertant la Barcelona, a fost o producţie foarte frumoasă la Toulouse...

M.C.: Lăsând de-o parte originile Dvs. româneşti, când aţi devenit conştient de contribuţia României la patrimoniul internaţional al muzicii clasice?
L.F.: Încă de când eram copil. Unul dintre discurile mele preferate era Enescu dirijat de Leopold Stokowski. Mereu am crezut că Dinu Lipatti a fost unul dintre cei mai mari pianişti din toate timpurile. Radu Lupu este unul dintre soliştii mei preferaţi, iar prima înregistrare pe care a făcut-o după ce a părăsit România a fost Concertul nr. 3 pentru pian şi orchestră de Beethoven cu London Symphony şi cu mine. Mi-a plăcut mereu să ajut - nu, "să ajut" sună condescendent - să încurajez şi să prezint mari artişti români. I-am adus pe Ştefan Ruha şi pe Dan Grigore la Londra şi Birmingham, ca să nu mai vorbesc de Montpellier, unde Grigore a fost deja de trei ori. Cu Dana Ciocârlie lucrez mult, de asemenea.

M.C.: Aţi avut ocazia să îl întâlniţi pe Sergiu Celibidache?
L.F.: Da, mergeam cât de des puteam la repetiţiile lui, dar n-am vrut să îl cunosc personal. Era ca un hipnotizator, iar eu nu am vrut să rămân sub vraja sa. Mi se părea că muzicienii care îi sucombau, cu excepţia celor foarte puternici, îşi anulau personalitatea. Mi-a fost teamă. L-am urmărit cu mare interes, a fost una dintre marile minţi şi unul dintre marii muzicieni ai tuturor timpurilor. L-am întâlnit doar o dată, în lift.

M.C.: Şi dintre cântăreţii români?
L.F.: Eram la cineva acasă aseară şi ascultam înregistrări vechi. E uimitor, dar, proporţional, cred că România a dat lumii cântăreţi valoroşi mai mult decât orice altă ţară, chiar şi Italia. Dacă pornim de la Stella Roman şi Virginia Zeani... Ascultam Forţa destinului cu Ludovic Spiess şi Nicolae Herlea. Azi nu mai auzi asemenea voci. Cel care mi-l propunea pe Herlea îmi spunea că, pentru el, cel mai mare a fost Lawrence Tibbett. Din curiozitate, i-am ascultat în paralel. Tibbett era minunat, dar nu ca Herlea. Poate că vocea lui a fost, cu adevărat, cea mai frumoasă voce de bariton verdian a tuturor timpurilor. Duetul din Forţa cu el şi cu Spiess e incredibil. Lumea a avut mulţi cântăreţi mari, dar România, această ţară mică şi oropsită, a produs un număr incredibil de cântăreţi. Mariana Nicolesco a fost una dintre cele mai mari interprete. Nu o putem uita pe Ileana Cotrubaş, iar azi o avem pe Angela Gheorghiu. Pentru mine, ea este vocea supremei frumuseţi şi o artistă desăvârşită. Nu înţeleg toate problemele legate de ea. Am lucrat împreună de două ori, iar profesionalismul ei n-a avut fisură. A repetat şi a fost o plăcere să colaborăm. E o artistă delicată, poate că trebuie să o abordezi cu grijă, dar, Doamne, frumuseţea vocii ei... România a produs multe voci remarcabile. Marius Brenciu a câştigat concursul Enescu în anul în care eu am fost director artistic. M-am mândrit cu el. Iată ce carieră face astăzi. Şi vor mai fi şi alţii. Nu ştiu ce mâncaţi sau poate e de la lumină, de la vreme, de la limbă sau genele slave şi latine ne dau aceşti cântăreţi incredibili.

M.C.: Îmi tot amintesc concertul Dvs. de la Bucureşti din 2001, cu uluitoarea Grace Bumbry.
L.F.: Uimitoare, nu-i aşa?

