Asta vrei, să laşi spectatorul să-ţi umble prin gânduri - Aniversarea

Dan Lupu: Cum a început aventura ta cinematografică? Ce te-a determinat să vrei să spui poveşti şi în felul acesta?
Dan Chişu: Târziu a început. Poate de frică... Vivi Drăgan Vasile a fost cel care mi-a dat 'brânci'. Prima dată e greu. Ai tot felul de întrebări şi de îndoieli. Cred că frica de 'ce o să spună lumea' e o lamă cu două tăişuri pe care, la început, o simţi mereu deasupra capului. În timp, pe măsură ce capeţi experienţă, lucrurile încep să se aşeze. Începi să fii mai conştient de ce ai de spus, de cum vrei să spui o poveste... Mi-am creat involuntar un ritm de lucru, care a însemnat, în principiu, câte un film pe an. Acum aş spune că e mai degrabă greu să nu fac film decât să fac.

D.L.: Cât de greu este să transpui realitatea din capul tău într-un film şi cât de greu sau uşor este să laşi spectatorul să-ţi umble prin gânduri?
D.C.: Răspunsul vine în continuarea a ce am spus deja. E greu să transpui realitatea. Asta pentru că de aici ar urma un set întreg de întrebări. La ce realitate ne referim? În ce măsură reuşeşti să faci publicul să vadă realitatea pe care vrei să i-o arăţi? Vrei, într-adevăr, să faci asta sau încerci să-i oferi ocazia de a-şi crea imaginea unei realităţi proprii pornind de la ce ai pus tu pe ecran? Cred că, de fapt, contează mai mult felul în care decizi să spui o poveste. La început, atunci când nu prea ai încredere în tine, cauţi... Ăsta e cel mai mare duşman. Nu căutarea, ci faptul că laşi să se vadă în film că tu încă mai cauţi... Nu trebuie să laşi spectatorul să vadă asta. El are, oricum, căutările lui. Sapă în ceea ce îi oferi, fie că o face voluntar, fie că nu. El caută. Vrea să se regăsească măcar într-o părticică din ce ai avut tu de spus. Aşa că filmul trebuie asumat. Şi, odată terminat şi adus pe marile ecrane, asta vrei. Să laşi spectatorul să-ţi umble prin gânduri. De-asta ai făcut filmul. Pentru că vrei să le spui şi celorlalţi povestea ta. E o chestie extrem de firească nevoia omului de a povesti. La fel şi nevoia de a asculta. Dacă reuşim să ne întâlnim în sală, pariul e pe jumătate câştigat.

D.L.: Cum este interacţiunea cu actorii? Ai vreun fel de a-i aduce în povestea ta, în atmosfera filmului? Cum îi alegi?
D.C.: Fiind scenaristul filmelor mele, scriu de obicei direct pentru cineva, cu imaginea unui actor în cap. De exemplu, scenariul Şi caii sunt verzi pe pereţi a fost scris de la început pentru Adrian Titieni. Apoi, după ce textul e gata, urmează lungi repetiţii cu actorul. Asta ne ajută să verbalizăm scriitura. Vreau întotdeauna ca scrisul meu să se transforme în vorbele actorului.

D.L.: Văzând filmele tale de până acum, observ o evoluţie de la titlu la titlu, de fiecare dată adăugându-se nuanţe în plus, complexităţi şi subtilităţi. Dacă ar fi să priveşti înapoi, care sunt experienţele cinematografice din care ai învăţat cel mai mult?
D.C.: Pot să spun mai multe despre cum am învăţat de la film la film să fiu un producător independent mai bun şi asta se vede şi în partea artistică. Asumarea devine mult mai simplă. Fac filme aşa cum simt, nu aşa cum cred că i-ar plăcea unuia sau altuia sau gândindu-mă la eventualul traseu festivalier al filmului. Cred că am înţeles cum vreau să-mi fac filmele. Nu am făcut regie de film, nu am studii de specialitate, aşa că asta a fost şcoala mea. Direct la şedinţele de producţie, la repetiţiile cu actorii, pe platourile de filmare. Cred că etapa asta s-a încheiat şi că nu mai sunt student. Contează ce o să fac de acum înainte.

D.L.: Aniversarea e un fel de radiografie a unei familii dar şi a unor concepte: moralitate, conformism şi, poate, mai presus de orice: credinţă/divinitate. În ce tabără se află regizorul/povestitorul?
D.C.: Aici e complicat. Eu sunt ateu. Dar ştim cu toţii că ateii îşi pun cele mai multe întrebări legate de divinitate. Aş spune că am vrut să fac, mai degrabă, un film despre singurătate. Singurătatea în raport cu ceilalţi - familia, prietenii, colegii etc., dar şi în raport cu Dumnezeu (în cazul nostru). În cele mai multe momente din viaţă, suntem înconjuraţi de oameni. Asta ne dorim. Cu toate astea, suntem într-o continuă căutare de nou, de altceva. Cred că sunt rare cazurile - ca să nu spun că nu sunt deloc - în care omul încetează să mai caute în cel de lângă el. În situaţia asta sunt şi personajele mele. Credinţa multora dintre ele nu e o chestiune clară, bătută în cuie. E, mai degrabă, o încercare. 'Hai să vedem, poate merge treaba asta cu spovedania. Nu credem neapărat în ea, dar dacă aşa funcţionează de fapt lucrurile?'. 'Nu credem neapărat în familia asta, dar e singura pe care o avem.' Şi aşa mai departe. Personajele mele sunt într-un continuu 'Nu cred... Dar dacă...' Cât despre tabăra în care mă aflu eu ca povestitor/regizor... Nu m-aş arunca să răspund. Sunt atâtea tabere şi liniile de marcaj sunt, de fapt, destul de şterse. Şi cred că e bine că e aşa. Că lumea e, încă, un loc flexibil. Noi în raport cu noi înşine suntem flexibili. Ne ajustăm. Aşa că nu ştiu în ce măsură ne putem poziţiona foarte clar în tabăra X sau tabăra Y. Prin filmul ăsta, n-am încercat să dau definiţia unor concepte. Nu ştiu cum se face asta.

D.L.: Personajul central nu suflă o vorbă de la începutul filmului până la final. E ca un fel de oglindă matifiată de timp în care abia se mai reflectă celelalte personaje. Toată aniversarea pare mai degrabă un praznic. Cum a fost interacţiunea cu Domnul Albulescu?
D.C.: E adevărat că personajul domnului Albulescu nu suflă o vorbă. Pe de altă parte, el nu mi se pare nici pe departe un personaj slab. Spun asta în sensul în care celelalte personaje, la un nivel sau altul, sunt într-un continuu raport cu el. Cât despre lucrul cu domnul Albulescu, a fost o lecţie de profesionalism pentru noi toţi. Refuza să fie ajutat - deşi în ultima vreme avea probleme destul de grave de sănătate - dar ajuta cu o seninătate fantastică. Pentru el, filmarea a fost dificilă, din punct de vedere logistic, să zic aşa. Cu toate astea, a făcut eforturi mari şi îi mulţumesc pentru asta. De altfel, le mulţumesc tuturor actorilor care au acceptat să fim o familie timp de o lună. Ştim cu toţii cât de greu e, de multe ori, jocul ăsta.

D.L.: Care e cea mai dragă amintire de pe platoul de filmare?
D.C.: La filmare, agitaţia e mare. Povestea din spatele camerei nu prea invită la contemplare. Se întâmplă să alergi, să tragi, să împingi, să răspunzi, să întrebi, să te mişti în continuu. Oricum, ritmul nostru de lucru a fost alert şi ne-am concentrat destul de mult pe asta. Aşa că, în ultimă instanţă, amintirea mea cea mai dragă e filmul, e ce vedem pe ecrane.

D.L.: De ce ar trebui să vedem Aniversarea din 10 noiembrie 2017 în cinematografe?
D.C.: O să răspund tot printr-o întrebare. De ce nu?

Asta vrei, să laşi spectatorul să-ţi umble prin gânduri - Aniversarea

Dan Lupu: Cum a început aventura ta cinematografică? Ce te-a determinat să vrei să spui poveşti şi în felul acesta?
Dan Chişu: Târziu a început. Poate de frică... Vivi Drăgan Vasile a fost cel care mi-a dat 'brânci'. Prima dată e greu. Ai tot felul de întrebări şi de îndoieli. Cred că frica de 'ce o să spună lumea' e o lamă cu două tăişuri pe care, la început, o simţi mereu deasupra capului. În timp, pe măsură ce capeţi experienţă, lucrurile încep să se aşeze. Începi să fii mai conştient de ce ai de spus, de cum vrei să spui o poveste... Mi-am creat involuntar un ritm de lucru, care a însemnat, în principiu, câte un film pe an. Acum aş spune că e mai degrabă greu să nu fac film decât să fac.

D.L.: Cât de greu este să transpui realitatea din capul tău într-un film şi cât de greu sau uşor este să laşi spectatorul să-ţi umble prin gânduri?
D.C.: Răspunsul vine în continuarea a ce am spus deja. E greu să transpui realitatea. Asta pentru că de aici ar urma un set întreg de întrebări. La ce realitate ne referim? În ce măsură reuşeşti să faci publicul să vadă realitatea pe care vrei să i-o arăţi? Vrei, într-adevăr, să faci asta sau încerci să-i oferi ocazia de a-şi crea imaginea unei realităţi proprii pornind de la ce ai pus tu pe ecran? Cred că, de fapt, contează mai mult felul în care decizi să spui o poveste. La început, atunci când nu prea ai încredere în tine, cauţi... Ăsta e cel mai mare duşman. Nu căutarea, ci faptul că laşi să se vadă în film că tu încă mai cauţi... Nu trebuie să laşi spectatorul să vadă asta. El are, oricum, căutările lui. Sapă în ceea ce îi oferi, fie că o face voluntar, fie că nu. El caută. Vrea să se regăsească măcar într-o părticică din ce ai avut tu de spus. Aşa că filmul trebuie asumat. Şi, odată terminat şi adus pe marile ecrane, asta vrei. Să laşi spectatorul să-ţi umble prin gânduri. De-asta ai făcut filmul. Pentru că vrei să le spui şi celorlalţi povestea ta. E o chestie extrem de firească nevoia omului de a povesti. La fel şi nevoia de a asculta. Dacă reuşim să ne întâlnim în sală, pariul e pe jumătate câştigat.

D.L.: Cum este interacţiunea cu actorii? Ai vreun fel de a-i aduce în povestea ta, în atmosfera filmului? Cum îi alegi?
D.C.: Fiind scenaristul filmelor mele, scriu de obicei direct pentru cineva, cu imaginea unui actor în cap. De exemplu, scenariul Şi caii sunt verzi pe pereţi a fost scris de la început pentru Adrian Titieni. Apoi, după ce textul e gata, urmează lungi repetiţii cu actorul. Asta ne ajută să verbalizăm scriitura. Vreau întotdeauna ca scrisul meu să se transforme în vorbele actorului.

D.L.: Văzând filmele tale de până acum, observ o evoluţie de la titlu la titlu, de fiecare dată adăugându-se nuanţe în plus, complexităţi şi subtilităţi. Dacă ar fi să priveşti înapoi, care sunt experienţele cinematografice din care ai învăţat cel mai mult?
D.C.: Pot să spun mai multe despre cum am învăţat de la film la film să fiu un producător independent mai bun şi asta se vede şi în partea artistică. Asumarea devine mult mai simplă. Fac filme aşa cum simt, nu aşa cum cred că i-ar plăcea unuia sau altuia sau gândindu-mă la eventualul traseu festivalier al filmului. Cred că am înţeles cum vreau să-mi fac filmele. Nu am făcut regie de film, nu am studii de specialitate, aşa că asta a fost şcoala mea. Direct la şedinţele de producţie, la repetiţiile cu actorii, pe platourile de filmare. Cred că etapa asta s-a încheiat şi că nu mai sunt student. Contează ce o să fac de acum înainte.

