The long and winding road from actor to writer / director / producer - Supernova at TIFF, 2021

 I've spoken in Cluj with Harry Macqueen, the director of Supernova, an astonishing film with Colin Firth and Stanley Tucci, that I've seen at TIFF 2021 (to be distributed in August 2021 in cinematographs all over Romania). We talked about his past experiences as a writer, actor and movie director / producer, about his present and even future projects. Despite being nervous at first in his presence, I've realized that being really in love with the things you do for a living implies also talking passionately about them. I guess this passion is what made this interview unique.

Harry Macqueen (photo: Sam Churchill) 

Alberto Păduraru: Harry Macqueen in the flesh here at TIFF 2021. You're 37.
Harry Macqueen: Yes.

A.P.: And you have graduated The Royal Central School of Speech and Drama in London.
H.M.: That is correct, yeah. Yeah.

A.P.: In 2008?
H.M.: I know, it is a long time ago, isn't it? (laughs)

A.P.: Yeah. (laughs) So, just as an actor, right?
H.M.: Yeah, that is true.

A.P.: And how did it come to writer, producer, director etc.
H.M.: Well, I was an actor, a professional actor for about 5 or 6 years and then I realized that I want to tell my own stories. Yeah, I think acting is great, but you always have to be given permission to work and I was frustrated by that a little bit, and wanted to start telling my own stories. I always knew that at some point in my life I would try and make a film. Uhm... yeah, and so I decided to do that in about 2003, yeah.

A.P.: Is it Hinderland?
H.M.: Hinderland, yeah. That is right. Yeah, yeah, yeah.

A.P.: Let us move to your debut as an actor.
H.M.: Mhm.

A.P.: It is Me and Orson Wells, yeah?
H.M.: That is correct, yeah.

A.P.: Directed by?
H.M.: Richard Linklater.

A.P.: So, your role there was John Willard, from Broadway.
H.M.: Yeah.

A.P.: He himself is a writer and producer...
H.M.: That is right, yeah! (laughs) Well researched, yeah.

A.P.: I was just trying to link if this debut as an actor has made you realize that you...
H.M.: You know what? I have never thought of that, that is a very interesting thing. He was a writer and director, yeah. And it was such a long time ago now... But yeah, I suppose it did maybe have an effect on me. The interesting thing about Me and Orson Wells - maybe you know this - is that it was shot by Dick Pope, who shot my film, Supernova. Yeah, yeah.

A.P.: That is very interesting, very interesting. So, you do somehow recall your first role as a sign for what you've become...
H.M.: Maybe! Yeah, maybe! I think I knew I wanted to be a writer and director before that, but that really is interesting, thank you for reminding me! (laughs)

A.P.: Now about Hinterland - your debut as a writer and director - you were also starring.
H.M.: Yeah, that's correct.

A.P.: That one has a mellow light-hearted story about reassembling childhood memories together with your friend. So it is clear that it has reached astonishing praise at Raindance Film Festival (Best British Debut) and Beijing Film Festival (Best Debut Film). And I was wondering, what is it like to be writer and director of something you are starring into. What is like your colleagues, is this a power position? Do you see it as maybe somehow a God complex or something?
H.M.: (laughs) Well, it is really difficult doing all of those jobs at the same time, and I would never do it again. Uhm. But I had to do it in that case, because it was the only way to make the film. As you might know, we made that film with no money at all, and it was only six people involved in the entire film.

A.P.: Yeah, very close and personal.
H.M.: Very close and personal, yeah. But yeah, I don't want to be in my films as an actor, so... (laughs)

A.P.: Ok, so - linked to the question before - are you anchored in your vision as a director, or are you prone to notice your soft spots in terms of acting. It's about that possible God complex I was mentioning about, in Hinterland specifically.
H.M.: I think in reflection on that project, it was a mistake to be in the film as well as directing it, because obviously you can't be in two different places at the same time, and it's very very difficult directing the film. It takes a lot of energy and a lot of brainpower, and when you are also in the film, that's a really really challenging thing to do, yeah. So, hopefully it wasn't too much of a God complex, but... (laughs)

A.P.: Yeah, yeah. I am just curious, maybe I am wrong with that, but seeing Supernova, I have to ask... Were you acting at that small dinner table scene?
H.M.: No, no...

A.P.: So it's a lookalike maybe...
H.M.: Yeah. Maybe, I don't know who are you thinking about, I'll have to rewatch the film, to look up which person was there at the dinner table but no, no, I wasn't there, no...

A.P.: Now moving to Supernova as I was saying, starring Colin Firth and Stanley Tucci. This is also a mellow family story, which is basically timeless, if it hadn't been for the LGBTQ+ couple which poses the question nowadays. It is an issue and I am digging that you've presented it in such a suave way, not disturbing at all, not in-your-face, a normalized detail, it doesn't add up much to the story itself.
H.M.: Hm, yeah. Yeah.

A.P.: I am telling you this because I feel like - I've seen many movies at TIFF 2021 - that many have this accent on a political agenda with LGBTQ+, very in-your-face, very poignant and maybe unnatural. Your film is very suave, how did you manage that?
H.M.: Well, I think that it was always... It always seemed very interesting to me that we can make a film in which the central relationship is a gay relationship, but the film doesn't talk about that in any way, It doesn't mention it, as you said, it does not inform the plot or the narrative, it's just presented as a very natural thing, because it is a very natural thing. And in a way I think that is quite political, but it's political in a very quiet way. Which I think other LGBTQ+ films tend not to be - which is not better, nor worse - but I think naturally, gay cinema tends to be about that period of finding your sexuality, or coming out. And I realized there wasn't any films about romantic, mature, same-sex love, and I think it was an original thing to do to me.

A.P.: Ok. I am telling you this because I've read many reviews about your film, and most of them were pointing out the thing that gay relationships are normal in that society. I thought it is not about that, I didn't see the movie with those eyes.
H.M.: That's good, thank you, that's actually very flattering. I think you shouldn't even notice it because it should be so naturally presented in the story that it's just... it's irrelevant...

A.P.: Exactly. So you have also a history in acting in short films, in The Dark Room, The Drift, Blackbird, and you also have a documentary - A Tale of Two Thieves.
H.M.: That's right, yeah, yeah, yeah, yeah, yeah. That's correct.

A.P.: I'm asking you... is this a kind of coincidence that you have acted in so many short films, or do you have a preference for acting in such films. And if so, why'd you produce only full-length movies?
H.M.: I think when you're acting - unless you are extremely successful and famous - you don't have much choice. When you are starting out especially, I think you tend to do a lot more short films than do feature films. Uhm, so that would probably be the reason for that, but I've done quite a few feature films as well as an actor. But as a film-maker, I've just never been interested in making short films. I like short films, I like short stories...

A.P.: And acting in them also...
H.M.: Yeah, yeah exactly. I fact - I'm just reading a book of short stories now (opens bag) - I am into short movies, short stories, literature and films, but for the films that I make I am much more interested in watching characters develop in a much much longer period of time. That's what interests me as a film-maker, and I am less interested in making short films, yeah.

A.P.: So, since you're so young - because I can assume that as a director...
H.M.: Yeah, right, still older than you (laughs)

A.P.: Yeah, yeah. For sure, for sure. Actually, I'm just turning 21 today.
H.M.: No way! Today?! You kidding me?

A.P.: No, no. So, it's the best gift I could ever ask for.
H.M.: Aw, happy birthday man!

A.P.: Thanks. So - since you're so young, and since you've graduated such a prestigious institution (The Royal Central School of Speech and Drama in London), I am curious to know what influences you've had, what idols.
H.M.: Oh, many, many. I think... I get inspired by lots of things honestly, and by meeting people, people like yourself. I get a lot of inspiration from real life and I am inspired by books I read, you know, art, photography... In terms of film-making, I suppose I am most inspired by humanist film-makers, I love people that write and direct their own films, I think that... I find that really inspiring. By people like... I love Michael Haneke, Yasujirō Ozu - the Japanese director, Kelly Reichardt - the American director, I love her, Joanna Hogg - the British director, I mean... so many. Yeah.

A.P.: So, you've also seen a model in Linklater?
H.M.: Yeah, definitely. I loved working with him. I think he is a really really lovely relaxed guy, he is really fun to be around, and you can't help but be inspired by the films that he makes because they're so... there's so much variety in his films. And the way he started making films, his first film was very inspirational to me, because he had a small amount of money and a lot of... you know... a lot of desire to make it, and he just got up and made it, I think that's really inspiring. Yeah.

A.P.: Cool, cool. So, I wish to tell you this because I've seen Supernova two times already, liked it a lot. The perspective in the movie... I've somehow thought of someone older directing it... That you should be someone older basically, because it's very calm and settled, and so is your debut movie. Is this a statement, such thing as a possible signature of yours?
H.M.: It's an interesting question. I think... I think it must be in a way, I mean I love all types of films, I really do, and I am trying to make something next that's actually very different to this, but I think there's something that links both of the films that I've made, and - as you pointed out - they're both hopefully kind of quiet and poetic, and the camera is very still and the focus is on the performances, I think that's stuff in other people's cinema that I love, I think I want to do lots of different things, work in lots of different ways, but I think the common element of my films would always be the characters at the heart of them, I come from an acting background, not a film-making background and I think looking at and exploring complex, interesting characters is really what inspires me, yeah.

A.P.: And about that acting background, which derived into film-making background... Back in your childhood days, did you know you were prone to become an actor/director/writer? What did you want to become?
H.M.: Well, my uncle is an actor (and he's actually in the film, he plays the guy with the beard) and I guess when I was a kid I always grew up watching him on the stage, and it always looked like a lot of fun, so I wanted to be an actor from a... yeah... really young age I think. And then as I got older I also realized I was interested in film-making and writing, but that came a bit later. But I think I always wanted to be an actor. Uhm... Yeah, so... Yeah.

A.P.: That's cool, man. And... the last question I have for you - if you have a yet unknown future project of yours... would you like to reveal some details about it?
H.M.: Yeah, well, I'm in the very very early stages of writing it... uhm, so... I'm trying to work out what it is. So I can't honestly say too much about it, because I haven't really figured it out, but it's gonna be very different to the films that I've made, yeah. It's gonna be much more... It's gonna be towards the genre, you know, so I'm working on something that's more like a psychological horror film.

A.P.: Wow, wow. That's cool. I was preparing to ask you: Does it have anything to do with the short stories book you're reading? What's that.
H.M.: No, it doesn't, it doesn't. But you should read... So, Raymond Carver, he's one of my favorite American writer, he writes novels but he's most known for his short stories, and this book of short stories, called Short Cuts, was made into a film. You should see it, it's absolutely beautiful. These stories are amazing, I really recommend his work, yeah.

A.P.: So, you've seen the movie...
H.M.: Yeah, Short Cuts, you should see it, yeah.

A.P.: It's kind of a cliché to ask you, but what do you prefer, the book or the film?
H.M.: Oh, the book, yeah, yeah.

A.P.: Not this, but... in general, like...
H.M.: Oh, I see. I think I prefer books.

A.P.: I was thinking of Trainspotting, you know? I love the book, but the movie there is otherworldly.
H.M.: Yeah, amazing right.

A.P.: It's a bit of an exception for me.
H.M.: Yeah, have you seen the film Under the Skin? With Scarlett Johansson.

A.P.: Heard of it...
H.M.: You should watch that, because it's amazing, but if you watch it and then read the book - it's a very good example of how you adapt something, because the book is so different to the film, but the film is unique, just so beautiful in its own thing. I recommend watching it.

A.P.: Right now I've caught you in a phase where you like psychological horror movies, yeah?
H.M. (laughs): Think so, yeah, yeah.

A.P.: Thank you very much.
H.M.: No, thank you very much. Hey, happy birthday, man! Have a good day!

Drumul lung şi întortocheat de la actor la scriitor / regizor / producător - Supernova la TIFF, 2021

 La Cluj am vorbit cu Harry Macqueen, regizorul Supernova, un film uimitor cu Colin Firth şi Stanley Tucci văzut la TIFF 2021 (film care intră în august 2021 în cinematografele din România). Am vorbit despre experienţele sale din trecut, în calitate de scriitor, actor şi regizor / producător de filme, despre prezent şi chiar despre viitoare proiecte. În ciuda emoţiilor pe care le-am avut, am realizat că iubirea pentru lucrurile pe care le faci ca să îţi câştigi existenţa implică şi să vorbeşti cu pasiune despre ele. Cred că această pasiune a făcut din interviul acesta, unul unic.
 

Harry Macqueen (foto: Sam Churchill) 

Alberto Păduraru: Harry Macqueen în carne şi oase aici, la TIFF 2021. Ai 37 de ani.
Harry Macqueen: Da.