M.C.: Ah, nu mă porniţi pe subiectul Grace Bumbry! Care au fost cele mai memorabile voci pe care le-aţi acompaniat?
L.F.: Au fost multe. La sfârşitul anilor şaizeci am avut un recital cu Irina Arkhipova la Los Angeles. Nu mai era o tinerică, dar când i-am auzit vocea, am rămas interzis. Am făcut mai multe recitaluri cu Luciano Pavarotti, vocea de aur a generaţiei mele, vocea iubită la maximum, dar artistul pe care l-am iubit cel mai mult a fost Plácido Domingo. Nu pentru că este adorabil (este!), ci pentru cunoaşterea şi înţelegerea profundă a muzicii. La vârsta lui, încă mai învaţă lucruri noi. E uimitor. De Angela v-am vorbit deja. Când te apuci să înşiri nume, invariabil îi vei uita pe alţii. Am avut un concert la Londra cu Dmitri Hvorostovsky şi Anna Netrebko. Oamenii aceştia chiar îşi merită renumele. A fost magic. Am făcut câteva concerte minunate cu Barbara Hendricks, mai ales turnee în Japonia. Iată, am avut plăcerea de a lucra cu atâţia cântăreţi minunaţi. Cu Waltraud Meier am cântat de curând Vier Letzte Lieder de Strauss. A fost senzaţional. Ştiu sigur că i-am uitat pe mulţi, pentru că s-au adunat atâţia ani... În operă mi-a plăcut mult Piero Cappuccilli şi tot eu am făcut câteva dintre primele spectacole cu Roberto Alagna, prin 1989-1990. Traviata la Monte Carlo cu Nelly Miricioiu, o altă mare româncă. Miricioiu, Alagna, Cappuccilli. Destul de bine, nu credeţi? Nu trebuie uitată o altă bună cântăreaţă româncă, Magdalena Cononovici!

M.C.: Mai puţin cunoscută astăzi...
L.F.: Păcat, pentru că avea o voce puternică şi o muzicalitate remarcabilă. A cântat Lady Macbeth cu mine. Minunată!

M.C.: Sunteţi şi directorul muzical al Orchestrei Gulbenkian din Lisabona. De câţi ani?
L.F.: S-au împlinit opt. A fost o mare bucurie. Veţi auzi, este o orchestră minunată. Când am venit aici ultima dată, lumea a fost foarte surprinsă. Nimeni nu se aştepta la o orchestră de o asemenea calitate. Sper să vi se pară şi Dvs. că am devenit şi mai buni. E o atmosferă de lucru minunată, am făcut multe înregistrări pentru Pentatone, o companie bună. Unul dintre cele mai recente programe ale noastre a fost bazat pe piese virtuozistice din repertoriul ungar, cu multe accente româneşti: Rapsodia I de Bartok, Concertul românesc de Lygeti, Kodaly...

M.C.: Cu Orchestra Gulbenkian v-aţi concentrat pe anumiţi compozitori, pe o direcţie clară, sau aveţi un repertoriu larg?
L.F.: Larg, fără îndoială. Dacă vrei să ridici o orchestră, ai nevoie de un repertoriu cuprinzător. Pentru muzica pe care nu o dirijez bine sau pe care nu îmi place s-o dirijez, invit alţi şefi de orchestră.

M.C.: Cum ar fi?
L.F.: Bruckner. E important pentru orchestră să îl cânte, dar mie nu îmi place. "Place" sună absurd...

M.C.: Nu vă simţiţi confortabil...
L.F.: Exact, nu cred în ea.

M.C.: Nu vă serveşte...
L.F.: Nu. Nu îi apreciez construcţia, deşi îmi place să-l ascult. Abia aştept să aud Staatskapelle Berlin cu Daniel Barenboim în Simfonia a VII-a de Bruckner. Când e cântat aşa cum o fac ei, nu poţi spune că nu-ţi place. E o mare diferenţă, însă, între a aprecia un mare concert şi a dori să îl cânţi şi tu. Sunt destul de multe lucruri pe care nu le mai fac. Un exemplu este Mahler, cu excepţia pieselor vocale. Sper să nu mai dirijez niciodată Simfonia a V-a.

