Am încercat câteva lecturi mai "tari", cum ar fi Iubirea omenească a lui Andrei Makine. N-am rezistat şi am lăsat-o. E scrisă într-o cheie atât de morbidă şi de apăsătoare, că rişti să ajungi la balamuc dacă te transpui, cum fac eu. Mi-a fost greu şi cu cărţile marocanului Tahar Ben Jelloun pe care îl consider unul dintre autorii de geniu ai contemporaneităţii, dar am perseverat până la capăt cu lectura celebrului său roman: Această orbitoare absenţă a luminii. E incredibil cât de nuanţat, de poetic şi de sensibil scriu nord-africanii şi cei din Orientul Mijlociu! Mă gândesc că, şi la Camus, ceea ce m-a atras de la început a fost stilul plin de seve crepusculare.
Mi-a plăcut şi Vânători de zmeie a lui Khaled Hosseini, deşi e o lectură grea, istovitoare emoţional, ca şi celelalte. Nu e uşor să te confrunţi cu tenebrele naturii umane şi cu suferinţa extremă a unor copii.
Dar, de departe, cel mai bine scrisă carte despre tortură pe care am citit-o este Istanbul Istanbul a lui Burhan Sönmez. Mi-a luat peste 6 luni să o citesc pentru că atmosfera este atât de vie încât nu rezişti la mai mult de o duzină de pagini o dată. Nici măcar! Lirismul grav care însoţeşte pas cu pas naraţiunea, densitatea senzorială a dezvăluirilor şi adâncimea existenţială la care forează prozatorul sunt năucitoare. Bănuiesc că fascinaţia aproape hipnotică pe care o produce stilul este, în mare măsură, şi meritul traducătoarei Leila Unal. Estetismul scriiturii este unul cutremurător, sunt tentată să spun că acest roman, despre tortură, degajă cea mai intensă epifanie a frumuseţii pe care am trăit-o ca cititor. De ce a ales să cultive acest paradox Burhan Sönmez rămâne pentru mine, în parte, un fapt misterios. El construieşte o lume antinomică, separată radical - maniheist, între sublim şi abject, între puritate şi tenebre, o lume în care răul şi binele sunt absolute, după canoane de basm. Tocmai de aceea, ca cititor modern, e greu să te descurci cu ea, obişnuit fiind cu anti-eroi, cu personaje în a căror compoziţie intră doze comparabile de compasiune şi cruzime, de mizerie şi candoare. Construcţiile literare cu care suntem deprinşi se înscriu, aproape invariabil, pe orbita convenţiei realiste. Intenţia autorului este aceea de a ne prezenta apele separat, de a vorbi despre sfântul şi bruta din om, punându-i să se confrunte alegoric în beciurile unei puşcării secrete din catacombele Istanbulului. Cartea abundă de simboluri şi de scene-cheie în care cele două forţe care se luptă pe terenul conştiinţei umane apar personificate în rolurile torturaţilor şi torţionarilor. Această lume subterană este reversul întunecat al celei de la suprafaţă, ea este subconştientul în care lâncezeşte un monstru adormit. Ca şi în Oraşele invizibile ale lui Italo Calvino, cetatea Istanbulului din viziunea lui Sönmez este o fiinţă care a crescut diform şi luxuriant şi care îşi extinde tentaculele în toate dimensiunile şi zările, creând punţi, mai mult sau mai puţin secrete, între cer şi pământ şi între pământ şi zonele subpământene ale existenţei, este o creatură-mamut, care topeşte în respiraţia ei aburii nostalgiei şi miasmele fetide ale pornirilor criminale, parfumul greu al deznădejdii şi adierea mrejelor iubirii care aruncă năframe roşii în apele Bosforului. Avem de-a face cu un basm cult, scris în spirit existenţialist. Umanul, în concepţia lui Sönmez, influenţată de filosofia lui Sartre, este sortit să secrete inumanul.