D.L.: Aniversarea e un fel de radiografie a unei familii dar şi a unor concepte: moralitate, conformism şi, poate, mai presus de orice: credinţă/divinitate. În ce tabără se află regizorul/povestitorul?
D.C.: Aici e complicat. Eu sunt ateu. Dar ştim cu toţii că ateii îşi pun cele mai multe întrebări legate de divinitate. Aş spune că am vrut să fac, mai degrabă, un film despre singurătate. Singurătatea în raport cu ceilalţi - familia, prietenii, colegii etc., dar şi în raport cu Dumnezeu (în cazul nostru). În cele mai multe momente din viaţă, suntem înconjuraţi de oameni. Asta ne dorim. Cu toate astea, suntem într-o continuă căutare de nou, de altceva. Cred că sunt rare cazurile - ca să nu spun că nu sunt deloc - în care omul încetează să mai caute în cel de lângă el. În situaţia asta sunt şi personajele mele. Credinţa multora dintre ele nu e o chestiune clară, bătută în cuie. E, mai degrabă, o încercare. 'Hai să vedem, poate merge treaba asta cu spovedania. Nu credem neapărat în ea, dar dacă aşa funcţionează de fapt lucrurile?'. 'Nu credem neapărat în familia asta, dar e singura pe care o avem.' Şi aşa mai departe. Personajele mele sunt într-un continuu 'Nu cred... Dar dacă...' Cât despre tabăra în care mă aflu eu ca povestitor/regizor... Nu m-aş arunca să răspund. Sunt atâtea tabere şi liniile de marcaj sunt, de fapt, destul de şterse. Şi cred că e bine că e aşa. Că lumea e, încă, un loc flexibil. Noi în raport cu noi înşine suntem flexibili. Ne ajustăm. Aşa că nu ştiu în ce măsură ne putem poziţiona foarte clar în tabăra X sau tabăra Y. Prin filmul ăsta, n-am încercat să dau definiţia unor concepte. Nu ştiu cum se face asta.

D.L.: Personajul central nu suflă o vorbă de la începutul filmului până la final. E ca un fel de oglindă matifiată de timp în care abia se mai reflectă celelalte personaje. Toată aniversarea pare mai degrabă un praznic. Cum a fost interacţiunea cu Domnul Albulescu?
D.C.: E adevărat că personajul domnului Albulescu nu suflă o vorbă. Pe de altă parte, el nu mi se pare nici pe departe un personaj slab. Spun asta în sensul în care celelalte personaje, la un nivel sau altul, sunt într-un continuu raport cu el. Cât despre lucrul cu domnul Albulescu, a fost o lecţie de profesionalism pentru noi toţi. Refuza să fie ajutat - deşi în ultima vreme avea probleme destul de grave de sănătate - dar ajuta cu o seninătate fantastică. Pentru el, filmarea a fost dificilă, din punct de vedere logistic, să zic aşa. Cu toate astea, a făcut eforturi mari şi îi mulţumesc pentru asta. De altfel, le mulţumesc tuturor actorilor care au acceptat să fim o familie timp de o lună. Ştim cu toţii cât de greu e, de multe ori, jocul ăsta.

D.L.: Care e cea mai dragă amintire de pe platoul de filmare?
D.C.: La filmare, agitaţia e mare. Povestea din spatele camerei nu prea invită la contemplare. Se întâmplă să alergi, să tragi, să împingi, să răspunzi, să întrebi, să te mişti în continuu. Oricum, ritmul nostru de lucru a fost alert şi ne-am concentrat destul de mult pe asta. Aşa că, în ultimă instanţă, amintirea mea cea mai dragă e filmul, e ce vedem pe ecrane.

D.L.: De ce ar trebui să vedem Aniversarea din 10 noiembrie 2017 în cinematografe?
D.C.: O să răspund tot printr-o întrebare. De ce nu?

Hollywood-ul transilvan s-a născut la începutul primului război mondial. Janovics Jenő a turnat la Cluj 66 de filme

Varga Attila, doctor în istorie,
cercetător ştiinţific la Institutul "George Bariţiu" din Cluj al Academiei Române
 

Oltea Şerban-Pârâu: În 2019 se întâmplă Centenarul Operei Române din Cluj, aşa cum o ştim noi acum,. Domnule Varga Attila povesteaţi despre acea perioadă şi despre directorul de atunci al Operei din Cluj.
Varga Attila: Janovics Jenő a fost directorul Operei din Cluj în anul 1918. Ulterior, chiar dacă s-a înfiinţat Opera Română, odată cu Marea Unire, Janovics Jenő, pentru că despre el vorbim, a devenit director la Opera Maghiară, dar legăturile dintre cele două instituţii au rămas foarte strânse. Janovics Jenő s-a mai remarcat, în paralel cu activitatea sa la Operă, ca şi creator al Hollywood-ului transilvan, el realizând aici 66 de filme pe care le-a difuzat mai apoi în toată lumea. Pentru acest proiect al său, a avut mereu nevoie de actori talentaţi, dar şi de suport logistic pentru a reuşi să facă un film de calitate. În acest sens, a construit chiar şi un studio de film în spatele Operei Maghiare - de fapt un hambar cu un acoperiş din sticlă - unde filma efectiv peliculele respective.

Opera din Cluj în anul 1918

O.Ş.-P.: Să fixăm un pic în timp acest moment, asta se întâmpla în jurul anului 1918 sau chiar înainte?
V.A.: Hollywood-ul transilvan s-a născut la Cluj în anul 1914, la începutul primului război mondial. În realitate, în acel context, Janovics Jenő a reparat Teatrul de Vară al Clujului care era vechea operă. Atunci, el şi-a dat seama că poate folosi Sala Mare ca loc ideal pentru proiecţii de film. Îi plăceau foarte mult filmele, mai ales că, în anul 1914, filmul mut era o modă. Se şi vindea foarte bine. Iniţial, a achiziţionat pelicule şi a început să le proiecteze în sala Operei, pentru că lumea venea cu plăcere să le vizioneze. Pentru a se simţi bine, locuitorii Clujului frecventau des Opera, dar şi filmul. Janovics Jenő s-a dovedit a fi, încă de la început, un antreprenor strălucit. Ulterior, el şi-a dat seama că ar putea să facă filme şi la Cluj. Era convins de aceasta, întrucât deţinea potenţialul, oamenii, ideile, dar şi contactele necesare... În acest sens, un suport preţios l-a primit din partea Casei de film Pathé din Paris.

Janovics Jenő

"Între 1914 - 1945 au fost două Hollywood-uri în lume - cel din Statele Unite şi cel de la Cluj, unde a lucrat, printre alţii şi Michael Kurtiz, celebrul regizor care avea să producă în 1942 Casablanca"

O.Ş.-P.: Iar pentru că ne aflăm în perioada filmului mut, faptul că actorii erau români sau unguri nu avea absolut niciun fel de relevanţă.
V.A.: Într-adevăr, acest aspect nu avea nicio relevanţă. În definitiv, filmul pe care el dorea să îl lanseze trebuia făcut pentru a fi impecabil. Pentru Janovics Jenő, prea puţin conta de ce confesiune sau de ce etnie erau actorii. El ştia foarte bine că filmul mut de calitate aducea bani, iar banii foarte mulţi pe care i-a câştigat din aceste producţii i-a investit în acel Fond al Actorilor de Teatru şi de Film din Transilvania şi Banat, bani care, ulterior, au ajuns în salariile actorilor, în pensiile acestora, în repararea teatrelor din partea de vest a ţării, dar şi acolo unde a fost nevoie. Departe de a fi fost un spirit lacom, el s-a dovedit a fi, mai degrabă, un idealist care a ştiut să producă bani, trăind pentru pasiunea lui, adică teatrul şi filmul. Cred că, din acest punct de vedere, el este un exemplu de intelectual care a fost în măsură să depăşească bariere confesionale sau naţionale. Până la urmă, aceasta cere şi arta în sine, întrucât ea nu cunoaşte graniţe. Dacă eşti cu adevărat un om de cultură autentic, nu te vei cantona în felurite clişee naţionale sau etnice, pentru că, pur şi simplu, vezi ceea ce este cu adevărat frumos. Janovics Jenő a reuşit să facă acesta, iar filmul mut, pe care el l-a regizat şi în care a şi jucat ca actor, a dus Transilvania şi Clujul deopotrivă nu numai până la capătul Europei, ci şi până în Extremul Orient sau în Statele Unite al Americii. Deci între anii 1914 - 1945, au existat două Hollywood-uri în lume - cel din Statele Unite şi cel de la Cluj, unde a lucrat, printre alţii, şi Michael Kurtiz, celebrul regizor care avea să producă, în anul 1942, celebrul film Casablanca. Aşadar, unul dintre cei mai reputaţi regizori de talie mondială s-a format în inima Transilvaniei. Drumul spre Marele Hollywood a mai trecut, uneori, şi pe la Cluj la Micul Hollywood. Michael Kurtiz care s-a format şi a şlefuit măiestria sa în arta filmului chiar în spaţiul românesc, alături de Janovics Jenő, poate fi considerat cel mai minunat exemplu în acest sens.

 

"Lucrăm la o istorie, dar şi la o revistă în care să prezentăm Opera din Cluj aşa cum este ea."

O.Ş.-P.: Într-adevăr o poveste foarte frumoasă care se leagă cu începuturile Operei din Cluj. Înţeleg că vă ocupaţi de conturarea unei istorii a Operei Române din Cluj, de data aceasta, cu ajutorul secţiei clujene a Academiei Române?
V.A.: Sigur. În contextul Centenarului de anul viitor, ne-am gândit că ar fi foarte oportun să facem o colaborare inter instituţii. În istoria Institutului de Istorie "George Bariţiu" al Academiei Române care, de asemenea, se pregăteşte pentru aniversarea Centenarului, n-a mai existat un asemenea parteneriat cu Opera Naţională care, ştim deja, este un veritabil Templu al Culturii Transilvane. În consecinţă, ne-am gândit să creăm o punte de legătură, respectiv să lucrăm la nişte proiecte comune şi astfel s-a conturat şi perspectiva de a publica o Revistă a Operei, mai ales că unul din Patriarhii Operei Române din Cluj, cel de-al doilea director - Dimitrie Popovici Bayreuth - a dorit el însuşi să lucreze la o asemenea publicaţie, dar, din păcate, în acel răstimp, nu a reuşit în demersul său. Acel proiect a rămas la nivelului unui deziderat pentru posteritate. Pe lângă aceasta, ne-am mai propus să publicăm o Istorie a Operei din Cluj pentru că, deşi mai există ediţii în acest sens, ele trebuie actualizate, îmbunătăţite, iar dacă toate acestea le fac istoricii în colaborare cu artiştii scenei, atunci, cu siguranţă, va rezulta o publicaţie pe măsură. Vom lucra, aşadar, şi la o istorie şi la o revistă în care vom descrie Opera aşa cum este ea, oferind publicului prezentări de personalităţi, critică de teatru, interviuri...Vom încerca să promovăm şi tinerii care sunt studenţi, încă nu s-au afirmat, dar poate vor fi, într-o bună zi, Stele ale Operei. Intenţia noastră este aceea de a-i cunoaşte lumea şi, fireşte, prin ei să vină mai aproape de această instituţie. Cred că este foarte important un asemenea aspect, deoarece nu este suficient doar să vii la Operă şi atât. Trebuie să ştii să şi asculţi. E bine să mai şi înţelegi câte ceva. Mai mult, este foarte important să empatizezi cu Opera ca instituţie şi atunci, dacă cineva te ghidează în această lume deosebit de interesantă, fără dar şi poate, totul va fi cu folos. Opera este un lăcaş de cultură mereu deschis pentru cine vine cu încredere, dar mai ales pentru cine înţelege în profunzime tot ceea ce vede. Iată de ce este cred că este fundamental să înţelegi tot ceea ce este acolo sus pe scenă, dar şi să empatizezi cu ceea ce ţi se arată.

