Medicul Lucan, despre jurnalul gasit de procurori:  Mai am o agenda, daca vreti v-o dau, ca sa vedeti cat de secreta e / Exclus ca in conturile firmei mele sa fi ajuns 5 milioane de lei

de G.S.     HotNews.ro

Luni, 25 decembrie 2017, 13:01 Actualitate | Esenţial

Mihai Lucan

Foto: AGERPRES

Medicul Mihai Lucan a declarat luni, referindu-se la jurnalul gasit de procurori asupra sa, ca mai are o agenda si ca nu este nimic secret, negand totodata informatiile conform carora ar fi intentionat sa il abordeze pe seful DIICOT, informeaza news.ro.

"Mai am o agenda, daca vreti v-o dau, ca sa vedeti cat de secreta e. Nu comentez ce spun procurorii. Credeti ca am vrut sa-l abordez pe seful DIICOT? Ati interpretat gresit. Cele mai mari acuzatii posibile. Exclus ca in conturile firmei mele sa fi ajuns 5 milioane de lei. Doar Dumnezeu poate sa ma protejeze", a spus Mihai Lucan, care s-a prezentat la Politie conform termenilor controlului judiciar decis in cazul sau si al fiului sau.

Medicul Mihai Lucan, cercetat sub control judiciar pentru delapidare in cazul Institutului de Urologie si Transplant din Cluj, avea un jurnal in care isi nota planurile, inclusiv pe acela conform caruia avocata lui ar fi trebuit sa creeze "un cerc protector" in jurul sau, construind in locul sau relatii cu oameni din sistemul judiciar.

Surse judiciare sustin ca in iulie 2017 Lucan, care deja stia ca este vizat intr-un dosar DIICOT, notase in jurnal, care consemneaza nume si date considerate foarte interesante de catre anchetatori, ca avocata lui trebuie sa faca "cerc protector" in jurul sau si sa creeze un sistem relational cu oamenii din sistemul judiciar sau care i-ar fi putut fi utili in respectivul context.

In ceea ce-l priveste pe procurorul de caz, medicul facuze un studiu minutios, cu cele mai mici detalii din viata acestuia.

Conform notelor din jurnal, unele dintre maximele preferate ale medicului Mihai Lucan ar fi fost "Daca vrei sa prinzi peste, fa-te carlig" si "Cine ridica sabia asupra mea, ii va cadea mana".

Mihai Lucan, fiul acestuia, directorul administrativ al Institutului Clinic de Urologie si Transplant Renal Cluj, Dan Emil Fofiu - Sanpatreanu si directorul economic Sanda Rodica Baciu au fost retinuti joi pentru 24 de ore de catre procurorii DIICOT, pentru delapidare si constituirea unui grup infractional organizat, ei fiind apoi plasasti de instanta sub control judiciar.

Conform unor surse judiciare, fostului sef al Institutului de Urologie din Cluj i-ar fi cazut din buzunar 5.000 de euro, joi, in momentul in care urma sa iasa din biroul procurorului.

Aceleasi surse spun ca la perchezitiile domiciliare facute la locuinta profesorului anchetatorii ar fi fost descoperit 600.000 de euro, ceasuri foarte scumpe si bijuterii. 

Procurorii DIICOT au facut miercuri cinci perchezitii la Cluj, una fiind la clinica medicala privata a familiei Lucan, in acest dosar.

Conform procurorilor, membrii grupului au prejudiciat Institutului Clinic de Urologie si Transplant Renal Cluj-Napoca, inclusiv prin folosirea unui aparat utilizat in tratarea diferitelor forme de cancer prin crioterapie, aparat care a fost transferat la clinica privata fara acte, consumabilele necesare find achitate tot de institut. Astfel au fost tratati 159 de pacienti, findu-le percepute sume cuprinse intre 3.000 si 6.700 euro/interventie.

UPDATE Directorul Bibliotecii Universitare din Iasi si sotia lui, gasiti morti in casa. Anchetatorii cred este vorba de o crima urmata de sinucidere - surse

Directorul Bibliotecii Centrale Universitare (BCU) Iasi, Bogdan Maleon, in varsta de 42 de ani, si sotia sa, in varsta de 38 de ani, au fost gasiti morti, in casa, luni seara. Potrivit unor surse judiciare, citate de Agerpres, femeia prezinta semne de violenta pe corp, motiv pentru care anchetatorii cred ca este vorba de o crima urmata de sinucidere.

UPDATE 19:38 "A fost primit un apel la serviciul 112 pentru o interventie la domiciliul unei familii. La locul solicitarii s-a deplasat echipajul SMURD terapie intensiva care a gasit cei doi soti de 42, respectiv 38 de ani, in stare de stop cardio-respirator instalat de mai multa vreme. Barbatul era spanzurat de o grinda, iar femeia prezenta urme de strangulare si era pe podeaua aceleiasi incaperi. Stopul era instalat de mai mult timp, probabil de cateva ore, astfel incat resuscitarea nu a fost indicata. S-a declarat decesul si s-a anuntat Politia si Parchetul", a declarat coordonatorul SMURD, prof.univ.dr Diana Cimpoiesu. 

Cei doi au fost gasiti in locuinta lor de pe strada Alistair, de o ruda care era ingrijorata ca nu au ajuns la masa de Craciun.

"Trebuiau sa plece intr-o vizita si nu au mai ajuns si a venit sa vada ce fac. L-a gasit pe el spanzurat. Atat stim. In rest nu stim absolut nimic. Era o familie atat de frumoasa. Nu stiu... E o surpriza mare pentru noi. Nu se poate descrie in cuvinte", a declarat una dintre persoanele care i-a gasit pe cei doi.