"Un tramvai care vine din neant şi se duce în neant" este simbolul destinului individual. Cartea abundă de astfel de imagini-simbol, dar şi de descrieri, de o neaşteptată acurateţe, ale unor stări de vag sufletesc, ale unor cute ale simţirii pe care, de obicei, limbajul nu le poate capta şi înregistra. Asemeni unei pelicule magnetice ultrasensibile, conştiinţa lui Sönmez colectează şi reflectă inflexiunile tonurilor discrete ale trăirii sau farmecul, uneori sfâşietor, al stărilor de frontieră, din zona gri în care "existenţa şi inexistenţa se întrepătrund".
E un joc permanent de contraste în descrierile şi istorisirile expuse; binele şi răul apar când ca feţe diferite ale aceleiaşi medalii, când ca ochiurile unei împletituri de mână, când amestecate, ca sângele care tulbură apa, dar devin una, când ca în tabloul cu ceţurile Istanbulului care preschimbă oamenii în umbre.
Monologurile celor cinci personaje au cam acelaşi calibru, se derulează în aceeaşi gamă şi au aproape acelaşi timbru, ceea ce poate părea o gafă literară, pentru că, în mod evident, cinci oameni diferiţi, cu biografii şi feluri de a fi diferite, n-au cum să se exprime la fel. Dar nu ne situăm în convenţia unei scriituri realiste ci în orizontul unui lung poem epic cu convulsii lirice tulburătoare. Tocmai asemănarea dintre cele cinci voci ale personajelor ne aruncă de pe terenul naraţiunii - care produce separaţia între persoana întâi, a doua şi a treia, trasează graniţe între destine, aşteptări sau distinge între indivizi în funcţie de vârstă, nevoi, convingeri, sex, producând ceea ce Buddhiştii ar numi "iluzia separaţiei" - în plin lirism abisal, în care cele trăite de fiecare se varsă în colectorul de vise, iluzii şi derapaje al umanităţii, devine parte integrantă din conştiinţa marelui Eu. Cartea lui Sönmez nu are o duzină de personaje, aşa cum ar părea, ci unul singur: fiinţa umană. Am simţit mai puternic, în articulaţiile sensibile ale scriiturii, influenţa filosofiei jungiene decât pe aceea a existenţialismului sartrian, dar sunt ambele prezente în fundal.
"Până să apucăm să ne obişnuim cu una, alta îi ia locul. Dar au şi oamenii o limită. Mergem mai repede decât ţestoasele şi alergăm mai încet ca iepurii. Mintea şi sentimentele noastre au şi ele o limită. Depăşim tradiţiile şi rămânem în urmă faţă de înnoiri. Discrepanţa care împovărează acest echilibru ne strică balanţa interioară. Ce e nou nu mai poate fi continuarea a ce e vechi, pentru că nu mai există vechi. Totul se transformă în deşeu. Continuitatea este uitată. "A te lega" îşi pierde sensul. La fel ca nişte tomberoane, şi inimile se umplu cu deşeuri. Ritmul ăsta o obosea pe mama. Dormea nopţile cu grijă, iar ziua trăia cu vise. Ce altceva putea să facă?"
Aşa aş numi tensiunea care se degajă din jocurile de imagini şi idei: lirism abisal, căci ţine de momentul în care se separă apele în adâncurile fiinţei, când alegi să rămâi la lumină înfruntând durerea sau îi cedezi. Efortul de a rămâne la lumină este unul continuu. Bătălia cu fiara din adâncuri şi mai ales cu teroarea pe care ţi-o inspiră, nu încetează niciodată. Bunătatea, ne spune autorul turc, nu e un dat, nu e un har, e rodul unei confruntări interioare îndârjite.
Ceea ce încearcă el să smulgă din chinurile torturii şi din ceţurile Bosforului e acest teritoriu al umanităţii ale cărui avataruri - sfântul şi bruta - sunt încleştate, într-o luptă continuă.