"Eu consider şi am considerat întotdeauna Opera o punte de legătură între oameni, între culturi şi, mai presus de toate, între idei."

O.Ş.-P.: Veniţi din afara domeniului muzical. Sunteţi istoric. Consideraţi că opera are şanse să fie cât se poate de vie în vremurile noastre sau este, aşa cum spun unii, o artă, oarecum, a trecutului?
V.A.: Nu o văd ca pe o artă a trecutului. Eu am considerat întotdeauna Opera ca fiind o punte de legătură între oameni, culturi şi, mai presus de toate, între idei. Opera cred că este cel mai bun mijloc şi cea mai bună oportunitate de a îi aduce pe oameni aproape unii de alţii, pentru că frumosul le place tuturor indiferent de confesiune, indiferent de etnie, indiferent de felul omului de a fi. Dacă iubeşti frumosul şi empatizezi cu el, cred că vei iubi şi Opera. Şi mai cred că aceasta are şanse să mai fie, aşa cum spuneţi, şi o Poartă Deschisă către oameni, dacă va şti să rămână tot timpul în contact cu oamenii.

O.Ş.-P.: Dacă în anii 1918 a existat o personalitate care a avut această, să spunem, viziune a industriilor culturale cum începeau ele să se contureze la începutul secolului XX, cum credeţi că ar trebui să abordeze acest domeniu actualul management al operei? Nu neapărat Opera din Cluj, în general, managementul artistic dintr-o ţară ca România.
V.A.: Întâi de toate cred că asta o să accentuăm şi în revista pe care o vor pregăti împreună actori, artişti sau istorici. Trebuie să facem în aşa fel, încât să aducem tot timpul Opera aproape de oameni. Cu alte cuvinte consider că este, într-adevăr, aparte că reuşim să punem în scenă marii clasici, că lumea vine să se simtă bine, dar este la fel de important să şi plece acasă cu ceva. Acest "altceva" nu trebuie să se raporteze doar la impresii. Eşti cu adevărat câştigat, dacă ai înţeles şi ai empatizat cu ceea ce ai văzut. Eu sunt sigur de faptul că Opera are acel potenţial de a găsi mijloacele necesare pentru a veni mai aproape de public, cu o ofertă diversă, dar de aşa manieră încât cine vine să plece de aici câştigat sufleteşte. În consecinţă apreciez că aceasta este marea provocare pe care instituţia în sine o are în faţă: Opera mereu aproape de oameni! Noi, ca specialişti, înţelegem altfel creaţia lui Verdi spre exemplu, sau un anumit spectacol de teatru, dar sunt oameni mai simpli, fără o pregătire de specialitate care, cu siguranţă, ar vrea să vină şi să înţeleagă ceva. Dacă faci, aşadar, un spectacol accesibil şi deschizi porţile cât mai mult către public atunci, fără dar şi poate, Opera în sine îşi va atinge menirea sa şi anume aceea de a fi punte de legătură între oameni şi culturi deopotrivă.

"Idei avem fiecare dintre noi - să punem în scenă anumite spectacole, anumite piese -, dar nu este suficient. Trebuie să le faci inteligibile pentru absolut toţi."

O.Ş.-P.: Ce face acum Florin Estefan la Opera din Cluj prin Opera Aperta, prin alte proiecte de acest gen, credeţi că reprezintă paşi în această direcţie?
V.A.: Cu siguranţă că da. Este o strategie inteligentă de a deschide Opera tuturor. Aşa cum subliniam anterior, este foarte bine să nu rămână nimeni cu impresia că Opera reprezintă un apanaj al elitelor sau al celor foarte culţi. De fapt, Opera este pentru fiecare dintre noi. Nu contează cărui nivel social aparţii, este important, în schimb, să ştii să respecţi şi să îţi placă frumosul. Dacă ne gândim bine, marii compozitori au scris pentru toţi, până la urmă. Opera Aperta reprezintă, cred eu, acea poartă deschisă fiecăruia. Este un mod eficient de a dărâma bariere invizibile. De fapt, asta trebuie să facă Opera şi arta în sine, nu să creeze prăpăstii între oameni, ci să îi apropie, iar primul pas în acest sens trebuie să-l facă cei care au lumina cărţii şi se pricep să pună în valoare tot ceea ce este frumos şi valoros. Rămân la convingerea că aici se poate vedea şi acel imperativ de care trebuie să ţinem seama: să punem în scenă compoziţiile care au făcut carieră în timpul lor, aducându-le aproape de cei doritori să le revadă, dar de aşa manieră încât ei să se regăsească în cadrul lor, mai mult, să vină de fiecare dată să le retrăiască cu aceiaşi mare plăcere. Urmând această cale, Opera îşi poate îndeplini o menire frumoasă... Să fie o sursă de inspiraţie, de frumos, de cultură, dar, mai presus de toate, un factor de unitate a naţiunii.

Nu mi-e indiferent cum vom intra în istorie

Anca Mureşan: Domnule Radu Jude, aţi fost invitat la Festivalul Temps d'Images 2017 de la Cluj a cărui temă a fost "Discurs şi realitate". De aici vă propun să începem discuţia: credeţi că există un clivaj între discurs şi realitate?
Radu Jude: Invitaţia a fost legată de secţiunea Editing History^[i] din festival şi le mulţumesc lui Miki Branişte şi Iuliei Popovici pentru că m-au chemat; nu eu am ales tema, aşa că nu pot comenta prea mult. Ca o părere strict personală, cred că există o realitate obiectivă la care nu avem acces decît mediat, prin organele de simţ şi prin creier, care reconstruieşte realitatea pentru noi. Felul în care comunicăm se face prin discursuri de diferite feluri, realitatea este re-construită şi de fapt noi avem acces doar la aceste construcţii ale realităţii prin intermediul discursurilor şi al diferitelor forme de limbaj.

A.M.: Dicţionarul britanic Collins a ales ca expresia anului 2017 "fake news", utilizarea acesteia a fost de trei ori mai frecventă în 2017 decît în anul precedent. Iată că şi în această direcţie poate merge ruptura, discursul poate fi şi fake news.
R.J.: Se leagă şi de asta. Pînă nu de mult, pentru cei mai mulţi ştirile au fost similare cu adevărul, dar acum lucrurile astea sînt puse foarte mult în discuţie. Ştirile pot fi şi false, sînt tot un construct, o formă de discurs şi mai ales de cînd cu noile tehnologii a crescut posibilitatea de a răspîndi neadevăruri.

A.M.: Ajungînd la filmele dumneavoastră, credeţi că trebuie recuperată istoria? Mă gîndesc, fireşte la Aferim! şi la Ţara moartă.
R.J.: Da, trebuie recuperată cu o anumită privire: una care vine dinspre prezent şi care să lege lucrurile. Cred că, dacă e important să vorbim despre istorie, altfel decît prin intermediul istoricilor profesionişti, are sens să o facem doar în măsura în care găsim nişte lucruri care să lege trecutul de prezent. Eu asta am încercat în aceste filme. De exemplu, în Ţara moartă, acele discursuri rasiste şi antisemite din anii '30 au lucruri în comun cu ceea ce vedem în prezent. Biserica ortodoxă română, de pildă, care a fost parte în procesul de distrugere a comunităţii evreieşti şi în Holocaust şi care s-a aliat cu regimurile dictatoriale, are acelaşi tip de discurs, deviat pe alte subiecte, şi în ziua de astăzi: tot naţionalist, rasist, anti-homosexual, şi tot ca atunci încearcă să impună aceste lucruri pe agenda publică. Mi se pare un lucru grav, eu cred că biserica ar trebui să se ocupe cu salvarea sufletelor credincioşilor, nu de politică.

A.M.: De ce vă preocupă grupurile marginale?
R.J.: Nu ştiu dacă mă preocupă. S-a nimerit ca în două din filmele mele (Aferim! şi Ţara moartă), şi în treilea de fapt, la care lucrez acum, să fie vorba despre relaţia dintre majoritari, comunitate căreia îi aparţin şi eu, şi minoritari. E important de spus că aparţin comunităţii majoritare, pentru că din această perspectivă vorbesc în filmele mele. Atunci cînd am vorbit despre sclavia romilor sau despre holocaustul făcut de români împotriva evreilor şi a romilor, privirea nu aparţine comunităţii de victime, ci cuiva care a fost majoritar şi a participat la aceste lucruri îngrozitoare. E un mod de a pune în discuţie nu o vinovăţie colectivă - nu cred în aşa ceva, cred că vinovăţia este individuală, - un mod de a ne asuma, fie şi simbolic, aceste pete întunecate ale istoriei noastre. E important să le conştientizăm. Să nu le mai negăm, de fapt.

A.M.: Ethan şi Joel Coen se autoironizează în cel mai recent film al lor, Suburbicon. Personajului principal i se reproşează că, după nume, ar fi evreu. Deşi numele lui era Lodge, nimic nu trimitea înspre o eventuală origine evreiască. Dumneavoastră aţi fost întrebat vreodată direct dacă sînteţi evreu?
R.J.: Da, sigur. Mai mult de-atît, au fost o grămadă de atacuri antisemite la adresa mea legate de faptul că, într-adevăr, numele meu, în pronunţie germană, înseamnă "evreu". Am văzut sute de comentarii în ziare şi pe internet şi atunci mi-am dat seama cît de nasol trebuie să fie să fii evreu în România, să fii scuipat şi înjurat de fel de fel de oameni care mimează patriotismul. Nu îţi poţi iubi propria ţară încercînd să îi excluzi pe minoritari din ea.

A.M.: Filmele dumneavoastră au o tematică foarte diversă, ceea ce e bine, pentru că nu vă repetaţi. Dar nu ştiu să vă încadrez într-o "marcă personală", e o diversitate stilistică aşa de mare de la o dramă cu accente comice precum Toată lumea din familia noastră, trecînd printr-un poem vizual în alb-negru ca Aferim! şi ajungînd la documentarul-experiment Ţara moartă. Ce reflectă acest lucru?
R.J.: Nu ştiu să vă răspund. Încerc să fac lucrurile care mă interesează. Faptul că există o diferenţă între filme, probabil se datorează lipsei mele de talent, mi-aş dori să am o viziune mai articulată pe care să o urmez, dar nu o am. (Zîmbeşte.) Şi-atunci bîjbîi cînd în stînga, cînd în dreapta.

A.M.: Cum l-aţi descoperit pe Max Blecher?
R.J.: L-am citit în liceu şi mi-a rămas în cap. Mai apoi l-am redescoperit la iniţiativa unui prieten, Dan Nicolaescu. El mi-a sugerat ideea de a face un film după Inimi cicatrizate şi atunci i-am recitit cărţile. Prima oară l-am citit cumva existenţialist şi am fost foarte puternic emoţionat de lectură, pe cînd a doua oară, percepţia s-a schimbat. Eram mai bătrîn şi reacţiile emoţionale s-au mai estompat, în schimb admiraţia pentru artistul Blecher a fost uriaşă.