Echipajul SMURD sosit la fata locului in urma sesizarii facute prin serviciul 112 nu a mai putut face nimic pentru salvarea celor doi soti.

Bogdan Maleon era profesor universitar doctor la Universitatea "Alexandru Ioan Cuza" din Iasi, iar din 2015 a fost numit director interimar al Bibliotecii Central Universitare. Anterior, Bogdan Maleon a fost director al Muzeului Universitatii Cuza, deschis in 2010.

Cuplul Maleon nu are copii.

Citeste doar ceea ce merita. Urmareste-ne si pe Facebook.

Sarbatori fericite! 35% REDUCERE pentru cele mai vindute 25 de titluri ale anului 2017

Daca nu vizualizati corect acest email, click aici!

Biosfera 2 – Un experiment eșuat cu trei lecții pentru actuala dezbatere despre schimbările climatice

Schimbările climatice sunt o binecuvântare, nu un blestem

Paul Hawken, ecologist

19 decembrie 2017

Pe 26 septembrie 1991 în Oracle, Arizona, a început un experiment despre care s-a spus că va reprezenta cel mai interesant proiect științific al Statelor Unite de după programul Apollo, culminat cu aselenizarea primului pământean. Pentru următorii doi ani, patru bărbați și patru femei s-au izolat complet de restul lumii într-un dom de sticlă și oțel numit Biosfera 2 (Figura 1). Construită pe o suprafață de 1,27 ha și având un volum de peste 200.000 m3,  structura a fost menită să reproducă un sistem ecologic închis, asemănător celui terestru.

Figura 1 – Biosfera 2 (sursa)

Misiunea principală a proiectului Biosfera 2 – numit așa pentru a-l deosebi de Biosfera 1, cea terestră (Figura 2) – a fost să demonstreze viabilitatea sistemelor ecologice închise de a suporta viața pe alte corpuri cerești (Luna, Marte). Ideea era că un biodom ar putea fi transportat și instalat de noile misiuni interplanetare și că un grup mic de oameni vor putea supraviețui cel puțin doi ani.
A doua motivație a proiectului Biosfera 2 a fost studierea și analizarea interacțiunilor dintre cinci biomuri instalate: pădure tropicală, ocean cu recif de corali, mlaștină cu mangrove, savană și deșert, împreună cu un sistem agricol pentru subzistență.

Figura 2. Comparație între Biosfera 1 și Biosfera 2 (Sursa)