Acesta e citatul cu care se încheie cartea.
"Iadul nu este locul unde suferim
ci locul unde nimeni nu ştie că suferim." Mansur Al-Hallaj
Ilinca Bernea: Sunteţi un scriitor angajat. A fost această miză a literaturii dumneavoastră determinată de contextul social-politic în care aţi trăit?
Burhan Sönmez: Nu pot nega. Constituţia noastră depinde de locul şi timpul în care ne-am născut. Şi încercăm să evadăm din ele cu ajutorul viselor. Literatura este punctul de joncţiune dintre real şi imaginar.
I.B.: Problema libertăţii sau a destinului, a identităţii individuale sunt teme cu o ereditate filosofică încărcată. E nevoie de un suflu interior foarte puternic pentru a le putea aborda cu "naturaleţe" literară. Este necesară experienţa trăitului într-un climat social marcat de dramatism şi de contraste puternice pentru a-ţi găsi curajul şi mijloacele de scrie despre situaţii limită?
B.S.: Terry Eagleton a spus odată că dacă eşti irlandez şi vrei să devii scriitor, dar n-ai avut parte de o copilărie grea şi zbuciumată, n-ai nici o şansă. E adevărat, dar nu e singura condiţie ca să poţi face literatură. Un scriitor este un om care poate trece dincolo de întâmplări şi fapte reale prin mijlocirea imaginaţiei şi percepţiei.
I.B.: Există, inevitabil, o anumită tensiune morală între practica libertăţii individuale şi răspunderea faţă de comunitate şi faţă de valorile ei, dar care nu este atât de lizibilă într-un climat social foarte libertarian şi individualist. Ea devine mai clară atunci când apare problema alegerii între iubirea/ datoria faţă de sine, (kantian vorbind) şi iubirea / datoria faţă de ceilalţi. Într-un climat social turbulent sau opresiv apare, inevitabil, în prim plan problema grijii faţă de cei apropiaţi, căci nu mai eşti doar pe cont propriu... Nu-ţi expui doar propria persoană ci şi pe cea a oamenilor dragi. Chestiunea curajului, îmi pare, fundamental legată de responsabilitatea faţă de cei pe care îi poţi expune, riscând. Bănuiesc că aţi trecut prin astfel de dileme. Fiind un subiect sensibil, voi pune întrebarea cu sfială. Cât de greu e, totuşi, să iei decizia de a fi dizident al unui regim despre care ştii că ţi-ar putea persecuta familia? Eu am crescut în comunism, în anii cei mai răi ai epocii Ceauşescu şi, atunci, dacă cumva îndrăznea cineva să se revolte, primii care aveau de suferit erau copiii, soţul sau soţia. Din această perspectivă mă interesează cum a fost atunci când aţi fost arestat.
B.S.: E o întrebare care nu are un răspuns direct. Cei pe care îi iubim (soţ, copii, părinţi, prieteni) sunt puterea noastră. Dar sunt momente când devin vulnerabilitatea noastră. Răul o ştie foarte bine. N-aş fura pâine pentru mine, dar aş face-o pentru copilul meu, dacă i-ar fi foame. Am întâlnit oameni care ar fi rezistat la cele mai dure forme de tortură săptămâni sau chiar luni în şir, care au refuzat să sufle un cuvânt în pofida şocurilor electrice, spânzurării de mâini sau schingiuirii tălpilor. Dar s-au pierdut cu firea atunci când copilul sau chiar bebeluşul le-a fost torturat sub ochii lor. Răul are două mijloace prin care îşi exercită dominaţia: frica şi iubirea. Pentru că îţi iubeşti familia, te temi pentru ea. De asta se folosesc cu brio toate regimurile opresive.