A.P.: Şi aţi absolvit Royal Central School of Speech and Drama din Londra.
H.M.: Corect.

A.P.: În 2008?
H.M.: Ştiu, cu mult timp în urmă, nu-i aşa? (râde)

A.P.: Da. (râde din nou) Doar ca actor, corect?
H.M.: Da, este adevărat.

A.P.: Şi cum ai ajuns scriitor, producător, regizor etc.
H.M.: Ei bine, am fost actor, actor profesionist aproximativ 5 sau 6 ani şi apoi mi-am dat seama că vreau să-mi spun propriile poveşti. Da, cred că actoria este grozavă, dar întotdeauna trebuie să aştepţi să ţi se propună roluri, într-un fel e ca şi cum trebuie să aştepţi să ţi se acorde permisiunea de a lucra. Am fost puţin frustrat de asta, aşa că am vrut să încep să spun propriile mele poveşti. Ştiam dintotdeauna că la un moment dat în viaţa mea voi încerca să fac un film. Uhm... da, şi am decis să fac asta prin 2003, da.

A.P.: Este vorba de Hinderland?
H.M.: Hinderland, da. Corect.

A.P.: Să ne întoarcem totuşi la debutul tău ca actor.
H.M.: Mhm.

A.P.: Me and Orson Wells, da?
H.M.: Exact.

A.P.: Regizat de?
H.M.: Richard Linklater.

A.P.: Deci, rolul tău a fost John Willard, actor pe Broadway.
H.M.: Da.

A.P.: El însuşi scriitor şi producător...
H.M.: Aşa este, da! (Râde.) Te-ai documentat temeinic, da.

A.P.: Încercam doar să mă lămuresc dacă acest debut ca actor te-a făcut, prin acest rol, să-ţi dai seama că tu...
H.M.: Ştii ce? Nu m-am gândit niciodată la asta, e un lucru foarte interesant. A fost scriitor şi regizor, da. Şi a fost cu atât de mult timp în urmă... Dar da, cred că e posibil să fi avut un efect asupra mea. Lucrul interesant despre Me and Orson Wells - poate ştii acest lucru - este că a fost filmat de Dick Pope, cel care a fost operator şi la filmul meu, Supernova. Da, da.

A.P.: Foarte interesant, foarte interesant. Aşadar, îţi aminteşti întrucâtva primul rol ca un semn pentru ceea ce urma să devii...
H.M.: Poate! Da, poate! Cred că ştiam că vreau să fiu scriitor şi regizor înainte de asta, dar amănuntul ăsta este cu adevărat interesant, mulţumesc că mi-ai amintit! (Râde.)

A.P.: Acum despre Hinterland - debutul tău ca scriitor şi regizor - şi în care ai jucat şi tu.
H.M.: Da, este corect.

A.P.: Filmul spune o poveste plăcută, luminoasă, care te face să pluteşti pe aripile ei, despre regăsirea amintirilor din copilărie alături de un prieten. Aşadar este normal că a fost primit excepţional la Raindance Film Festival (Best British Debut) sau Beijing Film Festival (Best Debut Film). Mă întreb cum este să fii scriitor şi regizor pentru un film în care şi joci. Cum este faţă de colegii tăi, este o poziţie de putere? O vezi ca legată cumva de un fel de God complex sau ceva similar?
H.M.: (râde) Ei bine, este foarte dificil să faci toate aceste lucruri în acelaşi timp şi nu aş mai face-o niciodată. Uhm. Dar a trebuit să o fac în acest caz, pentru că era singura modalitate de a face filmul. După cum ştii, am făcut acel film fără buget şi au fost doar şase persoane implicate în întregul film.

A.P.: Da, un film foarte apropiat de inima ta şi foarte personal.
H.M.: Foarte apropiat şi personal, da. Dar revenind, nu vreau să fiu în filmele mele ca actor (râde)

A.P.: Bine, dar - tot în legătură cu întrebarea de dinainte - alegerea asta are loc pentru că eşti prea ancorat în viziunea ta de regizor sau pentru că eşti înclinat să observi punctele slabe în ceea ce priveşte actoria ta? Este vorba despre acel posibil God complex despre care am menţionat, în special în Hinderland.
H.M.: Cred că, reflectând asupra acelui proiect, a fost o greşeală să fiu în film, şi în acelaşi timp să îl regizez, pentru că, evident, nu pot fi în două locuri diferite în acelaşi timp şi este foarte dificil să regizezi un film. Regia cere multă energie şi ocupă mult din puterea de procesare a creierului, iar atunci când sunt şi în film, ca actor, acesta este un lucru cu adevărat provocator, da. Deci, sper că nu a fost prea mult God complex la mijloc, dar... (râde)

A.P.: Da, da. Sunt doar curios, poate greşesc cu asta, dar văzând Supernova, trebuie să întreb... Ai jucat în scena aceea scurtă a cinei?
H.M.: Nu. Nu...

A.P.: Deci este doar un tip care seamănă cu tine...
H.M.: Da. Poate... nu ştiu la cine te gândeşti, va trebui să revăd filmul, să mă uit cine era acolo la cină, dar nu, nu, nu eram acolo, nu...

A.P.: Deja ne-am mutat la Supernova, film în care joacă Colin Firth şi Stanley Tucci. Supernova este, de asemenea, o poveste de familie soft, care ar fi fost practic atemporală, dacă nu ar fi fost cuplul de acelaşi sex care trimite la teme LGBTQ+, foarte discutate în zilele noastre. Homosexualitatea este o temă sensibilă şi ador faptul că ai prezentat totul într-un mod atât de suav, deloc deranjant, deloc intruziv, ca pe un detaliu al normalităţii, care nu adaugă de fapt mult la povestea în sine.
H.M.: Hm, da. Da.

A.P.: Spun asta pentru că simt - am văzut multe filme la TIFF 2021 - că există mulţi scenarişti sau regizori care adaugă un accent ce ţine de o agendă politică LGBTQ +, foarte in-your-face, foarte pregnantă şi poate nefiresc de apăsat. Filmul tău este foarte suav, cum ai reuşit asta?
H.M.: Bine, Cred că a fost întotdeauna... Mi s-a părut întotdeauna foarte interesant faptul de a face un film în care relaţia centrală este homosexuală, iar filmul să nu vorbească despre asta în niciun fel, să nu o menţioneze, cum ai spus, acest lucru să nu influenţeze intriga sau naraţiunea, să fie prezentat doar ca un lucru foarte natural, pentru că este un lucru foarte natural. Şi într-un fel cred că filmul este destul de politic, dar este politic într-un mod foarte liniştit. Ceea ce cred că alte filme LGBTQ+ tind să nu fie - ceea ce nu este nici mai bine, nici mai rău. Cred că, în mod natural, filmele care includ o relaţie homosexuală tind să fie despre perioada de găsire a sexualităţii sau de asumare a ei. Şi mi-am dat seama că nu există filme despre dragostea romantică, matură, de acelaşi sex, şi cred că asta a fost un lucru original pentru mine.

A.P.: Ok. Spun acest lucru pentru că am citit multe recenzii despre filmul tău, iar majoritatea au subliniat faptul că relaţiile gay sunt normale în acea societate. Eu cred că nu este vorba despre asta, nu am văzut filmul prin aceşti ochi.
H.M.: E bine, mulţumesc, este de fapt foarte măgulitor. Cred că nici nu ar trebui să observi detaliul că e un cuplu gay, deoarece ar trebui să fie prezentat atât de firesc în poveste, încât să fie nerelevant că sunt gay...

A.P.: Exact. Ai şi o istorie de actor în scurtmetraje, în The Dark Room, The Drift, Blackbird şi în plus şi într-un documentar - O poveste a doi hoţi.
H.M.: Aşa este, da, da, da, da, da, da. Este corect.

A.P.: Este o întâmplare că ai jucat în atâtea scurtmetraje sau ai o preferinţă pentru astfel de filme. Şi dacă da, de ce ai produs doar filme de lungă durată?
H.M.: Cred că atunci când joci - dacă nu ai extrem de mult succes şi nu eşti faimos - nu ai de ales. La început mai ales, cred că se întâmplă să faci mult mai multe scurtmetraje decât filme de lungmetraj. Uhm, deci probabil că acesta ar fi motivul, dar am făcut şi destul de multe lungmetraje, ca actor. Ca producător de film nu m-a interesat niciodată să fac scurtmetraje. Îmi plac scurtmetrajele, îmi plac poveştile scurte...

A.P.: Şi să şi joci în ele...
H.M.: Da, da, exact. De fapt acum citesc o carte de nuvele (deschide geanta). Îmi plac filmele scurte, poveştile scurte, îmi place genul scurt în literatură şi filme, dar pentru filmele pe care le fac sunt mult mai interesat să urmăresc personaje care se dezvoltă într-o perioadă mult mai lungă de timp. Asta mă interesează ca producător de film şi sunt mult mai puţin interesat să fac scurtmetraje, da.

A.P.: Deci, cum eşti atât de tânăr - pentru că pot presupune asta ca regizor...
H.M.: Da, corect, însă mai în vârstă decât tine (râde)

A.P.: Da, da. Cu siguranţă, cu siguranţă. De fapt, chiar azi împlinesc 21 de ani.
H.M.: Nuuu! Astăzi?! Glumeşti?

A.P.: Nu, nu. Deci este cel mai bun cadou pe care l-aş putea cere vreodată.
H.M.: Aw, omule, la mulţi ani!

A.P.: Mulţumesc. Deci, cum eşti atât de tânăr şi ai absolvit o instituţie atât de prestigioasă (The Royal Central School of Speech and Drama din Londra), sunt curios să ştiu ce influenţe ai avut, ce idoli.
H.M.: O, mulţi, mulţi. Cred că... sincer, mă inspir din multe lucruri şi din întâlnirea cu oameni, oameni ca tine. Primesc multă inspiraţie din viaţa reală şi sunt inspirat de cărţile pe care le-am citit, artă, fotografie... În ceea ce priveşte realizarea de filme, presupun că sunt cel mai inspirat de cei care fac filme umaniste. Ador oamenii care îşi scriu şi regizează propriile filme, mi se pare foarte inspirant. Îi iubesc pe Michael Haneke, Yasujirō Ozu - regizorul japonez, Kelly Reichardt - regizoare americană, o iubesc, Joanna Hogg - regizor britanic, adică... atât de mulţi. Da.

A.P.: Ai văzut un model şi în Linklater?
H.M.: Da, cu siguranţă. Mi-a plăcut să lucrez cu el. Cred că este un tip relaxat, cu adevărat minunat, este foarte distractiv să fie în preajmă şi nu te poţi abţine să te inspiri din filmele pe care le face pentru că există atât de multă varietate în filmele sale. Şi modul în care a început să facă filme, primul său film, a fost foarte inspiraţional pentru mine, pentru că avea o sumă mică de bani şi multă dorinţă de a face film, şi pur şi simplu s-a ridicat şi l-a făcut. Cred că este cu adevărat inspirator. Da.

A.P.: Mişto, mişto. Aşadar, aş dori să îţi spun încă ceva pentru că am văzut deja Supernova de două ori, mi-a plăcut mult. Perspectiva din film... M-am gândit cumva că trebuie să fie regizat de cineva mai în vârstă... Că practic regizorul trebuie să fie cineva mai în vârstă, pentru că filmul este foarte calm şi aşezat, la fel cum este şi filmul tău de debut. Este o atmosferă specifică ţie, o posibilă semnătură a ta?
H.M.: Este o întrebare interesantă. Cred că... cred că, într-un fel, aşa trebuie să fie. Adică eu chiar iubesc toate tipurile de filme şi încerc să fac un următor film de fapt foarte diferit de acesta, dar cred că există ceva care leagă ambele filme pe care le-am făcut, şi - aşa cum ai subliniat - au amândouă un fel de linişte şi poezie, camera este deseori nemişcată şi accentul este pus pe performanţe actoriceşti. Cred că asta este un lucru pe care îl iubesc şi în alte filme. Cred că vreau să fac multe lucruri diferite, să lucrez în mai multe moduri diferite, dar cred că elementul comun al filmelor mele vor fi întotdeauna personajele din centrul lor. M-am format în primul rând ca actor, nu ca regizor sau producător de film, şi cred că experienţa de a contempla şi de a explora personaje complexe, interesante, este cu adevărat ceea ce mă inspiră.

A.P.: Hai să vorbim puţin şi despre acea pregătire pentru actorie, care a derivat în regie şi producţie de film... În copilărie, ai avut o înclinaţie spre actorie / regie / scris? Ce ai vrut să devii?
H.M.: Unchiul meu este actor (apare de fapt şi în film, joacă un tip cu barbă), şi am crescut urmărindu-l pe scenă, şi întotdeauna părea să fie vorba de multă distracţie, aşa că am vrut să fiu actor de la... da... cred că de la o vârstă foarte fragedă. Şi când m-am mai maturizat, mi-am dat seama că sunt interesat de realizarea şi scrierea de filme, dar asta a venit puţin mai târziu. Cred că mi-am dorit întotdeauna să fiu actor. Uhm... Da, deci... Da.