Al treilea scop al proiectului a fost studierea interacțiunilor dintre oameni, practicile agricole și tehnologie, pe de o parte, și restul naturii, pe de altă parte. Apa caldă și rece a fost circulată pe baza energiei solare, dar electricitatea a fost obținută clasic, prin arderea gazului metan produs de o sondă din incintă. Fiind vorba de utilizarea unui combustibil fosil – horribile dictu, experimentul s-a apropiat mai mult de sistemul terestru decât de alte sisteme planetare, unde nu există cărbuni, petrol sau gaze naturale pentru producerea electricității.
Până pe 26 septembrie 1993, cei opt participanți la experiment au consumat produsele semănate și recoltate de ei, fără chimicale. Principalii fertilizatori au fost organici: propriile excremente și produse vegetale moarte.
În zona agricolă au fost introduse 3.800 specii, printre care: 5 capre, 35 găini, 3 cocoși, două scroafe, un vier, pești tilapia, diverși copaci, ierburi ș.a.
Eșecurile experimentului Biosfera 2
1. Primul eșec al experimentului Biosfera 2 a început cu mâncarea bio, produsă de participanți: toți au suferit de foame continuă și au slăbit cu 16% față de greutatea lor inițială. Una dintre biosferieni (așa s-au autonumit cei opt participanti) a povestit cu melancolie despre foamea îndurată:
În Biosfera 2 am avut nevoie de patru luni ca să fac o pizza: am semănat, recoltat, treierat și măcinat grâul pentru aluat, după care a trebui să hrănesc și să mulg caprele ca să fac brânza. Pe Pământ, în Biosfera 1, am nevoie doar de două minute ca să dau un telefon și să comand o pizza aburindă.
Foamea i-a făcut pe unii participanți să încalce protocolul de a consuma numai ce puteau ei produce, repezindu-se pe furiș, contra protocolului, la alimentele de rezervă pentru îmbunătățirea dietei.
2. A doua problemă majoră cu care s-au confruntat biosferienii vreme de doi ani a fost consumarea rapidă a oxigenului introdus inițial (despre cauza acestei reacții, puțin mai târziu). Concentrația inițială de O2 din atmosfera artificială era similară celei din atmosfera terestră, ~21%. După 16 luni, șapte tone de O2 dispăruseră misterios, iar concentrația O2 din aerul respirabil scăzuse la 14,5%, valoare întâlnită la o altitudine de peste 4.000 m. Unii biosferieni au început să sufere de oboseală și sufocări bruște în timpul somnului. Încălcându-se protocolul inițial, s-au deschis geamurile de salvare și s-a injectat oxigen suplimentar în ianuarie și august 1993.
3. A treia și poate cea mai importanță problemă care a condus la eșuarea experimentului Biosfera 2 a fost fluctuația haotică a concentrației de CO2. Variațiile zilnice ale nivelului de CO2 au fost în medie de 600 ppm: o scădere în timpul zilei datorită fotosintezei, urmată de o creștere în timpul nopții, datorată respirației plantelor. Contribuția arderii gazului metan la variațiile CO2 nu a fost măsurată, nici estimată. Variațiile sezonale au fost extrem de mari: de la 1,000 ppm în timpul verii s-a ajuns la concentrații de 4.000 – 4.500 ppm pe timp de iarnă. Pentru comparație, reamintesc că Biosfera 1 are o concentrație globală de ~400 ppm, de peste 11 ori mai mică decât maximul măsurat în Biosfera 2. Variația diurnă a nivelurilor de CO2 din zona metropolitană Paris a fost în 2016 cuprinsă între 2.6 – 30.6 ppm[1], adică de zeci de ori mai mică decât cea din Biosfera 2.
Valorile foarte mari și fluctuațiile haotice ale concentrației de CO2 au avut efecte nefaste asupra biosferei artificiale: majoritatea speciilor vertebrate (19 din 25) și toate insectele polenizatoare au murit, afectând ciclurile de reproducere ale plantelor. În contrast, alte insecte, precum gândacii de bucătărie, furnicile sălbatice și cosașii au prosperat. Liane de tipul zorelelor au crescut intens și au sufocat alte plante. Copacii din biomurile pădure tropicală și savană au suferit de etiolare (creștere pe întuneric) și de lipsa stresului eolian,  produs ca răspuns la vânturile care îi leagănă în condiții naturale.
Managerii experimentului au încălcat încă o dată protocolul  de reciclare naturală a tuturor materialelor și au instalat în secret un dispozitiv de extragere a CO2 din aer pentru a aduce concentrațiile mai aproape de cele terestre.
Ce s-a întâmplat, de fapt, cu oxigenul și dioxidul de carbon din domul biosferic? Un grup de geochimiști de la Columbia University au demonstrat[2], pe baza unor analize izotopice, că solurile  introduse pentru a simula pe cele din pădurea tropicală și savană au conținut prea multă materie organică. Microbii au metabolizat acest material la o rată anormal de ridicată, în timpul căreia au consumat mult oxigen, generând un surplus de CO2. Plantele din Biosfera 2 ar fi trebuit să utilizeze acest exces de dioxid de carbon prin fotosinteză și să restabilească o parte din oxigenul pierdut. Însă rata respirației microbilor a fost mai mare decât cea a fotosintezei plantelor (probabil și din cauza slabei penetrări a luminii solare prin pereți).
În plus, a mai avut loc o reacție, care a folosit o parte din CO2 produs și care explică de ce declinul oxigenului nu a corespuns cu o creștere corespunzătoare a concentrației de CO2.
Marea majoritate a zidurilor Biosferei 2 a fost construită din beton, care conține hidroxid de calciu. În loc să fie consumat de plante pentru a produce mai mult oxigen, excesul de dioxid de carbon a reacționat cu hidroxidul de calciu în pereții de beton pentru a forma carbonat de calciu (calcar) și apă:
Ca (OH) 2 + CO2 -> CaCO3 + H2O
Această ipoteză a fost confirmată atunci când cercetătorii au testat pereții și au descoperit că aceștia conțin aproximativ de zece ori mai mult  calcar pe suprafețele interioare decât pe cele exterioare.
4. Ultimul eșec demn de menționat s-a manifesta în domeniul psihologic și al conflictelor interpersonale produse de izolarea grupurilor umane pe perioade lungi. Singurele experimente oarecum similare până la Biosfera 2 le-au efectuat cercetătorii care au locuit în Antarctica pe timp de iarnă.
