Sindromul călăului nevinovat

 

Titlu: Sunt oare un călău?
Autor: Lilia Calancea
Rating:
Editura: Polirom
Anul aparitiei: 2021
Numar pagini: 160
ISBN: 9789734687978

Literatura basarabeană contemporană nu se bucură, din nefericire, de prea multă priză la publicul de peste Prut. Pun acest lucru pe seama diferențelor de etos, de discrepanțele și diferențele pe care le-am asimilat, fiind parte ruptă dintr-o țară integră, parte mutilată, sărăcită și dominată de un regim dictatorial parazitar. Paradoxal (sau nu) am reușit să supraviețuim și să ne menținem pe poziții ferme, făcându-ne auziți dincolo de frontierele țării, iar cartea rămâne unul dintre cei mai buni mesageri, în acest sens.

Pentru a corecta cumva inechitatea și a ne face vizibili, se cuvine să vă aduc în atenție un volum pe care s-ar putea să nu-l fi găsit încă printre rafturile doldora de cărți cu marca must read sau bestseller. E vorba de volumul Sunt oare un călău? de Lilia Calancea. Pe autoare o urmăresc de ceva ani în bula rețelelor mele sociale și îmi place storytellingul pe care-l utilizează, astfel încât să-și poarte cititorii de mână, respectuos, spre locul poveștilor sale. Știu că anterior a publicat două romane, Bocete de nuntă și Regina nopții, care s-au bucurat de admirația publicului din Basarabia, dar la care nu am ajuns din varii motive.

Diametral opus acelor experimente literare, începând chiar cu titlul ales, volumul Sunt oare un călău? e o narațiune care ți se cuibărește în măduva osoasă și dezgroapă de acolo cele mai întunecate frici ale trecutului. Dar să ne oprim nițel asupra istoriei în sine. În prim plan, pe linia prezentului, apare Margarita Kostenko, o femeie de origine ucraineană, care descoperă în casa părintească, după trecerea în neființă a părinților, o fotografie care îi răstoarnă întreaga viață. Tatăl său, figura paternă care îi umple golurile și îi completează statutul social, apare alături de alți gardieni în imediata apropiere a unei gropi comune de la Treblinka, unul dintre lagărele de concentrare în care moartea a devenit monedă de schimb.

Margarita se lovește de impostură, se simte anulată și încearcă să-și reanimeze simțurile, amintindu-și despre dimensiunea umană a tatălui:

„Semăn leit cu tata. În poză mă văd pe mine cu arma. Îmi tai părul și îmbrac uniforma tatei. Pe frunte port o cocardă, două ciolane încrucișate sub un craniu.

            Oamenii caută prin fotografiile vechi cum arată un călău. Ce ochi, ce nas, ce zâmbet are. Eu nu trebuie să caut nimic. Totul e în oglindă.”

Viața ei pare să se împartă între un trecut anonim și un viitor incert, în care fie admite greutatea blestemului părintesc și ilustrarea vechiului motto că „Părinţii mănâncă aguridă şi copiilor li se strepezesc dinţii”, fie încearcă să descâlcească mărturiile celui care se întreabă dacă a fost sau nu un călău.

Tehnica narativă a jurnalului mi se pare una dintre cele mai potrivite, în cazul romanelor care vin să elucideze evenimente din trecut, precum e Holocaustul. Aceasta permite transpunerea emoțională, empatică a evenimentelor, ceea ce îi dă cititorului posibilitatea de a trăi evenimentele pe viu, simțind dimensiunea abominabilă a acestui episod obscur din istoria Europei.

Accentele majore, transpuse în dialoguri care lasă loc de meditație, sunt fixate pe teme precum credința, loialitatea sau resemnarea:

„- Kostenko, crezi că el există?

- Cine?

- Dumnezeu.

- De ce mă întrebi?

- Nicăieri în lume nu mi-a păsat dacă exista, dar aici, la Treblinka, mă întreb pentru prima oară: unde e Dumnezeu. Unde naiba e Dumnezeu?”

Dialogurile dintre gardieni par a fi desprinse din istoria soldaților care l-au răstignit pe Iisus, doar că de această dată pe cruce a urcat un popor. Lilia Calancea prinde în povestirea sa multe elemente șocante (poate un pic prea multe, dar nu avem cum să trecem peste faptul că sunt reale, deci nu pot fi judecate prin prismă literară), momente care îți dau senzații de rău, de gust metalic în gură.

O singură remarcă aș avea. Mi-am dorit să citesc (poate) o elucidare a relațiilor părinte – copil între Margarita și predecesorii săi. Cred că exemplificarea, analiza acestei dimensiuni ar fi completat paradigma istoriei din Sunt oare un călău?, scoțând la iveală acele urmări pe care violența le lasă asupra temnicerilor. Sunt oare un călău? e o carte umană, dificilă, inconfortabilă, dureroasă, viscerală, dar care riscă să fie neînțeleasă într-o epocă a desensibilizării.

Categorie: Lit. contemporana | Autor: Lilia Calancea | Editura: Polirom

Sindromul călăului nevinovat

 

Titlu: Sunt oare un călău?
Autor: Lilia Calancea
Rating:
Editura: Polirom
Anul aparitiei: 2021
Numar pagini: 160
ISBN: 9789734687978

Literatura basarabeană contemporană nu se bucură, din nefericire, de prea multă priză la publicul de peste Prut. Pun acest lucru pe seama diferențelor de etos, de discrepanțele și diferențele pe care le-am asimilat, fiind parte ruptă dintr-o țară integră, parte mutilată, sărăcită și dominată de un regim dictatorial parazitar. Paradoxal (sau nu) am reușit să supraviețuim și să ne menținem pe poziții ferme, făcându-ne auziți dincolo de frontierele țării, iar cartea rămâne unul dintre cei mai buni mesageri, în acest sens.