A.M.: V-au schimbat premiile, domnule Jude?
R.J.: În ce sens?

A.M.: Nu ştiu, în orice sens.
R.J.: Sper că nu. Mi se pare că acordarea premiilor e o formă de a-i infantiliza pe cei care practică această artă. Sigur că, pe de o parte, pentru cariera filmului e bine să ia premii. Dar pe mine, ca spectator de film, aproape că nu mă interesează dacă un film a fost sau nu premiat. Sînt enorm de multe filme extraordinare, geniale, incitante din punct de vedere emoţional şi intelectual, dar nepremiate şi care sînt mult mai interesante decît cele cu mari premii la activ. Aşa sînt şi filmele pe care le-am prezentat aici la Cluj, la Temps d'Images, 2017.

A.M.: Aţi declarat într-un interviu că meseria dumneavoastră nu are o utilitate reală, practică.
R.J.: Da. Asta e drama celui care practică o formă de artă. Simte că ceea ce face e lipsit de un impact direct. Un bucătar face o ciorbă şi cine o mănîncă are o reacţie imediată; utilitatea ciorbei e mai mult decît evidentă. Pe cînd în cazul unui film sau al unui produs artistic, lucrurile stau altfel. Eu însumi am probleme în a mă raporta la propria meserie: uneori mi se pare că e o idioţenie, alteori mi se pare că poate e ceva important.

A.M.: De la public aşteptaţi ceva?
R.J.: Ce înseamnă public?

A.M.: Cei care vă privesc filmele.
R.J.: Nu ştiu ce să spun, sînt oameni foarte foarte diferiţi. Cînd faci un film încerci să propui un dialog pentru ceilalţi. Lucrurile sînt amestecate. Dacă spun că nu mă interesează publicul, pare o aroganţă şi nici măcar nu e una adevărată. Dacă spun că mă interesează, este, cel puţin parţial, o minciună. De fapt nu mă interesează reacţia tuturor, şi nu e o formă de elitism în afirmaţia mea. Filmul e o artă, sigur că nu atît de complexă ca muzica de exemplu, dar nu e o artă aşa de simplă cum crede majoritatea spectatorilor. Necesită autoeducaţie, interes. Nu poţi asculta muzică simfonică şi să îţi dai cu părerea despre prestaţia orchestrei sau a dirijorului fără să ştii nimic despre muzică. Şi filmul necesită o educaţie pentru a putea judeca în cunoştinţă de cauză. Or, mare parte a publicului nu are această educaţie. Nu pentru că ar fi tîmpiţi, ci pentru că în şcoli nu există un asemenea interes, învăţămîntul este subfinanţat şi nu se mai pune accent pe cultura generală. E foarte greu aşadar să ai un public cu o vastă cultură cinematografică. Spre comparaţie, în Franţa există la liceu ore de educaţie cinematografică şi cinema-ul e materie la bacalaureat.

A.M.: Am tras cu ochiul pe pagina dumneavoastră de facebook şi am văzut acolo o poveste amuzantă despre un actor de 80 de ani care reclama faptul că i-aţi fi criticat dantura şi nu l-aţi acceptat în distribuţia filmului Aferim!. Spuneţi că de fapt nu aţi făcut acele remarci, iar dînsul venise la casting pentru un alt film, scurtmetrajul Trece şi prin perete. Apropo de orgoliile artiştilor, de castinguri şi distribuţii, există cîţiva actori care apar în mai multe filme ale dumneavoastră, cum sînt Şerban Pavlu, Gabriel Spahiu sau Alexandru Dabija. Despre acesta din urmă vreau să vă întreb: este dificil să lucrezi cu cineva care nu e actor de meserie, ci un alt regizor, şi încă unul destul de excentric cum este domnul Dabija?
R.J.: Va apărea şi în următorul meu film. E lucrul cel mai natural cu putinţă. Din punctul meu de vedere, Sandu Dabija e actorul cel mai creativ cu care am avut ocazia să lucrez. Pe lîngă faptul că e un excelent regizor de teatru, e şi un actor inventiv şi care se lasă uşor condus, tocmai pentru că e regizor. E o uriaşă plăcere să lucrez cu el.

A.M.: Apropo de Ţara moartă, am două curiozităţi. Prima ar fi de ce aţi ales să citiţi dumneavoastră, cu o voce plată şi fără inflexiuni, fragmentele din jurnalul medicului evreu Emil Dorian care apar în film suprapuse sonor peste imaginile cu fotografiile din colecţia Costică Acsinte? De ce nu aţi apelat la un actor?
R.J.: Procesul de lucru cu un actor ar fi fost prea lung şi dificil: el să citească, eu să vin să corijez, să refacem, să văd cum se potriveşte cu imaginea. Acesta ar fi un motiv. Şi al doilea, cel mai important, de altfel, este că îmi doream ca, simbolic, prin prezenţa vocii mele acolo să marchez de care parte mă situez în raport cu povestea asta.

A.M.: Şi a doua întrebare: consideraţi că sîntem cumva şi noi, cei din prezent, vinovaţi de o anumită imobilitate?
R.J.: La ce fel de vinovăţie vă gîndiţi?

A.M.: La faptul că de multe ori sîntem impasibili, nu avem nici un fel de reacţie la lucrurile din jurul nostru.
R.J.: Fiecare trebuie să decidă dacă e important să se implice într-o situaţie sau alta, dacă e important să îi pese sau să facă un efort într-o direcţie sau alta pentru a bloca nişte abuzuri, nişte nedreptăţi sau crime. Cred că noi, oamenii, sîntem fiinţe care ne putem duce viaţa şi putem funcţiona foarte bine chiar dacă cei din jurul nostru sînt în mare suferinţă. Nu ştiu dacă şi cum se poate schimba asta, dar ţine de esenţa vieţii.

A.M.: Despre ce va fi următorul dumneavoastră film?
R.J.: Se află în faza de post-producţie, se numeşte Mi-este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari, e un titlu citat dintr-o frază rostită de Mihai Antonescu în 1941. E vorba despre masacrele făcute de armata română pe frontul de est şi discută limitele posibilităţii de a reconstitui un episod din istoria României.

A.M.: Şi pun pariu că nu vă este indiferent cum vom intra în istorie...
R.J.: ... mie nu, tocmai de aceea filmul e într-un fel un comentariu la fraza lui Mihai Antonescu.

A.M.: Mulţumesc mult!
R.J.: Mulţumesc şi eu!

Ascultaţi întregul interviu aici.

---

[i] Editing History este o invitaţie de a redescoperi istoria prin filtrul artei. Subiect sau sursă de inspiraţie pentru creaţie, istoria invită la o reflecţie profundă asupra modului în care percepem prezentul ca o concluzie firească a lucrurilor întâmplate în trecut. Evenimentul îşi propune să lege obiectivitatea statistică a istoriei cu abordarea emoţională a artei mediate discursiv, creând astfel un concept deopotrivă inedit şi fascinant.
Editing History este un proiect Colectiv A recomandat de Festivalul Temps d\'Images, realizat cu sprijinul Ministerului Culturii şi Identităţii Naţionale. Selecţia de filme din cadrul proiectului a fost propusă de Radu Jude. Din selecţie au făcut parte următoarele filme:
Recviem pentru supravieţuitori: Recuperarea memoriei prin cinema-ul de found footage / scurtmetraje de César Ustarroz
Ţara Moartă / film de Radu Jude
Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu / film de Andrei Ujică
Oh! Uomo / film de Yervant Gianikian şi Angela Ricci Lucchi
Predstavlenie / Revue / film de Serghei Loznitsa
No Place for Fools / film de Oleg Mavromatti şi Boryana Rossa.

Blues-ul renaşte pentru că este un înlocuitor al rock-ului creativ

Muzicianul Mike Godoroja, unul dintre cei mai importanţi promotori ai jazz-ului şi blues-ului din România, a concertat alături de trupa Blue Spirit în cadrul celei de a treia ediţii Freedom Blues Festival, 2017, la cunoscutul Jazz&Blues Club din Târgu-Mureş.

Artistul a realizat cu sprijinul actorului Eugen Cristea un concert-biopic al legendarului muzician Robert Johnson, mort la doar 27 ani, al cărui talent extraordinar pentru blues l-a făcut, în epocă, subiectul unor zvonuri care îl acuzau că a pactizat cu Diavolul în schimbul harului muzical. Viaţa şi muzica acestuia au fost prezentate în cadrul concertului Diavolul şi Robert Johnson care a demonstrat abilităţile de organizator şi de showman ale lui Mike Godoroja.

Cunoscut realizator radio şi TV, solist şi compozitor, liderul formaţiei Mike Godoroja & Blue Spirit a stat de vorbă cu mine la finalul concertului. Deşi era trecut bine de ora 1 noaptea, artistul nu dădea semne de oboseală şi a vorbit cu elanul şi carisma caracteristice.

Andrei Vornicu: Îmi puteţi spune cum aţi demarat acest spectacol-concept despre Robert Johnson?
Mike Godoroja: Spectacolul a fost gândit acum doi ani, când ţineam nişte serate despre istoria muzicii jazz şi blues, şi m-am gândit într-o seară că ar fi mai bine să cântăm live piesele decât să venim cu discuri. Atunci am observat că publicul a perceput mesajul educaţional cu mult mai multă pasiune, şi aşa s-a născut ideea acestui spectacol, Diavolul şi Robert Johnson.

A.V.: Văd că aveţi o înclinaţie către zona de spectacol şi inclusiv faţă de teatru. Aveţi o pasiune pentru artele vizuale în mod special?
M.G.: Da, am. Se trage de la maică-mea, care a fost profesoară, şi întotdeauna a fost o mare iubitoare de teatru. M-a dus de mic la spectacole. Vedeam în perioada şcolii generale cam 4-5 spectacole pe săptămână şi probabil că de atunci a intrat în venele mele această bucurie.

A.V.: Aţi avut câteva modele care v-au ghidat pe plan artistic, precum Johnny Răducanu sau Florian Pittiş. Sunt şi artişti tineri care v-au inspirat?
M.G.: Din generaţia post-Pittiş aş putea spune că există o formaţie din Timişoara care se numeşte Survolaj. A fost o formaţie care mi-a dat foarte multe învăţături şi a cărei spirit hippie a fost vădit, a venit cu o încărcătură Zeppelin şi Purple, şi a fost originală în acelaşi timp. A fost un mare pas înainte în rock existenţa acestei formaţii. Şi ca să numesc o altă formaţie, ceva mai tânără, voi menţiona Grimus.

"Mă consider un om care se simte împlinit aici, în România."

