Lucia Mărneanu: Pe Oana o ştiu de 7 ani. O ştiu în calitate de colegă de scenă în vreo două spectacole, în calitate de colegă de asociaţie culturală, în calitate de editor al albumului meu de desene, în calitate de fostă colegă de apartament şi în calitate de bună prietenă. Eu mă bucur de toate calităţile astea ale Oanei şi sper în curând s-o cunosc şi în calitate de actriţă de film. Ca în celelalte ipostaze ale ei, cred că ar face ceva onest, sensibil şi aparte. Ceva... de calitate:)
Petro Ionescu: Încercând să scriu introducerea asta, mi-am dat seama că o ştiu pe Oana din 2008, pe când o asociam cu Teatru 74 din Târgu-Mureş. O grămadă de ani au trecut de atunci, apoi Oana a venit la Cluj şi ne-am intersectat mai des. Dar am început să o cunosc tot mai bine abia în ultimul an, cu sesiuni de râs şi de disecat umanul. Şi chiar dacă nu am lucrat încă împreună la scenă, am descoperit în Oana o artistă dedicată cu care să te însoţeşti la dezbătut concepte şi antrenat gândirea critică.
Lucia Mărneanu: Aşa... Oana, dacă ar fi să existe un documentar observaţional cu tine, timp de o lună să te filmeze cineva constant, cum îţi imaginezi că ar arăta, pe ce ar pica focusul? Sau la ce pot să mă gândesc ca să mi-l pot imagina?
Oana Hodade: Ceva într-o casă, frăsuială foarte multă într-un spaţiu mic, o cameră şi o bucătărie în care se întâmplă tot. Dar acum mă gândesc doar la viaţa de acasă şi, de fapt, mult dintr-o zi nu sunt acasă.
L.M.: Dar ar fi mişto un film din ăsta în care totul să fie axat pe interior şi personajul să lipsească din film...
O.H.:... să ai doar interiorul.
L.M.: Şi să nu ştii ce i s-a întâmplat afară. Un documentar observaţional cu Oana Hodade acasă.
O.H.: Şi dacă nu-i acasă... Scuze, Oana nu-i acasă astăzi. E în vacanţă 10 zile. O să vezi un pat pe care nu-l face nimeni. Documentarul ăsta ar fi narat, ar fi un voice over care ar fi din universul interior.
L.M.: Gândurile tale...? Ca un eseu psihologic.
O.H.: Da. Dar deja n-ar mai fi un documentar observaţional. Ar fi un eseu vizual despre ce-i în capul meu. Şi ar avea o atmosferă misterioasă, dar luminoasă, caldă.
L.M.: Ce te angoasează?
O.H.: Vai de mine, Lucia... Multitudinea de posibilităţi din care trebuie să aleg mă angoasează. Şi să decid constant mă angoasează. Şi incertitudinea mă angoasează destul de tare.
L.M.: Bine, atunci trec la următoarea. La ce visezi?
O.H.: Aşa, lumesc? Un copil. Şi o casă pe malul oceanului în Portugalia. Câini. Şi stabilitate, mai multă stabilitate. Şi o Honda Civic, model 2008, are un spate super fain.
L.M.: Şi profesional?
O.H.: Tot stabilitate, care se instalează încet. Fac o paranteză acum. Am avut o perioadă în care am luat o pauză de la teatru, vreo doi ani. Aşa am simţit, că nu mă mai regăsesc în ce fac şi am făcut un pas în spate, am trecut mai mult pe producţie şi organizare, lucruri pe care le făceam oricum în paralel. Mi-a mers foarte bine aşa o perioadă. Şi apoi dintr-o dată a revenit dorinţa de a face teatru, literalmente ca o foame fabuloasă de la care-ţi tremură tot corpul. Din fericire, toate întâlnirile de atunci încoace au fost foarte bune, cu regizori tineri pe care-i apreciez. Sunt deschisă la tot ce mi se propune şi în general încă sunt într-o perioadă în care spun da fără ezitare. Şi, ca să mă întorc la întrebarea ta, mai visez la un colectiv de artişti cu care să cercetez şi să redescopăr teatrul.