A.P.: E tare, omule. Şi... ultima întrebare pe care o am pentru tine - ai un viitor proiect încă necunoscut publicului larg... ai dori să dezvălui câteva detalii despre asta?
H.M.: Sunt în stadiile foarte timpurii ale scrierii lui... uhm, deci... încă încerc să descopăr despre ce este vorba. Aşadar, sincer nu pot spune prea multe despre asta, pentru că nu mi-am dat seama cu adevărat care e povestea, dar va fi un film foarte diferit de filmele pe care le-am făcut, da. Va fi mult mai mult... Va fi spre un film de gen, ceva care seamănă mai mult cu un film de groază psihologic.

A.P.: Uau, uau. E mişto. Mă pregăteam să te întreb. Are vreo legătură cu cartea de poveşti pe care o citeşti? Ce e?
H.M.: Nu, nu, nu. Dar ar trebui să o citeşti... Raymond Carver este unul dintre scriitorii mei americani preferaţi, scrie romane, dar este foarte cunoscut pentru poveştile sale scurte, iar această carte de nuvele, numită Short Cuts, a fost ecranizată într-un film. Ar trebui să îl vezi, este absolut frumos. Aceste poveşti sunt uimitoare, chiar îţi recomand cărţile lui.

A.P.: Deci, ai văzut filmul...
H.M.: Da, Short Cuts, ar trebui să îl vezi.

A.P.: Este un fel de clişeu să te întreb, dar ce preferi, cartea sau filmul?
H.M.: Oh, cartea, da, da.

A.P.: Nu mă refer la cartea asta, ci în general.
H.M.: Aha, înţeleg. Cred că prefer cărţile.

A.P.: Mă gândeam la Trainspotting, ştii? Îmi place cartea, dar filmul ăla este la alt nivel.
H.M.: Da, e uimitor.

A.P.: Este o excepţie pentru mine.
H.M.: Ai văzut filmul Under the Skin? Cu Scarlett Johansson.

A.P.: Am auzit de el...
H.M.: Ar trebui să îl cauţi pentru că este uimitor, dar dacă îl urmăreşti şi apoi citeşti cartea - este un exemplu foarte bun despre modul în care adaptezi ceva, pentru că cartea este atât de diferită de film, dar filmul este unic, la fel de frumos. Îţi recomand să îl vezi.

A.P.: Momentan te-am prins într-o fază în care îţi plac filmele horror psihologice, da?
H.M. (râde): Cred că da, da, da.

A.P.: Mulţumesc foarte mult.
H.M.: Nu, eu mulţumesc foarte mult. Hei, la mulţi ani, omule! Să ai o zi bună!

Prezentul a şi trecut (sau despre pui, Carrefour, frici şi serious shit)

 

Prima parte a acestui interviu a apărut în revista Arte şi Meserii, în martie 2011. A doua parte o veţi descoperi pe LiterNet, pe 13 august 2021. 10 ani mai târziu.

Marius Manole este actorul, rebelul, temătorul, afaceristul, emotivul, curajosul, ironicul, viciosul din spatele cortinei, din coada de la Carrefour, din emisiunea de pe postul naţional. Este toate astea luate deodată, fără avertisment şi fără pauze. Spune că nu trăieşte în prezent, deşi este omul momentelor schimbătoare de viaţă. Spune că îi este constant frică, deşi frica este principalul fitil al vieţii şi carierei lui. Spune că momentul cel mai frumos din teatru e pasul din culise spre scenă, transformarea dintr-un om "amărât" într-un personaj, "Când ştii că trebuie să intri, şi mai ai 3, 2, 1, şi..."

... ne apropiem de spatele Teatrului Naţional unde ne întâlnim cu Manole. Nu ştim dacă am ajuns unde trebuie, dar imediat îl vedem din uşă, ne face un semn scurt şi ne cheamă înăuntru. E intimidant, când te gândeşti câţi actori mari au păşit exact prin locul ăla, e luminat slab şi e ceva de mers. Marius ne conduce repede, e "de-al locului", mai aruncă nişte saluturi în stânga şi-n dreapta. Trecem prin culise şi ajungem într-o sală întunecată, din care câteva reflectoare mai sparg bezna. Marius Manole spune că ne ştie revista (Arte şi meserii). A găsit-o într-o cârciumă, s-a uitat prin ea, a recunoscut câţiva oameni din teatru care-i sunt dragi şi a luat-o acasă. Noi am spus că revista e doar de răsfoit, din cauza numărului limitat de exemplare, dar hei, el are voie. Ne bucurăm. Am început bine.

Are părul aranjat într-o tunsoare până la maxilare. Câteva şuviţe îi intră în ochi. Are o privire obosită, un pic înceţoşată. Nu e ceva nou. Programul încărcat îl ţine într-o permanentă stare de oboseală de care încearcă să se protejeze. "Sunt şi zile în care, din cauza oboselii, tu nu poţi să-ţi faci bine treaba în scenă. Că eşti foarte obosit şi nu mai ai putere. Şi atunci intervine o tristeţe foarte mare. Pentru că-ţi dai seama că... nu e bine. Că trebuie să te mai şi protejezi, ca să poţi dup-aia, tot tu, să le oferi oamenilor ceva de calitate. Să nu vină să vadă un mort pe două picioare, cu ochii înfundaţi în cap, care se chinuie să ragă nişte cuvinte." Acum vorbeşte puţin răguşit, dar cald şi foarte clar. Poartă o cămaşă bleu, pe sub un hanorac negru, lejer. Se aşază pe marginea scenei. Bea dintr-un suc şi îşi aprinde o ţigară. Fumatul - laitmotivul multor interviuri date. Că mereu ba se lasă, ba încearcă să se lase, ba tocmai s-a lăsat şi se simte fantastic. Deocamdată nu s-a lăsat pentru că "fumez de frică. Mi-e frică să schimb ceva, că nu ştiu - dacă schimb ceva şi-mi afectează diseară spectacolul? Dar dacă aşa trebuie să fiu eu, şi dacă mă schimb, se schimbă totul? Şi dacă...?".

... Întrebarea asta i-a dat în repetate rânduri bătăi de cap. "Eu n-am cum să nu regret. Orice alegere pe care-o fac, dup-aia zic «sigur n-a fost cea mai bună alegere!»". De când îşi poate aminti, s-a lovit mereu de dificultatea asta de a lua decizii. De multe ori e anunţat ce s-a hotărât pentru el. De multe ori amână pe mai târziu şi se trezeşte cu faptul împlinit sau cu gazul tăiat. Totuşi, nu i-a fost greu să aleagă teatrul. Din clasa I, de când s-a dus la teatru că la cercul de fotografie era plin, ştie că asta e menirea lui, vocaţia lui. Şi faptul că o ştie, o crede până în adâncul oaselor, îl motivează să treacă peste greutăţi, peste oboseala foarte mare, peste eşecuri. "Sunt atâţia oameni în lumea asta care nu şi-au găsit calea, care nu şi-au descoperit talentul, care n-au nimerit la meseria pe care şi-au dorit-o. Şi lucrul ăsta, că eu am avut norocul imens să îmi descopăr de mic chestia asta mă-mpinge tot timpul să..."

... să joace în 36 de spectacole momentan. Adică 13-14 piese care se tot repetă pe la Bulandra, Teatrul Naţional sau prin alte teatre din ţară. Acum poate, că e tânăr. Nu-l deranjează prea rău că aşteaptă prin gări friguroase până îi îngheaţă cafeaua în pahar, s-a obişnuit să facă naveta cu trenul şi să se bucure că mai prinde câteva ore de somn: "Jucasem la Timişoara, băusem câteva beri şi mă dusesem cu trenul. Eram atât de obosit, nu mai dormisem cred că de vreo 2 zile şi 2 nopţi. N-am găsit loc la cuşetă, am adormit pe-o canapea. Aveam un telefon de la Zapp şi bani într-un buzunar. Şi dormeam. Şi am simţit cum mă fură cineva. Am simţit clar cum îmi umblă în geacă. Şi-aveam două opţiuni - să mă trezesc, sau să dorm în continuare. Şi-am zis «hai, şi-aşa am prins un ochi de somn, e păcat...»". Totuşi nu vrea să continue în ritmul ăsta. Se simte obosit, încât îi e frică să nu îl doboare programul şi să nu mai poată juca. Din cauza asta îşi va lua un "an sabatic", în care nu se va mai implica în spectacole noi, va rămâne doar Yiuichi din Iubiri interzise, Egoruşka din Sinucigaşul, Lopahin din Livada de vişini, Borkin din Ivanov şi celelalte 10-11 personaje.

Cu toată promisiunea asta personală de a-şi trăi viaţa şi în afara scenei teatrului, o zi pentru Marius Manole este: "Când nu am repetiţii, mă trezesc, încerc să gătesc (uneori îmi iese, alteori nu), după care vin la teatru dacă am spectacol. Iar dacă n-am spectacol deloc, atunci toată ziua stau şi încerc să văd şi eu un film că nu mai apuc, încerc să citesc şi eu că nu mai apuc, încerc să ies din casă puţin aşa... Alţii se duc la plimbare, eu mă duc până la Carrefour... ăsta-i locul meu preferat (râde) de promenadă. Oricum, nu stau. Nu stau într-un loc; nu pot să stau într-un loc deocamdată." Aşa într-o continuă mişcare, în ritmul ăsta, nu are timp să se uite de sus la viaţa lui şi să dea calificative. "Eu în viaţă nu văd nici într- un fel lucrurile, că eu nu prea văd viaţa. Eu, când plec acasă de la teatru, mă duc şi mă gândesc pe drum ce-am făcut la teatru, acasă când stau mă gândesc ce-o să fac la teatru, pe drum repet ce am de jucat la teatru, iar la teatru... sunt la teatru." Din cauza asta îl admiră pe Victor Rebengiuc pentru cum trăieşte fiecare emoţie, fiecare rol cu bucuria unui copil, cum nu se poate plictisi de teatru şi cum spune că nu are nevoie de nicio pauză: "Eu? Păi dac-aş face pauză, aş fi mort..."

... Vocea îi coboară cu o tonalitate, îşi micşorează puţin ochii căprui într-un zâmbet, şi-a dat părul după ureche şi s-a aşezat mai confortabil. E clar, e momentul să vorbim despre lucruri mai profunde. Despre adolescenţă. Studenţie. Despre teribilismele vârstei şi consecinţele maturizării. Marius Manole este copilul maturizat prea devreme. A descoperit Teatrul Naţional din Iaşi din clasa a IX-a şi de atunci stătea cu orele cu actorii de acolo, toţi mai mari decât el. Discuţiile se învârteau în jurul altor probleme decât temele nefăcute sau colegul enervant din prima bancă. Cu prietenii din teatru a băut prima bere. A văzut foarte mult teatru, a citit mult şi toate astea l-au maturizat mai repede. Ca orice adolescent a trecut prin pragul alcoolismului. Era să fie exmatriculat în clasa a XII-a. A depăşit problemele singur, le vede ca pe o experienţă necesară în formarea oricărui om. Şi benefică totuşi pentru că au fost atunci şi nu mai târziu, încât să cadă în clişeul actorilor "boemi", care-şi dau banii pe un stil de viaţă boem, adică teribilist şi plin de vicii narcotice şi alcoolice. Nu. Marius Manole e adult, e mai stăpân pe el şi pe viciile lui. Cu toate astea, urăşte maturizarea. Urăşte vocile care spun "Băi, nu poţi să te comporţi aşa! Ai 30 de ani, ce dracu'!". Acum merge mai mult înspre copilărie, înspre jocul, libertatea, jemanfişismul unei vieţi nematurizate. Nu-i pasă dacă îl vezi stând pe o bordură sau pe jos în sala de teatru. Se revoltă când i se cere să fie altceva decât simte şi este: "Nu nenică, spui ce gândeşti, cu toate riscurile! Că ce să-ţi ia? Boii de la bicicletă, banii de la bancă? Ce să-mi ia? E foarte..."