Pentru a corecta cumva inechitatea și a ne face vizibili, se cuvine să vă aduc în atenție un volum pe care s-ar putea să nu-l fi găsit încă printre rafturile doldora de cărți cu marca must read sau bestseller. E vorba de volumul Sunt oare un călău? de Lilia Calancea. Pe autoare o urmăresc de ceva ani în bula rețelelor mele sociale și îmi place storytellingul pe care-l utilizează, astfel încât să-și poarte cititorii de mână, respectuos, spre locul poveștilor sale. Știu că anterior a publicat două romane, Bocete de nuntă și Regina nopții, care s-au bucurat de admirația publicului din Basarabia, dar la care nu am ajuns din varii motive.

Diametral opus acelor experimente literare, începând chiar cu titlul ales, volumul Sunt oare un călău? e o narațiune care ți se cuibărește în măduva osoasă și dezgroapă de acolo cele mai întunecate frici ale trecutului. Dar să ne oprim nițel asupra istoriei în sine. În prim plan, pe linia prezentului, apare Margarita Kostenko, o femeie de origine ucraineană, care descoperă în casa părintească, după trecerea în neființă a părinților, o fotografie care îi răstoarnă întreaga viață. Tatăl său, figura paternă care îi umple golurile și îi completează statutul social, apare alături de alți gardieni în imediata apropiere a unei gropi comune de la Treblinka, unul dintre lagărele de concentrare în care moartea a devenit monedă de schimb.

Margarita se lovește de impostură, se simte anulată și încearcă să-și reanimeze simțurile, amintindu-și despre dimensiunea umană a tatălui:

„Semăn leit cu tata. În poză mă văd pe mine cu arma. Îmi tai părul și îmbrac uniforma tatei. Pe frunte port o cocardă, două ciolane încrucișate sub un craniu.

            Oamenii caută prin fotografiile vechi cum arată un călău. Ce ochi, ce nas, ce zâmbet are. Eu nu trebuie să caut nimic. Totul e în oglindă.”

Viața ei pare să se împartă între un trecut anonim și un viitor incert, în care fie admite greutatea blestemului părintesc și ilustrarea vechiului motto că „Părinţii mănâncă aguridă şi copiilor li se strepezesc dinţii”, fie încearcă să descâlcească mărturiile celui care se întreabă dacă a fost sau nu un călău.

Tehnica narativă a jurnalului mi se pare una dintre cele mai potrivite, în cazul romanelor care vin să elucideze evenimente din trecut, precum e Holocaustul. Aceasta permite transpunerea emoțională, empatică a evenimentelor, ceea ce îi dă cititorului posibilitatea de a trăi evenimentele pe viu, simțind dimensiunea abominabilă a acestui episod obscur din istoria Europei.

Accentele majore, transpuse în dialoguri care lasă loc de meditație, sunt fixate pe teme precum credința, loialitatea sau resemnarea:

„- Kostenko, crezi că el există?

- Cine?

- Dumnezeu.

- De ce mă întrebi?

- Nicăieri în lume nu mi-a păsat dacă exista, dar aici, la Treblinka, mă întreb pentru prima oară: unde e Dumnezeu. Unde naiba e Dumnezeu?”

Dialogurile dintre gardieni par a fi desprinse din istoria soldaților care l-au răstignit pe Iisus, doar că de această dată pe cruce a urcat un popor. Lilia Calancea prinde în povestirea sa multe elemente șocante (poate un pic prea multe, dar nu avem cum să trecem peste faptul că sunt reale, deci nu pot fi judecate prin prismă literară), momente care îți dau senzații de rău, de gust metalic în gură.

O singură remarcă aș avea. Mi-am dorit să citesc (poate) o elucidare a relațiilor părinte – copil între Margarita și predecesorii săi. Cred că exemplificarea, analiza acestei dimensiuni ar fi completat paradigma istoriei din Sunt oare un călău?, scoțând la iveală acele urmări pe care violența le lasă asupra temnicerilor. Sunt oare un călău? e o carte umană, dificilă, inconfortabilă, dureroasă, viscerală, dar care riscă să fie neînțeleasă într-o epocă a desensibilizării.

Categorie: Lit. contemporana | Autor: Lilia Calancea | Editura: Polirom

Când cel cu care îți împarți viața devine un străin

 

Titlu: Ultimul mesaj
Autor: Laura Dave
Rating:
Editura: Litera
Anul aparitiei: 2021
Traducere: Mihaela Serea
Numar pagini: 336
ISBN: 978-606-33-7894-2

Ultimul mesaj, carte câștigătoare a premiului Goodreads Awards (2021) la categoria Mistery & Thriller, a fost o adevărată desfășurare de forțe. Deși în ultima perioadă am avut experiențe deosebit de neplăcute cu acest gen literar, întrucât am impresia că nimic nu mă mai suprinde, trebuie să spun că mi-a fost dor de o asemenea lectură. O lectură care să mă facă să trec prin toate stările (im)posibile, să dea cu tot ce speculez de pământ și care să mă țină captiv până la ultima pagină. Și să nu-mi lase nici măcar un singur moment de respiro. Tensiune la cote maxime și un mister care depășește orice așteptare, punând la îndoială fericirea aparentă a vieții de cuplu.

