Jon Ronson
Umilirea publică în epoca internetului
Editura ART, 2016
Traducere din limba engleză şi note de Andra Matzal şi Cosmin Postolache
***
Intro
Jon Ronson (n. 1967) este un popular autor britanic de nonficţiune, jurnalist
gonzo, realizator de documentare TV şi emisiuni radio. Materialele lui sunt publicate în
The Guardian, City Life şi
Time Out, colaborează cu BBC şi Channel 4. Momentan trăieşte în Londra şi la New York.
Cărţile lui, printre care
Them: Adventures with Extremists, Out of the Ordinary: True Tales of Everyday Craziness, Lost at Sea: The Jon Ronson Mysteries,
abordând cele mai diverse subiecte, se caracterizează prin umorul cu
care sunt scrise, o aplecare spre absurd, o fascinaţie pentru personaje
ţicnite şi, nu în ultimul rând, un interes pentru abuzurile de putere.
Fascinaţia pentru ţicniţi culminează în cartea
Testul psihopatului. O călătorie prin industria nebuniei, iar abuzul de putere este tratat în
Umilirea publică în epoca internetului dintr-o perspectivă neaşteptată,
dezvăluindu-ne pe noi înşine, utilizatori obişnuiţi ai reţelelor de socializare, aşa cum nu ne putem închipui că suntem.
The Men Who Stare at Goats (Bărbaţi holbându-se la capre) şi
Frank: The True Story that Inspired the Movie au stat la baza unor filme care
s-au bucurat de un mare succes.
*
Când eşti un plagiator sau un falsificator de citate, te poţi aştepta ca
viitorul tău să nu fie tocmai roz dacă ajungi să fii dat în vileag. Dar
cum e să postezi o poză neinspirată pe Facebook sau să arunci o glumă
proastă pe Twitter şi să te trezeşti că viaţa
ţi-a fost distrusă
într-o clipă? Şi cum ajung nişte oameni mânaţi de principii etice absolut sănătoase să distrugă vieţile unor semeni
de-ai lor fără să clipească?
Jurnalistul Jon Ronson scrie despre persoane care au călcat strâmb
(într-o
mai mică sau mai mare măsură) şi au fost sfâşiate de cruzimea colectivă
a internauţilor. Cartea este o amplă investigaţie despre revirimentul
umilirii în public şi un studiu important în înţelegerea unui nou
fenomen social care priveşte orice posesor al unui cont pe o reţea de
socializare.
"Un material jurnalistic original şi inspirat, care pune în discuţie
dinamica complexă dintre cel care umileşte şi cel care este umilit,
ambii putând deveni ţinta judecăţilor groteşti şi disproporţionate emise
de reţelele sociale online." (
The Financial Times)
"Ronson e unul dintre cei mai comici scriitori ai zilelor noastre." (Will Self,
The Guardian)
Inimă neînfricată
Povestea începe în primele zile din ianuarie 2012, când am observat că
un alt Jon Ronson posta pe Twitter. La profil avea o fotografie cu mine.
Numele lui de Twitter era @jon_ronson. Cea mai recent postare a sa,
care a apărut tocmai când mă uitam uluit pe contul lui, spunea aşa: "Mă
duc acasă. Trebuie să iau reţeta pentru o porţie uriaşă de scoici cu
guarana, în chiflă cu maioneză:D. #yummy."
"Cine eşti?",
l-am întrebat
într-un mesaj.
"Mă uit la #Seinfeld. Mor după o porţie mare de kebab cu ţelină, biban,
smântână şi puţin lemongrass #păpică", a postat el imediat.
Nu ştiam ce să fac.
A doua zi dimineaţă, am verificat pagina lui @jon_ronson chiar înainte să
mi-o verific
pe-a mea. În timpul nopţii, postase: "Visez ceva despre #timp şi #cocoşel."
Contul lui avea douăzeci de abonaţi. Unii erau oameni pe care îi ştiam în realitate şi care probabil se întrebau cum
de-am devenit aşa, din senin, un pasionat al bucătăriei fusion şi de când am început să visez cu atâta candoare la cocoşei.