... interesant la Marius Manole conflictul constant între frică şi curaj. El este omul fricos, speriat de atâtea lucruri şi totuşi omul care nu se sperie să încerce, să plece din iubire la Bucureşti fără nici un suport aici, să renunţe la un rol, să fugă cu trenul şi să se întoarcă în aceeaşi dimineaţă, gata să-l înfrunte. "Toată viaţa mea aşa a fost, o continuă luptă cu frica asta. Şi cred că dacă te laşi dominat de frică clachezi, şi dacă încerci s-o înfrunţi, până la urmă domini. Dar într-adevăr, tot timpul la mine există o doză foarte mare de frică. Cu asta trăiesc, de fapt; partenerul meu cel mai bun în viaţa asta este frica." Teama de ratare a unui rol îl face ca în fiecare spectacol să dea ce e mai bun şi să-l joace ca şi cum ar fi ultimul, singurul. Frica şi necunoscutul dinaintea fiecărei piese devin pentru el "cel mai fenomenal lucru în teatru (şi-mi pare rău că publicul nu poate să asiste la chestia asta) este momentul ăla, când actorul trece din culise, intră în scenă. Pasul ăla pe care îl face el. Mie ăla mi se pare absolut genial, pentru că îi vezi - voi nu puteţi să-i vedeţi - îi vezi, actori mari... sunt atât de mici în culise, şi cu emoţii, şi stau, săracii, şi cu "Tatăl Nostru", şi speriaţi... Şi dintr-o dată calcă în partea ailaltă. Şi în pasul ăla, într-o secundă jumate, se-ntâmplă transformarea aia miraculoasă. Dup-aia te uiţi, spui «Domne, de unde şi-a luat energia, puterea? De unde...? Că acum era terminat, vai de capul lui, şi dintr-o dată a ajuns...». Pasul ăla dacă l-aţi vedea în culise, dacă aţi putea trăi în culise, e fantastic. Mie ăla mi se pare cel mai frumos moment din teatru. Pasul ăla..."

... Pasul ăla important a fost şi pentru carieră, tot determinat de frică şi de curaj în acelaşi timp: întoarcerea la Brăila pentru rolul pe care credea că nu îl poate duce la capăt. Este mirat că a spus totuşi povestea în alt interviu, poate şi pentru că, mai demult, spunea multe lucruri doar după o bere sau două, lucruri pe care altfel i-ar fi fost greu să le spună. Altfel, zice el, era plictisitor în interviuri. Dar experienţa Drept ca o linie şi alegerea: Brăila-Făurei-Iaşi au fost hotărâtoare pentru cariera lui şi pentru actorul care e azi. Pentru că zi de zi Radu Apostol îi spunea că e un actor prost, pentru că locuia în teatru şi auzea asta în fiecare moment, nu a mai rezistat şi a luat hotărârea să plece. Pentru că la gară la Făurei a aşteptat trenul de Iaşi. A văzut trecând trenul de Iaşi şi s-a întors la Brăila pentru că "Da' ce Dumnezeu, m-a făcut un rol pe mine? Eee..."

...Eee, "Ambreiaj, frână, dreapta, stânga, ce poa' să fie aşa greu?" Aşa sună povestea puţin ilegală, total amuzantă a lui Marius Manole - proprietarul unei maşini, dar nu şi al unui permis de conducere, pentru câteva luni. Vorbeşte entuziasmat şi noi întrerupem povestea cu câte un "Nu se poate!" urmat de câte un "Stai, că mai e" din partea lui. Deşi lui Marius îi este frică să meargă cu maşina, nu stă în dreapta şoferului, ci doar în spate, cu centură, a făcut şcoala de şoferi de două ori, fără a-şi obţine carnetul la sfârşit. Totuşi, şi-a cumpărat o maşină după o filmare, cu 4 ore de condus la activ şi a făcut şi un accident, el fiind la volan. "Băusem vreo 2 beri şi cineva pe platou a zis «Îmi vând maşina». Şi eu, care eram acolo, am zis: «Da? Cu cât?». «3.500». Zic: «E, dacă era 3, o luam». «¥Ţi-o dau cu 3, o iei?». «Da». M-am dus, m-am culcat, şi a doua zi m-a sunat omul. Zice - «Nu vii să-ţi iei maşina?». Eu: «...». Şi am sunat-o pe Rodicuţa, o colegă: «Vino că mi-am luat maşină, s-o conduci tu până-n faţa blocului, că eu n-am carnet.» Ea mi-a răspuns: «Eşti nebun?»..." În felul ăsta a ajuns maşina în parcare. Marius s-a lăudat şi tatălui său cu noua achiziţie. După alte câteva ore de şcoală de şoferi, a urcat la volan şi a condus spre o petrecere. Acolo s-a produs accidentul, nu grav, dar probabil costisitor pentru proprietarul maşinii lovită în bot cu spatele maşinii conduse de Marius Manole. Aşa s-a întâmplat, de acolo au fost ajutaţi de alţi 2 martori ai evenimentului să ajungă totuşi acasă de la locul petrecerii. După 7 luni de stat în parcare s-au mai gândit să o scoată la o plimbare, dar şoarecii umblaseră pe la motor. Şi după toată experienţa de şofer cu maşină personală, Marius Manole a vândut-o înapoi celui de la care o cumpărase, cu 1.000 de euro mai puţin.

"Cred că viaţa ar fi foarte plictisitoare fără momentele astea imprevizibile", spune Marius aducându-şi aminte întâmplarea asta şi de spiritul lui antreprenor. "... am uitat să vă spun de asta. Sunt un mare afacerist. Dacă vreţi să vindeţi ceva cel mai scump, mie trebuie să-mi vindeţi. Dacă aveţi de vândut o foaie cu 10 lei, mi-o vindeţi mie, că eu o cumpăr. Orice. Dacă e şi-n rate, m-aţi găsit. Ăla sunt." Este adevărat. După ce ne-am terminat întrebările am aşteptat în foaierul din spatele sălii de teatru. O încăpere ca un hol, cu o canapea şi două fotolii din piele, o oglindă mare şi două lămpi scoase din priză. Acolo viaţa de actor e ca a oricărui alt angajat în oricare alt serviciu. Vin colegi pe la tine care-ţi arată nişte bijuterii din argint sau parfumuri sau electronice, cum a fost cazul acum. Marius Manole şi-a cumpărat un aparat de ras, deşi cam confuz privitor la cum se foloseşte.

Revenim în sala de teatru unde de ceva timp este gălăgie. Se pregăteşte scena pentru spectacolul Sinucigaşul din seara aia. Peretele din capătul scenei este pavat cu nişte plăci argintii, metalice, pe care se află mai multe ceasuri. E un culoar strâmt mărginit de o uşă şi un gard cu grilaj. Pe acolo se învârt inginerii de lumină, care strigă numere, aprind reflectoare, se urcă pe scară şi mai scot un "Hai tataie! Hai că se poate!" perfect înregistrat cu reportofonul. Credeam că gălăgia o să fie deranjantă. Că n-o să ne mai putem concentra nici noi la întrebări, nici Marius la răspunsuri. El spune ceva despre nevoia de a se amuza, de a se relaxa actorii în teatru, de a nu fi speriaţi de rateuri şi se opreşte zicând către un loc nereperabil în sală: "E, îi frumos aşa, Nicoleta?" pentru că Nicoleta cânta zgomotos în culise. E beznă de nici nu vezi întrebările sau reacţiile la întrebări. El continuă: "Aşa ne distrăm noi în teatru, uite astea-s distracţiile noastre." Totuşi gălăgia nu a fost un obstacol. Marius Manole este actor şi în culise. Şi în drumul spre casă, şi în Carrefour. După 10 ani de carieră, şi-a format un oarecare automatism înainte de piesă, unul care vine natural pentru el. "Pregătirea începe de când te trezeşti dimineaţa. Sau chiar de când te culci seara. Că ştii că a doua zi ai spectacol; nu neapărat faci ceva anume, dar îl ai aici, undeva, tot timpul. Orice faci în timpul zilei, că repeţi altceva sau că te duci la restaurant sau că stai acasă, sau că speli rufe, sau că găteşti, tot timpul, undeva aici, mintea ta deja se pregăteşte pentru spectacol. Trebuie să ştii că ai spectacol seara şi, cu două ore înainte să fii la cabină, ca să scapi un pic de problemele tale de acasă, să uiţi că nu ţi-a ieşit puiul, să uiţi că te-ai certat cu iubita şi să fii pregătit într-un fel..."

... În care să dai ce-i mai bun în fiecare seară. Să nu îţi baţi joc de meseria de actor, de teatru şi de public. Cu fiecare zi de muncă Marius Manole încearcă să schimbe câte puţin, să încurajeze disciplina care este "prima regulă a teatrului", adică "încerc să învăţ actorii să tacă în culise, oamenii din spatele scenei să nu tropăie, să fie uşa închisă la cabină, cabinierele să nu vorbească pe hol. Pentru că oamenii nu înţeleg că meseria asta e meserie de sportiv. Şi că nu pot să îmi spun textul şi lângă mine să vorbească o cabinieră despre varza călită de-acasă. Că nu pot să aud chestia asta."

Teatrul înseamnă multe lucruri, chiar şi experienţe traumatizante, obositoare pentru fizic şi psihic. "Te- ncarcă, te-ncarcă. Şi nu numai că te-ncarcă, dar dup-aia rămâi cu o energie aşa, neterminată după spectacol. Şi de-aia se-ntâmplă c-adormi pe la 4 dimineaţa sau 5, pentru că rămâi cu o încărcătură foarte mare. Şi sunt spectacole grele, în care chiar dup-aia rămâi 2-3 zile cu o trenă aşa." Se gândeşte un pic şi priveşte într-o parte în gol şi apoi continuă cu o glumă, citându-l din nou pe maestrul Rebengiuc: "L-au întrebat: «Cum aţi intrat în pielea personajului?». El a zis: «Domne, am privit... am stat un moment, aşa, l-am văzut că nu era atent, şi- am intrat în pielea lui!»". Totuşi, pentru Marius Manole jocul actoricesc e o treabă foarte serioasă. Foarte grea, pentru că în teatru "te joci de-adevăratelea. Pe viaţă şi pe moarte. Cum vezi copiii ăştia care se joacă-n parc, chiar copii mai mici, pe la 6 ani... Ei iau extrem de în serios toate jocurile alea. Ei nu-şi bat joc. Ei se supără, se enervează, se ceartă. Ajung să nu-şi mai vorbească. Pentru că jocul e un lucru extrem de serios; jocul făcut, asumat, e un lucru foarte greu de făcut." Foarte greu pentru că, deşi când vezi un rol jucat bine la un actor te gândeşti că i-a fost uşor să simtă ca personajul, să aibă aceleaşi sentimente, trăiri, că poate a trecut printr-o situaţie asemănătoare. Simţitul o fi ca mersul pe bicicletă, aşa de greu de uitat şi de uşor de refăcut din nou şi din nou. E fix pe dos. Dacă te bazezi mai mult pe afectivitate, pe apropierea aleatorie faţă de un rol, asta poate duce la un mare eşec. Pentru că poate a doua zi, rolul ăla nu-ţi mai spune nimic. "Mă bazez în primul rând pe instinct, dar odată crescând aşa, am învăţat că şi raţiunea joacă un rol destul de important şi e bine să-ţi gândeşti lucrurile foarte bine, ca apoi să poţi să pui suflet în ele şi să fie un lucru mare şi bun şi stabil. Dacă tu lucrezi numai pe bază de intuiţie, într-o seară s-ar putea să simţi, într-o seară s-ar putea să nu simţi. Şi să ai un spectacol genial cu o seară înainte şi a doua seară, când vine lumea să te vadă, să fii o pacoste." D-asta spune el că teatrul este "ceva foarte imprevizibil, dar foarte bine controlat", o luptă permanentă între instinct şi control, între stabilitate şi haos: "Ştii cum e în actorie? E ca şi cum tu te duci acuma şi cineva îţi dă o veste proastă. Şi tu nu ştii cum reacţionezi. Tot timpul, tu spui că «Dacă acuma mi-ar spune că s-a întâmplat ceva cu mama, eu aş fi pregătit.». OK. Dar în momentul în care vine chestia aia, nu ştii - că te-apucă tremuratul, că te-apucă plânsul, că-ncepi să urli, că nu faci nimic, că nu-ţi scapă o lacrimă, te duci, spui «da, unde e? Mă duc, ce tre' să fac?»... Nu ştii. Aşa e în scenă."

Teatrul înseamnă şi o parte importantă din viaţa lui. Pentru că ştie că este menirea lui, pentru că îi place când primeşte mesaje de la oameni din public care-i mulţumesc pentru că simt că teatrul a schimbat în ei ceva, că au plecat altfel din sală, că aplaudă, că aşa se simte mai puternic. Şi se vede făcând asta, schimbând vieţi şi jucând vieţi în timp ce-şi trăieşte viaţa lui, normală spune el, mulţi ani de-acum încolo. Atâta timp cât simte, cât e proaspăt şi în formă. Atâta timp cât are de ce să facă meseria asta. Altfel, când l-am întrebat dacă ar fi ceva care l-ar putea face să renunţe la teatru, a făcut o pauză lungă. S-a uitat la mine şi a spus un "nu" încet. Abia perceptibil. Pentru că este o întrebare care nici nu are nevoie de răspuns. Pentru că teatrul românesc a crescut cu Marius Manole şi Marius Manole este adultul copilăros care a crescut cu teatrul.