I.B.: Era o scenă, şi în Istanbul Istanbul, în povestea frizerului, Kamo care arăta că faptul de a asista la torturarea altuia e chiar mai greu de îndurat decât propria suferinţă, căci te simţi responsabil de chinul celuilalt. M-am gândit de multe ori la asta şi cred că e modul cel mai ticălos dar şi cel mai sigur de a face pe cineva să trădeze. S-au făcut şi experimente sociale în acest sens. Dacă ştii că îţi poate fi schingiuit copilul sau iubitul, ca să fii forţat să trădezi o cauză, ce e mai moral? să îi salvezi pe ei sau adevărul şi dreptatea pentru care ai fost şi eşti considerat "periculos"? Sunt teme grele pe care marea literatură le atinge, dar le lasă cumva în suspensie.
B.S.: Era o întrebare similară în Pacientul Englez Acest tip de întrebări au un răspuns propriu pentru fiecare caz în parte. În ultimă instanţă încercăm să înţelegem motivele lor mai degrabă decât să îi judecăm. Dilema Doctorului din Istanbul Istanbul, bunăoară, ne conduce în acelaşi zonă. El vorbeşte despre alternativa sinuciderii. Dacă se omoară nu va fi forţat să îşi trădeze fiul. În aceste momente urăşti viaţa pentru că nu îţi oferă ca opţiuni decât durerea şi disperarea.
I.B.: Un subiect pe care l-a întors pe toate părţile şi Orwell. Până unde poţi merge în apărarea adevărului? Îşi poţi sacrifica viaţa proprie pentru idei dar nu şi pe a altora. "Laşitatea", în condiţii de tiranie şi opresiune e o chestiune complexă şi nu foarte uşor de clasat. În familia în care am crescut eu, ca şi în Infernul lui Dante, se considera că ticăloşii cei mai mari sunt turnătorii şi cei care spionează. În ce relaţie sunteţi cu ideile lui Michel Foucault din Naşterea Închisorii?
B.S.: Sunt în rezonanţă Foucault, dar într-o şi mai mare măsură am urmărit ideea lui Baudrillard despre realitate în relaţie cu construcţia oraşelor şi a închisorilor. În capitolul trei din Istanbul Istanbul, bărbierul Kamo vorbeşte în cunoştinţă de cauză. Se construieşte Disneyland-ul în afara oraşului ca să ne fie limpede că metropola în sine nu este un teren de joacă. Ridică o închisoare încercând să ne facă să credem că oraşul în sine nu e o puşcărie. Dar este o iluzie. Oraşul în sine este o puşcărie şi un teren de joacă.
I.B.: Cărţile dumneavoastră o arată limpede: condiţia umană este fundamental marcată de această tensiune a alegerii între valori complementare sau care se anulează reciproc sau între necesitate şi libertate.
B.S.: Soluţiile morale sunt valide pentru indivizi nu pentru mase. Ce vrem să devenim? Un individ sau o piesă într-o mulţime? Soluţiile morale nu sunt menite să rezolve probleme, ele sunt doar teste pentru noi, ca indivizi, dau măsura calităţii noastre umane.
I.B.: Sunteţi de profesie avocat. Când a apărut în conştiinţa dumneavoastră dorinţa sau ideea de a deveni scriitor? V-aţi dorit-o dintotdeauna sau, la un moment dat, a devenit "inevitabil" să scrieţi? Cum s-a format această identitate de romancier?
B.S.: Întotdeauna am fost şi m-am văzut ca un literat. Când eram elev în şcoala secundară, îmi amintesc că am fost premiat pentru proze scurte şi pentru poezie. Am câştigat două premii naţionale pentru poezie când eram student. Pe atunci nu îmi imaginam că voi ajunge vreodată să scriu romane. Mi s-a întâmplat după ce am fost rănit şi am căzut la pat, după ce am fost atacat de poliţie. Nu-mi dau seama cum mi-a venit. Pur şi simplu am început să scriu romane.
I.B.: Dacă ar fi să caracterizaţi prin câteva atribute identitare supra-personale, care ar fi acelea?