M.C.: De ce?
L.F.: E prea... aerobică, prea... musculoasă pentru gustul meu, cu excepţia Adagietto-ului. Farmecul ei îmi sună puţin la graniţa cu kitsch-ul şi m-am cam plictisit de ea.

M.C.: Dar Simfonia a VIII-a?
L.F.: Nu pot s-o suport! Cred că este o pervertire totală a textului, o monstruozitate cu unele momente splendide. Lucrările simfonice ale lui Mahler nu prea îmi spun nimic.. În ceea ce priveşte programul nostru de anul acesta (2011 - n.r.), Mihai Constantinescu ne-a încurajat să avem un program neobişnuit şi ne-a spus să nu ne facem griji pentru public, căruia îi va plăcea. Accentul a fost pe muzica secolului XX. Amândoi am dorit-o ca solistă pe Dana Ciocârlie, o artistă foarte bună, poate nu atât de apreciată pe cât ar trebui. Cântasem deja The Age of Anxiety de Bernstein fără să ştim că o s-o cântăm şi aici. Mihai a îmbrăţişat această idee, iar mie îmi place la nebunie muzica lui Bernstein! Pentru că Bernstein a fost un mare american în toate sensurile, am dorit să începem cu Charles Ives. Sigur că o lucrare de Enescu nu este doar obligatorie, ci şi dorită, iar Suita a III-a e una dintre cele mai profunde lucrări, în opinia mea. Ţin foarte mult la ea şi cred că orchestra o poate cânta foarte bine. Britten mi s-a părut o încheiere foarte bună a concertului. Pentru că suntem legaţi de Armenia cu Fundaţa Gulbenkian, vom avea o surpriză la bis. De aici, mergem pentru prima dată în Armenia. Mai avem puţin până la aniversarea a cincizeci de ani de existenţă şi mi se pare foarte interesant să mergem pentru prima dată la Erevan. Nu la Radio Erevan, ştiu toate bancurile!

M.C.: Pe lângă Enescu, vă rog să îmi numiţi trei compozitori care v-au făcut să fiţi cine sunteţi astăzi!
L.F.: Nu pot! Bruno Walter a fost întrebat odată acelaşi lucru şi a spus că are o inimă prea mare!

M.C.: Cinci?
L.F.: Nu. V-aş putea spune câţiva pe care îi iubesc acum. Beethoven, Schubert, Verdi, Bartok şi Ravel. Cred că Ravel nu a scris niciodată o notă în plus, deşi a scris multe note.

M.C.: Nu Mozart, nu compozitori ruşi.
L.F.: Nu acum. Ceaikovski, fireşte. Da, şi Mozart... Obligé... Obişnuiam să spun că, pe o insulă pustie, l-aş lua pe Mozart. Acum nu mai sunt atât de sigur. Compozitorul pe care încă nu îl abordez suficient este Haydn. Îmi place să mă scufund în muzica lui, dar "fasciştii Barocului" mă aşteaptă la cotitură. Şi apoi, mai este şi toată această fascinaţie a instrumentelor vechi... Îi spuneam unui prieten că, dacă vreodată se va pune problema unei operaţii de bypass, măcar el să nu aibă obsesia instrumentelor vechi... Am învăţat foarte mult din demersurile acestor oameni şi îmi place să ascult unele concerte ale lui John Eliot Gardiner, Christopher Hogwood, marii pionieri şi exponenţi ai acestei muzici. Pe de altă parte, zilele trecute ascultam o simfonie de Haydn dirijată de Colin Davis. Era superb. Cu altă ocazie, l-am auzit la radio pe Neeme Järvi cu Orchestra Santa Cecilia. Minunat! Daţi-mi o simfonie de Haydn sau de Mozart dirijată de Daniel Barenboim. Nu-i rău deloc...