(fotografii: Alexandra Sandu)

(va urma)

Fotografi la dublu - Ideo Ideis, 2021

 Am vorbit puţin în contextul Ideo Ideis 16 (2021) cu Adi Bulboacă şi Vlad Catană, parte a echipei foto a festivalului de când lumea, acest duo al fotografiei fără de care Ideo nu s-ar mai fi văzut cu siguranţă cu aceiaşi ochi. Au povestit - nostalgic - despre începuturile lor în ale fotografiei, despre începuturile lor în festival, despre poze, făcute şi nefăcute, despre obiective şi ţeluri, cu răspunsuri care mai de care mai neaşteptate şi incredibil de entertaining.
 

Vlad Catană şi Adi Bulboacă

Alberto Păduraru: Cine e Vlad Catană? Cine e Adi Bulboacă? Întâi fiecare despre el, apoi fiecare despre celălalt.
Vlad Catană: Păi, Vlad Catană acuma e... e şi fotograf, are şi un job. Are şi un job şi e şi fotograf, cumva sunt interschimbabile chestiile astea. Şi încerc să-mi definesc mai bine meseriile pe care le am. Sunt într-o etapă a carierei în care încerc să aprofundez ceea ce ştiu şi încerc să duc asta la un nivel cât mai bun. Cât mai profesionist.
Adi Bulboacă: Adi Bulboacă e... hai c-o să vorbesc la persoana întâi, că nu concep aşa. (râde) Sunt fotograf, anul trecut am făcut mai mult de jumătate din viaţă de când sunt fotograf. Adică am 33 de ani şi fac fotografie de la 17. Cel mai mult îmi place să fotografiez teatru, şi cumva în consecinţă următoarea preferinţă e să fac portrete cu actori. Şi în rest lucrez, de la proiecte personale până la joburi comerciale. Îmi place să călătoresc şi să fotografiez locurile în care ajung, fără să le filtrez prin altceva decât prin personalitatea mea. Sunt în general fotografii pe care nici nu le arăt... doar... intim.

A.P.: Şi acuma tu (Vlad) despre Adi. Şi el despre tine.
V.C.: Hm. (râde) This is complicated... Adi e prima persoană de la care mi-am dat seama că fotografia are un sens şi îţi poate defini sensul... sau îţi poate da un sens, iar acum Adi e - pe lângă persoana pe care aş putea să o sun oricând când vine vorba de foto - unul dintre fotografii mei preferaţi.
A.B.: Pentru mine, Vlad e fotograf. Ştiu că are un job şi în mintea mea e... programare/IT... nu ştiu... ceva cu cărţi. Dar cred că, parcă... Da? Zic bine?
V.C.: Da, eşti acolo.
A.B.: Are un job, l-am încurajat mereu să-l lase ca să facă fotografie full-time, pentru că ştiu că poate să facă asta mult mai bine decât foarte multă lume, dar ceva îl opreşte, deci mă face să cred că îi place foarte tare ce face şi respect asta. Şi mi se pare... da, mi se pare o putere să poată să îmbine lucrurile astea atât de bine, pentru că e prolific în ale fotografiei, în sensul în care... hm, nu face decât să crească... adică are un stil. Şi stilul acesta arată la fel de când ne ştim, sunt 7-8 ani, dar e mai bine, din ce în ce mai bine. Şi e aproape paradoxal să evoluezi fără să... eu aş crede că e imposibil să evoluezi fără să lucrezi zilnic. Pentru că mă raportez la cum am abordat eu problema fotografiei şi aş crede că experienţa şi insistenţa sunt cele care m-au adus unde m-au adus.

A.P.: Aveţi background comun de fotografie, background comun de Ideo Ideis, background comun de teatru. Să vorbim puţin despre experienţa cu teatrul în sine. Tu (Vlad) ai venit întâi ca participant la Ideo. Tu (Adi) tot aşa?
A.B.: Am venit la prima ediţie (râde) - când aveam 17 ani şi făceam poze de un an - am venit ca fotograf. De altfel, a fost prima dată când cineva - o entitate - m-a investit cu încrederea de a documenta un eveniment, un festival mare.

A.P.: Ce entitate?
A.B.: Mă refer la Asociaţia TETA, organizatoarea Festivalului. Am zis entitate că n-a fost un om, a fost un grup. Şi am senzaţia că n-am făcut deloc o treabă bună atunci, bine, nu mi-a zis nimeni în faţă asta vreodată, dar ştiu că eu am avut senzaţia că am făcut foarte bine. De-a lungul anilor, nu ştiu... (râde) În continuare mi se pare foarte bine ce-am făcut la prima ediţie, dar habar n-am cum stau de fapt lucrurile, asta încerc să spun. Dar faptul că Ideo a fost - din nou - prima manifestare care m-a învestit cu încredere să documentez, pentru mine are locul cel mai important în... chiar şi în evoluţie, în carieră şi în evoluţie... foarte sus, sau cel mai sus. Iar dincolo de asta, cred că e cea mai constantă activitate, matematic vorbind... şi cronologic... sunt 16 ani în care nu am lipsit.

A.P.: Şi cu actoria?
A.B.: Actoria a evoluat în mod natural... adică fotografiatul actorilor, căci la mine actoria s-a rezumat la doi ani de teatru în liceu. Timp în care nu m-am ataşat neapărat, nu m-am îndrăgostit de teatru, aşa cum m-am îndrăgostit la Ideo Ideis şi mai târziu în paralel, datorită faptului că am cunoscut studenţii la actorie, cu câţiva ani mai mari decât mine, în timpul în care eram student la film, în aceeaşi clădire, sub acelaşi acoperiş. Ideo a adus un factor foarte puternic emoţional în toată evoluţia asta, pentru că am avut ocazia să particip foarte organic în desfăşurarea asta de forţe care e atât partea de laborator, de lucru, cât şi nişte spectacole pe care le vezi de la nişte liceeni, care până la urmă e cea mai pură formă din tot ce am văzut... de teatru.

A.P.: La tine (Vlad), tu ai început cu teatrul, înainte de fotografie...
V.C.: Totul a început din Atelierul de Teatru Botoşani, am ajuns la festival ca participant şi am ţinut-o aşa până când s-a terminat perioada de liceu. Căutam o modalitate de a continua să vin la festival, iar fotografia era cea mai la îndemână. Aşa că l-am întrebat pe Adi dacă pot să vin să fac poze în schimbul unui pat în cămin (râde). Adi a zis că da, cu siguranţă poate să pună o vorbă bună pentru mine, aşa încât am ajuns să fiu parte din echipa foto, în primul an, acolo, 2013 cred că... În fine, de atunci, de-a lungul timpului, am tot venit cu mare drag, ba în Alexandria, ba în alte oraşe să fotografiez pentru Ideo Ideis.
A.B.: Băi, eu îmi amintesc că te-am invitat eu, nu că te-ai...
V.C.: Nu mai ştiu... dar eu îmi doream foarte mult să vin.
A.B.: S-ar putea să fi fost ori ca tine ori ca mine, dar cu siguranţă am fost gând la gând. Amintirea mea e că te-am văzut cel puţin doi ani la rând cu un aparat de gât...
V.C.: Da, da. (râde)
A.B.:...şi aveam în minte exemplul de la prima ediţie cu o trupă din Iaşi, care îşi dorea foarte tare să se întoarcă şi la a doua ediţie, doar că toţi cei din trupă erau a 12-a şi trupa aia se termina acolo, odată cu ei, n-au făcut niciodată recrutări. Şi nu aveau posibilitatea asta. Ei ar fi venit la festival, dar nu aveau niciun fel de argument... stai că fac eu regia, vin eu la sunet (râde). Şi-atunci şi-au luat inima în dinţi şi au întrebat organizatorii dacă au echipă tehnică la festival. Şi cum Ideo nu avea aşa ceva, au inventat ei...

A.P.: Shtanga Boys.
A.B.: Exact, Shtanga Boys. Care mi se pare cea mai tare tradiţie din festival şi în sensul ăsta ţin eu minte că l-am chemat pe Vlad. Că aveam în minte dorinţa aia a participanţilor de a se întoarce chiar şi după ce termină liceul.

A.P.: Şi după ce aţi lucrat împreună la Ideo, aţi mai avut chestia asta... să vină oameni cu aparatul de gât şi să îi luaţi. Adică să îi luaţi... să vă intereseze evoluţia lor în festival, să îi ajutaţi să urce.
V.C.: Şi Matei Bumbuţ...

A.P.: Şi eu m-am gândit la Matei.
A.B.: Mara Oprea a fotografiat.
V.C.: N-o aveam în minte dar da, n-a fost un caz unicat. Cumva - nu cred că e cazul să vorbesc doar în numele meu - direcţia a fost să fim deschişi către oricine îşi doreşte să facă asta.
A.B.: Să reînnoim echipa, să o împrospătăm. Mi se pare... festivalul evoluează. Şi evoluează spre o formă foarte elevată, complexă, matură, dar în acelaşi timp mi se pare esenţial să-şi păstreze tinereţea... contemporană. În afară de un spirit tânăr, deschidere faţă de tineri... Mi se pare că autentic e şi dacă sunt tineri în interior.

A.P.: Aşa e, aşa e. Bun, hai să vorbim despre primul aparat al fiecăruia. Şi despre prima poză a fiecăruia.
A.B.: Primul aparat n-a fost al meu, a fost al lui taică-miu, şi n-aveam voie să pun mâna pe el că - by default - ar fi însemnat ca mai devreme sau mai târziu să-l stric. Dar (râde), cum taică-miu lucra la stat de la 8 la 16, aia era fereastra în care luam aparatul, peste vară se întâmpla lucrul ăsta, în fiecare zi... Luam aparatul şi făceam poze prin tot oraşul şi înainte de a se întoarce el îl puneam la locul lui. Şi din când în când, cu speranţa că o să intuiască ceva talent, îi arătam poze pe care le făceam - chipurile - cu aparatul "colegului meu de bancă", ceea ce era penibil din partea mea, să gândesc că nu s-ar prinde, pentru că vedea numărul fotografiilor şi ştia unde a rămas şi unde continuă pozele mele, dar a trecut cu vederea chestia asta (râde). În continuare, formal, n-aveam voie să pun mâna pe aparatul ăla. Era un soi de înţelegere tacită că-l iau fără să am voie. Şi la un moment dat am plecat în Braşov şi - să iau aparatul aşa peste zi şi să-l aduc seara înapoi, cum am zis, era acceptat - dar am plecat la Braşov câteva zile şi mi-am asumat asta, am luat aparatul. Na, aşteptându-mă la un scandal, orice, am zis că mă duc acolo să fac poze. Mi-am zis mie asta. Şi când m-am întors le-am arătat alor mei fotografii, fiind evident că-s făcute cu aparatul lui taică-miu, pe care n-aveam voie să pun mâna. Şi a fost o fotografie care le-a plăcut şi lor foarte mult - şi mie îmi plăcea foarte mult - cu un copil de 5-6 ani care stătea între picioarele părinţilor şi încadratura era cu copilul la plan întreg şi părinţii tăiaţi exact la mijloc. Copilul se uita fix în aparat, era un moment din ăsta furat... ceea ce acum nu mai fac aproape deloc, că nu cred deloc în a fura imagini de genul ăsta fără să ceri voie, dar, în fine. Atunci nici nu ştiam mai mult de atât. Şi alor mei le-a plăcut fotografia foarte foarte mult. Aşa că data viitoare când am plecat în Braşov după câteva săptămâni taică-miu m-a întrebat "Şi... îţi iei şi aparatul cu tine?" Şi a fost oficial.

A.P.: Ce tare. Tare, Incredibil. La tine (Vlad), primul aparat, prima fotografie?
V.C.: Eu participam prin clasa a 9-a la o emisiune, la Prima TV era, se numea Home made şi presupunea să trimiţi un scurtmetraj, de pe o săptămână pe alta erau diferite teme, eu am folosit camera video a lui taică-miu şi am făcut un scurtmetraj, unde am câştigat o mie de lei. Bani cu care (râde) mi-am cumpărat primul aparat foto. În clasa a 9-a. Şi, profitând de contextul ăsta al Atelierului de Teatru, colegi de liceu, fotografiam tot felul de - le zic eu acum - "nimicuri", dar de fapt se aduna acolo o pasiune, începea să crească chestia asta în mine, iar prima poză... Nu-mi amintesc exact. Nici n-aş numi-o poză cu aparatul respectiv, că mai degrabă erau nişte încercări, dar îmi amintesc că (râde) am făcut o serie de fotografii cu frate-miu.