B.S.: Să mă descriu? Sunt romancier, dar ce mi-am dorit cel mai mult a fost să fiu poet naiv. Avem vise care ne exaltă imaginaţia, chiar dacă ştim că sunt imposibil de împlinit.
I.B.: În ce relaţii sunteţi cu filosofia iluministă?
B.S.: Mi-au plăcut filosofii Şcolii de la Frankfurt care au mers dincolo de demersul iluminist şi care i-au criticat erorile, dar iubesc încă mintea filosofilor iluminişti care au avut viziunea omului universal şi a umanităţii ca întreg. Asta se întâmpla înaintea momentului în care am început să vedem lumea fragmentar. Modernitatea percepe această fragmentaritate cu un ochi care este, el însuşi, fracturat.
I.B.: Care sunt gânditorii şi scriitorii care v-au marcat cel mai mult?
B.S.: Sunt mulţi. Am trecut, în timp, de la unul la altul. Socrates, Dante, Averroes, Kant, Marx, Dostoyevsky, Kafka, Wittgenstein, Benjamin, Marquez, Nazim Hikmet...
I.B.: Limitele condiţiei umane şi explorarea a ce ar putea însemna domeniul "umanului" sunt probleme majore în filosofie pe care le-aţi pus la temelia romanelor. Cum le concepeţi? Aveţi un fond de idei în jurul cărora se întrupează ficţiunea literară sau aveţi mai întâi fondul epic elucidat, iar filosofia se desprinde din modul în care vă raportaţi le cele narate?
B.S.: Nu am o linie directoare sau vreun plan abstract. Totul vine ca întreg: tema, personajele, intrigile, situaţiile, întrebările, toate se întrepătrund. Le regăsesc unele într-altele.
I.B.: Cât de inspirate din realitate sunt personajele din Istanbul Istanbul?
B.S.: Toate personajele sunt inspirate din viaţă, dar povestea încearcă să transporte acele personaje dincolo de realitate, beyond reality in order to create a new way of reality.
I.B.: Ceea ce mi se pare cel mai impresionant în cărţile dumneavoastră este bogăţia de imagini şi de metafore, lirismul infiltrat în fiecare strat al naraţiunii şi în cadenţa frazelor. Poezia transpare pe de-o parte din profilul romantic al personajelor şi al universului lor interior, din dramatismul situaţiilor şi din fondul existenţialist al scriiturii şi, pe de altă parte dintr-o anumită savoare particulară a atmosferei, pe care eu o resimt ca fiind specific turcească. Acel ceva inefabil şi paradoxal care amestecă duritatea cu tandreţea şi exaltarea cu melancolia. Curiozitatea mea este dacă vă construiţi metaforele sau ele pur şi simplu însoţesc firesc, organic, felul dumneavoastră de a gândi şi de a exprima lucrurile?
B.S.: Cuvintele tale mă ajută să îmi conturez ideile. Uite cum e: Construiesc metafore printr-o fibră naturală a simţirii care îmi însoţeşte organic modul de a gândi şi exprima lucrurile.
I.B.: Sunteţi un scriitor elaborat? Care sunt etapele construcţiei unui roman? Cât de preocupat sunteţi de dimensiunea estetică a expresiei? Eu, personal, resimt proza dumneavoastră ca fiind una de un mare rafinament estetic.
B.S.: Da. Îmi place să rescriu câte o pagină de câte ori e nevoie, până sunt mulţumit. Când lucrez la câte un roman, scriu până la 10 ore pe zi. Dacă reuşesc să termin o pagină pe zi, se cheamă că am avut o zi fructuoasă. Înainte de a începe un roman, am deja o sumă de pagini cu însemnări, pregătite. Am documente cu idei pentru noi romane şi notiţe legate de teme, subiect şi personaje. Când un să o transform într-o carte, partea cea mai dificilă este să scriu prima propoziţie şi prima propoziţie şi prima pagină. Îmi ia aproape un am să scriu prima pagină. Ştiu ce anume vreau să scriu, dar îmi ia mult să găsesc cuvintele potrivite şi ritmul pentru a ajunge să captez trăirea autentică conţinută în acel ceva.