M.C.: În operă păreţi să aveţi un repertoriu eclectic. Dirijaţi de la Verdi până la René Koering sau Pâdmavati a lui Albert Roussel. Unde vă conduce inima, mai degrabă?
L.F.: La Verdi. Cel puţin acum, el este singurul compozitor căruia vreau să mă dedic. Îmi plac, e adevărat, şi operele puţin cunoscute. E fascinant să vezi câtă creativitate a fost îngropată. Tocmai asta am încercat să fac la Montpellier cu René Koering. Sunt multe lucrări necunoscute. Anul trecut (2010 - n.r.) am descoperit o operă de Vincent d'Indy, Străinul. Va ieşi pe disc. Sau Esmeralda de Louise Bertin, o compozitoare franceză de la 1830. O autoare handicapată care, la treizeci de ani, a compus această operă...

M.C.: ... total necunoscută.
L.F.:... o lucrare remarcabilă! Sigur că am tăiat mult din ea, avea un stil arhaic, dar ce-a rămas merită atenţie. Sper că va fi pusă în scenă. Deschizi partitura şi descoperi reducţia pentru pian semnată Franz Liszt. Repetiţii şi premiera dirijate de nimeni altul decât Hector Berlioz. Singurul libret scris de Victor Hugo însuşi. Fascinantă lucrare!

M.C.: Dacă aţi fi fost solist, cine v-ar fi plăcut să vă dirijeze?
L.F.: Barenboim! E cel mai mare dirijor al lumii! Ar mai fi şi alţii... Greu de spus... Sunt mulţi dirijori care îmi plac, dar nu m-am gândit cine mi-ar fi plăcut să mă dirijeze pe mine... Cu Barenboim nu cânţi, pur şi simplu, ci stai şi lucrezi, studiezi fiecare detaliu, iei lecţii şi înveţi de la el, ceea ce ar trebui să încerce toată lumea. Cred că mi-ar plăcea să cânt cu cineva ca Dudamel şi mi-ar fi plăcut să fac muzică împreună cu George Szell sau Bruno Walter. Mi-ar fi fost frică să cânt cu Toscanini. Nu-mi imaginez cum aş fi supravieţuit unei asemenea experienţe, deşi se pare că era extrem de îngăduitor ca acompaniator... Sunt şi dirijori mai puţini cunoscuţi, dar o plăcere să lucrezi cu ei: Edo de Waart sau Jésus Lopez-Cobos... Cred că mi-ar fi plăcut să cânt şi cu Christian Zacharias, pe care l-am ascultat seara trecută cu Orchestra de Cameră din Lausanne. E un muzician plin de temperament. Am fost director artistic al Festivalului în 1998. Când Cristian Mandeal mi-a luat locul, în 2001, a fost foarte elegant şi a subliniat la conferinţa de presă că programul acelei ediţii a fost făcut, în cea mai mare parte, de Lawrence Foster. Am fost director muzical al Orchestrei de Cameră din Lausanne, iar invitaţia a venit din partea mea. Poate că a fost cea mai bună investiţie a mea. Ei consideră Bucureştiul acum ca a doua lor casă. Şi orchestra, şi Zacharias sunt atât de iubiţi aici! Trei lucruri am stabilit cât timp am fost director al Festivalului. Mă bucur că ele au fost dezvoltate atât de frumos. Aproape că nu-mi dau seama cum sunt aduse laolaltă atâtea idei, dar Festivalul e extrem de coerent, iar programul e uluitor! E provocator, nu bate monedă pe repertoriul standard, ci sunt atât de multe lucrări interesante. Nu mai vorbesc de oamenii aleşi să interpreteze aceste lucrări (inclusiv Enescu) - câteodată o fac cu brio, uneori nu. Iată, Valery Gergiev face Simfonia a III-a, pe care am cântat-o şi eu cu o orchestră italiană acum câţiva ani. Vă spuneam că am iniţiat trei lucruri: seria de concerte de la miezul nopţii. Toată lumea spunea "n-o să meargă, nu va veni nimeni!".