Pentru că niciunul din cei opt membri ai experimentului nu era climatolog (au fost un doctor, un inginer constructor și șase persoane entuziaste, fără pregătire specială), scăderea cantității de oxigen în condițiile creșterii celei de CO2 le-a dat mult de gândit și dezbătut în contradictoriu, ajungând-se, în cele din urmă, la formarea a două „bisericuțe”. După nici un an petrecut împreună, oameni care fuseseră inițial prieteni buni s-au transformat în dușmani implacabili, aproape fără să mai vorbească unii cu alții. Cele două grupuri s-au acuzat reciproc că au modificat sau fabricat date, au mâncat pe ascuns, au introdus provizii prin contrabandă – dinamitând, practic, partea științifică a experimentului. Pentru că nu se putea rezolva misterul dispariției oxigenului, unii au propus să continue activitățile fără modificări ale programului inițial, dar ceilalți au opinat pentru efectuarea unor studii ecologice clasice, ceea ce contravenea ideii originale.
Cei opt participanți la experiment au părăsit biodomul pe 26 septembrie 1993.
După doi ani și $200 milioane cheltuite, Biosfera 2 s-a dovedi a fi nu cel mai interesant proiect științific după programul Apollo, ci o mascaradă științifică.
Trei lecții de luat aminte în dezbaterea despre schimbările climatice
Prima lecție este simplă și directă:
Biosfera 2 a eșuat în încercările majore de a genera un aer respirabil, apă potabilă și suficientă hrană pentru doar opt oameni.
Acest experiment are și un caracter profetic[3]. Cea mai bună tehnologie americană de la începutul anilor 1990 nu a reușit pur și simplu să simuleze niște servicii ecologice de care oamenii au nevoie pentru a supraviețui în afara planetei noastre. Eșecul experimentului Biosfera 2 este un memento pentru a ne aduce cu picioarele pe pământ: nu știm ori nu înțelegem sistemele noastre naturale suficient de bine pentru a le putea reproduce, fie și la o scară miniaturală.
Un alt memento merită luat în seamă. Opt oameni au avut nevoie de $200 milioane dolari cheltuiți pe echipamentele cele mai high-tech ale vremii ca să producă un haos ecologic. De câți bani am avea oare nevoie pentru cei peste 7.600.000.000 oameni ai planetei ca să-i salvăm de consecințele schimbărilor climatice?
Să ne amintim apoi despre cele trei linii de apărare în lupta contra încălzirii globale antropogene: reducerea emisiilor de gaze antropogene cu efect de seră, adaptarea pro-activă și reactivă pentru a reduce vulnerabilitățile sistemelor biologice și sociale provocate de schimbările climatice și geo-ingineria climatică, acel grup de metode care urmăresc să controleze radiația solară (Solar Radiation Management, SRM) sau să extragă CO2 din atmosferă ori din alte surse și să-l injecteze în rezervoare naturale (Carbon Dioxide Removal, CDR)[4]. Cu excepția sechestrării geologice a dioxidului de carbon (domeniu în care lucrez cu studenții mei din 2009, cu finanțare parțială obținută prin concurs din partea Guvernului federal american), toate celelalte metode geo-inginerești sunt utopice, netestate pe scară globală, cu riscuri politice și economice imense, cu consecințe posibil ireversibile – pe scurt, o cutie a Pandorei. Biosfera 2 a fost un experiment care se încadrează în domeniul geo-ingineriei.
În altă ordine de idei, am asociat diversele metode propuse de geo-inginerie cu mitul babelian.[5] Un mit – Noi suntem stăpânii naturii și constructorii Turnului Babel – care mobilizează  ideea utopiilor climatice și abilitatea noastră de a ne imagina diverse lucrări pentru beneficiul omenirii. Aspirația către un statut asemenea lui Dumnezeu, către lauda de sine și gloria personală, exemplifică perfect ideea greacă de hybris – o mândrie nemăsurată, o supra-apreciere a forțelor proprii în confruntarea cu destinul și o dorință de dominare a Naturii și a celor din jur.
Credința în abilitatea oamenilor de a controla Natura este și atributul arogant, chiar dacă subliminal, al eforturilor diplomatice internaționale (gen Acordul Climatic de la Paris), de a angaja națiunile în lupta lor contra schimbărilor climatice. Pe lângă dorința noastră de dominare și stăpânire a naturii, mitul Turnului Babel subliniază totodată lipsa înțelepciunii și umilinței de a le exercita.
Lecția a doua
Cei opt voluntari au trăit pentru doi ani complet izolați de Biosfera 1, cea terestră. În instalația închisă unde au muncit, mâncat și dormit, aerul pe care l-au respirat a avut concentrații de CO2 de până la zece ori mai mari decât cele din atmosfera actuală. Au avut printre ei un profesor de medicină care le-a monitorizat permanent starea de sănătate. Și, în ciuda concentrațiilor uriașe de CO2, cei opt voluntari s-au plâns doar de foame și scăderea nivelului de oxigen și s-au certat din motive de izolare și conflicte interpersonale.
Nivelurile sezonale (4.000 – 4.500 ppm) și variațiile incredibile (600 ppm/zi) ale concentrației de CO2 din atmosfera Biosferei 2 au depășit cu mult tot ce se știe despre acest gaz în istoria geologică a Pământului. De exemplu, pe timpul dinozaurilor, cca 65 milioane ani în urmă, planeta a fost o grădină imensă, cu valori ale concentrației de CO2 între 900 – 1.800 ppm. Chiar și asteroidul care a lovit Terra, provocând a cincea extincție planetară, a dus la creșterea temporară a concentrației de CO2 cu 350 – 500 ppm. Concluzia mea este că atmosfera creată artificial în biodomul din Arizona o fost o replică mult greșită a celei terestre. Consecințele au fost neașteptate: pe de o parte,  pierderi masive de vertebrate și insecte polenizatoare, pe de alta, câștiguri importante printre alte insecte și plante. De aceea, nu se poate argumenta un caz concluziv pro sau contra nivelurilor foarte ridicate de CO2.
Când dezbaterile actuale despre posibilele consecințe ale schimbările climatice se învârt în jurul unor creșteri ale concentrației de CO2 de la ~280 ppm la ~400 ppm, cu variații diurne de maximum 30 ppm,  ar trebuie să considerăm și experimentul Biosfera 2 și cum lucrurile au scăpat de sub control acolo în circa doi ani.