A.P.: Cu Radu?
V.C.: Cu Radu, exact. Fotografii cu care am câştigat o chitară! (râde) Erau lucruri super bune pentru vremea respectivă, ca licean... Să ai şi aparat foto, să ai şi chitară... (râde)
A.B.: Vezi, aia zic, la Vlad nu trebuie experienţă multă, e pur şi simplu...

A.P.: Da, da, sunt semne, par semne, se adună.
V.C.: Cred că aparatul ăla m-a ţinut până în facultate, când am muncit ca să mi-l cumpăr pe următorul.

A.P.: Uau, deci vreo 4-5 ani...
V.C.: Cam aşa, da, tot liceul.

A.P.: Este în Cluj o expoziţie... venise la un moment dat la Muzeul de Artă "Expoziţia fotografiilor nefăcute" şi a rămas pe o stradă, este efectiv lipită de un perete... Sunt lipite nişte picturi şi fiecare fotograf vorbeşte despre fotografia nefăcută, pe care i-a pictat-o altcineva.
A.B.: Eu n-am văzut fotografia pictată, dar m-am bucurat foarte tare de invitaţia aia.

A.P.: A, deci ai fost invitat la eveniment?
A.B.: Am fost invitat să povestesc despre o fotografie pe care nu am făcut-o.

A.P.: Tare, ce am nimerit! Nu pot să cred... Tare!
A.B.: Am povestit fix despre fotografia despre care am vorbit şi azi la atelier. Când, ajuns absolut spontan, seara târziu, pe plaja de la Vadu - pe atunci deloc deloc deloc populară, deloc populată, cred că eram 5 oameni pe toată plaja - seara aia m-au sunat random nişte prieteni să mă întrebe ce fac. Le-am zis că sunt la Vadu, şi ei s-au entuziasmat foarte tare, pentru că voiau să ajungă de mult timp, dar nu s-au mobilizat niciodată şi au zis "venim şi noi acuma, ne pornim curând, te mai sunăm noaptea să te întrebăm pe unde o luăm". Şi într-adevăr m-au sunat toată noaptea să mă întrebe după Medgidia încotro şi tot aşa... şi dimineaţă pe la 5 şi un pic, cât încă era mai degrabă întuneric decât lumină, m-au sunat, mi-au spus că sunt la barieră, eu ştiam că e o barieră imediat la intrarea pe plajă la 10-15 metri de mine, m-am uitat la aparat şi m-am gândit de două ori dacă să-l iau sau nu şi am zis că nu-l iau că mă întorc într-un minut jumate. Am ajuns la barieră şi nu-i vedeam pe prietenii ăştia nicăieri, am început să ne sunăm, să dăm unii de alţii. Destul de rapid ne-am dat seama că vorbim de altă barieră, dar în primă fază aş fi intuit că e vorba de o barieră aflată la... nu ştiu... un kilometru maxim. De fapt era una situată la câţiva zeci de kilometri, ne-am căutat câteva ore, timp în care - mult mai rapid de câteva ore - s-a risipit cea mai frumoasă imagine pe care am văzut-o şi pe care nici nu am fotografiat-o. Drumul pe care mergeam era ca un fel de albie cu nisip pe jos şi stânga-dreapta buruieni cu flori galbene şi albastre şi mov. Ceaţa ajungea fix până la nivelul ochilor, mă ridicam pe vârfuri, vedeam un strat perfect de ceaţă sub ochii mei şi soarele de răsărit fix fix fix în faţa ochilor mei. Dacă mă puneam înapoi pe tălpi, soarele ăsta se împrăştia, se răspândea prin toată ceaţa, şi în tot timpul ăsta îmi ziceam că o să mă întâlnesc cu prietenii şi fug după aparat şi fac poza asta. În patru ore (râde) când m-am întâlnit cu prietenii mei se dusese de mult timp ceaţa şi e o imagine pe care o să o mai văd doar întâmplător, dacă o să am norocul să o văd de două ori în viaţă. Şi poate data viitoare o să am un aparat la mine cum am în 99,8% din zile. (râde)

A.P.: Uau. Minunat, incredibil... La tine (Vlad), fotografia nefăcută?
V.C.: Am şi eu una din asta. Era în facultate, că îmi amintesc că eram în Regie şi - nu ştiu, pentru cei care poate cunosc zona - e o frizerie acolo, cu o vitrină mare, generoasă, iar întâmplarea a făcut că s-a luat curentul şi oamenii erau pe scaun la tuns, în întuneric. În momentul respectiv - eu nu eram în frizerie, eram afară - am văzut cum frizerul a scos o frontală (o lanternă folosită în special în subteran, de exemplu de mineri - n.a.) şi (râde) şi-a continuat treaba. Şi regret super mult că n-am fotografiat momentul respectiv, n-aveam aparatul foto la mine, iar cu telefonul nu reuşeam să fac mare lucru. Efectiv era un cadru în care un frizer tundea un om cu frontala pe frunte, îmi pare rău că nu am reuşit să o fotografiez. (râde)

A.P.: Incredibil, imposibil aşa ceva... Adi, ce i-ai zice lui Vlad de peste 5 ani? Vlad, ce i-ai zice lui Adi de peste 5 ani? La Ideo Ideis 21 ar fi asta...
A.B.: Uau. Da, nu nu, cred că foarte mult timp i-aş fi zis, ceea ce i-am şi zis de altfel, să lase jobul ăla şi să facă fotografie non-stop, dar ce i-aş zice acuma e să facă fix ce face, că e foarte bine, să nu schimbe nimic.
V.C.: Ăhm, eu ce să îi zic lui Adi de peste 5 ani? (râde) Nu ştiu...
A.B.: Hai mă, să fii mai puţin arogant, să... din astea.
V.C.: Să... Că sper că a reuşit să se organizeze mai bine. (râde)
A.B.: Sunt un pic haos...
V.C.: În rest ce să-i... E Adi!

Când eram tânăr, eram? - la 10 ani distanţă

 Îmi deschide poarta şi mă invită înăuntru. Nu-mi dau seama din prima dacă e doar serios sau trist, în helanca lui neagră, elegantă, cu o tunsoare similară cu cea din trecut dar parcă mai tras la faţă. În 2011, la primul nostru interviu, ne invita în altfel de casă a lui, una dintre sălile Teatrului Naţional care a fost desfiinţată după renovare. Serios era şi atunci, iar noi am fost rapid impresionaţi de francheţea şi respectul cu care ne vorbea, deşi el era deja un soi de vedetă în lumea teatrului şi noi doar foarte tineri şi nicidecum faimoşi.
Au trecut 10 ani.
S-au schimbat toate - Revista Arte şi Meserii, unde articolul nostru de acum 10 ani cu Marius Manole a apărut pe coperta numărului 5, s-a închis; sala din Teatrul Naţional unde ne-am întâlnit atunci nu mai există, iar eu nu mai fac jurnalism. Am vrut, totuşi, să văd cum se oglindeşte trecerea timpului în Marius şi, cum mă aşteptam de la cel pe care l-am cunoscut în 2011, a acceptat cu uşurinţă.

Ne-am întâlnit de două ori în primăvara lui 2021 şi de fiecare dată am văzut altă faţă a lui Marius - sau mai bine zis alt set de feţe, pentru că am aflat nenumărate, toate la fel de reale. Una dintre ele este, cu siguranţă, tristeţea. Cât am stat de vorbă la prima întâlnire, s-a străduit să se concentreze, dar se întrerupea uneori în timpul discuţiei privind telefonul - pe care îmi spune că stă 12 ore pe zi, "din cauza nefericirii" - sau dând sonorul mai tare la televizorul care merge încontinuu pe mute, dacă vreo ştire îi atrăgea atenţia. (Când l-am întrebat dacă a avea televizorul pornit mereu era un obicei recent, mi-a spus că nu - la fel făcea şi în trecut. "Doar să meargă ceva în casă. Urăsc liniştea.")

A doua oară, pe terasa Green Hours de pe Calea Victoriei, era agitat şi părea furios pe ceva nelegat de întâlnirea cu noi. Alterna, însă, gândurile spumegânde rostite apăsat cu politeţea gingaşă şi dezarmantă faţă de noi şi de cei care ne serveau la masă.



1. ACUM 10 ANI
Se vede pe sine, cel de acum un deceniu, cu un soi de indulgenţă faţă de naivitatea pe care simte că o avea atunci, amestecată cu diverse soiuri de regrete pentru tot felul de aspecte pe care şi le judecă necruţător. Marius din 2021 îl priveşte pe cel din 2011 ca pe un ghem de entuziasm, dornic să facă orice în teatru, luând viaţa ca pe o aventură şi trăind dintr-un rucsac. "Eram foarte liber, îmi plăcea, iubeam pe toată lumea, mi se părea că toţi oamenii sunt buni, credeam că mie nu mi se poate întâmpla nimic rău. (...) Înainte n-aveam probleme. Nu-mi trecea prin cap niciun gând rău, sau dacă-mi trecea dura o secundă şi ziceam «şi ce dacă?»"

Principiile îi erau mult mai rigide: "Pe timpul ăla mi se părea că totuşi un actor n-ar trebui să fie comercial şi că actoria e meserie în care trebuie să stai undeva ascuns şi să ieşi doar când ai spectacol, şi în rest lumea să nu ştie nimic despre tine."

2. ÎNTRE TIMP
De atunci şi până acum a ales să se conecteze în alte feluri în societatea în care trăieşte: "Între timp m-am dumirit ce se întâmplă cu politica noastră şi cu politicienii şi mi-am dat seama că nu poţi să stai deoparte şi că totuşi trebuie să te implici şi cu ocazia asta am pierdut nişte oameni care mă apreciau, dar se pare că mă apreciau prea puţin, pentru că nu consider că un actor n-are dreptul să-şi expună părerile civice... (...) Primul protest la care m-am dus a fost Roşia Montană în 2012. Încă mai sunt şi şef de sindicat la Teatrul Naţional."

S-a luptat multă vreme pentru drepturile celor care lucrează în teatru în general şi, specific, pentru echipa de la Teatrul Naţional din Bucureşti, unde este angajat. A luat în repetate rânduri, împreună cu câţiva colegi, poziţie fermă împotriva unora dintre politicile dubioase ale conducerii teatrului privind lucrul cu actorii, concedierile tehnicienilor şi gestionarea instituţiei în general.

Susţine că a luat distanţă faţă de teatru între timp, că nu mai vede actoria ca pe unicul sens al existenţei, că reuşeşte să se raporteze mai mult la ea ca la o simplă meserie. Înflăcărarea cu care îmi povesteşte despre problemele din sistemul de teatru românesc mă face să mă întreb, însă, dacă chiar a reuşit să se îndepărteze atât cât îşi doreşte.

Legat de tema asta sensibilă, pare să-l bântuie o dualitate chinuitoare: îmi explică indignat câte lucruri nu sunt în regulă, apoi pare copleşit de resemnare - "... de fapt, asta m-a obosit, nu teatrul m-a obosit. M-au obosit oamenii din teatru. M-a obosit sistemul împământenit de 30 de ani şi pe care nimeni nu vrea să-l schimbe. M-a obosit lipsa asta de curaj, de a reseta totul şi de a o lua de la capăt cu toate riscurile. De a face nişte lucruri vii. (...) şi când am înţeles că nu (mai e nicio şansă de a schimba lucrurile - n.a.), am zis ok, atunci poate c-ar fi timpul să trăiesc."

Separarea treptată a vieţii personale de teatru pare a fi cea care îl salvează şi în acelaşi timp îi face cele mai mari probleme acum. Atunci când nu joci trei spectacole pe zi, eşti mai puţin obosit - dar ai şi timp să stai şi să te uiţi la tine. Ceea ce este teribil de înspăimântător, zice Marius, pentru care a munci nelimitat a fost mult mai uşor.

"Ţi-a fost mai bine după ce ai trasat limita asta?
Nu. Mi-a fost mai rău. (scoate televizorul de pe mute, dă mai tare un fragment de ştiri care îl interesează). Să trăieşti e mai greu decât să faci actorie. Am muncit, şi asta e ceva extraordinar, nu neg asta. Altă şansă oricum n-aveam. Când aveai teatrul pe primul plan, nu te afecta nimic din viaţa ta personală. Când ai viaţa pe primul plan, trebuie să stai cu tine, să vorbeşti cu tine, să vezi ce-ţi place, ce nu-ţi place, să recunoşti nişte lucruri, să-ndepărtezi nişte oameni care nu-ţi fac bine, că nu erai atent înainte şi nu te interesa. Te-ndrăgosteşti de alţi oameni pe care nu poţi să-i ai şi devine mai greu să trăieşti. De-aia actorii vor să fie actori. Pentru că majoritatea nu ştiu să trăiască. Şi-atunci meseria asta este cel mai bun lucru care i se poate întâmpla unui om care nu e-n stare să trăiască, sau nu vrea, sau nu poate. Actoria este un dar. Dar dacă vrei totuşi să şi trăieşti, e greu. E complicat când faci switch-ul ăsta.