Romanul Laurei Dave urmărește povestea lui Hannah Hall care, într-o zi, găsește un bilet pe care nu scrie nimic altceva decât „Protejeaz-o”. Într-o după-amiază oarecare, întreaga lume a lui Hannah se destramă. Soțul ei, Owen, dispare într-un moment cheie al declinului firmei la care lucrează, lăsând în urmă zeci de întrebări care, sincer, mai bine ar fi rămas fără răspuns. Mai mult decât atât, Owen își lasă în urmă și fiica pe care o are dintr-o relație anterioară, Bailey. În aceste circumstanțe, Hannah este nevoită să descopere ce s-a întâmplat cu Owen, de ce a plecat și, mai presus de toate, ce este cu acel mesaj obscur, singurul lucru pe care l-a lăsat în urmă – pe lângă o geantă plină cu bani și numeroase dovezi, indirect, care îl învinovățesc de anumite lucruri.

În astfel de circumstanțe, Hannah este determinată să afle ce s-a întâmplat cu soțul ei. Încetul cu încetul, împreună cu Bailey, cele două ajung să se piardă într-o lume a erorilor, pe măsură ce descoperă că, de fapt, Owen nu este cine pare a fi. Mama vitregă și fiica, deși la început reticente, ajung  să-și unească puterile pentru a descoperi misterul bărbatului în jurul căruia li se învârt amândurora viețile. Dar pericolul, teama, frica și necunoscutul joacă în tandem în acest roman tensionat care te faci să-ți pui întrebări privitoare la ceea ce crezi că știi cu adevărat. În cele din urmă, ajungi la concluzia că într-o simplă secundă pilonii care au fundamentat zeci de ani de existență conjugală pot fi puși la pământ. Iar ceea ce urmează nu este altceva decât o aventură periculoasă în care pare că te afunzi din ce în ce mai mult, pe măsură ce încerci să ieși la liman și să-ți reactualizezi coordonatele vieții.

Nu obișnuiesc să dau foarte multe detalii privitoare la acțiunea cărții în recenziile pe care le scriu. Mi se pare că nu are sens, din moment ce, la rândul meu, nu mi-ar plăcea să citesc o recenzie care se îndreaptă mai mult spre un rezumat. Cu toate acestea, simt nevoia să vorbesc despre personajele acestei cărți: Hannah și Bailey. Două personaje curajoase, complexe, care își unesc forțele (după ce trec prin anumite încercări) cu scopul de a descoperi misterul dispariției lui Owen, soț și tată. Deși cartea este narată din perspectiva lui Hannah, la timpul prezent, avem parte și de flashback-uri din timpul vieții de cuplu a celor doi – astfel, perspectiva asupra întâmplărilor este una mult mai vastă, iar faptul că știi, de fapt, unde vor ajunge lucrurile, te face să oferi mult mai multă atenție anumitor gesturi, acțiuni, cuvinte pe care Owen le spune.

„Aș face orice pentru fiica mea”, spune Owen la un moment dat. Oare chiar ar face orice? Ar merge atât de departe încât să-și părăsească, de fapt, propria fiică? Dar de ce? Cum o poate proteja dacă nu se află lângă ea? Cine este pe urmele lui Owen și ar putea reprezenta un pericol chiar și pentru familia sa? Întrebări care, pe parcursul cărții, își găsesc răspunsurile. Răspunsuri dintre cele mai neașteptate, lucru care mi-a plăcut extraordinar de mult: autenticitatea autoarei și faptul că a reușit să mă convingă de situațiile în care și-a pus personajele. Pentru mine, atunci când citesc un thriller, contează extraordinar de mult justificarea. Motivele din spatele întâmplărilor, de ce au acționat personajele astfel. Iar Laura Dave chiar a reușit să mă convingă, făcând ca acest roman să pară mult mai real.

Intriga este complexă, tensionată, ca un roller-coaster de emoții. Acțiunea este bine conturată, precisă, și de multe ori am avut impresia că aș urmări un serial, un film de acțiune care se desfășoară în fața ochilor mei. Secrete bizare, duplicitate, corupție, un sistem judiciar defect, fragmentat, și două personaje feminine memorabile. Care, încet dar sigur, se-ndreaptă către rezolvarea acestui mister: nu fac decât să ajungă la concluzia că unele secrete, mai bine ar rămâne pentru totdeauna secrete. În Ultimul mesaj, Dave a scris mai mult decât un thriller plin de acțiune: este o carte sinceră despre sacrificiile pe care, uneori, suntem nevoiți să le facem pentru a-i proteja pe cei pe care îi iubim cel mai mult. Precum în viață, uneori trebuie să pleci, oricât de incisivă ar fi decizia. Oricât de dureroasă.

Poate sfârșitul nu a fost tocmai pe placul meu, întrucât mi s-a părut puțin cam brusc. Cu toate acestea, oferă o oarecare opțiune de încheiere a romanului. Totuși, lectura a fost mult prea bună, inteligentă, alertă și tensionată, astfel încât această variabilă este aproape nesemnificativă. Sunt un mare fan al genului thriller, așadar destul de selectiv când vine vorba de romanele din această tagmă literară. Dar intuiția m-a ghidat bine și de data aceasta, deoarece Ultimul mesaj rămâne o lectură memorabilă, care te ține captiv încă de la prima pagină. Dincolo de toate acestea, rămâi cu o întrebare pe care cu greu reușești să o ții sub stăpânire: oare cât de multe știu, de fapt, despre persoana care se află lângă mine?! Și oare când se va face un serial sau o mini-serie după această carte? Fiindcă, sunt absolut sigur, ar ieși ceva genial.

Text scris de Andrei Cioată.