Lecția a treia
Experimentul Biosfera 2 a urmărit un foarte nobil scop: să demonstreze viabilitatea unor sisteme ecologice încapsulate care, transportate cumva, ar putea suporta și menține viața umană în spațiul cosmic. Unii oamenii visează de multă vreme că civilizația umană ar putea călători și coloniza alte planete[6]. Utopiști ca Elon Musk, care și-ar dori să trăiască și să fie îngropat pe Marte, întrețin această iluzie absurdă. O întreagă literatură SF se hrănește din ficțiunea terra-formării altor planete și-i menține nestinsă flacăra.
Realitatea demonstrată de experimentul Biosfera 2 este mult mai prozaică și ar trebui să fie dușul rece pentru trezirea visătorilor. Dacă opt oameni, buni prieteni la început, mânați de aceleași bune intenții originale, n-au putut trăi fără să se certe, să se acuze reciproc, să creeze „bisericuțe”, nici măcar un singur an, cum ne imaginăm că se vor întâmpla lucrurile cu primele coloniile umane de pe Marte sau de pe Lună?
Pentru a spune povestea până la capăt, trebui să adaug că, după eșecul primei misiuni din biodom, o a doua echipă s-a angajat să ducă la îndeplinire experimentul ratat în 1993. După îmbunătățiri masive al sistemelor instalate și cercetări extinse pentru rezolvarea primelor seturi de probleme, echipa a doua a intrat în biodom pe 6 martie 1994.
După numai trei săptămâni, pe 1 aprilie 1994, au izbucnit certuri puternice între biosferieni, care au necesitat intervenția ofițerilor federali pentru calmarea spiritelor. Pe 5 aprilie, doi membri din prima misiune au vandalizat experimentul prin deschiderea ușii de acces și a trei ieșiri de urgență. Cinci ferestre au fost sparte. Astfel, aerul din Biosfera 2 a fost amestecat cu cel din Biosfera 1, compromițând protocolul izolării complete. Unii membri au părăsit intempestiv instalația spre a fi înlocuiți de alții. În final, misiunea 2 s-a terminat prematur pe 6 septembrie fără a produce niciun raport științific.
Eșecurile a două misiuni consecutive de a locui doi ani într-un spațiu încapsulat, posibil claustrofob, ridică întrebări serioase despre visurile unora de a vedea specia umană părăsind un Pământ amenințat de tot soiul de nenorociri și colonizând alte spații cosmice. După cum am scris, cu peste doi ani în urmă, suntem singuri în Univers și condamnați să rămânem așa. Da, omenirea trăiește ca un orfan singuratic pe o mică bucată de rocă în mijlocul unui univers dezolant, tăcut și neospitalier. Dar acea bucată de rocă este singura casă pe care o avem și-o vom avea vreodată.
Concluzii
Eșecul experimentului Biosfera 2 trebuie să ne servească drept ghid pentru modul cum abordăm schimbările climatice în dezbaterile noastre (cvasi)interminabile. Punctul de plecare, confirmat de-a lungul a miliarde de ani, este că schimbările climatice sunt ca un tren care nu poate fi oprit. Și totuși, există unii cercetători și oameni de bună credință care cred cu tărie, de exemplu, că dacă aruncăm o jumate vapor plin cu cuie ruginite în ocean vom obține o glaciație! (Metoda se numește fertilizarea oceanelor)[7]. Alții vor să injecteze norii cu aerosoli, sau să plaseze oglinzi uriașe în calea radiației solare, sau să accelereze dezintegrarea chimică a rocilor carbonatice sau silicoase de pe suprafața terestră și multe altele.
Toate metodele geo-inginerești, pe linia mitului babelian, agită ideea periculoasă că noi suntem stăpânii universului, că noi putem controla natura, că depinde numai de noi ce fel de climă vom avea. Sub influența limbajului folosit în alt mit – schimbările climatice văzute ca o Apocalipsă – controlul schimbărilor climatice devine astfel ultimul proiect pe care guvernanța și dominația umane l-ar putea duce la bun sfârșit înainte de finalul inexorabil.
Nimic mai greșit. Biosfera 2 a demonstrat că sistemele construite de oameni sunt înlocuitori de proastă calitate ai sistemelor naturale (recitiți valorile concentrațiilor de CO2 și oxigen). Nu putem juca zaruri cu Natura. Riscurile sunt inestimabile. Dacă pierdem în acest joc, cine va răspunde? Care vor fi polițele de asigurare și cine le va plăti? Dacă acceptăm jocul cu Natura, cine îl va conduce? Cine va ține mâna pe termostatul terestru? ONU? China? UE? India? Rusia? Foarte ușor ne putem trezi înrobiți într-o lume kafkiană din care nu există scăpare.
Schimbările climatice ar putea fi comparate cu o armă încărcată și îndreptată către tâmpla civilizației actuale. Ameliorarea ar scoate gloanțele din armă înainte de a putea să fie tras un singur foc. Adaptarea ar însemna mișcarea capului, astfel încât atunci când arma va trage, nu va produce răni grave, cel mult o zgârietură pe obraz. Geo-ingineria ar însemna să-ți construiești o cască suficient de solidă ca să reziste unor rafale continui de gloanțe. Chiar dacă ar fi posibil,  va trebui să înghițim antinevralgice toată viața.
NOTE_______________________
[1] Xueref-Remy, I. et al., 2016, Diurnal, synoptic and seasonal variability of atmospheric CO2 in the Paris megacity area, Atmos. Chem. Phys. Discuss., doi:10.5194/acp-2016-218, 2016, https://www.atmos-chem-phys-discuss.net/acp-2016-218/acp-2016-218.pdf [2] Severinghaus, J.P., W. Broecker, W. Dempster, T. MacCallum, and M. Wahlen, 1994, Oxygen Loss in Biosphere 2, Eos, Transactions, American Geophysical Union, vol. 75, no. 3, pp. 33, 35-37
[3] Sovacool, B., M. A. Brown,  and S. V. Valentine, Fact and fiction in global energy policy 15 contentious questions, Johns Hopkins, Baltimore, 371 p.
[4] Prezint aici o adaptare a capitolului 21 -Taking Sides: Climate Change Debate, din ultima mea carte, Exploring the Earth System, p. 269 – 284.
[5] Patru mituri esențiale ale schimbărilor climatice: edenic, apocaliptic, babelian și themisian
[6] Marte sau Earth 2.0 ? Terra-formarea sau colonizarea Planetei Roșii
[7] Give me a half tanker of iron, and I will give you an ice age
John Martin, oceanograf, 1988