Şi cum ai reuşit să-l faci?
Din oboseală. Am obosit la teatru. M-am izbit de (ezită) foarte mulţi oameni fără talent - asta n-ar fi nimic, s-ar putea nici eu să nu am talent, nu ştim... dar nu numai că n-au talent, n-au nici coloană vertebrală, sunt nişte oameni care aşteaptă un moment să se strecoare, să se ducă un pic mai în faţă, să mai prindă un pas, să mai câştige un bănuţ, să mai... nu-i condamn, viaţa e grea, dar mie mi-a făcut rău asta, m-a obosit. (...)

Eu am încercat să schimb. Nu se poate schimba nimic în teatrul românesc. Absolut nimic. Nu se poate schimba aproape nimic în societatea românească, în profunzimea ei. Pentru că e atâta minciună şi atât ambalaj... Bă, la un moment dat te plictiseşti, bă, frate, vrei şi tu să trăieşti ca un om, să zici «bă, am fost prost! În seara asta am jucat îngrozitor de prost! Spectacolul ăsta pe care l-am făcut e prost!» Adică nu-i aşa un capăt de ţară, că doar nu operăm pe creier. Dar de-aia nici nu evoluează (oamenii din teatru - n. a.), pentru că niciodată nu se raportează just la ce fac. Acceptă că e prost ca să vezi de ce ţi-a ieşit prost. Ca să poţi să fii mai bun data viitoare.

Pe de o parte, din cuvintele tale, reiese că ai fi resemnat cu starea de fapt, dar pe de alta, din felul în care o spui pare că eşti încă foarte implicat şi înverşunat.
Eu încerc să nu mă implic şi îmi place să cred că nu mai sunt înverşunat. Dar sunt, categoric că nu s-a stins nimic. Încă. Da, sunt înverşunat până la urmă, pentru că... măi, am 40 de ani! Ar trebui să trăiesc într-un teatru care să fie viu, care să îţi permită, când eşti la maturitatea artistică, să faci lucruri mişto."

*
Dacă în 2011 ne povestea cum îşi cumpărase într-o noapte o maşină, cu toate că nu avea carnet, acum le are pe ambele. "M-am burghezit", zice despre sine. Au apărut în viaţa lui pisici şi câini, a devenit mai ataşat de "acasă" cel de acasă, nu de la teatru, a trecut prin finalul unei relaţii lungi. I se pare totuşi că undeva, pe drum, printre cei zece ani, şi-a pierdut din libertate. "Mă gândesc tot timpul să nu fac vreo gafă, că imediat se aude că Manole a zis, Manole a făcut."

Deşi a luat distanţă faţă de muncă, în ultimii 10 ani a avut parte de experienţe de lucru care l-au schimbat în bine. Una dintre ele este Richard 3 în regia lui Andrei Şerban:

"Pentru mine a fost un mare câştig. Să treci prin Richard III şi să-l faci la Bulandra, să încerci totuşi să nu te faci chiar de râsul râsului şi să ţii un spectacol de aproape 4 ore nu e rău. Ca experienţă îţi foloseşte foarte tare, eu cred mai mult în traseu, în drum, decât în spectacol. Mă interesează experienţa pe care am avut-o în timpul lucrului, ce am descoperit la mine, la alţii, ce am descoperit în lucrul cu regizorul ăla...

Şi ce-ai descoperit în lucrul cu Richard?
Băi, mi-am dat seama că am destul de multe clişee; că sunt limitat; că sunt dispus să muncesc mult, mi-am dat seama că sunt disponibil până la un punct, dar că punctul ăsta e mai departe decât al altora. Nu mi-a fost frică - mi s-a făcut la început foarte frică dar dup-aia am scăpat de asta."

"Înainte intram într-o transă, mi se părea mie că actorul tre' să fie în transă ca să joace. Dar eu eram şi prost pe timpul ăla. Mi se părea că trebuie să intri în stare. În ce dracu' de stare să intri...? Joacă situaţia! Şi dacă joci situaţia, o să ajungă şi starea! Şi nu tre' să ai tu starea, tre s-o aibă publicul."

Compară jocul pe scenă cu un meci de tenis. "Pentru mine, întotdeauna, publicul e adversar. (...) Tu trebuie să ai o stare ludică. Asta e singura stare pe care trebuie s-o ai. Să fii dispus, înăuntrul tău, să schimbi mecanismele ca la ceas, ştii? Dar nu e treaba ta să joci starea. Înainte jucam starea şi nu eram atent la mine deloc. Acum pot să joc, şi în timp ce joc mă uit la mine şi râd: «Mamă, Manole, dacă mai faci încă o scenă ca asta, du-te dracu'! Lasă-te!»"

*
S-a implicat şi în proiecte de film şi televiziune, lucru care nu se întâmpla în tinereţe - filmul nu se legase, dar televiziunea o evitase în mod voit, dintr-un soi de principiu. Azi, după întâlnirea cu mine, urmează să meargă ca invitat la emisiunea lui Măruţă, îmi povesteşte, cu o urmă de autoironie.

S-a apucat de sport, a alergat chiar şi un maraton după care, o vreme, nu a vrut să mai audă de sportul ăsta - "mi s-a făcut greaţă de alergat. Acum am început din nou să alerg..."

Dacă înainte nu avea probleme, acum a învăţat că şi problemele au nevoie de timp. "Orice s-a întâmpla, mai puţin moartea şi boala gravă, orice lucru rău ai face, oricât de ruşine ţi-ar fi, oricât de umilit ai fi, în trei zile - o săptămână trece. Numai că ar trebui să şi pun în practică (ideea asta - n.a.) tot timpul. Uneori mai zac câte trei săptămâni."

Îmi spune că de ceva vreme încearcă să nu mai fie rău. "Am avut o perioadă când am fost foarte rău cu oamenii. Rău! Pentru că mi s-au întâmplat nişte lucruri şi n-am ştiut cum să le manageriez şi m-am umplut de venin. Şi acum încerc cumva să îmi revin, să înţeleg oamenii, că au nişte motive pentru care fac. Înainte mă uitam mult la oameni. Nu mă mai uit mult la oameni. Înainte mă bucuram de oamenii ciudaţi, răi, că-i vedeam ca pe nişte personaje şi luam de acolo şi foloseam în teatru. Acum nu mai am răbdare să mă mai uit la oameni. Poate că ar trebui să-ncerc să fac asta din nou. (...) Nu mai cred că toţi oamenii sunt buni. Sau mă rog, poate toţi oamenii sunt buni, dar mie mi-e din ce în ce mai frică de oameni."

Teama de oameni nu înseamnă că singur e mai bine: "Îmi plăcea mult acum 10 ani să stau singur, nu mă plictiseam, nu-mi era frică, făceam tot felul de lucruri, îmi găseam tot timpul ceva de făcut, mă bucuram singur, cântam... Am pierdut asta. Acuma mi-e frică de singurătate."



3. ÎNCĂ
Sunt şi lucruri care au rămas la fel sau, după ce s-au schimbat în mod repetat, au revenit: fumatul, băutura, antipatia faţă de somn, pasiunea pentru cumpărat lucruri: "Mie dacă vrei să-mi vinzi ceva în rate, sunt omul ideal. Şi-o rochie dacă-mi vinzi, o cumpăr, văd eu ce fac cu ea, o dau cadou. Dar dacă e-n rate, e bună. Vreau să devin un om cumpătat." A fost de curând câteva zile la Madrid şi îmi povesteşte cu mândrie: "N-am cheltuit în Madrid. Nu mi-am luat..." nu apuc să-mi exprim admiraţia, că vine completarea: "... decât două cămăşuţe şi două tricouaşe!"

"Toată viaţa mea m-am chinuit să fiu echilibrat. Echilibrul este ceva ce nu nimeresc. Niciodată. E un consum foarte mare negocierea asta, tot timpul. Mă oboseşte groaznic. Adică mi se pare că ordinea-i bună, dar că-ţi ia ceva din... nu ştiu, şi haosul are farmecul lui. Mi se pare c-am îmbătrânit un pic... la cum trăiam, mi se pare c-am îmbătrânit un pic cam devreme, şi mă uit la alţi oameni de vârsta mea care încă trăiesc alandala şi random.

Şi ăsta-i semnul tinereţii, să trăieşti random?
Nu ştiu, mie aşa mi se părea. Nu mai ies, nu mai cunosc oameni, nu mai vreau... Na. Sunt curios, dar (pauză) cred c-am devenit un pic mai fricos, nu ştiu de ce... nu-mi dau seama."

O altă constantă a rămas exigenţa cu care Marius se tratează. Îmi spune puţine lucruri bune despre sine, fiecare urmat de o autocritică. După ce mi-a povestit despre limitele sănătoase pe care a început să le traseze între muncă şi viaţa privată a adăugat: "Viaţa mea începe să devină un pic mai importantă decât teatrul, doar că o administrez foarte prost şi fac nişte greşeli groaznice care mă duc la depresie şi la prostii.(...) Iau decizii aiurea. Că şi libertatea asta, când o ai, tre' să ştii s-o foloseşti. Dacă te arunci în tot felul de poveşti pe care dup-aia nu le înţelegi..."

Pe alocuri, autocritica lui capătă dimensiuni metafizice - am ajuns în punctul în care este foarte critic faţă de autocritică:
"Nu mi se pare că m-am schimbat în bine. Dar ar trebui să mai renunţ şi la critica asta, că şi asta e o mare chestie care mă împiedică mult să fiu liber şi fericit. Mă critic foarte tare şi sunt foarte, foarte aspru cu toate deciziile pe care le iau... adică jumătate de zi fac nişte lucruri, şi jumătate de zi critic ce am făcut. E destul de obositor. Dacă dorm, de ce am dormit, dacă nu dorm, de ce nu dorm, dacă beau cafea de ce beau cafea, dacă iau vitamine de ce iau vitamine, dacă alerg de ce-am fost la alergat în loc să stau să mă odihnesc... ştii? Tot aşa. (vocea i se încălzeşte brusc şi se / mă întreabă, cu curiozitate) Cum pui stop la judecata asta? Am ajuns la toate nivelurile de epuizare. Poate cu timpul ar trebui să lucrez la asta, pas cu pas. Vorba domnului preşedinte."

Are sentimente mixte şi despre locul (bun, din punctul de vedere profesional) în care se află acum: "Nu e vorba de nefericire dintr-un motiv, e vorba de faptul că atâta am visat şi-am luptat să ajung, să fac, să fiu cunoscut, şi când s-au îndeplinit toate, am rămas un pic în aer, suspendat. Nu mai ştiu ce-mi doresc, nu mai ştiu ce vreau, nu mai am pentru ce să lupt, ştii? Nici nu ştiu dacă trebuie să ai un scop tot timpul, în viaţa asta. Cred că-i o prostie, dar pe de altă parte nu poţi trăi fără să vrei nişte lucruri... cred că ar fi timpul să mă duc şi eu să mă agăţ - că efectiv te agăţi - de nişte cauze. Dar nu fac nimic până la capăt."

Am ajuns la politică şi l-am întrebat în glumă dacă nu vrea să-şi facă un partid. "M-am gândit, tu ştii? Ai să râzi dar m-am gândit. Ar fi o prostie sinistră, dar m-am gândit că poate aşa se pot schimba nişte lucruri. Dar mi-e frică! Mi-e frică că în secunda aia ceva se schimbă în tine şi nu ştii ce devii. Şi eu nu mă cunosc atât de bine încât să mizez pe mine.

Sunt multe momente când ţi se pare ţie că eşti cineva, o autoritate, şi că ai dreptul să spui că aia e bine, aia nu e bine, ăla e prost, ăla n-are talent... După care mă repliez şi zic... «Bă, băiatule!» Uneori te fură. Pe de altă parte, dacă nu te fură lucrul ăsta din când în când, rişti să devii al tuturor şi să profite foarte multă lume de tine. Şi important e să-ţi dai voie să fii şi vedeta din când în când, ca să te protejezi de nişte lucruri. Cred. Nu-mi dau seama. Dar da, din când în când?"