• Plusuri

  Acțiune complexă, atmosferă tensionată, ritm alert și fragmentele profunde presărate de-a lungul cărții, destul de rar întâlnite în cărțile din acest gen literar.

• Minusuri

  Sfârșitul oarecum brusc.

• Recomandari

  Dacă vrei să citești un thriller bun, acesta este titlul pe care îl cauți.

Categorie: Thriller | Autor: Laura Dave | Editura: Litera

Tu în cine ai încredere?

 

Titlu: Haosul din urma ta
Autor: Carlos Montero
Rating:
Editura: Univers
Anul aparitiei: 2021
Traducere: Elena – Anca Coman
Numar pagini: 464
ISBN: 9789733413127

În copilăria mea, mama îmi spunea mereu să fiu vigilentă cu oricine îmi apărea prin preajmă. Exista chiar și o regulă pe care mi-o repeta și care spunea cam așa: din inima ta poți să dai unui străin cam 30%, iar restul 70% le păstrezi pentru tine. Nu știu dacă această geometrie sentimentală poate sau nu să ne păstreze inimile intacte în fața unor relații toxice, dar trebuie să admit că ar fi un prim pas spre a te proteja de oamenii care nu au idee de ce semnifică o relație calitativă.

Eroina romanului Haosul din urma ta de Carlos Montero, tradus de Elena – Anca Coman la editura Univers, pare să nu știe această regulă sau preferă să facă abstracție de ea. Raquel e o tipă cerebrală, cu picioarele pe pământ și cu o meserie nobilă: e profesoară de literatură într-un liceu din Galicia. Dar, se pare că aceasta are un set de secrete adânc ascunse în cufărul memoriei. Îndrăgostită de soțul ei, Germán, care nu pare să iasă prea curând dintr-o profundă criză de inspirație, aceasta acceptă revenirea lor precipitată în Novariz, orașul de baștină a soțului ei. Pentru a nu rămâne fără activitatea sa profesională la care chiar ține, Raquel decide să preia locul unei profesoare care lipsește. Elvira, predecesoarea sa, se pare că avusese o depresie, iar în scurt va fi găsită înecată într-un lac din apropierea localității. Raquel vede în asta o anume simbolistică și decide instinctual să afle mai multe despre Elvira, dar și despre Viruca, o tânără profesoară cu un sex-appeal pe măsură, care însă pare o nălucă ce ajunge să o obsedeze.

Carlos Montero este un scriitor și un scenarist prodigios, care mânuiește perfect penița, scoțând istorii care te prind și te țin de-a lungul întregii povești. Dacă nu ați mai auzit de el, țin să vă informez că este scenaristul popularului serial de pe Netflix, intitulat Elite. În romanul Haosul din urma ta (apropo, e deja ecranizat de Netflix), autorul construiește cu îndemânarea unui păianjen diferite fire roșii ale narațiunii, astfel încât atenția cititorului să nu se piardă pe fundalul rumorilor cotidiene.

Haosul din urma ta este un roman hispanic prin definiție, deoarece este încărcat până la refuz cu emoții sincere, nedisimulate. Unicul inconvenient e că are unele compartimente foarte lungi, aproape ciclice (de exemplu, meditațiile eroinei centrale înainte de a da de o belea), astfel încât ajungi să vrei să-i urle vreo două cuvinte lui Raquel care este, pe alocuri, de-a dreptul melodramatică.

Scris după formula canonică a spaniolilor în materie de literatură crime sau detectiv, Haosul din urma ta este mai degrabă o incursiune în obscenitatea vieții, un soi de telenovelă doar că bazată pe adevăr sau provocare. Narațiunea convingătoare și detaliile abundente (aici, atenție, dacă sunteți genul care nu suportă incursiuni masive în subiect, descrieri și pe alocuri, scânceli în monologurile personajelor, s-ar putea să nu fie pe plac cartea).

În linii mari, Haosul din urma ta e o carte extrem de cinematografică, pulsând de schimbări de situații, ușor melodramatică pe alocuri, dar perfectă pentru momentele când vrei să citești ceva ce ți-ar ușura creierul.

Categorie: Thriller | Autor: Carlos Montero | Editura: Univers

Fiecare inimă are flux și reflux

 

Titlu: Spune-mi că mă iubești
Autor: Eric Maria Remarque
Rating:
Editura: Polirom
Anul aparitiei: 2021
Traducere: Mariana Bărbulescu
Numar pagini: 286
ISBN: 978-973-46-8414-4

S-a spus despre relația dintre scriitorul Eric Maria Remarque și actrița Marlene Dietrich că ar fi fost ultima mare poveste de iubire din secolul XX. Iar această judecată este suficientă pentru a atrage curiozitatea cititorului atunci când are în față scrisorile de dragoste scrise de unul dintre cei mai importanți scriitori germani pentru femeia care a fascinant generații întregi de spectatori de cinema. Un cuplu fascinant prin alăturarea a doi monștri sacrii ai culturii germane din secolul trecut.

Întâlnirea lor s-a petrecut cu ani înainte de începutul unei relații (probabil, în anul 1937) la Veneția, unde trăiau amândoi în exil, după ce părăsiseră Germania natală, încăpută pe mâna naziștilor. Marlene Dietrich refuzase categoric propunerile lui Joseph Goebbels de a juca în filmele produse în al Treilea Reich, iar cărțile lui Eric Maria Remarque erau arse în mod constant de naziștii dornici de epurarea culturii germane. Aveau, deci, în comun ura pentru ceea ce întâmpla în Germania acelor ani, deși amândoi își iubeau țara.