I.B.: Cât de mult contează stilul în exigenţele şi aşteptările pe care le aveţi atât de la propria scriitură cât şi de la a altora?
B.S.: E important pentru că stilul determină dimensiunea artistică a expresiei şi a lumii sugerate de naraţiune.
I.B.: O întrebare în spiritul literaturii lui Borges. Dacă ar fi să locuiesc o vreme în Istanbul ca să scriu o carte-documentar despre prezentul şi trecutul acestui Oraş-Labirint, de unde mi-aţi recomanda sa încep? Ce face Istanbulul să fie fără seamăn în lume? Fiecare oraş are un secret al lui, un fel de a fi inconfundabil, maladii proprii. Ce este, dincolo de copleşitoarea melancolie a metropolei, de care vorbea şi Pamuk, tipic pentru Istanbul?
B.S.: Cred că poţi alege orice loc şi orice fapt din Istanbul ca să începi o carte. Te va conduce inevitabil spre trecut şi spre viitor deopotrivă. Cred că aceasta este caracteristica Istanbulului. Poţi găsi sau simţi porţi invizibile, în fiecare colţ, care să te transporte într-o altă dimensiune a oraşului.
I.B.: O foarte bună prietenă, turcoaică, mi-a spus, cu un soi de disperare resemnată, zilele trecute, că Referendum-ul de duminică reprezintă sfârşitul Republicii. Aşa e? Sau sunt încă speranţe de revenire la o formă de democraţie substanţială? Credeţi că libertăţile de expresie şi circulaţie for fi, de-acum încolo, tot mai sever afectate?
B.S.: Trăim într-o ţară nedemocratică de câteva decenii, mai ales începând cu acţiunea militară din 1980 coup d'état. Fiecare decadă a avut propria esenţă. Acum esenţa este Islamismul care deteriorează ultimele valori democratice ale ţării. Eu încă am speranţă, pentru că mai mult de jumătate din societate este în mod susţinut împotriva guvernului. Acesta o ştie şi de aceea aplică două politici majore care sunt violenţa şi minciuna. Sunt foarte buni la înşirat minciuni şi la a folosi violenţa şi încă nu s-a ajuns în punctul cel mai critic. Lucrurile acestea se vor amplifica datorită faptului că opoziţia, în Turcia, nu încetează să protesteze la adresa politicilor puterii.
I.B.: Cred că ar trebui să fim în măsură de a chestiona orice "adevăr" uman şi orice formă de cunoaştere. Principala problem cu doctrinele religioase (de orice fel) este că pretind a fi mai mult decât "adevăr" uman şi de aceea se consider nechestionabile. Cum ar putea un gânditor sceptic convinge un credincios că toate valorile şi sensurile umane au fost cântărite cu o măsură umană? Că până şi obiectul revelaţiilor transcendentale a fost şi este configurat într-un mod uman şi subiectiv?
B.S.: E un Dumnezeu în ceruri, dacă crezi în el, dar cuvintele şi manifestările lui sunt terestre. Eşti capabil să îi vezi Cuvintele în realitate, indiferent dacă sunt drepte sau nu. Singurul mod în care îl poţi înţelege este prin examen intelectual. De aceea suntem încă în centrul problemei semnalată de Kant acum mult timp. Şi încă ne vom mai confrunta cu el mult timp de-acum încolo.
I.B.: Principala problemă cu gândirea mistică este, în mod hilar, "pozitivismul" manifestat de de adepţii ei.
B.S.: Da. Acesta este paradoxul lor. Nu pot dovedi divinul cu mijloace nedivine.