L.M.: De ce actriţă?
O.H.: Universul meu, când eram mică, era populat cu poveşti pe vinil şi o bibliotecă mare din care am tocit, nu ştiu la sugestia cui, în special volumele de teatru. Îi băteam la cap pe tata şi pe fratele meu să citim împreună, ne şi înregistram. Mai târziu, am avut nişte încercări în liceu, am scris şi am regizat un spectacol în care am şi jucat, şi am fost încurajată, culmea, înspre regie. Nu mi-era prea clar ce presupune regia, şi nici nu-mi stătea capul la asta. În naivitatea mea, nu m-am gândit, când am dat la actorie, că asta înseamnă expunere. Eu sunt mai introvertită şi abstractă în gândire şi, dincolo de lupta asta cu expunerea şi vulnerabilizarea, actoria mă forţează să lucrez în concret. Am nevoie de feedbackul constant pe care îl primesc de la colegi sau de la public, asta mă atrage; există o tensiune constantă între mine şi teatru.
Petro Ionescu: Înainte să dai la actorie, care era relaţia ta cu teatrul şi cu filmul?
O.H.: Mă fascinează teatrul, filmul, arta în general din poziţia de receptor, de consumator. Sunt un spectator foarte atent şi imersat, mă las prinsă foarte uşor. În liceu fiind, mergeam la Teatrul Studio al Universităţii de Arte din Târgu-Mureş, unde erau spectacolele de anul IV ale studenţilor. M-a vrăjit ce-am văzut şi m-a făcut să mă întreb ce e asta, cum se face şi cum e să fii acolo, în scenă. Tot la Teatrul Studio a funcţionat pentru o perioadă scurtă o cinematecă, am dat de nişte filme de artă la care altfel n-aveam acces şi care mi-au deschis apetitul către un univers artistic mai special. Era important şi că înainte de fiecare proiecţie se făcea o introducere a filmului, o scurtă contextualizare. Jesus Christ Superstar, musicalul rock din '73, sau Clovnii al lui Fellini mi-au rămas în minte. Au fost nişte întâlniri cu un impact puternic la vârsta aceea.
L.M.: Care e relaţia ta cu sunetul?
O.H.: De câţiva ani înregistrez sunete din locurile în care merg şi sunt mai atentă la multitudinea de straturi de sunet din jur. Vizualul ne păcăleşte foarte tare şi pentru că percepţia noastră se concentrează în principal pe asta, e aproape estompat auditivul. Dar cu cât suntem mai atenţi la ce auzim, cu atât putem să percepem mai multe nuanţe care ţin de ritm, de atmosferă. Sunetul are capacitatea directă şi imediată de a ne transporta într-o lume, ne învăluie într-un mod subtil. Stăteam într-o perioadă în centru şi geamul dădea spre o stradă mică, foarte tranzitată. Am surprins nenumărate frânturi de conversaţii, de la o convorbire la telefon în care cineva anunţă moartea cuiva, oameni care cântă în miezul nopţii, la conversaţii între bunici şi copii, dimineaţa, pe drum spre şcoală. Din ce auzeam, încercam să-mi imaginez cum arată, cine sunt oamenii ăştia, cum e viaţa lor.
L.M.: Ce te incită la film, de ce e incitant gândul de a juca în film pentru tine?
O.H.: Filmul are o dimensiune a naturaleţii, a realului şi asta mi se pare foarte atrăgător. Şi că, odată ce e gata, nu te mai întorci la el să retuşezi, îl laşi în spate şi poţi să-ţi vezi de viaţa ta mai departe. Ah, şi e pentru totdeauna!
L.M.: Cu ce regizor de film ai vrea să lucrezi la modul ideal?
O.H.: Wong Kar-wai. Ca estetică, atmosferă, naraţiune, e un univers care îmi place mult, mă simt de acolo.
L.M.: Dacă ar fi să te identifici cu o actriţă celebră, cu cine te-ai identifica?