Tipuri diferite de anxietate si depresie

Cinci noi categorii de boli mintale care depasesc diagnosticele actuale mai largi ale anxietatii si depresiei au fost identificate de cercetatori intr-un studiu realizat la Stanford.
Cele cinci categorii, definite prin simptome specifice si zone de activare a creierului, sunt: tensiune, excitatie anxioasa, anxietate generala, anhedonie - incapacitatea de a simti placerea si melancolie, scrie neurosciencenews.com.
Incercam sa descifram suprapunerea simptomelor in diagnosticele noastre actuale, astfel sa putem veni cu optiuni de tratament adaptate, spun cercetatorii in studiul lor, care a fost publicat in JAMA Psychiatry.
In prezent, depresia si anxietatea sunt principalele cauze ale dizabilitatii si ale productivitatii scazute la nivel mondial si doar o treime dintre pacienti se recupereaza de la tratament.
Categoriile largi de diagnosticare definite de Manualul de Diagnostic si Statistic al Tulburarilor Mentale, cum ar fi anxietatea si depresia, au atat de multe simptome care se suprapun incat este dificil sa se identifice markerii biologici pentru tratamente potentiale.
Cercetatorii au colectat si procesat date de la 420 de participanti, atat sanatosi cat si cu diagnostice de anxietate si depresie. Participantii au fost supusi unor teste care au inclus cartografierea creierului, auto-raportarea simptomelor si teste de diagnostic psihiatrice. Cercetatorii au masurat modul in care participantii au functionat in viata de zi cu zi, capacitatea lor de a construi relatii sociale si perspectiva generala asupra vietii.
Aceleasi teste au fost efectuate cu un al doilea esantion independent de 381 de persoane. Cercetatorii au procesat datele si au reusit sa identifice aceleasi cinci categorii noi in ambele grupuri.
Rezultatele au aratat ca 13% dintre participanti au fost caracterizati prin excitare anxioasa, 9% prin anxietate generala, 7% prin anhedonie, 9% prin melancolie si 19% prin tensiune.

Descrierea noilor categorii de anxietate si depresie

Tensiune: Acest tip este definit de iritabilitate. Oamenii sunt prea sensibili, emotionali si coplesiti. Anxietatea face ca sistemul nervos sa fie hipersensibil.
Excitatia Anxioasa: functionarea cognitiva, cum ar fi capacitatea de a se concentra si de a controla gândurile, este afectata. Simptomele fizice includ batai de inima rapide, transpiratie si senzatie de stres. Oamenii spun lucruri de genul " simt ca mi-am pierdut mintea ". Nu-si pot aminti lucruri de la un moment la altul.
Melancolia: Oamenii intampina probleme cu functionarea sociala. Restrictiile interactiunilor sociale provoaca in continuare dificultati.
Anhedonia: Simptomul principal este incapacitatea de a simti placerea. Acest tip de depresie este adesea nerecunoscut. Oamenii pot in general sa functioneze destul de bine in timp ce se afla intr-o stare de stres ridicata. Sunt capabili sa treaca prin multe, dar la un moment dat devin amortiti.
Anxietate generala: Un tip generalizat de anxietate care implica ingrijorarea si excitatia anxioasa – un tip de stres mai mult fizic.

Laurențiu Leoreanu: „PSD-ALDE își bate joc de munca reprezentanților comunităților locale din ultimii 10 ani!”

Laurențiu Leoreanu: „PSD-ALDE își bate joc de munca reprezentanților comunităților locale din ultimii 10 ani!”

Publicat: Marți, 19 Decembrie 2017 16:21

„Mi se pare că alianţa de guvernare PSD-ALDE îşi bate joc pe faţă de munca tuturor reprezentanţilor comunităţilor locale din ultimii 10 ani, cel puţin. Subliniez cuvântul muncă, pentru că afectate sunt comunităţile în care s-a muncit, care s-au dezvoltat, care au atras investiţii şi au creat locuri de muncă, plus valoare reflectată desigur şi în taxele plătite la nivelul acelor comunităţi.
Romanul, cândva, tot sub bocancul PSD, un oraş gri, s-a transformat radical, prin sacrificii, muncă, interes şi implicarea romaşcanilor adevăraţi, au apărut noi unităţi de producţie, locuri de muncă şi astfel oraşul s-a încadrat pe un drum ascendent din punct de vedere economic. Era doar începutul. Acum STOP, pentru că PSD-ALDE vor să distrugă acest ax al evoluţiei aşezând un nou bocanc pe spatele romaşcanilor şi al românilor care trăiesc în astfel de comunităţi.
Europa, economia modernă, viziunea şi eficienţa, promovează descentralizarea şi dezvoltarea comunităţilor locale. PSD şi ALDE, în dispreţul acestei direcţii, produc un act de crimă în ceea ce priveşte această abordare în dezvoltarea comunităţilor locale, atât din lipsă de profesionalism, cât şi din nevoia bolnavă a unor lideri precum Dragnea şi Tăriceanu, de a obţine controlul total al cestei naţiuni.
Prin Legea Bugetului promovată de PSD şi ALDE, fără a permite opoziţiei să intervină nici măcar declarativ în parlament, folosind tehnica intimidării şi a pumnului în gură, se produce un adevărat jaf asupra bugetelor comunităţilor locale aflate în plină dezvoltare.
Peste 28% din banii, de altfel produşi în acele comunităţi, bani care se întorceau în localitatea respectivă pentru investiţii , sunt trecuţi la discreţia lui Dragnea şi a acoliţilor lui, în bugetul de stat, buget pe care, de altfel, tot ei l-au subţiat semnificativ. Mai mult, peste 50% din excedentele bugetelor locale, bani care ar fi mers în cofinanţări de proiecte europene sau direct în dezvoltarea comunităţilor locale – drumuri, şcoli, spitale, parcuri, etc. – sunt de asemenea confiscaţi şi trecuţi la discreţia liderilor PSD-ALDE, în bugetul central al statului, pe care aceştia îl controlează.
Totul printr-o simplă mişcare de pix, care fără să aducă un plus NIMĂNUI, printr-un artificiu care aparent sună bine (scăderea impozitului pe venit de la 16 la 10 procente), dar care în fapt nu se resimte în bunăstarea cetăţenilor, cele 6 procente diferenţă fiind regăsite sub forma altor contribuţii pe care le vom plăti.
PNL a avut o soluţie şi a propus un amendament menit să păstreze drumul dezvoltării tuturor comunităţilor locale, indiferent de culoarea politică, eficient, simplu, inteligent – impozitul pe venit colectat dintr-o anumită localitate să rămână, firesc, acelei localităţi. Acest lucru ar fi eliberat şi greutatea birocratică, precum ar fi dus şi la eficientizarea activităţii în comunităţile locale. Desigur, din setea lor morbidă de a controla totul şi din disperarea de a acoperi un buget distrus de ei, cei de la PSD –ALDE , prin cinismul caracteristic, au respins acest amendament.
Este o nouă metodă prin care PSD pedepseşte munca şi protejează ineficienţa şi lenea. De ce? Pentru că afectate, aşa cum mai spuneam, vor fi acele oraşe, comune, care au adus plus valoare, investind eficient, promovându-se eficient, creând locuri de muncă şi atrăgând investitori. Comunităţile care au fost conduse ineficient, care s-au mulţumit cu picăturile scăpate printre degetele altora, care nu au căutat să se dezvolte, doar mulţumindu-se să supravieţuiască nu vor fi aproape deloc afectate, pentru că ele nu produc venituri care să se întoarcă.
Rămâne întrebare tristă: oare cât timp va continua şi unde va duce această obsesivă promovare a non valorii din partea PSD-ALDE şi susţinerea nemuncii ? Cât vor mai răbda cei care reprezintă cu adevărat motorul acestei ţări, oamenii care muncesc, acest tip de batjocură?”
Comunicat de presă - Laurențiu Leoreanu, deputat PNL de Neamț