Când Eric Maria Remarque îi mărturisește actriței că este impotent, aceasta nu numai că nu pare deranjată de acest detaliu, ba mai mult își exprimă bucuria că vor trăi o iubire mai degrabă spirituală decât fizică. Bineînțeles că actrița va continua alte relații atât cu bărbați, cât și cu femei pe tot parcursul perioadei pe care o petrece cu Remarque. O poveste complexă, pasională, atipică construită cu măiestrie de doi oameni total neconvenționali.

Cartea frumos intitulată Spune-mi că mă iubești și editată minunat de Werner Fuld și Thomas F. Schneider conține scrisorile lui Eric Maria Remarque adresate actriței din 1937 până în 1962. Din păcate, scrisorile Marlenei Dietrich au fost arse de soția lui Remarque, așa că avem acces doar la jumătate din poveste. Și totuși, acest fapt pune o lumină mai puternică asupra scriitorului care reușește să creeze o corespondență de dragoste poetică, tandră, care indică nu numai o capacitate de simțire excepțională, dar și o vulnerabilitate extrem de frumoasă.

Înainte de a vă recomanda cu căldură să citiți această bijuterie literară, vă las în compania minunatului Eric Maria Remarque și a cuvintelor sale care luminează inimi și timp.

„Lumânările pâlpâie și simt că își scriu o scrisoare stupidă, iubito. Fiecare inimă are flux și reflux, cum are și fiecare minte. Iar când fluxul se retrage, pe țărm rămân tot felul de lighioane. Nu te gândi la asta; și eu vreau să uit. Într-o bună zi, când fluxul ne zvârle afară și apoi se retrage, vom fi noi înșine. Tăria nu vine când te ferești să vezi; tăria vine când te uiți să vezi. Doar atât avem: să fim fără teamă, poate plini de tristețe uneori, dar fără teamă și fără plângeri. Cea mai profundă vorbă, scrisă pe o veche piatră funerară: Non omnis moriar ! Nu voi muri de tot. N-o spun ca pe o consolare. Însă există ceva în spatele lucrurilor. Sir, spun orientalii, sir, taină, și degistirme, care înseamnă transformare. Taină și transformare, misterioasa transformare a ceva ce nu va muri cu totul. În zile deja apuse tu ai fost – întunecat, iubit arhanghel, sir și non omnis moriar – iubește-mă...”

 

Heather Morris, autoarea bestsellerului „Tatuatorul de la Auschwitz“ vine la București

 

Heather Morris, autoarea bestsellerurilor Tatuatorul de la Auschwitz, Călătoria Cilkăi și Trei surori, vândute în peste 15 000 000 de exemplare în întrega lume, vine la București și se va întâlni cu publicul în cadrul a două evenimente, pe 4 și 5 iulie.

Luni, 4 iulie, de la ora 19.00, la Institutul Cervantes (bd. Regina Elisabeta nr. 38), va avea loc dialogul scriitoarei cu jurnalistul Marius Constantinescu, o discuție care pornește de la povestea lui Heather Morris aflată în spatele poveștilor fascinante pe care le-am descoperit în cărțile sale.

Marți, 5 iulie, ora 19.00, la Librăria Humanitas de la Cișmigiu (bd. Regina Elisabeta nr. 38), are loc lansarea celui mai recent roman al lui Heather Morris, Trei surori, apărut în traducerea Luanei Schidu în colecția „Raftul Denisei“, coordonată de Denisa Comănescu.

Vor participa, alături de autoare, jurnaliștii Cristina Stănciulescu și Cristian Pătrășconiu. Moderatorul întâlnirii va fi Denisa Comănescu, directorul Editurii Humanitas Fiction.

Ambele evenimente se vor încheia cu o sesiune de autografe.

Accesul este liber, în limita locurilor disponibile, pe baza unei rezervări prin Eventbook. Purtarea măștii este recomandată.

Întâlnirile vor fi transmise și online, pe pagina de Facebook Humanitas Fiction. Înregistrarea audio va fi disponibilă ulterior pe canalele Humanitas pentru podcasturi de pe SoundCloud, Spotify, Deezer, Apple și Google.

Luptă și agonie într-un an al grației

 

Titlu: Anul de grație
Autor: Kim Liggett
Rating:
Editura: Litera
Anul aparitiei: 2019
Numar pagini: 320
ISBN: 978-606-33-4414-5

47 de ani femeile au îndurat anul de grație. 47 de generații s-au întors acasă mutilate și distruse moral și fizic. 47 de ani totul s-a rezumat la o mare minciună. Până nu i-a venit rândul ei, lui Tierney James, o tânără dezinvoltă, sinceră și extrem de curajoasă. Cum va trece ea de acel an al grației?

„Simplul fapt că visez ar fi de ajuns ca să fiu pedepsită, dar dacă ar afla cineva vreodată ce visez, aș fi spânzurată.” Romanul Anul de grație a lui Kim Liggett este o distopie care îmbină în sine stilistica narativă din Povestea slujitoarei și Jocurile foamei, doar că bazându-se pe o tentă pur feministă.

Imaginați-vă o lume exclusiv masculină. Deși da, asta deja e o realitate, nu o distopie. Dar totuși, imaginați-vă o lume în care bărbații vă pot condamna pentru că aveți energia feminină debordantă, pe care o intitulează generic magie. Imaginați-vă o lume în care femeile sunt puse la încercare timp de un an pentru a nimici această magie, pe care puteți să o intitulați de facto coloană vertebrală.