I.B.: Ce se va întâmpla în Turcia în ce priveşte laicitatea?
B.S.: E un traseu pe care am luat-o aproximativ acum două sute de ani, care a avut o cotitură bruscă acum o sută de ani şi care trece acum printr-un alt moment critic. Unii îşi doresc şi au ca obiectiv să distrugă laicitatea în vreme ce alţii se luptă să o resusciteze. Politica impregnată de religie a fost întotdeauna influentă în Turcia şi, în ultimii douăzeci de ani, a ajuns la apogeu. Dar, pe termen mediu, cred că va crea un precedent.
I.B.: Supravegherea e un abuz incalificabil la adresa libertăţilor şi drepturilor individuale. Dreptul la singurătate, la spaţiu privat, la secret sunt chestiuni esenţiale. Jeremy Bantham a conceput - Panopticon - o închisoare în care e totul la vedere. Chiar dacă e imposibil ca un singur gardian să ţină sub observaţie toţi deţinuţii simultan, ideea că oricând acesta poate asista la ce se întâmplă în fiecare celulă, îi induce deţinutului senzaţia că e permanent supravegheat. Faptul de a fi sub control continuu sau, altfel spus, de a trăi într-un climat de suspiciune absolută, este o formă de teroare. Foucault preia tema în "Naşterea Închisorii". Consideră intolerabil faptul de a ţine sub observaţie un om. Una e să-l izolezi de societate, dacă i-a greşit societăţii, şi alta e să îi retragi din drepturi şi să-l supui terorii supravegherii. "Adevărul" cu orice preţ şi faptul de a fi "obligat să nu păcătuieşti" sunt forţa motrice a dictaturii. Nu există fundament pentru nici o morală şi pentru nici o axiologie în lipsa libertăţii.
Cum vă explicaţi acest paradox. Oamenii votând liber pentru o formă de dictatură?
B.S.: Ne-am pierdut demult libertatea creând instituţii precum statul, guvernul, media, şcolarizarea, votul etc. Încercăm să creăm mici celule de libertate în vaste metropole de dictatură. De aceea, libertatea, de cele mai multe ori, nu poate fi câştigată cu oamenii, ci doar împotriva lor.
I.B.: Cum s-a produs schisma de valori din Turcia zilelor noastre?
B.S.: A fost creată de minţile lacome şi înguste ale politicienilor. În democraţii e normal să vezi guverne şi partide de opoziţie şi grupări diverse. Dar aici au fost forţaţi să ia atitudine unii împotriva altora de pe poziţii duşmane. În loc să fie adversari politici în termeni democratici, aşa cum e firesc într-o societate, se privesc reciproc ca nişte duşmani şi ca nişte elemente potrivnice societăţii Asta e periculos, pentru că posibilitatea de a avea un viitor echilibrat şi mutual pentru întreaga societate e periclitată... Această tendinţă politică nu este unică în Turcia, din păcare poate fi remarcată în multe ţări în zilele noastre.
I.B.: Există riscul ca în scurt timp persoanele non-religioase să fie anatemizate, pe scurt există posibilitatea instaurării unui regim teocratic?
B.S.: Sunt anatemizaţi deja în sensul că catalogaţi drept: homosexuali, imorali, terorişti, păcătoşi.
I.B.: Aţi fost în armată. Ştiu că în Turcia serviciul militar este obligatoriu. Cât de greu a fost? Şi ce credeţi despre faptul că este obligatoriu?
B.S.: Serviciul militar e obligatoriu în Turcia. Sunt atât de mulţi oameni împotriva acestui fapt! Am fost luat cu forţa la armată, da. M-au plasat în categoria celor care au "refuzat", ceea ce însemna periculos pentru ţară, potenţial duşman. În aceste condiţii nu îţi dau pe mână nici o armă şi te supraveghează în continuu. Sper ca generaţiile viitoare să reuşească să se debaraseze de toate armatele.