M.C.: Iar Ateneul e ticsit la fiecare concert...
L.F.: Ştiam că aşa va fi.

M.C.: Cred că este cea mai iubită serie de concerte!
L.F.: Pe vremea aceea era cu intrare liberă...

M.C.: A început cu Bach.
L.F.: Da! Bach by Midnight! Apoi s-a dezvoltat în seria dedicată clasicismului. Sunt mândru de asta, aşa cum sunt mândru şi de cererea adresată orchestrelor de a cânta muzica lui Enescu. Poate că cea mai importantă idee pe care am reuşit să o impun a fost transformarea Festivalului într-unul naţional, nu doar bucureştean. Dat fiind că este finanţat de Guvernul României în cea mai mare parte, cred că este o datorie pentru publicul român să fie cât de implicat se poate.

M.C.: Numele Dvs. a fost pe buzele tuturor vara aceasta, când aţi dirijat orchestra pentru poate cel mai strălucitor eveniment al sezonului: nunta princiară din Monte Carlo.
L.F.: Ce bucurie a fost! Atmosferă minunată. Mulţi au fost de părere că programul a fost mai uman şi mai emoţionant decât la nunta regală britanică. A fost o plăcere să iau parte la căsătoria monegască. Am lucrat bine şi relaxat. Albert are grijă de fiecare detaliu, Caroline s-a îngrijit de cum vor cânta copiii ei, toată familia s-a purtat minunat... Pentru mine, a fost în primul rând un omagiu la adresa Prinţului Rainier şi a Prinţesei Grace. Nu mă interesează toate mizeriile care se scriu despre familia Grimaldi. Cunosc părţile lor frumoase. Orice familie are probleme sau momente proaste. De la Rainier încoace, în Monaco, familia a încercat să se implice în cauze nobile, să folosească bogăţiile ţării în acţiuni de binefacere sau de protecţie a mediului. Am avut ocazia să o cunosc destul de puţin pe Prinţesa Charlene, dar sper să le dea peste nas tabloidelor care au încercat să compromită frumuseţea acelor momente. Sunt o pereche frumoasă şi sper că vor face treabă bună. Ştiţi, la repetiţii nu am avut camere, nu am avut jurnalişti, nu am avut fotografi. Puteai să vezi cum soţii se completau unul pe celălalt, ce ambianţă frumoasă era. Albert a venit la mine, m-a îmbrăţişat cu lacrimi în ochi... Eu îi spun "Albert". Noi, americanii, nu credem că regalitatea vine de la Dumnezeu, ci că este o formă de dezvoltare socială. Mi-a spus "Larry, mă gândesc la continuitate, pentru că tu ai dirijat şi înmormântarea mamei mele". Aşa este. În 1982, Grace a avut teribilul accident. Eram în vacanţă şi m-am întors de urgenţă la Monte Carlo unde, în Catedrală, am dirijat muzica nefericitului eveniment. Sunt atâţia care spun "sunt prieten cu Prinţul, sunt prieten cu Prinţesa!". Cred că longevitatea şi continuitatea de care mă bucur în Monte Carlo se datorează faptului că eu nu am spus niciodată asta. Nici eu, nici soţia mea, Angela, consul onorific al României în Monaco, numită de Prinţul Rainier. Au fost patru candidaţi. Ceilalţi trei erau oligarhi, putred de bogaţi. El a ales-o pe ea, fiind convins că va face o treabă bună şi niciodată nu a obligat-o să ia parte la marile evenimente sociale. Face lucruri nemaipomenite. Sărbătoreşte în fiecare an Ziua României cu ansambluri muzicale remarcabile, a organizat seri de poezie din creaţia lui Eminescu, serate despre episoade importante din istoria României, a adus la Monaco mai multe companii de teatru. Fiica mea, Nicole, vorbeşte foarte bine româneşte graţie soţiei mele. E deja un nucleu românesc la Monaco. Mai ales cu Caroline suntem în relaţii foarte apropiate. Câteodată ieşim la cină sau stăm de vorbă ore întregi. Din toată familia, ea ştie cel mai mult despre muzică şi ei i se datorează reconstrucţia celebrului Balet din Monte Carlo, una dintre cele mai bune companii din Europa. Fac treabă bună.