M-am pus pe investigat. Am descoperit că un
tânăr cercetător pe nume Luke Robert Mason, care fusese în trecut la
Universitatea Warwick, postase cu câteva săptămâni în urmă un comentariu
pe
site-ul The Guardian. Era un răspuns la un filmuleţ despre
spambots[1], făcut de mine.
"I-am construit lui Jon propriul infomorf
[2]", scria el. "Îl puteţi urmări pe Twitter, aici: @jon_ronson."
"A, deci e un fel de
spambot",
mi-am zis. OK. Se rezolvă. Probabil că Luke Robert Mason a avut impresia
că-mi va
plăcea un
spambot. Iar când va afla că
nu-mi place, o
să-l dezactiveze.
Aşa că
i-am dat un mesaj pe Twitter: "Salut! Ai vrea, te rog, să dezactivezi
spambot-ul?"
Au trecut zece minute. Apoi
mi-a răspuns: "Preferăm termenul de infomorf."
"Dar
mi-a preluat identitatea",
i-am scris eu încruntat.
"Infomorful nu preia nicio identitate",
mi-a răspuns el. "Ci doar refoloseşte în alt scop datele din reţelele sociale,
într-o estetică infomorfă."
Am simţit deja un nod în coşul pieptului.
"#iuhuuu, la naiba, ce poftă mi
s-a făcut de ceapă la grătar cu nişte pâine crocantă. #păpică ", a postat @jon_ronson pe Twitter.
Eram în război cu
propria-mi versiune robotică.
A trecut o lună. @jon_ronson posta de douăzeci de ori pe zi despre
vârtejul vieţii lui sociale, despre "serate" şi un vast cerc de
prieteni. Acum avea cincizeci de abonaţi. Tuturor li se transmitea o
imagine despre viziunea mea în materie de serate şi prieteni
care-i inducea dezastruos în eroare.
Spambot-ul mă făcea să mă simt neputincios şi cătrănit. Identitatea mea fusese redefinită
într-un mod cu totul eronat de către nişte străini, iar eu nu puteam interveni.
I-am trimis un mesaj pe Twitter lui Luke Robert Mason. Dacă hotărârea lui de a nu dezactiva
spambot-ul era de neclintit,
n-ar fi vrut măcar să ne întâlnim? Aş putea să filmez tot şi să pun înregistrarea pe YouTube. A fost de acord,
spunându-mi că-mi va explica bucuros filosofia din spatele infomorfului.
I-am răspuns că aş fi, fără îndoială, interesat să cunosc filosofia din spatele
spambot-ului.
Am închiriat o cameră la Central London. El a venit însoţit de doi alţi bărbaţi - echipa din spatele
spambot-ului.
Se cunoscuseră la Universitatea Warwick. Luke era cel mai tânăr dintre
ei, un bărbat arătos de douăzeci şi ceva de ani, pe care
CV-ul
online îl recomanda drept "cercetător în tehnologie şi cybercultură, şi
director al conferinţei Viitoruri Virtuale". David Bausola arăta ca un
profesor nonconformist, genul de persoană care ar putea lua cuvântul la o
conferinţă despre Aleister Crowley
[3].
El era "tehnolog creativ" şi directorul general al unei agenţii
digitale, Philter Phactory. Dan O'Hara era tuns la zero şi avea o
privire pătrunzătoare, enervată. Avea fălcile încleştate. Avea vreo
treizeci-patruzeci
de ani şi era lector de literatură engleză şi americană la
Universitatea din Köln. Înainte fusese lector la Oxford. Scrisese o
carte despre J.G. Ballard, intitulată
Metafore extreme, şi o alta intitulată
Thomas Pynchon: Schizofrenie & control social. Din câte am înţeles, David Bausola construise
propriu-zis spambot-ul, iar ceilalţi doi asiguraseră "cercetarea şi consultanţă".
Le-am sugerat să se aşeze toţi trei pe canapea, ca să încapă în cadru. Dan O'Hara
le-a aruncat celorlalţi o privire fugară.
- Hai
să-i facem pe plac,
le-a spus el.
S-au aşezat toţi trei, Dan la mijloc.