A.V.: Aţi avut mai devreme în 2017 un spectacol numit Născut în România. Dacă aţi fi fost născut în SUA, cum spune celebrul titlu al lui Bruce Springsteen, credeţi că v-aţi fi dezvoltat mai bine ca muzician?
M.G.: Nu ştiu ce să spun. Eu trăiesc în România şi nu mă interesează să fac supoziţii imposibile. Am umblat în toată lumea, am cântat afară, şi m-am simţit destul de european, destul de internaţional, fiindcă îmi e uşor să comunic cu lumea. Am cântat în Extremul Orient şi în Indonezia. Lumea e la fel, doar vorbeşte o limbă diferită, dar simte, plânge, iubeşte şi dansează aidoma, numai noi ne închipuim că americanii au mai multe boaşe decât noi, dar nu e adevărat. Cum ar fi fost ca Jim Morrison să se fi născut la Craiova, de exemplu? Who cares? Probabil că ar fi fost un excelent poet care ar fi cântat şi ar fi fost iubit cum este Mircea Florian la noi, care este un fel de Tom Waits / Peter Gabriel al României, sau Peter Gabriel este un fel de Mircea Florian al lumii. Mă consider un om care se simte împlinit aici şi nu simt deloc frustrarea unei situaţii economice precare faţă de Europa, aşa cum nu o simte nici francezul care nu poate să treacă deloc de piaţa britanică şi de piaţa americană. Acesta cântă, însă ceva mai mult decât românii, el cântă şi în Belgia, cântă şi în Olanda, dar nu izbândeşte la Londra.

A.V.: Aţi declarat într-un interviu că o zi pierdută este o zi fără Dumnezeu. Îmi puteţi detalia puţin această idee? Mi s-a părut semnificativă.
M.G.: Cred că teoretizarea unei discuţii despre Dumnezeu este sortită eşecului pentru că gândurile şi cuvintele în sine, pragmatic expuse, n-au cum să cuprindă esenţa. Ca să fac o mică paralelă, tu vrei să faci o declaraţie de dragoste iubitei tale, şi începi să-i spui scorurile la pauză la meciurile din etapa a 16-a. Nu ai cum să o convingi. Trebuie să fii poetic. Trebuie să recurgi la un limbaj situat deasupra existenţei omului. Iar asta se obţine printr-o stare de graţie care, în pastile mici, se numeşte rugăciune. În doze mai mari le iau pustnicii şi marii preoţi care susţin ritualuri. Dar gândesc că noi, care suntem existenţiali, atunci când am uitat de unde ne vine forţa şi inspiraţia, se cheamă că am pierdut ziua aceea.

A.V.: I-am spus azi bunicului meu că o să mă văd cu dumneavoastră şi m-a întrebat de ce-aţi ales numele Mike. N-am ştiut ce să-i răspund.
M.G.: E foarte simplu: n-am ales eu. În 1994 făceam emisiuni de jazz şi de rock la TVR şi în paralel se organiza Festivalul Cerbul de Aur. La un moment dat, am auzit discutându-se în redacţia mare şi pompoasă a Cerbului de Aur că nu au artişti. Şi am întrebat: ce-ar fi să-l aducem pe Ray Charles? Ei au rămas: "Wow! Pe bune?" Şi eu le-am zis: Pe bune. Apoi mi-am suflecat mânecile şi am început să ajung la managementul lui Ray Charles, şi l-am adus în România. În departamentul de varietăţi în care era inclusă şi redacţia de jazz şi rock era un singur fax şi mereu veneau faxuri care începeau cu "Dear Mike". Eu scrisesem iniţial Mihai, dar mi-am dat seama că americanii nu ştiau să-l pronunţe, aşa că am ales o variantă mai familiară lor. Şi când primeam câte un mesaj, colegii au început să mă strige: "Mike, ţi-a venit un fax pentru James Brown! Mike, ţi-a venit un fax pentru Ray Charles!" Şi aşa l-am adus şi pe Kenny Rogers, şi pe Steve Howe de la Yes, şi pe alţii. Am transformat Cerbul de Aur într-un festival de muzică bună, cel puţin pentru doi ani. Şi m-am pricopsit şi cu numele Mike după ce am fost strigat atâta timp în acest fel.

"Jazz-ul este o artă deschisă în continuare, cu teritorii noi şi propuneri noi."

A.V.: Nu credeţi că jazz-ul, după anii '60-'70 ai secolului trecut, a început să îşi epuizeze resursele de expresie şi să îşi piardă din spiritul imaginativ?
M.G.: Nu. Jazz-ul rămâne în continuare o formă de artă deschisă. Şi-a epuizat resursele de expresie muzica pop, de exemplu. Rock-ul este într-o criză. Blues-ul renaşte pentru că este un înlocuitor al rock-ului creativ. Dacă te uiţi atent, compară Rammstein cu Jethro Tull, ambii populari în perioadele lor. Compară muzica: una este marş german, alta este simfonie rock. Asta vorbeşte despre ce fel de public înghite în anii aceştia muzica de stadioane, şi atunci muzicienii buni de rock s-au refugiat în blues, care a renăscut. De aceea există Black Country Communion sau Audioslave sau Santana ş.a.m.d. Ca atare, jazz-ul este o artă deschisă în continuare, cu teritorii noi şi propuneri noi, ceea ce e foarte OK.

A.V.: Sunt genuri muzicale de succes care nu vă plac deloc?
M.G.: Nu-mi place absolut deloc muzica chiloţarelor de pe Kiss FM. Mă indispune. Nu-mi plac mitocănia şi vulgaritatea din manele, deşi multe manele sunt făcute de oameni foarte profesionişti, educaţi, absolvenţi de Conservator, şi care orchestrează interesant, dar din punct de vedere estetic, sunt sub orice critică. Nu-mi place metal-ul actual. Îmi place heavy metal, adică cel clasic, precum Black Sabbath, dar grohăielile astea de acum, "growl", cum le zice, mie mi se par doar o declanşare de energie, bună şi ea la o adică, dar total inestetică.

A.V.: V-aţi temut vreodată că sintetizatoarele şi muzica electronică, în genere, va substitui instrumentele şi vocea umană?
M.G.: Nu, absolut deloc. Mie îmi plac sintetizatoarele şi am multe sintetizatoare şi, după cum ai văzut şi pe scenă în această seară, cred că sunt singurul din România care are celebrul sintetizator al lui Emerson, Lake & Palmer, e vorba de Moog. După cum ştii, muzica cu sintetizatoare a fost practicată de mari artişti precum Herbie Hancock, Keith Emerson sau Rick Wakeman. Dacă mă întrebi ce se întâmplă la Untold, acolo nu se face cu sintetizator, ci cu sunete sintetice realizate pe calculator. Acolo au loc petreceri, nu concerte.

A.V.: Dar îmi puteţi numi nişte festivaluri meritorii?
M.G.: Festivalul de la Gărâna e number one. Un alt festival grozav e Panorama Blues Festival sau Festivalul Brezoi care este o revelaţie. Aş mai menţiona Festivalul de Folk de la Padina.

A.V.: Nu pot, la final, să nu vă întreb de proiectul pe care îl aveţi acum în lucru.
M.G.: Este vorba de proiectul Născut în România, care este un album nou şi care reprezintă, ce spuneai tu de Born in the USA, cumularea unei vieţi petrecute aici, între prietenii mei, între părinţi, fraţi, bunici, colegi şi mulţi alţi oameni dragi. Consider că experienţa mea personală este sub semnul legii universale, la fel ca şi cea a lui Dave Grohl de la Nirvana, care cântă pe stadioane.

Îmi doresc ca piesele mele să fie universale, dar specificitatea e importantă, ca şi adevărul meu personal pe care îl pun în creaţiile mele

O serie de reprezentaţii cu TOYS: A Dark Fairy Tale o piesă de Saviana Stănescu, în regia lui Gabor Tompa, o producţie J.U.S.T. Toys Productions şi 59E59 Theaters a fost prezentată în perioada 8-26 noiembrie 2017 la Theater B din New York cu sprijinul Institutului Cultural Român din New York. Un interlocutor extrem de interesant, chiar şi într-o conversaţie on line, autoarea acestui text extrem de intens, mi-a răspuns la câteva întrebări.

Oltea Şerban-Pârâu: Saviana Stănescu, eşti de peste 15 ani la New York. Am citit mai multe interviuri în care te considerai ca balansând între statutul de scriitoare americană şi scriitoare română. S-au mai decantat lucrurile?
Saviana Stănescu: Cred că aşa o să fie cât o să trăiesc. Nu pot să-mi ignor sau să uit identitatea de scriitoare română, şi nu pot să nu mă transform, să evoluez ca scriitoare americană. Nu cred că asta e o problemă însă, dimpotrivă, e grozav să poţi să faci parte din două (sau mai multe) culturi şi să te poţi exprima ca artist în ambele. Ai mai multe de spus, o faci pe un palier global ca amploare. Deci nu pot să mă plâng, din asta - balansarea între/pe două vieţi şi culturi - îmi trag seva şi inspiraţia ca scritoare.

O.Ş.-P.: TOYS în regia lui Tompa Gabor s-a jucat în noiembrie 2017 într-unul dintre importantele teatre din off-Broadway cu sprijinul Institutului Cultural Român. Care este istoria acestei producţii cu trimiteri spre zona din care ai plecat, de data aceasta trimiteri în primul rând în ceea ce priveşte actorii şi regizorul.
S.S: TOYS a fost produsă iniţial de cele două actriţe la Los Angeles, la Hollywood, la Hudson Theatres în 2016. Tunde Skovran şi Julia Ubrankovics sunt actriţe maghiare (Tunde e din România, Julia din Ungaria) care trăiesc acum în LA, fac filme şi teatru atât în SUA cât şi în Europa, ca şi mine lucrează în mai multe ţări şi culturi. Doar că eu sunt de 16 ani în NY, iar ele de câţiva ani în LA. Tunde a lucrat cu Gabor Tompa la Teatrul Maghiar din Cluj. Aşa s-a creat echipa: Gabor, cu care mă ştiu de ani de zile din lumea teatrală din România, mi-a cerut o piesă pentru două femei şi numai pe asta o aveam. A fost o colaborare benefică pentru că şi eu îmi doream să lucrez de multă vreme cu Gabor Tompa - pe care îl consider un regizor de mare forţă şi expresivitate, unul dintre cei mai mari regizori contemporani.

O.Ş.-P.: Are sau va avea o carieră europeană TOYS în această montare?
S.S: Spectacolul a fost prezentat şi la festivalul Interferenţe din Cluj, şi la Timişoara, la Budapesta, etc. La Avignon, în festival, s-a jucat toată luna iulie 2017 la un teatru foarte bun acolo, Théâtre des Halles. Cam asta e istoria spectacolului. Acum a ajuns la New York, la prestigiosul Teatru 59E59 din Manhattan. Directoarea şi producătoarea teatrului mi-a cerut să citească piesa, i-a plăcut şi a considerat-o foarte actuală din punct de vedere social şi politic, aşa că ne-a făcut un contract avantajos de prezentare a spectacolului. Nu orice spectacol poate fi jucat la 59E59 dacă ai bani să plăteşti sala şi echipa tehnică, e un proces de curatoriat acolo care asigură selecţionarea de producţii de calitate. RCINY a susţinut adusul producţiei şi echipei la New York într-adevăr, dar fără ca teatrul 59E59 să ne ofere spaţiul pe gratis nu s-ar fi putut realiza acest proiect. După cum spuneam mai sus, aşadar, a avut deja o carieră europeană: Cluj, Timişoara, Budapesta, Avignon. Poate că va fi invitat şi la alte festivaluri.

O.Ş.-P.: Este publicul american mai puţin deschis spre imaginarul dominant în regii de tipul celei propuse de Tompa Gabor?
S.S: Depinde de public. Publicul mainstream e într-adevăr mai convenţional, îşi doreşte o poveste, dialog şi personaje clare, care acţionează pe baza unei logici a realismului psihologic. Un spectacol conceptual ca TOYS, de un expresionism abstract, mizând pe inventivitatea regizorală, nu doar pe textul dramatic şi acurateţea / expresivitatea actoricească, e considerat experimental de zona comercială a teatrului american.