4. BALANSUL
Toate discuţiile cu Marius din 2021 s-au desfăşurat sub semnului ezitărilor, zbaterilor asemenea celor ale unei crisalide din care mă întrebam ce fel de fluture o să iasă. În acelaşi timp, Marius se întreba ce ar prefera să se întâmple cu el după moarte.

"Între timp frica de moarte s-a acutizat, că vine bătrâneţea. M-am mutat lângă un cimitir să fiu mai aproape, să nu trebuiască să mă ducă mult, să facem un drum scurt. Încă mă gândesc, încă nu m-am hotărât, nu ştiu dacă să mă ardă sau să mă-ngroape, poate şi una şi alta. Jumătate să mă ardă... (râde)"

Îi amintesc că acum 10 ani de povestea despre cum frica a fost un catalizator pentru el.

"Da, frica te ajută cumva să evoluezi. Dacă ţi-e frică de un lucru, ideal e să-l faci ca să scapi de frică. Şi-atunci am scăpat de multe lucruri aşa, am şi evoluat, dar... acum e o frică mai mult de expunere; nu frică neapărat; e obositor să ies acum, să stau de vorbă, să mă duc la un interviu, fiecare lucru necesită mai multă energie. Mă rog, o prostie, că şi dacă o să conservi energia aia, ce faci cu ea? Adică unde ţi-o pui? (...) Eu n-am fost aşa şi poate că de-asta am făcut foarte multe lucruri şi am trăit o groază de poveşti. Deşi cred că era loc de mai mult. Îmi pare rău că n-am trăit mai multe poveşti. (...) Nu mă mai arunc în poveşti aşa, ca să văd ce s-ar întâmpla. Am nevoie de siguranţă şi de finalitate. Adică nu mai am puterea aia. Poate că-i o prostie, ar trebui să reconsider chestia asta. Că vorba ta, 42 totuşi nu e 60, 70, 80. (...)

Sunt într-un punct în care nu m-am gândit la nimic. N-am nimic rezolvat în cap. Nimic. Nu ştiu cum vreau să trăiesc, nu ştiu cum vreau să mor... sunt vraişte toate, s-au amestecat toate. Atunci ştiam clar că muncesc. Aveam un program, puneam capul pe pernă, adormeam de oboseală, nu mă gândeam, nu aveam depresii. Supărări mici, care treceau imediat că mă duceam la spectacole şi n-aveam timp să stau în drame."

"(Acum, în pandemie n.a.) M-am oprit. Şi-am fost obligat să stau şi să văd ce fac. Dar e adevărat că am trăit mult în pandemia asta. Înăuntru am trăit, cumva am fost viu pentru o perioadă. Şi acuma sunt viu. În momentul în care eşti atât de bulversat şi te doare atât de tare, înseamnă că eşti viu. Nu ştiu, învăţ. Am greşit mult."

5. OBLIGO-UL PENTRU VIITOR
"Visez. Visez mult, visez să iau maşina să plec la mare, visez să iau avionul şi să plec într-o ţară, visez să fiu genul de om care are în maşină hainele de alergat şi, dacă se opreşte undeva să se schimbe şi să alerge, visez mult dar nu fac (râde amar şi obosit). Doar visez. Dar visul e prim pas."

Spune că îşi doreşte să înveţe să fie fericit şi îl întreb ce înseamnă asta pentru el.
"Nu ştiu. Să fii liniştit. Să stai la masă, să bei cafea şi să-ţi convină chestia asta. Şi să te bucuri de momentul ăsta. Cred că înseamnă să trăieşti în prezent. Chiar să trăieşti, să fii atunci acolo, cu tine. Să nu te gândeşti ce faci peste o oră sau ce ai făcut cu 10 minute înainte, să nu te gândeşti ce planuri ai, ce trebuie să plăteşti, să faci... Să te bucuri de fiecare moment. Când plăteşti facturi, plăteşti facturi; când bei cafeaua, să bei cafeaua, când citeşti, să ai liniştea să citeşti. Când te uiţi la un film, să te uiţi la un film. Când dormi, să te bucuri că ai dormit, când te trezeşti, să te bucuri că te-ai trezit. Când alergi, să nu spui «aoleu, iar alerg 4 km...!», să te bucuri că alergi 4 km, când plouă afară să nu spui «ah, ce vreme», să spui «ce frumos plouă afară» (pauză)

Acum ţi se întâmplă, din când în când...?
Rar, da. Dar e o obligaţie, cumva. Un obligo. Că primul gând e «of, ce nasol... (şi apoi - n.a.) stai mă puţin!» (...) Aseară stăteam la masă şi vorbeam cu oamenii şi mi-am dat seama că (pauză)... cumva nimic nu ar trebui să mă facă nefericit sau să mă lase câteodată să mă simt umilit sau jignit, pentru că am făcut o groază de lucruri, pentru că am în jurul meu oameni care sunt extrem de valoroşi."

*
L-am lăsat pe Marius Manole în 2021, cu aceeaşi recunoştinţă ca acum zece ani, cu fragmente din el oglindite în mine şi în atâţia oameni pe care îi ştiu şi aşteptând cu emoţie să aflu cum vor sta lucrurile în mintea şi sufletul lui (şi ale noastre) în 2031. Vă las şi pe voi să ascultaţi răspunsul lui la una dintre întrebările mele din martie 2021, la fix 10 ani după prima noastră întâlnire:

"Ce crezi că o să-mi zici peste 10 ani, dacă ne-ntâlnim? >Sau ce ţi-ai dori?"
Click pentru a asculta răspunsul aici.

(fotografii: Vlad Bîrdu / editor: Alexandra Colţa

Exces de sinceritate - Să urle, să ardă

 

Leslie Jamison
Să urle, să ardă
Editura Publica, 2020
Traducere din engleză de Anca Bărbulescu

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Exces de sinceritate

Nu citisem nimic de Leslie Jamison înaintea eseurilor publicate sub titlul Să urle, să ardă, traduse de editura Publica în excelenta colecţie Narator. Nu ştiu dacă a fost cel mai potrivit moment pentru această carte. De-a lungul lecturii m-am întrebat deseori acest lucru. Sinceritatea uneori brutală a autoarei, analiza pătrunzătoare, subiectele dureroase şi care ating cititorul în cele mai neaşteptate colţuri ale sufletului m-au determinat să mă opresc deseori, să reiau sau să revin asupra unui text. Cert este că simţi nevoia să diseci fiecare povestire, să o raportezi la tine şi la propriile tale experienţe de viaţă. Uneori când nu ştii despre ce vorbeşte autoarea - pentru că ţi se poate întâmpla şi acest lucru având în vedere background-ul tău diferit de cititor faţă de cel al scriitoarei - cuvintele sunt aşezate atât de bine încât te duci şi cauţi să afli despre ce este vorba pentru a-i putea pur şi simplu înţelege şi savura punctul de vedere asupra subiectului.

Cartea este structurată în trei părţi: prima vorbeşte despre formele pe care le poate lua singurătatea, a doua vorbeşte despre suferinţă, dar mai ales despre efortul artistului de a o surpinde în artă, în timp ce a treia parte este cea mai presonală dintre toate vorbind despre iubire, experienţa autoarei ca mamă vitregă şi, nu în ultimul rând, vorbeşte despre dependenţă. Nu sunt texte uşor de digerat pentru că analiza este fără milă şi fără scuze mai ales atunci când vorbeşte despre ea însăşi.

Din prima parte a cărţii cei mai mulţi cititori au rezonat cu povestirea 52 Blue, povestea unei balene albastre altfel şi din acest motiv, probabil foarte singură. Pe mine m-a afectat, însă, mai mult Viaţa sim. Poate ca urmare a pandemiei şi a izolării, poate pentru că de data aceasta autoarea ne vorbeşte despre oameni care aleg să trăiască o viaţă paralelă în virtual pentru a contracara greutăţile de fiecare zi, poate pentru că nu mi-am dorit niciodată să-mi creez cont pe o platformă gen Second Life - nu am o explicaţie simplă pentru a transmite altora de ce mi s-a părut mai interesantă această povestire decât altele din această secţiune.

Eseul care dă titlul volumului mi-a plăcut cel mai puţin din întreaga carte. Probabil pentru că este întrucâtva mai opac şi mai tehnic. În schimb, toate celelalte - Sus în Jaffa, Nici o limbă nu poate spune şi Expunere maximă mi s-au părut pur şi simplu geniale. Prin Sus în Jaffa înţelegem că atunci când vizităm o ţară marcată de conflict nu-i putem surprinde esenţa şi nici nu-i putem înţelege locuitorii şi viaţa pe care o trăiesc. Ignorăm de regulă toată durerea şi vedem doar paradisul tropical pe care ni-l vând pliantele şi agenţiile de turism. Pentru că, remarcă autoarea, "orice paradis e posibil prin intermediul orbirii". Expunere maximă ridică problema implicării artistului în viaţa subeicţilor săi. Are dreptul artistul să intervină? Poate face artă din vieţile altora? Este etic şi moral să o facă? Aduce plus valoare operei şi poate fi acest lucru suficient? Jamison ne atrage atenţia asupra faptului că şi artiştii sunt oameni cu emoţii şi sentimente. Annie o fotografiază pe Maria de-a lungul a 26 de ani şi de călătorii în Mexic. Prin faţa camerei trec vieţile câtorva generaţii, prin spatele camerei şi viaţa fotografei trec dramele familiei Mariei pentru că implicarea devine, la un moment dat, inevitabilă. În contra-exemplu ni-l aduce pe fotojurnalistul sud african Kevin-Carter care în 1993 avea să facă o fotografie devenită celebră: cea a unui copil scheletic care se târa pe jos către un centru de ajutorare ONU, în timp ce în spatele lui aştepta un vultur. Fotograful a obţinut numeroase premii, dar faptul că doar a fotografiat fără a se implica l-au dus într-un final la depresie şi apoi la sinucidere. În biletul lăsat scria: "Durerea vieţii depăşeşte bucuria în asemenea grad încât bucuria nu mai există". Nu ştiu dacă există un raspuns universal valabil pentru acest gen de dilemă.

A treia parte este scrisă într-o notă foarte personală şi de aceea, probabil, mi-a creat momente inconfortabile. Mi-am descoperit limitele de mic burgheză în raport cu dependeţa altora, m-am confruntat cu propriile idei preconcepute, m-am întrebat dacă am avut curajul să privesc vreodată atât de profund în mine şi să mă analizez cu atât de multă duritate şi sinceritate crudă cum o face Jamison. Probabil că nu.

Dintre toate eseurile cel mai mult mi-a plăcut Nici o limbă nu poate spune. Titlul vine dintr-o scrisoare a unui căpitan unionist adresată fratelui său după Antietam, una dintre cele mai importante şi sângeroase bătălii din timpul Războiului Civil american. Eseul are ca punct de plecare o expoziţie cu fotografii din timpul Războiului Civil deschisă în 2013 odată cu inaugurarea Muzeului Metropolitan de Artă din New York. Leslie Jamison se întreabă dacă fotografia poate transmite mai mult decât alte arte, dacă poate oferi ceea ce mintea nu poate cuprinde pe deplin: tragedia şi suferinţa născute din război. Pot fi considerate frumoase aceste fotografii? Sunt mărturii pe care privitorul se poate baza? Această ultimă întrebare este pusă pentru că unele fotografii din Războiul Civil s-a aflat ulterior că au fost regizate. Este celebru cazul lui Alexander Gardner care pentru a realiza fotografia intitulată Sălaşul unui trăgător rebel, Gettysburg, a mutat cadavrul într-un cadru mai de efect.

Există un moment în care privitorul îşi pierde obiectivitatea atunci când priveşte fotografiile unei tragedii. Există un detaliu, o figură sau un cadru care ne atinge, ne facem să înţelegem în mare măsură tragedia pe care o privim. Din expoziţia de la Metropolitan şi nu doar pentru Jamison ci şi pentru cititorul doritor să înţeleagă o astfel de fotografie este cea despre care ne vorbeşte la sfârşitul eseului şi care îi aparţine lui William R. Mudge, soldat unionist şi fost fotograf.

Nu poţi rămâne indiferent în faţa acestor eseuri. Şi pe parcursul lor realizezi că citatul din Terenţiu care spune că "Sunt om şi nimic din ceea ce este omenesc nu-mi este străin" este autosuficient şi pe undeva naiv. Pentru că de-a lungul anilor oamenii au găsit atât de multe metode noi şi crude de a se răni unii pe alţii, dar şi pe ei înşiş, încât ştii că nu poţi cuprinde şi înţelege toate formele şi suferinţele posibile. Volumul acesta te duce în cotloanele întunecate ale naturii umane, dar în acelaşi timp este plin de compasiune şi umanitate. Te face să priveşti lumea un pic altfel şi să fii recunoscător pentru ceea ce ai.

Prefaţă la Istoria şi...