- Cum adică
"să-mi faceţi pe plac"?
l-am întrebat.
- E vorba de control psihologic,
mi-a răspuns.
- Crezi că eu
v-am cerut să staţi toţi trei pe canapea ca să vă controlez psihologic? am întrebat.
- Absolut, a zis Dan.
- În ce fel? am întrebat.
- Aşa fac şi eu cu studenţii, a răspuns Dan. Eu mă aşez separat, pe un scaun, iar ei stau aliniaţi pe canapea.
- De
ce-ai vrea
să-ţi controlezi psihologic studenţii?
l-am întrebat.
Pentru o clipă, Dan a părut un pic îngrijorat, fiindcă îi scăpase această mică ciudăţenie.
- Ca să controlez mediul de învăţare, a zis el.
- Şi acum te simţi inconfortabil?
l-am întrebat.
- Nu, nu chiar, a spus el. Dar tu, tu te simţi inconfortabil?
- Da,
i-am răspuns.
- De ce?
m-a întrebat Dan.
Şi am început
să-mi înşir motivele.
- Universitarii, am început eu, nu dau buzna neinvitaţi în viaţa unei persoane şi
se-apucă s-o folosească pentru cine ştie ce experiment academic; iar când vă rog
să-l dezactivaţi, voi îmi răspundeţi:
O, dar nu e un spambot, ci un infomorf.
- Cred că există mulţi Jon Ronsoni în lume, nu? a dat el din cap,
aplecându-se. Oameni cu acelaşi nume? Aşa e?
L-am privit suspicios.
- Sunt convins că există oameni cu acelaşi nume ca mine,
i-am răspuns precaut.
- Şi eu am aceeaşi problemă, a continuat Dan, zâmbind. Mai e un cercetător universitar cu acelaşi nume ca mine.
-
N-aş putea spune că avem
exact aceeaşi problemă,
i-am zis, fiindcă problema mea
propriu-zisă e că trei străini
mi-au furat identitatea şi au creat o versiune robotică a mea pe care refuză
s-o dezactiveze, deşi provin de la universităţi de renume şi ţin conferinţe la TEDx.
- Ce spui tu, a oftat prelung Dan, e că există un singur Jon Ronson. Aşa
că ieşi la înaintare susţinând că tu eşti adevăratul Ronson, de
parc-ar putea exista aşa ceva, şi că vrei
să-ţi păstrezi integritatea şi autenticitatea. Corect?
L-am privit fix.
- Am impresia că mai degrabă
tu ne sâcâi pe
noi, a
continuat Dan, pentru că ceea ce spui nu ne convinge deloc. După părerea
noastră, există la mijloc un strat de artificialitate, iar ceea ce
încerci tu de fapt să protejezi este personalitatea ta online -
brandul Jon Ronson. Aşa e?
- NU, AŞA POSTEZ EU PE TWITTER, am ţipat.
- Dar internetul nu e lumea reală,
mi-a răspuns Dan.
- Eu sunt cel care scrie mesajele,
i-am spus. Şi tot eu apăs "Trimite". Aşa că eu sunt cel care activează pe Twitter.
Ne-am privit unii pe alţii.
- Şi asta nu e vreo cercetare academică. Nu e vorba de postmodernitate. Ci de fapte.
- Foarte bizar, a spus Dan. Abordarea ta mi se pare foarte stranie. Cred că eşti unul dintre foarte puţinii oameni care au ales
să-şi folosească numele adevărat pe contul de Twitter. Cine face aşa ceva?
De-asta, Jon, sunt un pic suspicios în legătură cu motivaţia ta.
De-asta cred că foloseşti
Twitter-ul ca strategie de
brand management.
N-am răspuns, dar până în ziua de azi regret amarnic că nu
mi-a trecut prin minte
să-i atrag atenţia că numele lui Luke Robert Mason pe Twitter este @LukeRobertMason.
Conversaţia noastră a continuat pe acelaşi ton preţ de vreo oră.
I-am spus lui Dan că nu am folosit expresia "
brand management" niciodată în viaţa mea. Un astfel de limbaj
mi-e complet străin.