Kim Liggett a creat o astfel de lume în care minciuna tronează și în care femeile mustesc de curaj, dar se îneacă în ceea ce semnifică obediență casnică. Romanul său este un demers feminist sănătos, în care e loc și de dragoste, și de răzbunare, și de autodeterminare. Mai mult, e o narațiune care nu exclude și acel misoginism feminin cu care ne ciocnim zilnic (femeile care sunt gata să sară la jugulara suratelor doar pentru a-și reafirma poziția de femei ascultătoare).

Narațiunea lui Liggett trece ca o lamă ascuțită pe nervii cititorului, ducându-l, purtându-l spre un deznodământ neașteptat, ingenios. Recunosc, la un anume moment credeam că voi avea de a face cu încă un final obișnuit, dar mă bucur mult că autoarea a renunțat la stereotipica abordare de Prinț și Prințesă.

Este o carte care se citește cu sufletul la gură și pe care o poți parcurge în câteva ore fără să te obosească cu diferite detalii inutile. Dimpotrivă, e o povestire fluentă, fluidă, un crescendo vertiginos și prăpăstios.

Mă aventurez să afirm că e o carte pe gustul femeilor care au decis să facă o schimbare de mentalitate, îmbrățișând noi convingeri despre Sine. Dincolo de elementele fantasmagorice, cartea e de o realitate izbitoare, ascunzând prin scenele sale ceea ce trăim noi, femeile, zi de zi, de la rușinea menstruației la nevoia de a deveni parte dintr-o familie doar pentru validarea socială.

Sunt ferm convinsă că acest volum va fi pe placul cititorilor, deoarece este ceea ce avem nevoie pentru a înțelege puterea pe care o ascunde feminitatea, pentru a distinge între nevoia de a fi noi înșine și de a ne acomoda rigorilor prestabilite de un cadru social desuet.

Categorie: SF/Fantasy | Autor: Kim Liggett | Editura: Litera

Renaștere prin muzică

 

Titlu: Inimă frântă
Autor: Akira Mizubayashi
Rating:
Editura: Humanitas Fiction
Anul aparitiei: 2021
Traducere: Mădălina Ghiu
Numar pagini: 240
ISBN: 978-606-779-849-4

Trebuie să recunosc, în deschiderea acestei cronici, că îmi vine cu adevărat greu să citesc ficțiune în această perioadă. Cutremurată de evenimentele din țara vecină, am decis să iau o pauză de la fluxul informativ și cu o mare ezitare în suflet, am ales o carte de pe raft pentru o lectură care promitea să îmi ofere o doză de emoții sănătoase. Nu m-am înșelat nici de această dată. Am ales, cumva providențial dacă mă întrebați, volumul Inimă frântă de Akira Mizubayashi, un roman superb despre rememorarea trecutului, frica de a pierde, dar și despre actul de creație ca potențial tratament spiritual.

Rei este un copil de doar 11 ani în 1938, an devenit sângeros pentru istoria sa personală, deoarece tatăl său Yu, un om îndrăgostit de artă, este arestat de Poliția Militară a Japoniei, fiind suspectat de comunism, un păcat mortal pentru o țară în care bântuia extremismul fascist. Rei este martorul răpirii tatălui său și, fiind ascuns într-un dulap, e descoperit de locotenentul Kurokami, a cărui fibră umană sensibilă îl face să salveze micul copil prin propria-i tăcere.

Rămas singur, Rei este adoptat, dar viața sa se împarte între Japonia și Franța. Prima l-a rănit până în cele mai sensibile adâncuri ale sufletului, iar a doua a încercat să tămăduiască rănile sângerânde, transformându-l în unul dintre cei mai buni lutieri ai lumii. Încercând la vârsta onorabilă de peste 70 de ani să afle adevărul despre dispariția tatălui, Rei pornește într-o călătorie spre trecut, întâlnind oameni și amintiri care păreau adânc îngropate în uitare.

 

Trebuie să spun că Inimă frântă a venit în viața mea de cititor fix la țanc, deoarece împletește în sine toate amănuntele unei narațiuni de o sensibilitate deosebită. Akira Mizubayashi este un scriitor de origine niponă, care gândește însă într-un fel francez, transformând romanul său într-un adevărat mix: pe de o parte păstrează intactă acea formă inerentă narațiunilor din literatura japoneză, iar pe de altă parte renunță la tiparele stricte ale canonului și îmbrățișează căldura romanului francez.

Povestirea care e de un dramatism aparte, rostit în puține cuvinte, mi se pare potrivită pentru o ecranizare în stilul lui Hirokazu Koreeda. Deși autorul încearcă să păstreze narațiunea în liniștea unei drame de conexiune trecut – prezent, unele pasaje sunt desprinse din dramele poporului japonez înfrânt în cel de-al Doilea Război Mondial, pedepsit cu bombe nucleare și ras de pe fața pământului la nivel de patrimoniu material. Aducerea aminte a dramelor trăite, nevoia de recompunere și de reinventare a Sinelui național, iată câteva dintre elementele pe care le-am găsit de-a dreptul impresionante în acest roman.

Romanul Inimă frântă este o carte extrem de muzicală și sonoră, deoarece implică portretizarea lumii muzicale. De exemplu, mi-a plăcut paradoxul muzicii militare pe care unul dintre eroii cărții o consideră o modalitate sălbatică, viscerală de a distruge coloana vertebrală a unui neam.

Intuiesc că unii cititori ar putea să vadă cu alți ochi acest roman, poate puțin lacrimogen sau din cale afară de trist, eu însă mi-o asum și afirm că e un roman bun de pus la inimă, o povestire care te poartă înapoi spre ceea ce înseamnă Acasă prin act de creație.