O.H.: Nu ştiu. Tu în ce căsuţă m-ai pune?
L.M.: Tipa care a jucat în Antichrist.
O.H.: Charlotte Gainsbourg? Aşa, mai... între.
P.I.: Eu te văd în lumea lui Wes Anderson, personaje care au un umor dubioşel şi o aură specială şi tot timpul planează un umor din ăsta în care te buşeşte râsul când nu trebuie.
O.H.: Da, pe-acolo, ceva naiv şi uşor nepotrivit.
L.M.: Cum ţi-ai descrie parcursul?
O.H.: Sinuos, complicat, ramificat. Atipic pentru o absolventă de actorie.
L.M.: Ştiu c-ai avut o librărie. Ce cărţi aveaţi acolo?
O.H.: Era o librărie mică, în mansarda Teatrului Ariel din Târgu-Mureş. Am deschis-o cu gândul că o să stau acolo să citesc zi şi noapte, şi-aşa că am comandat cărţile pe care voiam să le citesc: proză scurtă, jurnal, biografii, poezie. Şi multe cărţi pentru copii. Sigur că n-am apucat să citesc mai deloc, dar am descoperit atunci mulţi scriitori foarte buni. La Reactor am pornit o bibliotecă de câţiva ani, mai mult cărţi de teatru.
P.I.: Care ar fi zonele tale de actorie?
O.H.: Nu mă regăsesc într-o zonă foarte teatrală, ce propun eu e o actorie mai intimă, mai pe nuanţe, mai pe emoţie, pe care poţi s-o percepi de aproape. Îmi place când pot să pornesc dintr-un punct mai performativ, când pot să lucrez cu prezenţa concretă. În Baladele memoriei, de exemplu, manevrez casetofoane, magnetofoane, un pick-up, jocul cu ele mă ţine ancorată în realul scenic care e şi realul real. Peste asta pot să adaug straturi de fabulaţie, pot să încep să modific, să distorsionez, să lucrez cu mecanisme teatrale, să emoţionez, dar în general dacă lucrurile pornesc de la prezenţă, de la calitatea prezenţei, atunci acolo sunt. Şi, în ultimul timp, pentru că sunt mai analitică eu de fel, încerc să construiesc mai mult din intuiţii şi din impulsuri, din corp, din imagini, din sunete, să scurtcircuitez un pic raţionalul. Film am făcut foarte puţin. Recent şi oarecum apropiat de film e Exeunt, videopoemul performativ la care am lucrat în online cu Bobi Pricop, unde camera video funcţionează pentru mine ca ochiul spectatorului, şi e foarte aproape.
P.I.: Şi despre zona ta de umor?
O.H.: Umorul meu e ciudat, subtil, ofensiv şi un pic pe muchie. Are şi ironie, şi sarcasm, şi naivitate. Mă joc cu cuvintele şi cu absurdul. Râd mult şi când mă intimidează cineva, ca să înmoi stresul, dar şi când îmi place compania cuiva.
P.I.: Dar ai jucat în comedii?
O.H.: Mai mult în bucătărie şi inspirată fiind de alţii, de pisica Luciei, de exemplu. Când pune stăpânire pe mine câte un personaj din ăsta care vrea să spună tot ce-i vine la gură, se întâmplă în cadre intime, între prieteni de obicei. Am făcut câteva personaje comice, dar eu sunt mai pe dramă, într-o zonă mai serioasă, mai psihologizată. În facultate am lucrat cel mai mult pe realism, mai puţin pe comic. Dar mi-ar plăcea. Umorul aduce o dimensiune umană puternică oricărui personaj. Şi ne ţine sănătoşi la cap.
L.M.: Cum arată contextul ideal de creaţie pentru tine, care să te potenţeze la maxim?