- La fel şi cu
spambot-ul vostru,
i-am zis. Limbajul pe
care-l foloseşte e complet diferit de al meu.
- Da,
mi-au răspuns cei trei la unison.
- Şi tocmai asta mă scoate aşa de tare din sărite,
le-am explicat. Că este o interpretare greşită a propriei persoane.
- Ai vrea să semene
mai mult cu tine?
m-a întrebat Dan.
- Aş vrea să nu mai existe deloc.
- Şi asta mi se pare bizar,
mi-a răspuns Dan, fluierând cu scepticism. Cred că aici se află un element foarte interesant, din punct de vedere psihologic.
- De ce?
l-am întrebat.
- Mi se pare foarte agresiv din partea ta. Ai vrea
să ucidem algoritmii ăia? Cred că, pe undeva, te simţi ameninţat,
m-a privit el îngrijorat. În mod normal, noi nu prea ne dorim să ucidem lucrurile care ne scot din sărite.
- Eşti un TROLL
[4]! am ţipat la el.
Imediat după ce am terminat interviul,
m-am avântat în aerul
după-amiezei londoneze. Mă gândeam cu groază că va trebui să uploadez interviul pe YouTube, pentru că fusesem foarte vocal.
M-am îmbărbătat singur la gândul comentariilor
care-mi vor lua în derâdere ieşirile numai bune de zgâriat timpanul şi
l-am făcut public. Am aşteptat zece minute. Apoi, neliniştit, am aruncat un ochi pe pagină.
"Furt de identitate, clar ca bună ziua", scria primul comentator. "Ar trebui
să-i respecte lui Jon libertatea individuală."
"Uau",
mi-am zis în sinea mea, încă precaut.
"Cineva ar trebui să creeze conturi de Twitter alternative pentru
măscăricii ăia, unde să posteze constant chestii despre dorinţa lor
nestăpânită pentru pornografie infantilă", adăugase alt comentator.
Am rânjit.
"Nişte căcănari manipulatori", continua al treilea.
"Trebuie să le fuţi una.
Să-i dai în judecată,
să-i faci praf,
să-i razi de pe faţa pământului. Dacă
i-aş putea întâlni
faţă-n faţă,
le-aş spune că sunt pielea pulii."
Eram beat de bucurie. Eu eram Inimă Neînfricată
[5], luasem cu asalt de unul singur câmpul de bătălie ca, după doar câteva clipe, oamenii să mărşăluiască în urma mea cu sutele.
"Nişte idioţi abjecţi şi nocivi, care se joacă cu vieţile altora, după
care se amuză de suferinţa şi de furia victimei", mai comentase cineva.
Am încuviinţat serios din cap.
"Nişte cretini plini de ură", spunea următorul comentator. "Universitarii ăştia cu creierii futuţi ar trebui să aibă parte
de-o moarte în chinuri.
Muistu-ăla din mijloc e clar psihopat."
M-am încruntat puţin.
"Sper că nu le va face nimeni rău",
mi-am zis în sinea mea.
"La camera de gazare cu ei! Mai ales cu
muistu-ăla din mijloc. Şi mai ales cu
muistu-ăla chelios. Ca să nu mai zic de
muistu-ăla care nu scoate o vorbă. După care, să ne pişăm pe hoiturile lor", adăugase un comentator.
Am câştigat. În câteva zile, cercetătorii
l-au
dezactivat pe @jon_ronson. Fuseseră umiliţi, până când au fost nevoiţi
să consimtă la dezactivarea lui. Umilirea lor publică fusese asemenea
butonului apăsat pentru restaurarea setărilor din fabrică. Ceva nu
mergea ca uns. Comunitatea se aliase. Echilibrul era restabilit.
Cercetătorii au făcut mare caz în jurul eliminării
spambot-ului. Au scris un articol în
The Guardian,
explicând că miza lor mai amplă era să sublinieze tirania algoritmilor
de pe Wall Street. "Nu doar în viaţa lui Ronson există boţi
care-l manipulează. Ci în vieţile noastre, ale tuturor", scriau ei. Cu toate astea, eu tot
n-am înţeles cum faptul că se pretindea
c-aş mânca pacheţele cu wasabi ar fi putut atrage atenţia publicului asupra dominaţiei exercitate de algoritmii de pe Wall Street.