Rei și-a pierdut parțial rădăcinile, dar pe de altă parte a recâștigat acele conexiuni spirituale fără de care un om se pierde. Inimă frântă este o frumoasă metaforă a iertării și a demnității proprii.

Categorie: Lit. contemporana | Autor: Akira Mizubayashi | Editura: Humanitas Fiction

Printre fiordurile amintirilor

 

Titlu: Cine a ucis-o pe Bambi
Autor: Monika Fagerholm
Rating:
Editura: Polirom
Anul aparitiei: 2020
Traducere: Gabriella Eftimie
Numar pagini: 256
ISBN: 978-973-46-8335-2

Literatura nordică se raliază pentru mine la standardele unei calități impecabile, mai ales atunci când ajungem în segmentul noir, la tot felul de titluri de romane detectiv sau thriller. Se pare că întunericul natural al zonelor în care nordicii conviețuiesc se potrivește perfect cu subiectele abordate. Moartea, violența, depresia – iată doar câteva dintre temele pe care își clădesc narațiunile scriitorii din nordul continentului european. Cine a ucis-o pe Bambi de Monika Fagerholm se îndepărtează puțin de șabloanele literare specifice zonei, purtându-ne într-un labirint extrem de complicat și întortocheat.

Dar să o luăm de la un început logic. Gusten este eroul central al prozei și liantul tuturor evenimentelor. Acesta are un job relativ bun de agent imobiliar, o viață amoroasă incertă și niște remușcări adunate în desagă cu care trebuie să străbată această potecă îngustă numită viață. Gusten pare să nu poată uita, sau ierta, faptul că a fost complice la un viol colectiv în adolescența sa. Acest eveniment X, dacă îl putem intitula așa, pare să fie un fir al Ariadnei prin întreaga istorisire, ducând cititorul spre și dinspre acest punct pe axa cronologică.

Aș fi lipsită de sinceritate dacă aș spune că e o carte ușor de citit, dimpotrivă am găsit-o evazivă, pe alocuri incertă, cu atât de multe unghiuri moarte ale narațiunii, încât efectiv trebuie să fac eforturi de concentrare pentru a menține mâna pe pulsul cărții. Cu toate acestea, stilistica și construcția subiectului m-au dus cu gândul la o ecranizare minunată, un serial nordic, The Killing, în care eroii încearcă să depisteze adevărul din jurul unui omor. Convergența acestor două narațiuni, una textuală, alta cinematografică, m-a făcut să văd romanul dintr-o altă perspectivă.

Ce ar fi dacă intenția autoarei însăși e să ne țină în negură, să utilizeze tehnici de scriere care creează confuzie, pentru că întreaga poveste nu se pretează scenariului de alb – negru, bine – rău, fiecare e vinovat și nevinovat din anumite perspective.

Metoda de incitare a atenției cititorului, utilizând flashback-uri narative o găsesc destul de confortabilă. Unica discrepanță pe care am sesizat-o și care mi-a știrbit din experiența de ansamblu e ciopârțirea personajelor, faptul că autoarea nu le face complexe, nu le deschide în plenitudinea lor. Deși pun asta poate pe seama tentativei acesteia de a lăsa mister și loc de dezbatere.

Violul este punctul zero, dar implicațiile sale, consecințele sale, stârnesc în eroul nostru amintirile unui trecut abominabil. Fagerholm încearcă să ne lase câmpuri libere pe care să schițăm scenarii alternative, dar totodată nu pregetă să aibă o voce narativă fermă, convingătoare.

Cine a ucis-o pe Bambi e un roman violent despre validarea responsabilității, despre importanța de a recunoaște printr-o spovedanie de anvergură faptul că suntem răi în esență. Personajele sale nu sunt de pus la icoane, dar parcă nici de blamat. Ele par a fi prinse undeva la mijlocul istoriei, într-o zonă gri a penitenței, zonă din care încearcă orbecăind să iasă la lumină.

Cineva poate cataloga acest volum drept unul bizar, eu aș merge mai mult pe varianta de carte inconfortabilă, pe care trebuie să o digeri cu îmbucături mici.

Categorie: Lit. contemporana | Autor: Monika Fagerholm | Editura: Polirom

Suferință și speranță

 

Titlu: Când stelele se întunecă
Autor: Paula McLain
Rating:
Editura: Humanitas Fiction
Anul aparitiei: 2021
Traducere: Mihnea Gafița
Numar pagini: 384
ISBN: 978-606-779-990-4

Obișnuiți fiind cu aparițiile din colecția Raftul Denisei de la Editura Humanitas Fiction, poate că cititorii se vor trezi ușor descumpăniți de publicarea acestui nou roman al Paulei McLain (autoarea bestsellerelor Soția din Paris, Zbor în jurul soarelui și Hemingway și cu mine) într-o colecția axată pe literatură mainstream. Spun acest lucru pentru că romanul despre care vă voi vorbi în continuare este o combinație de crime și thriller scris parcă după manual, în care poveștile personajelor contează enorm în narațiune, însă cea care obține prim-planul este de fapt ancheta detectivistică.

Povestea începe exact ca una clasică polițistă, în care personajul principal, Anna Hart, revine în orașul în care a crescut după ce s-a despărțit de soț și a suferit o traumă cumplită, despre care aflăm mult mai târziu în poveste, și vede un afiș cu chipul unei adolescente de cincisprezece ani, fiica unei actrițe celebre stabilite de ani buni în Mendocino, un orășel de pe Coasta de Vest americană, care a dispărut de-acasă. Nimic nou sub soare își spune Anna în sinea ei, care exact cu asta se ocupa înainte de-a reveni în Mendocino: cu anchetarea cazurilor de dispariții de copii.