O.Ş.-P.: Pentru cei care îţi cunosc mai puţin evoluţia, cum ai ajuns să scrii piese de teatru în engleză şi care au fost titlurile mai importante care au marcat aceşti ani?
S.S: E mult de scris aici, un roman autobiografic... Pe scurt: am ajuns la New York cu o bursa Fulbright în 2001, două săptămâni înainte de 9/11. Deşi în România eram deja cunoscută ca poetă, jurnalistă şi dramaturg, am luat-o de la zero ca autoare în limba engleză, făcând un masterat în Performance Studies la New York University, urmat de unul în Dramatic Writing. Am fost scriitoare în rezidenţă pentru Richard Schechner cu care am lucrat la YokastaS Redux, apoi am început să am propriile mele piese produse. Waxing West, de la Teatrul La MaMa a luat un premiu de inovaţie artistică pentru cea mai bună piesă - New York Innovative Theatre Award for Outstanding Play. Au urmat multe alte piese. Aliens with Extraordinary Skills a fost publicată de Samuel French şi jucată în multe alte oraşe americane, ca şi în Mexico sau Turcia. Etc, etc. De precizat că în SUA piesele sunt publicate numai după ce s-au jucat şi au avut succes, nu se publică piese înainte de a avea o producţie.

O.Ş.-P.: A existat o montare la Odeon în urmă cu câţiva ani. Mai există ceva în plan pentru România? Şi... îţi scrii o versiune în română la piesele tale sau o... traducere?
S.S: Da, Aliens with Extraordinary Skills, s-a jucat sub titlul Viză de Clown, pentru că erau imposibil de tradus multiplele nuanţe ale cuvântului aliens şi faptul că e vorba de un nume de viză pentru SUA... Nu am tradus-o eu, ci Iulia Popovici cu studenţii masteranzi de la Universitatea de Arte de la Târgu Mureş. Eu şi regizorul Alexandru Mihail am adaptat puţin acea traducere pentru scenă şi actorii de la Odeon. Nu, nu îmi traduc eu piesele şi nu scriu versiuni în română pentru că ar trebui să scriu o nouă piesă, specifică spaţiului românesc. Piesele mele sunt ancorate în contextul social şi politic în care sunt create, în anumite spaţii se transferă bine (cel mexican), în altele, în care problematica socială este alta, poate că nu se transferă atât de bine şi pierd din nuanţe şi relevanţă. Probabil că încă am jurnalismul în sânge, îmi place să răspund prin scrisul meu la ceea ce se întâmplă în jurul meu din punct de vedere personal, social, politic, profesional, etc. Acum trăiesc în SUA, aşa că reacţionez la ce se petrece aici, când vin în România simt nevoia să răspund artistic la situaţiile de acolo. Am scris o piesă scurtă Medeea Bar în română, s-a jucat la Timişoara într-un festival de teatru independent. Re-imaginarea clasicilor are valenţe universale. Sigur că îmi doresc ca toate piesele mele să fie universale, dar cred că specificitatea e importantă, precum şi adevărul meu personal pe care îl pun în creaţiile mele. Nu vreau să trişez ca să le fac one-size-fits-all, vreau doar să fiu adevărată cu mine şi ce am eu de spus ca artist în momentul respectiv.

O.Ş.-P.: În afară de scena off-Broadway, care sunt spaţiile cele mai importante în care ţi-au putut fi văzute piesele? Este importantă participarea la festivaluri?
S.S: În SUA nu prea sunt festivaluri, doar cele Fringe (unde am avut piese), câteva centrate pe Shakespeare, altul ca Humana Festival focusat pe piese noi, sau Under the Radar care e pe teatru experimental şi internaţional. Am văzut că în Europa festivalurile sunt foarte importante, se merge de la un festival la altul, aproape fiecare oraş vrea să aibă un festival internaţional pentru că aşa se pun pe harta culturală globală etc. America e foarte mare, există teatru regional şi comunitar peste tot. Se produc musicaluri şi piese încă din liceu, în universităţi se face mult teatru studenţesc etc. Totuşi New York a rămas cel mai important centru teatral. Dacă o piesă are succes aici, se joacă şi în teatrele regionale. Teatrul American e centrat pe texte noi, de asta dramaturgii au un rol aşa important aici, tot timpul trebuie să ai o piesă nouă ca să contezi. Mulţi dramaturgi scriu şi pentru serialele de televiziune - un alt motiv ca stilul mainsteam să fie mai realist, cu o poveste clară. Există şi devised-theatre şi docudrama şi site-specific theatre bineînţeles, mai ales în zona de off-off-Broadway şi off-off-off-off...

O.Ş.-P.: Ai predat la NYU si acum la Ithaca College şi Cornell University. După un master în Dramatic Writing, acum predai această disciplină. Ce semnificaţie are relaţia cu studenţii pentru un scriitor de piese de teatru care scrie pentru scena de azi, nu pentru sertar?
S.S: Am început să predau din 2004, nu numai scriere dramatică, ci şi cursuri teoretice de Teatru Contemporan, Studii Teatrale, Re-Imaginarea Clasicilor, Performance, etc. Nu îmi place să predau doar Playwriting, am nevoie şi de celelalte cursuri, ele mă îmbogăţesc creativ şi mă menţin racordată la fenomenul teatral de azi. Eu am fost critic de teatru în România, am avut şi un talk-show cultural la TVR International, scriu o rubrică New York Puzzle în Scena.ro, simt nevoia să fiu conectată la HERE and NOW, să dezbat şi să discut spectacole şi trend-uri din actualitatea artistică. Sunt şi un thinker, un ARTivist, nu doar scriitoare (ca să amestec puţin genurile şi să ieşim din zona binarăJ)

O.Ş.-P.: Nu o să întreb ce ai în plan pentru următorii ani, ci o să te întreb dacă visezi la ceva anume pentru următorii ani?
S.S: Da, mulţumesc de întrebare. Lucrez la un roman în română, Oceanele Zairei, are elemente autobiografice, dar e ficţiune. Ce vorbeam la început - simt nevoia să scriu în română acest roman, româna exprimă cel mai bine ce am de spus în acest caz. Mai lucrez la un volum de poezie în română Liberty Gal sau Pe strada cu vedere la Statuia Libertăţii. Tocmai mi-a apărut o antologie de poezie la editura Tracus Arte şi a fost la târgul Gaudeamus: cântând ei construiau o cuşcă. E o revenire la identitatea mea artistică de scriitor român, Se încheie un ciclu pentru mine, cercul se închide. Aici în SUA, am avut o producţie foarte bună la The Cherry Artspace, în regia lui Sam Buggeln, cu o nouă piesă comisionată de ei What Happens Next. Un fel de Aşteptându-l pe Godot futurist, sci-fi, cu două femei... De fapt nu ştim dacă sunt femei, roboţi, clone, holograme sau creaţii ale unei minţi bolnave / inovatoare / geniale. E o piesă nouă, poetică, la care ţin mult, vrem să o prezentăm şi în alte oraşe în SUA şi în Europa. M-ai întrebat ce visez însă... să stau câteva luni în Caraibe, pe o plajă. Să nu trebuiască să am un job full-time. Să călătoresc unde vreau. Să fac filme. Să scriu cărţi. Să încerc alte genuri artistice. Să trăiesc doar din scris, vorbit, gândit, creat, imaginat... Să trăiesc.

Prima premieră la Teatrul Bulandra a fost un pas mic pentru omenire, dar un pas uriaş pentru mine

Ultima dată când mă întâlnisem cu Silvana Negruţiu era în 2008, la festivitatea de absolvire a Colegiului Naţional "Unirea" din Tîrgu Mureş. Când ne-am revăzut de curând, la Bucureşti, unde a jucat în cadrul Festivalului Naţional de Teatru 2017, fosta mea colegă de liceu - care cocheta în acea vreme cu primele apariţii scenice - era deja o actriţă în plină ascensiune, făcând parte din echipa Centrului Educaţional Replika, proaspăt angajată a Teatrului Bulandra, familiarizată cu turneele şi colaborările.

Povestind cu ea, mi-am dat seama că eram martorul naşterii unei stele a cărei lumină străluceşte din ce în ce mai puternic. Dacă numele exprimă ceva întunecat, persoana ei exprimă numai lumină.

Andrei Vornicu: Ai absolvit Facultatea de Teatru, secţia Arta Actorului, şi un masterat.
Silvana Negruţiu: Da. Am absolvit facultatea în 2011, iar masterul în 2013.

A.V.: A fost singura ta variantă de facultate?
S.N.: Eu voiam foarte mult să vin la Bucureşti, având şi exemplul fratelui meu (Silvan Negruţiu, pianist, n.r.) care venise aici la 14 ani. Am dat admitere şi la Mureş, fiindcă a avut loc înaintea admiterii de la Bucureşti, dar ca alegere de facultate, cea din Bucureşti a fost singura. Am intrat la ambele facultăţi, dar am rămas aici.

A.V.: La ce teatru îţi doreai cel mai mult să joci?
S.N.: Când am venit la Bucureşti visam să joc la Bulandra, pe care îl consideram the theatre.

A.V.: Ceea ce s-a şi întâmplat până la urmă.
S.N.: Da. Îmi plăcea şi cum sună şi cum arătau ambele săli. Cea de la Izvor e şi foarte aproape de locul unde stau. Dar în general voiam să joc în teatre, oricare ar fi fost ele.

"Primul an de după master a fost foarte greu"

A.V.: Care au fost primele tale ieşiri pe scenă?
S.N.: Primele ieşiri pe scenă au fost la facultate, în cadrul spectacolelor de licenţă şi de disertaţie. Unul dintre spectacolele de disertaţie, Livada de vişini, făcut de Gelu Colceag şi Tania Filip, a fost şi preluat un an mai târziu de Teatrul Foarte Mic, unde l-am jucat o stagiune. În timpul facultăţii, primul teatru la care am jucat a fost Odeon, în anul III, când a venit Alina Nelega, a refăcut textul Grafitti. Fotografii de familie în Graffiti.drimz şi, împreună cu alţi colegi de facultate şi cu Florin Zamfirescu şi Cătălina Mustaţă, l-am scos la Odeon în 2010. După aceea, am jucat în tot felul de spaţii independente pentru că începuseră să fie foarte la modă, la fel şi teatrul în bar, şi erau uşor de accesat pentru studenţi şi proaspeţii absolvenţi. Se făcuse o stagiune de teatru în clubul El Comandante, am avut un one-woman show, după care au urmat două spectacole la Godot. Apoi a urmat Livada de vişini şi, în cele din urmă, a venit Bulandra, unde am făcut două spectacole. Am avut un spectacol şi la Teatrul de Comedie.
Începând din martie 2017, sunt angajată la Bulandra. Practic, sunt un om foarte muncitor, dar îmi dau seama şi că sunt foarte norocoasă. Aveam tot timpul un ţel pe câţiva ani, dar care în mintea mea era sub forma unui vis. Acceptam orice propunere de colaborare ca să rămân în formă, având în spate aceste visuri care mă ghidau.

A.V.: Presupun că ai, totuşi, o grilă de selecţie.
S.N.: Acum, da. Nici timpul nu-mi permite să mă implic în orice. Dar primul an de după master a fost foarte greu. Am avut o cădere destul de mare pentru că posturile în teatre erau blocate de ani de zile. După cum bine se ştie, termină în fiecare an sute de actori care nu au încotro să se îndrepte şi e bătaie mare pentru aceste spaţii independente care sunt unica alternativă unde să îţi practici pasiunea. În acel moment nu reuşeam să văd nimic în viitor. Am avut noroc că aveam un spectacol la Godot în care jucam o dată pe lună, dar pentru mine era o sărbătoare fiindcă jucam. În rest, nu ştiam de unde s-o apuc, ce să fac. Nici nu sunt genul care să bată la uşi. A fost un an foarte greu şi din punct de vedere psihologic, şi financiar. Asta s-a întâmplat în 2013-2014.