"Mi
s-a spus să te scot din uz - înţelegi ce înseamnă asta?", postase David Bausola pe contul de Twitter al
spambot-ului. "Mai ai doar câteva ore de trăit, sper să te bucuri de ele."
"Apasă odată butonul de oprire,
i-am scris
într-un e-mail. Dumnezeule!"
Eram bucuros de victoria mea. Mă simţeam minunat. Senzaţia aia
copleşitoare mă învăluia ca un sedativ. Străini din toate colţurile
lumii îmi spuneau în cor că am dreptate. Un final mai potrivit nici că
se putea.
Mi-au venit atunci în minte alte exemple
recente de umiliri în cadrul reţelelor de socializare, umiliri pe care
le savurasem şi de care mă simţeam mândru. Primul caz important a avut
loc în octombrie 2009. Cântăreţul Stephen Gately de la Boyzone fusese
găsit mort când se afla în vacanţă alături de partenerul lui, Andrew
Cowles. Medicul legist a constatat o moarte naturală, dar editorialistul
Jan Moir a scris în
Daily Mail: "Indiferent care ar fi cauza morţii, ea
n-are
cum să fie în niciun caz naturală... ceea ce aduce încă o puternică
lovitură sub centura mitului uniunii civile, în care toţi au trăit
fericiţi până la adânci bătrâneţi."
Doar nu mai aveam de gând să tolerăm un reviriment al bigotismului de
viţă veche, aşa că, drept urmare a furiei noastre colective, Marks &
Spencer şi Nestlé au cerut ca reclamele lor să fie eliminate de pe
pagina web a
Daily Mail. Am trăit vremuri glorioase.
I-am rănit pe cei de la
Mail cu o armă pe care nu o înţelegeau - o umilire prin intermediul
social media.
Apoi, când cei puternici
şi-au depăşit atribuţiile, am fost din nou prezenţi. După ce ziarul
Daily Mail a ironizat o bancă de alimente în scopuri caritabile, pentru că a oferit de mâncare unui reporter sub acoperire fără
să-i verifice actele de identitate, Twitter a reacţionat în aceeaşi zi
printr-o donaţie de 39.000 de lire sterline către organizaţia respectivă.
"Asta e minunăţia reţelelor sociale", scria un utilizator de Twitter despre campania aceea. "
Mail,
care se hrăneşte înainte de toate minţind oamenii în legătură cu
vecinii lor, nu poate accepta faptul că oamenii comunică între ei, că
îşi formează propriile păreri."
Când LA Fitness a refuzat să anuleze abonamentul la sala de sport al unui cuplu
care-şi pierduse joburile şi
nu-şi mai permitea
să-l plătească,
ne-am
raliat din nou. LA Fitness a bătut imediat în retragere. Uriaşii lumii
începeau să pice pe capete graţie unor oameni care până nu demult erau
neputincioşi - bloggeri sau oricine altcineva cu un cont pe reţelele
sociale. Iar arma care le venea de hac era nouă: umilirea online.
Aşa se face că,
într-o zi,
mi-a
picat fisa. În lume se petrecea un fenomen cu urmări reale. Ne aflam în
zorii unei măreţe renaşteri ale umilirii în public. După o picoteală de
180 de ani (pedepsele aplicate în public au dispărut în Marea Britanie
prin 1837, iar în SUA, în 1839), revenise în forţă. Atunci când foloseam
ruşinea, stăpâneam o unealtă inimaginabil de puternică. O unealtă
coercitivă, care nu ţinea cont de graniţe, ale cărei viteză şi influenţă
creşteau văzând cu ochii. Ierarhiile începeau să se niveleze. Cei
reduşi la tăcere îşi puteau face vocea auzită.
Într-un
fel, era o democratizare a dreptăţii. Aşa că am luat o hotărâre. Cu
prima ocazie când va avea loc o desfăşurare de forţe a umilirii în
public la adresa unui vinovat de proporţii - cu prima ocazie când
dreptatea cetăţenească avea să aibă câştig de cauză -, voi plonja în
miezul ei. O voi investiga îndeaproape şi voi scoate la lumină eficienţa
ei în îndreptarea greşelilor.