M.C.: V-aţi gândit vreodată la Dvs. ca la un ambasador al României?
L.F.: Nu. Nu sunt atât de apropiat de ţară. Iubesc România, îmi place să revin aici. Poate m-am simţit un pic aşa când eram director al Festivalului. E o învestitură prea pompoasă pentru mine. Îmi place să contribui atunci când pot. Apreciez şi alţi compozitori români, mai ales Pascal Bentoiu. I-am mai cântat lucrările şi în străinătate. Nu mă simt ambasador. Nu m-a numit nimeni.

M.C.: Dar sunteţi unul, fapt pentru care vă mulţumesc.
L.F.: Ador să revin aici. Am ajuns ieri şi îi spuneam soţiei mele că sunt obosit, dar de cum am ieşit din aeroport am alergat să prindem finalul concertului de la Ateneu. Angela m-a întrebat: "De unde până unde atâta energie?". I-am răspuns: "Cred că de aici, de la a fi la Bucureşti". Şi apoi, la Ateneu, am văzut programul Festivalului, atât de dens, încât mi-am spus că nu poate fi adevărat! Să vezi o sală arhiplină la 12:30 noaptea ascultând Orchestra de Cameră din Lausanne cântând Schumann, un public tânăr, alături de publicul matur pe care îl preţuiesc - pentru că nici eu nu mai sunt tânăr. Dar erau şi mulţi tineri. Ce poate fi mai încurajator? Ei sunt motivul pentru care acest festival trebuie să continue. Pentru că lumea îl iubeşte.

Niciodată Bruckner. Niciodată simfoniile lui Mahler (a cincea e mult prea uzată, a opta e o "catastrofă"). Mozart cu ponderaţie. Da pentru Verdi, Beethoven, Ravel, Debussy, Bartok. DA pentru Enescu. Lawrence Foster nu doar că este unul dintre cei mai înflăcăraţi apărători ai muzicii compozitorului român, dar şi cel care a înregistrat-o cel mai mult. Eforturile sale au culminat cu monumentala integrală de Oedipe, din 1990, cu José van Dam şi Marijana Lipovsek, disc premiat de Academia Franceză. Mai mult, director artistic al Festivalului în perioada 1998-2001, lui Foster i se datorează seria concertelor de la miezul nopţii ("Bach by Midnight" se chemau atunci) şi deschiderea spre celelalte oraşe importante ale ţării. În plus, eu personal îl voi asocia întotdeauna cu unul dintre cele mai impresionante momente trăite în Festival: concertul din 13 septembrie 2001 alături de ULUITOAREA, IREPETABILA, SUPERBA Grace Bumbry. Doi muzicieni americani uniţi de profesionalismul, dar şi de şocul unei naţiuni clătinate puternic cu doar două zile în urmă.

Foster, the Lawrence Foster, dirijorul Orchestrei din Monte Carlo pentru nunta Prinţului Albert cu Charlene Wittstock din vara lui 2011, este şi un observator lucid şi avizat al actualităţii muzicale româneşti. O personalitate care diagnostichează obiectiv plusurile şi inegalităţile ansamblurilor din ţară, confruntate (mai ales pe timp de Festival) cu prestigioasele lor echivalente din străinătate.

"Always a pleasure to talk to you, one real professional". Amabilitate. Mă umflu puţin în pene, undeva, în mine, nevăzut de nimeni.:)'