A.V.: Cum s-a produs ieşirea la lumină?
S.N.: În primul rând am avut noroc cu acest spectacol de la Godot, pentru care îi voi mulţumi etern regizoarei Doinei Antohi, fiindcă m-a făcut să supravieţuiesc psihic. Eu participasem în facultate la două workshopuri ale lui Andrei Şerban, unul la Ipoteşti, iar celălalt la Mogoşoaia. La Ipoteşti am fost la sfârşitul anului III, iar la Mogoşoaia am fost în anul I de master. Acolo am avut ocazia să îl cunosc, dar să cunosc şi mulţi alţi oameni din domeniu. Mi-am făcut mulţi prieteni, iar în vara lui 2014 m-a chemat Andrei Şerban să fac rolul Băiatul în Omul cel bun din Seciuan. Bineînţeles că am acceptat. Ţin minte că eram atât de fericită că lucrez, că lucrez cu Andrei Şerban, că lucrez la Bulandra. Eram într-o euforie. Când am avut premiera, în toamna lui 2014, eram în faţa sălii de la Grădina Icoanei şi vorbeam cu ai mei şi eram ca un copil în faţa bradului de Crăciun care a primit cadoul pe care şi l-a dorit. Vorbeam cu sughiţuri şi le-am spus că a fost un pas mic pentru omenire, dar un pas uriaş pentru mine. Ceea ce s-a dovedit a fi real, pentru că în urma acestei colaborări, Andrei Şerban m-a luat şi în următorul spectacol, Carousel, şi pe urmă totul a mers din una-n alta: una dintre asistentele de regie de la Omul cel bun din Seciuan, Ioana Petre a făcut un spectacol co-regizat cu Catinca Drăgănescu şi m-a distribuit şi pe mine. De-acolo a început o colaborare care continuă şi azi cu Catinca Drăgănescu, cu care am scos trei spectacole până acum. După anul ăla crunt, totul a mers foarte lin. Am depus multă muncă, dar am avut şansa să am proiecte unul după altul.

"După ce se împlineşte câte un vis, am o perioadă în care mă întreb: acum ce urmează?"

A.V.: Când ţi-ai dat seama de amploarea pe care începea s-o ia traseul tău profesional, nu te-ai blocat la un moment dat?
S.N.: Eu nu văd amploarea, nu îmi dau seama de asta. Eu eram fericită că am ce să fac, că lucrez la nişte proiecte foarte frumoase care înseamnă ceva şi care mi-au adus mulţi prieteni, de la care am învăţat enorm. Am lucrat enorm din punct de vedere profesional la mine, ca actriţă, şi am evoluat. Sunt un om care munceşte foarte mult şi care a întâlnit oamenii potriviţi, care i-au apreciat munca. Mi s-au împlinit nişte visuri importante şi sunt foarte fericită şi recunoscătoare. Cu siguranţă m-a ajutat şi faptul că nu s-au întâmplat foarte multe dintr-o dată. De-asta am spus că a fost lin fiindcă s-au succedat, dar nu s-au suprapus.
Abia acum, în toamnă, am avut o perioadă în care nu ştiam cum o s-o scot la capăt, fiindcă s-au suprapus vreo patru proiecte şi a fost foarte dificil. Aveam câte 3-4 repetiţii pe zi, plus un spectacol seara, sau chiar două, iar noaptea stăteam să învăţ textele noi. Au apărut din senin nişte lucruri la care nu am putut să spun nu, plus altele mai vechi care se amânaseră. Şi aşa am petrecut o perioadă în care abia dormeam câteva ore pe noapte. Am avut câteva zile cu multă panică. Dacă mă uitam în faţă şi vizualizam cele trei săptămâni care urmau, mă speriam. Dar am reuşit să le iau pe rând şi să le duc la bun sfârşit. Şi nu m-am speriat, ci mă bucuram de fiecare dată că nu am timp ca un freelancer, cum se numesc astăzi artiştii neangajaţi, care au tot timpul teama zilei de mâine. Când termini de repetat la un spectacol şi urmează o perioadă în care nu ai repetiţii, acea perioadă este groaznică fiindcă nu ştii ce urmează. De-asta vrei mereu să munceşti, chiar dacă sunt proiecte în care câştigi foarte puţin, faptul că repeţi te păcăleşte şi ai senzaţia că e mai sigură ziua de mâine.
Anul ăsta a fost un program plin, m-am angajat, am intrat şi în Centrul Educaţional Replika, unde mă simt ca într-o mare familie, şi am avut turnee în ţară şi în străinătate. Apropo de zicala "Ai grijă ce-ţi doreşti, fiindcă s-ar putea să se întâmple", ori de câte ori zic că-s obosită sau că nu mai pot, îmi spun că asta mi-am dorit, asta am primit şi trebuie să mă bucur.

A.V.: Îmi spuneai de visuri pe care le ai pe intervale mai lungi de timp. Care ar fi următorul?
S.N.: Asta e o mare problemă, pentru că după ce se împlineşte câte un vis, am o perioadă în care mă întreb: acum ce urmează, ce să mai realizez? Am avut visul de a pleca din Mureş, de a fi pe cont propriu şi de a ajunge actriţă. Apoi îmi doream foarte tare să lucrez în teatre şi să nu mai fiu doar spectator, ci să intru pe la intrarea actorilor. Treptat, am avut câteva teatre cu care s-a întâmplat asta. Până să ajung la Academia itinerantă nici nu-mi permiteam să visez să lucrez cu un regizor ca Andrei Şerban. Ajungând la Academia itinerantă, îmi încolţea câte un gând de genul "Cum ar fi să..." dar nu îl duceam până la capăt. Şi am ajuns şi să lucrez cu Andrei Şerban. M-am gândit apoi la turnee în străinătate, şi s-a întâmplat şi asta în ultimul an.

A.V.: Dar premiile? Nu te vezi cu un UNITER în mână?
S.N.: Nu. Asta nu s-a întâmplat niciodată. Nu le contest, sunt importante, sunt o recunoaştere de care orice artist are nevoie. De altfel, un premiu m-a şi făcut să mă hotărăsc să aleg calea asta. În liceu, la Festivalul "George Constantin" am luat premiul de interpretare pentru Familia Addams. Oamenii care erau în juriu, dl Mircea Albulescu şi Mihai Constantin, printre alţii, şi care m-au încurajat au fost o confirmare care m-a făcut să lupt cu orice şi cu oricine ca să ajung la Facultatea de Teatru. Cu atât mai mult cu cât era o apreciere din partea unor oameni care nu mă cunoşteau decât din acel spectacol. Mulţi dintre colegi au fost nominalizaţi, unii au şi luat premii, dar eu nu m-am pus în pielea lor să mă întreb oare ce discurs aş avea atunci.
Am avut şansa să trăiesc nişte lucruri care contează în sufletul şi în devenirea mea mult mai mult decât orice premiu. Faptul că am ajuns să cunosc şi să lucrez cu nişte oameni de la care am avut atâtea de învăţat şi care m-au ajutat să mă dezvolt atât de mult, aprecierile pe care le primesc în teatru de la regizor tehnic la doamnele cabiniere şi domnii maşinişti, dintre care unii sunt acolo de când încă nici nu eram născută. Ei au urmărit din culise actori foarte importanţi. De exemplu, doamna Doina, care era coafeză la teatrul Bulandra, şi până să plece dintre noi, se ocupa de actori la Carousel. Mergeam mult mai devreme la teatru şi am ajuns în cabina ei, unde avea multe seturi de bigudiuri, dintre care un set de bigudiuri de metal, semi-ruginite şi deteriorate, şi a început să mi le pună în păr. Atunci m-am gândit că trebuie să existe o ierarhie a bigudiurilor (râde) şi m-am simţit mică. La final, m-a luat în braţe şi mi-a întrebat: "Ai noroc, draga mea, ştii cine a mai purtat bigudiurile astea?" Şi a început să-mi zică de Clody Bertola, Irina Petrescu şi de alte nume uriaşe. Atunci mi-au dat lacrimile de emoţie.

"Nu ştiu când am avut emoţii mai mari decât atunci când am jucat la Târgu-Mureş"

A.V.: Cât de des mai ajungi la Târgu-Mureş?
S.N.: Foarte rar. Încă de când am intrat la facultate, mergeam de Crăciun, de Paşti şi vara, dar în 2017 a fost prima dată când n-am putut să mă duc vara să stau mai mult, am trecut doar câteva ore, într-o zi. Ajung, din păcate, rar, dar e rezonabil faţă de fratele meu care vine din America o dată pe an.

A.V.: Ţi-ar plăcea să ai vreo colaborare la Târgu-Mureş?
S.N.: Da, sigur. Eu am avut nişte emoţii extraordinare că am fost să joc acolo pentru prima oară în acest an. Sunt plecată de 9 ani din Mureş, şi am jucat în primăvară ROVEGAN, apoi, la scurt timp, Familia fără zahăr. Nu ştiu când am avut emoţii mai mari decât atunci. Singura problemă ar fi timpul, fiindcă şi aici, la Bucureşti, îmi e destul de dificil să îmi ţin în frâu colaborările şi să le programez, darămite una la distanţă.

A.V.: În ce proiecte noi eşti implicată?
S.N.: Am încheiat repetiţiile la spectacolul Bun de export, tot al Catincăi Drăgănescu, al doilea după ROVEGAN din Trilogia Migraţiei. Leta Popescu a avut o rezidenţă aici, la Replika, şi urmează ca în decembrie 2017 să aibă loc un spectacol propriu-zis adresat părinţilor şi preadolescenţilor. Am mai intrat în nişte spectacole la Bulandra, dar e vorba de nişte înlocuiri. Mai este spectacolul Pe ce stăm, de la Replika, o producţie-instalaţie itinerantă, în care e vorba de istoria locului pe care e situat centrul. Nu am de repetat pentru ceva nou, dar e foarte mult de muncă pentru producţiile actuale.

A.V.: Mai ai vreo mare dorinţă legată de teatru?
S.N.: Da: să joc într-un spectacol de Yuri Kordonsky. Am fost invitată să particip la master-class-ul Kordonsky din vara lui 2017, care a fost primul eveniment FNT 2017. A fost ţinut atunci pentru că el, fiind profesor la Yale, nu avea cum să vină altcândva în România. Aşa am ajuns să îl cunosc timp de o săptămână şi pe Yuri Kordonsky, care e un om minunat şi îmi vine greu să îmi găsesc cuvintele când vorbesc despre el.

A.V.: Ai jucat în filme până acum sau eşti interesată?
S.N.: Sunt interesată. Nu am jucat până acum, decât în nişte scurtmetraje, în facultate. Nefăcând asta, sunt curioasă fiindcă îmi pot doar imagina experienţa actorului când joacă într-un film. Dar recunosc că am şi eu ceva ce mă reţine. Când dădeam casting într-un mediumetraj, am rămas în lista scurtă, alături de o altă fată, şi nu l-am luat, dar am întrebat apoi dacă regizorul a fost doar elegant cu mine fiindcă îmi zicea că sunt puţin cam expresivă pentru prim-plan, că în momentul în care gândesc ceva sau spun ceva, se vede asta pe fiecare parte a feţei, ceea ce e prea mult pentru o cameră, mai ales pentru un prim-plan. Mi-am dat seama că aşa e, dar acest aspect mă face să nu mă simt confortabil în faţa aparatului de filmat. Sunt conştientă, însă, că voi scăpa de această senzaţie. Ăsta chiar ar putea fi un următor vis. Într-adevăr, dacă e să mă întorc în timp, când m-am decis să devin actriţă, mă vedeam intrând în teatru pe la intrarea actorilor, şi nu într-o sală de cinema vizionând filmul în care am jucat. Dar vreau să încerc şi filmul, categoric.