N-a fost nevoie să aştept prea mult.
@jon_ronson a fost executat pe 2 aprilie 2012. Doar douăsprezece
săptămâni mai târziu, în toiul nopţii de 4 iulie, un bărbat întins pe
canapeaua lui din Fort Greene, Brooklyn, a făcut o descoperire
neaşteptată în timp ce căuta idei de subiecte pentru blogul lui.
[1] Programe create pentru a colecta adrese de e-mail de pe internet, cărora să le trimită mesaje nedorite - spam.
[2]
Corp de informaţie digitală, ce poate simula diverse trăsături, cum ar
fi personalitatea umană. Termenul a fost pentru prima dată folosit de
Charles Platt, în romanul The Sillicon Man (1991), pentru a desemna o conştiinţă biologic transferată într-un computer.
[3]
Celebru ocultist, magician şi filosof britanic, fondator al religiei şi
filosofiei Thelema, autoproclamat profetul ce trebuia, la începutul
secolului XX, să conducă umanitatea spre Eonul lui Horus.
[4] În argoul online, un troll este
o persoană căreia îi place să provoace discordie în discuţii online (pe
forumuri, în reţele sociale, pe paginile publicaţiilor etc.), dând
startul unor discuţii aprinse în contradictoriu, postând comentarii
controversate sau agasându-i pe ceilalţi utilizatori. Cuvântul "troll" a
fost pentru prima oară folosit în acest sens la începutul anilor \'80,
sensul original provenind din engleza veche, unde desemna un pitic
malefic sau un uriaş, personaje din folclorul scandinav renumite pentru
plăcerea de a le face zile negre altora.
[5] Aluzie la Braveheart,
filmul din 1995 al cărui protagonist, William Wallace (interpretat de
Mel Gibson), este un luptător scoţian din secolul al XIII-lea, care-i
conduce pe luptători în Primul Război de Independenţă scoţian, împotriva
Regelui Edward I al Angliei.
Salutare, băieți! Luați un liniar și verificați care este
dimensiunea penisului vostru în acest moment (voi aștepta). În regulă,
acum vreau să vă imaginați că este cu 5 centimetri mai lung decât acum. Imaginează-ți
cum ar arăta: dacă scula ta ar fi doar cu 5 cm mai lungă, ar fi MULT
MAI MARE și mai sexi. Fiecare bărbat vrea să știe cum își poate mări
organul, e absolut normal!
Titan gel
- este un produs patentat. gel nu provoacă efecte secundare după
folosire, nu creează dependență și cel mai important lucru este că
rezultatele pe care le vei obține după folosire vor rămâne pentru totdeauna.
P.S. Deci, dacă ai o mică problemă și nu vrei să faci eforturi
extenuante dar inutile, toate în zadar, sfatul meu este să nu-ți mai
irosești timpul, pentru că tu și prietena ta nu veți fi satisfăcuți cu
cinci minute de sex de
proastă calitate. Totul ține de calitate, îmbunătățește-ți
viața sexuală cu ajutorul acestui stimulent dovedit și fă-ți partenera
sexuală fericită cu sex de calitate și orgasme puternice!
Bună, cu voi este din nou Viorica! Doresc să împart cu voi
mica mea bucurier... mi-a reușit să scap de varicoză în condiții casnice
în doar o săptămână!!!
Acum mă simt un om absolut sănătos. Ha! Sunt chiar
recunoscătoare acestei boli – m-a făcut să prețuiesc mai mult ce am, și
altfel să privesc greutățile vieții. Despre cum aș fi ajuns dacă nu
găseam 
Sunt foarte fericită că anume așa s-a terminat tot. Odată cu
tratarea varicozei, am înțeles că pentru mulți dintre noi, ce e simplu
ni se pare neefectiv. Iar ce e complicat – ni se pare foarte bun, ca de
exemplu operațiile. Iar asta nu e așa. Varicoza poate fi tratată foarte
ușor, rapid și sigur. Recomand!