10 ani de cultură, într-o carte-eveniment. Timișoara 2021 și Plovdiv 2019

10 ani de cultură, într-o carte-eveniment. 

Timișoara 2021 și Plovdiv 2019 

• Evenimentul de lansare a antologiei la Timișoara: pe 20 decembrie, într-o zi cu o semnificație specială, data la care, în 1989, orașul de pe Bega a devenit primul oraș liber din România

• Ediția digitală a antologiei poate fi consultată aici: www.timisoara2021.ro

​ 

Săptămâna aceasta sosește din tipografie o carte-eveniment: „Bulgaria & Romania – 10 years in the European Union / Bulgaria & România – 10 ani în Uniunea Europeană / България & Румъния – 10 години в Европейския Съюз”, o inițiativă Timișoara 2021 și Plovdiv 2019.

Mâine, 19 decembrie, volumul va fi lansat la Sofia, în cadrul unui eveniment amplu al Asociației Plovdiv 2019, iar miercuri, 20 decembrie, într-o zi cu o semnificație specială pentru orașul de pe Bega, volumul va fi lansat la Timișoara începând cu ora 15.00, în Sala de Consiliu a Primăriei, în prezența Primarului Municipiului Timișoara, Nicolae Robu, a consilierilor locali și a Simonei Neumann, director executiv al Asociației Timișoara – Capitală Culturală Europeană.

„Două capitale europene ale culturii – Plovdiv 2019 și Timișoara 2021 – și-au unit forțele într-un volum colectiv pentru a sublinia bogăția și diversitatea comune Europei, cu particularitățile lor specifice, și a da glas artiștilor și oamenilor de cultură ai acestor locuri în contextul unei Europe greu încercate. Două țări sărbătoresc, în 2017, zece ani de la intrarea în construcția europeană, cu tumultuoase schimbări și reforme, eșecuri și realizări.

Antologia este departe de a se constitui într-un raport exhaustiv sau într-o istorie clasică a unui deceniu de viață culturală a unui stat membru al UE: putem mai degrabă să vorbim despre 10+10 perspective subiective propuse de către cele două entități – Plovdiv 2019 și Timișoara 2021 – care și-au asumat călătoria creării celor două Capitale Europene ale Culturii și a moștenirii pentru o Europă liberă, mai integrată și mai stabilă. Volumul este, prin urmare, un tribut adus tuturor acelora care au contribuit la această libertate”, Simona Neumann, director executiv al Asociației Timișoara – Capitală Culturală Europeană.

Editată în limbile română, bulgară și engleză, într-o formulă grafică deosebită (format tipărit și digital), antologia le propune cititorilor o sumă de perspective diferite asupra ultimului deceniu, 10 din Bulgaria și 10 din România, o privire de ansamblu asupra modului în care cele două țări au traversat primul deceniu al integrării în Uniunea Europeană. Coordonatorii antologiei sunt managerul cultural Oana Boca Stănescu, colaborator al Asociației Timișoara – Capitală Culturală Europeană, pentru secțiunea care se referă la România, și Victor Yankov, director adjunct al Plovdiv 2019, pentru Bulgaria.

Cititorii vor regăsi în volum analize dedicate filmului, artelor vizuale, arhitecturii, designului, literaturii, mediei, publishing-ului de carte, fotografiei și teatrului, prefațate de două ample materiale introductive menite să așeze datele în context.