Top 10 cărți pe care să nu le ratezi până la sfârșitul anului

Autor: Oana Portase 12 Dec 2017 - 20:10

Toamna a fost bogată în lansări de cărți așteptate chiar și ani de zile de cititori. Romanele care prezintă controverse la nivel înalt domină topurile preferințelor, în timp ce la capitolul non-ficțiune cărțile de dezvoltare personală sunt la mare căutare. Finalul de an vine cu reduceri importante în librării.
Origini – Dan Brown
Cel mai așteptat roman al anului, “Origini”, de Dan Brown, a apărut în această toamnă în librăriile din România. Scriitorul a devenit faimos pe plan mondial după apariția romanului “Codul lui Da Vinci”, care l-a transformat într-un star internațional. Brown a vândut peste 200 de milioane de volume, iar cărțile sale au fost traduse în 56 de țări. “Codul lui Da Vinci” este una dintre cele mai bine vândute cărți din toate timpurile. Succesul lui Dan Brown a continuat cu fiecare carte în care profesorul Robert Langdon dezleagă noi mistere care zguduie din temelii convingerile umanității. Și în “Origini”, Dan Brown ridică noi semne de întrebare asupra divinității despre care spune că este în pragul dispariției. Mesajul principal al autorului este că Dumnezeu va fi înlocuit de o conștiință colectivă cu ajutorul inteligenței artificiale. Teoriile sale au dus la multe controverse, Vaticanul cerând în trecut boicotarea cărților sale. În “Origini”, profesorul Robert Langdon porneşte din nou într-o cursă contracronometru marcată de simboluri enigmatice. Profesorul identifică, în cele din urmă, şocanta descoperire a unui inventator care a fost asasinat. Adevărul descoperit de Langdon va șoca o lume întreagă.

ADVERTISING

inRead invented by Teads

Testamentul lui Abraham – Igor Bergler
„Testamentul lui Abraham” a primit titlul de “Cea mai râvnită carte a Târgului” anul acesta la Târgul Internațional de Carte Gaudeamus. Igor Bergler este printre cei mai de succes autori români de după Revoluție după ce cartea sa de debut, “Biblia pierdută”, a bătut record după record, fiind vândute peste 100.000 de exemplare și tradusă în 11 țări. Bergler a revenit cu un nou roman plin de conspirații și mistere care, potrivit autorului, se vinde o bucată pe minut dacă aproximăm timpul în care sunt deschise librăriile și magazinele. “Testamentului lui Abraham” are toate șansele să bată recordul înregistrat de “Biblia pierdută”. Un scandal cu prostituate la summitul Americilor de la Cartagena, un atentat la viața președintelui Statelor Unite, o bibliotecă dispărută de 2000 de ani, o organizație secretă, o lungă istorie de papi mincinoși sunt doar câteva dintre piesele de puzzle care construiesc ingenios romanul “Testamentul lui Abraham.”
Coloana de foc – Ken Follett
Faimosul scriitor de romane istorice, Ken Follett, ne poartă din nou printre aventurile locuitorilor din Kingsbridge. “Coloana de foc” este al treilea volum care completează trilogia Kingsbridge, dar nu ultimul după cum promitea autorul. De data aceasta, acțiunea se învârte în jurul reginei Elisabeta I a Angliei și a conspirațiilor de la palat. Elisabeta a pus bazele primului serviciu secret din Anglia, iar spionii ei curajoși au reușit să deturneze orice tentativă de asasinat. Acțiunea se întinde până în Franța, Spania și Olanda, într-o perioadă în care comerțul înflorea în Europa. În tot acest timp, lupta dintre catolici și protestanți ruina destine și destrăma familii sau povești de dragoste. Ken Follett a scris 31 de cărţi, vândute în peste 160 de milioane de exemplare, în peste 80 de ţări şi traduse în 33 de limbi.
O dorință de Crăciun – Lori Evert
Micuța Anja are o singură dorință: să devină ajutorul lui Moș Crăciun. Fetița curajoasă și cu un suflet curat pornește în cea mai importantă aventură a vieții ei. Pe drum întâmpină obstacole dar și un ajutor neașteptat. Toate ființele pe care Anja le întâlnește vor să o ajute pe fetiță, de la blândul urs polar, la calul cel puternic și strălucitoarea pasăre cardinal. “O dorință de Crăciun” este o carte pentru cei mici, dar și pentru cei mari care vor să retrăiască magia Crăciunului. Partea frumoasă a acestei povești este că Anja este adevărată. Fetița este fiica cuplului Per Breiehagen şi Lori Evert, cei care au creat această poveste minunată de Crăciun și au ilustrat-o cu fotografii ale micuței Anja.
Stăpânul umbrelor – Cassandra Ledge
Printre preferințele adolescenților se numără “Stăpânul umbrelor” de Cassandra Ledge, al doilea volum din seria Artificii întunecate. Un fantasy plin de aventuri și mistere, presărat cu o poveste de dragoste puternică. Emma află că dragostea ei pentru Julian Balackthorn este interzisă și chiar distructivă dacă merge până la capăt. Singura variantă este să plece cât mai departe de el, dar nu poate face asta știind că familia Blackthorn este acum amenințată din toate părțile. Cartea Neagră a Morții ar putea fi soluția salvatoare, dar nu este ușor de găsit. Emma face o înțelegere cu Regina Elfilor Luminii și pleacă într-o călătorie periculoasă alături de Julian și prietenii lor cei mai buni. O nouă amenințare iese în calea tinerilor sub forma Stăpânului Umbrelor.
Problema celor trei corpuri – Liu Cixin
La capitolul SF, “Problema celor trei corpuri” este printre cele mai căutate cărți la sfârșit de an. Romanul a primit prestigiosul premiu Hugo în 2015 și deja face valuri în România. Barack Obama spunea despre autor că are “O imaginație incredibilă, cu adevărat interesantă”. La finalul Revoluției Culturale din China, un proiect militar trimite semnale în spațiu pentru a stabili contactul cu civilizații extraterestre. O civilizație primește semnalul și plănuiește să invadeze Pământul. Doar că oamenii se împart în două tabere: cei care vor ca ființele superioare să preia lumea coruptă și cei gata să lupte pentru a opri invazia. Personajele principale sunt Wenjie, fiica unui fizician ucis în timpul Revoluției pentru ideile lui reacționare despre relativitate, și Miao, un nano-tehnician. Miao își petrece tot timpul în realitatea virtuală numita Trei Corpuri, un joc care începe să semene cu un cult.
Un bărbat pe nume Ove – Fredrick Backman
Despre “Un bărbat pe nume Ove” cei de la San Francisco Chronicle au spus simplu: “Cartea perfectă”. Romanul a cucerit o lume întreagă prin modul înduioșător, ironic și plin de tandrețe prin care atinge teme delicate precum pierderea, bătrânețea, toleranța, prietenia și speranța. Ove este cel mai morocănos pensionar din lume. Ursuz, urâcios, strict și plin de prejudecăți. Se crede înconjurat de idioți și îi judecă pe cei din jur după mașinile pe care le conduc. S-a proclamat regele cartierului și se asigură în fiecare dimineață că totul e în ordine. Doar că lumea lui va fi răsturnată după ce în casa de lângă el se mută o iraniacă gravidă, soțul ei cam tolomac și cele două fetițe ale lor. Treptat, viața pensionarului se va schimba într-un mod neașteptat. O să râdeți și să plângeți, spun criticii despre “Un bărbat pe nume Ove”.
Fiica ascunsă – Elena Ferrante
Elena Ferrante este considerată una dintre autoarele contemporane cele mai convingătoare, o stilistă desăvârșită care are o intuiție artistică ieșită din comun. A devenit faimoasă după Tetralogia Napolitană fiind denumită “Febra Ferrante”. În “Fiica ascunsă”, Ferrante ne prezintă o meditație profundă asupra condiției de femeie și de mamă. Leda este o profesoară de literatură engleză divorțată de ani buni. Profesoara rămâne singură după multă vreme după ce fiicele sale pleacă în Canada la tatăl lor. Leda era convinsă că se va simți singură și inutilă, dar descoperă în schimb o libertate la care nu îndrăznise să viseze. Femeia pleacă în vacanță într-un frumos sătuc italian unde întâlnește o familie gălăgioasă și plină de viață. Treptat povestea unei femei care se redescoperă pe sine devine povestea unei confruntări nemiloase cu trecutul.
Cum să fii o mamă “leneșă” – Anna Bîkova
La capitolul parenting, Anna Bîkova a făcut senzație în lumea întreagă cu tehnicile ei de negocierie și comunicare cu copiii. Anna Bîkova este de profesie psiholog și pedagog și a scris mai multe cărți care îi ajută pe părinți să ofere o educație armonioasă copiilor. Tehnicile ei au împărțit părinții și specialiștii în mai multe tabere, însă cu siguranță are niște sfaturi prețioase. Din această carte veți afla cum să învățați copilul să doarmă în pătuțul lui, să-și strângă jucăriile și să se îmbrace, când trebuie să-l ajutați pe copil și când e mai bine să vă abțineți să faceți asta, cum să lăsați deoparte rolul de mamă perfecționistă și să deveniți o mamă „leneșă”, de ce este periculoasă protecția excesivă și cum s-o evitați și cum să-l faceți pe copil să creadă în forțele proprii.
Cum să te bucuri de viață și de slujbă – Dale Carnegie
Dale Carnegie este printrei cei mai cunoscuți autori când vine vorba despre cărți de dezvoltare personală. În volumul “Cum să te bucuri de viață și de slujbă” aflăm că fericirea nu depinde de factori exteriori, ci este determinată de atitudinea noastră mentală. Pare un clișeu, dar autorul ne explică pas cu pas cum putem depăși barierele minții. Ne plângem mereu că suntem obosiți din cauza muncii, dar Carnegie este de părere că teama, frustrarea și resentimentele cauzează această oboseală permanentă de care ne plângem. „Nu-i vorba de ceea ce aveţi, cine sunteţi, unde vă aflaţi sau ce vă face fericiţi ori nefericiţi; contează ce credeţi despre toate acestea.“, notează autorul.
Ca un mic bonus, puteți trece pe listă și cărțile de bucate. În topul căutărilor se află “Jamila Cuisine. Cele mai iubite rețete. Vol 2” de Geanina Staicu-Avram, cel mai mare vlogger culinar din România. Mai puteți opta pentru “Supereroii din farfurie” de Anca Lungu, o carte de rețete pentru copii cu ilustraţii de Annabella Orosz și sfaturi pentru părinți de Alina-Nicoleta Balațchi. Rețetele pot fi gătite împreună cu cei mici şi o să învățați cum puteţi să-i implicaţi în procesul gătitului în funcție de vârstă. Când vine vorba de mâncăruri pentru copii foarte mici, de la 6 luni în sus, atunci cartea “Top 100 piureuri pentru bebeluși” de Annabel Karmel este potrivită pentru voi.