O.H.: Contează mult vibe-ul celor cu care lucrez şi să existe chimie între noi. Şi apoi ce contează e să simt deschidere şi încredere. Mă stimulează când pot să am un aport şi la nivel conceptual, nu doar de execuţie. Mă incită şi să testez zone noi. Am lucrat recent cu Leta Popescu pentru atmosfera sonoră de la (In)corect, ceva ce n-am mai făcut până acum. Leta mi-a dat mână liberă şi am funcţionat foarte bine. Libertate şi încredere, deci. Dacă simt asta, mă las uşor ghidată către orice. Şi e reciproc, şi eu pornesc mereu cu deschidere şi încredere. Mă mai stimulează experimentul, când căutarea e pe primul plan, când nu există un capăt definit clar ca formă.
P.I.: Ce te inspiră în munca ta artistică?
O.H.: Cel mai mult, lucrul cu oamenii. Şi apoi toate detaliile pe care le observ în viaţa de zi cu zi, de la umbre, la sunete, obiecte pierdute pe stradă, la fragmente dintr-o carte, asta îmi place să prelucrez. Schimbul care se întâmplă în tipul ăsta de muncă în grup, că nu prea poţi să lucrezi singur în teatru, schimbul ăsta între creatori mă ţine activă şi preocuparea pentru lucrurile care mă sensibilizează şi cum pot să le integrez în ceea ce fac. Şi de-abia în ultima perioadă am început să înţeleg mai clar ce fac, la modul conştient şi asumat şi responsabil.
P.I.: Deci ai fi într-o zonă experimentală, dacă ai fi să te defineşti artistic.
O.H.: Da, lucrez cu multe piste pe care le-am deschis de multă vreme şi care există ca pasiuni, ascult muzică şi mă inspiră pentru ceva ce-aş putea să folosesc într-un spectacol, dau de o idee care poate fi prelucrată într-un text, sau o combinaţie de sunete care pot să creeze o atmosferă. E şi ceva ce încerc să cultiv, interesul pentru multidisciplinaritate.
P.I.: Dar are deschiderea asta legătură şi cu faptul că lucrezi în independent şi că a trebuit să-ţi dispersezi atenţia pe mai multe tipuri de activităţi?
O.H.: Cred că lucrez în independent pentru că e ceva structural, nu mă regăsesc în a face un singur lucru. Pentru mine e important să am libertatea de a testa şi de a mă provoca în diferite funcţii sau poziţii. Nu simt nevoia să-mi asum o singură etichetă. Încerc totuşi să restrâng un pic ariile de interes şi să intru mai în profunzimi.
P.I.: Cum te-ai defini dincolo de planul artistic?
O.H.: Sunt o persoană caldă, calmă, uşor nevrotică. Pun totul sub semnul întrebării şi am nevoie de mult spaţiu personal. Am un balcon plin de plante, mă relaxez îngrijindu-le. Îmi place să privesc lucrurile de la distanţă, mă regăsesc în perspectiva de observator, cel mai mult.
P.I.: Deci eşti oarecum o cameră obiectivă?
O.H.: Da, dacă n-aş fi făcut ce fac acum, mi-ar fi plăcut să fac film documentar.
P.I.: Şi ce-ai fi documentat?
O.H.: Tot! Cotidianul, viaţa obişnuită privită la nivel micro.
Oana Hodade
Data naşterii: 14 ianuarie 1985
Studii: Universitatea de Artă Teatrală Târgu-Mureş, actorie, 2008
Proiecte în teatru profesionist şi independent (proiecte importante şi proiecte curente): Edmond, regia Cristi Juncu, Teatru 74 (2005); Autostrada, regia Adi Iclenzan, Teatrul dramatic Braşov (2010); 9 din 10, regia Leta Popescu, Reactor (2014); Rândul trei, aproape de margine, regia Sânziana Stoican, Reactor (2019); Baladele memoriei, creaţie colectivă de Nicoleta Esinencu, Raul Coldea, Doru Taloş, Ionela Pop, Oana Hodade, Reactor (2019); Marele B, regia Adonis Tanţa, Zug.zone (2019); Exeunt, regia Bobi Pricop, Reactor (2020)
Proiecte în film: Motivaţional, un film de Ioana Pop, 2016.