Și țin să vă spun că dispar cu nemiluita copii în SUA: mulți de tot, zilnic, de la bebeluși răpiți din pătuțuri noaptea și până la adolescenți ajunși în pragul maturității care cel mai adesea fug de atrocitățile de-acasă sau momiți de câte un prădător sexual. Căci și aceștia sunt mulți, mulți de tot, într-o țară în care armele de foc sunt la liber și crime în masă au loc aproape zilnic (251 numai în anul 2021), iar familii care o duc greu sunt o sumedenie (de unde și traumele care duc mai târziu la personalități scindate, defecte, psihopate etc.). Iar Anna a văzut multe la viața ei. Multe răpiri, multe crime, multe lucruri oribile, lucruri care i-ar face părul măciucă în cap cuiva nefamiliarizat cu monștrii cu chip de om care populează asemenea povești.

Iar lucrul cel mai cumplit pe care l-a învățat Anna este că cel mai adesea făptașii, cei responsabili de disparițiile copiilor, sunt persoane apropiate (trei din patru cazuri): tați, mame, frați, surori, bunici, unchi, mătuși, vecinul de alături care îl ajută pe copil reparându-i lanțul de la bicicletă, profesorul care vede într-o adolescentă atrăgătoare un adevărat talent în cine știe ce domeniu și insistă să-i dea lecții în privat și așa mai departe. Și cel mai adesea nu sunt de fapt răpiri, ci crime. Dublate de viol, în cea mai mare parte a cazurilor.

Statistica spune că acești copii care dispar provin de cele mai multe ori din familii dezorganizate, ori cu un singur părinte, ori cu părinți care se ceartă întruna, așa că nu e de mirare că acei copii își iau până la urmă lumea în cap și pleacă, ajung să fie omorâți de unul dintre părinți, sunt neglijați în mod criminal sau se transformă într-un adevărat far luminos care sfârșește prin a atrage un prădător de la distanță, un psihopat, sociopat și cum vreți să-i spuneți, care parcă îi adulmecă de la mare depărtare vulnerabilitatea și știe că va putea pune ușor mâna pe pradă.

Sunt toate spusele Annei, nu ale mele, nu le-am căutat pe internet, nu am săpat după statistici. Căci Anna (numită nu degeaba „hart” – cuvânt ce se pronunță identic cu „heart”/inimă) provine ea însăși dintr-o familie destrămată și poartă după sine o căruță de traume și demoni care nu s-au vindecat nici acum pe deplin, ajunsă la treizeci și cinci de ani. Eroina noastră și-a pierdut mama, în urma unei supradoze de droguri, pe când avea opt ani, apoi a trecut prin mai multe locuințe sociale, până ce, într-un final, a avut norocul să dea peste o familie adoptivă care i-a răspuns doar cu bunătate și iubire, modelând-o să devină persoana din prezent, când se trezește încă o dată în fața unui caz de dispariție.

Mai multe, de fapt. Tocmai ea, care fugise de orori, fiind practic izgonită de-acasă după ce nici soțul nu-și mai recunoștea soția; tocmai ea, care doar cu asta se ocupa, tocmai ea, care și-a zis că ce-i prea mult e prea mult și că o binemeritată pauză i-ar prii de minune să-și pună ordine în viață.

Nu știu de ce, dar, cu toate că devorez povești crime pe bandă rulantă în ultima vreme, povestea de față a fost tare greu de înghițit. Poate pentru că spune adevărul în față, că exact copiii, cele mai vulnerabile și mai demne de apărat ființe, reprezintă subiectul principal al anchetelor, poate pentru că atmosfera este extrem de apăsătoare, poate pentru că este mult prea realistă, poate pentru că sunt mult prea multe cazuri și mult prea oribile (un nepoțel otrăvit de bunică și îngropat sub prispa casei, fetițe violate de cineva apropiat, copii neglijați la tot pasul), poate pentru că proza este adesea nu poetică, dar pe aproape, simțindu-se mâna de scriitoare adevărată, dar realitatea rămânând totuși aceeași, necosmetizată, hâdă, dezgustătoare și deprimantă.

„În toți anii mei de muncă de polițistă, și mai ales în cadrul proiectului „Rază-de-Far”, am învățat aproape tot ce este de știut despre ciclurile de violență din sistemele familiale. Dar ciclurile de tăcere pot fi la fel de periculoase – și se repetă de la o generație la următoarea, surprinzător de consecvent. Dieta obsesivă a unei mame devine, la fiica ei, obsesia de-a controla creșterea unor copaci bonsai. Infidelitatea flagrantă ținută la secret se transformă-n consimțire mută și apoi în goliciune sufletească. Toate – lucruri la care Cameron a fost expusă. Indiferent dacă i-a dat-o cu lingurița de argint, Emily, practic, a hrănit-o cu neputință.

— Nu cred că fiica dumneavoastră a fost răpită, zic.

Vorbe dure și-o concluzie pripită, eventual, dar nu e timp de altceva.

— Nu, zice Emily, pe-un ton atât de lipsit de vlagă, de-ar putea foarte bine să fi spus și da.

Cele două cuvinte nu sunt niciodată chiar atât de-ndepărtate, după cum am trăit să-nvăț.

— Dacă e cu cineva în acest moment – despre Cameron vorbesc –, părerea mea este că-l cunoaște pe-acel cineva. Cred că s-a dus cu el de bunăvoie.”

Categorie: Roman politist | Autor: Paula McLain | Editura: Humanitas Fiction