Cei 10+10 autori reușesc să aducă în prim-plan analize variate asupra unor domenii despre care s-a scris mult în ultimul deceniu: de la perspective panoramice cu privire la un anumit domeniu al vieții culturale până la mărturii subiective și povești de nișă, dar care, prin extrapolare, pot oferi date fidele cu privire la un anumit domeniu al vieții culturale din Bulgaria și România ultimului deceniu.

La realizarea acestui volum participă nume importante ale scenei culturale din România și Bulgaria – CINEMA: Mihai Fulger (România), Genoveva Dimitrova (Bulgaria), FOTOGRAFIE: Cosmin Bumbuț (România), Liliana Karadzhova (Bulgaria), ARTE VIZUALE: Călin Dan (România), Luchezar Boyadjiev (Bulgaria), ARHITECTURĂ: Ștefan Ghenciulescu (România), Aneta Vasileva (Bulgaria), DESIGN: Mihnea Ghilduș (România), Lidia Manolova (Bulgaria), LITERATURĂ: Alex. Goldiș (România), Vladimir Zarev (Bulgaria), MEDIA: Elena Stancu (România), Georgi Lozanov (Bulgaria), PUBLISHING DE CARTE: Călin Vlasie (România), Svetlozar Zhelev (Bulgaria), TEATRU: Iulia Popovici (România), Javor Gardev (Bulgaria). Victor Neumann (România) și Dimitar Stoyanovich & Haralan Alexandrov (Bulgaria) semnează capitolele introductive ale volumului.

Un volum de interes, deopotrivă, pentru studenții, teoriticienii și practicienii din sfera culturală, precum și pentru cei preocupați de studiile comparative referitoare la politici culturale, istorie recentă și management cultural.

--

www.headsome.ro

str. Vasile Lucaciu 27 

sector 3, Bucureşti, cod. 030691

0722-609.478

Asta vrei, să laşi spectatorul să-ţi umble prin gânduri - Aniversarea

Dan Lupu: Cum a început aventura ta cinematografică? Ce te-a determinat să vrei să spui poveşti şi în felul acesta?
Dan Chişu: Târziu a început. Poate de frică... Vivi Drăgan Vasile a fost cel care mi-a dat 'brânci'. Prima dată e greu. Ai tot felul de întrebări şi de îndoieli. Cred că frica de 'ce o să spună lumea' e o lamă cu două tăişuri pe care, la început, o simţi mereu deasupra capului. În timp, pe măsură ce capeţi experienţă, lucrurile încep să se aşeze. Începi să fii mai conştient de ce ai de spus, de cum vrei să spui o poveste... Mi-am creat involuntar un ritm de lucru, care a însemnat, în principiu, câte un film pe an. Acum aş spune că e mai degrabă greu să nu fac film decât să fac.

D.L.: Cât de greu este să transpui realitatea din capul tău într-un film şi cât de greu sau uşor este să laşi spectatorul să-ţi umble prin gânduri?
D.C.: Răspunsul vine în continuarea a ce am spus deja. E greu să transpui realitatea. Asta pentru că de aici ar urma un set întreg de întrebări. La ce realitate ne referim? În ce măsură reuşeşti să faci publicul să vadă realitatea pe care vrei să i-o arăţi? Vrei, într-adevăr, să faci asta sau încerci să-i oferi ocazia de a-şi crea imaginea unei realităţi proprii pornind de la ce ai pus tu pe ecran? Cred că, de fapt, contează mai mult felul în care decizi să spui o poveste. La început, atunci când nu prea ai încredere în tine, cauţi... Ăsta e cel mai mare duşman. Nu căutarea, ci faptul că laşi să se vadă în film că tu încă mai cauţi... Nu trebuie să laşi spectatorul să vadă asta. El are, oricum, căutările lui. Sapă în ceea ce îi oferi, fie că o face voluntar, fie că nu. El caută. Vrea să se regăsească măcar într-o părticică din ce ai avut tu de spus. Aşa că filmul trebuie asumat. Şi, odată terminat şi adus pe marile ecrane, asta vrei. Să laşi spectatorul să-ţi umble prin gânduri. De-asta ai făcut filmul. Pentru că vrei să le spui şi celorlalţi povestea ta. E o chestie extrem de firească nevoia omului de a povesti. La fel şi nevoia de a asculta. Dacă reuşim să ne întâlnim în sală, pariul e pe jumătate câştigat.

D.L.: Cum este interacţiunea cu actorii? Ai vreun fel de a-i aduce în povestea ta, în atmosfera filmului? Cum îi alegi?
D.C.: Fiind scenaristul filmelor mele, scriu de obicei direct pentru cineva, cu imaginea unui actor în cap. De exemplu, scenariul Şi caii sunt verzi pe pereţi a fost scris de la început pentru Adrian Titieni. Apoi, după ce textul e gata, urmează lungi repetiţii cu actorul. Asta ne ajută să verbalizăm scriitura. Vreau întotdeauna ca scrisul meu să se transforme în vorbele actorului.

D.L.: Văzând filmele tale de până acum, observ o evoluţie de la titlu la titlu, de fiecare dată adăugându-se nuanţe în plus, complexităţi şi subtilităţi. Dacă ar fi să priveşti înapoi, care sunt experienţele cinematografice din care ai învăţat cel mai mult?
D.C.: Pot să spun mai multe despre cum am învăţat de la film la film să fiu un producător independent mai bun şi asta se vede şi în partea artistică. Asumarea devine mult mai simplă. Fac filme aşa cum simt, nu aşa cum cred că i-ar plăcea unuia sau altuia sau gândindu-mă la eventualul traseu festivalier al filmului. Cred că am înţeles cum vreau să-mi fac filmele. Nu am făcut regie de film, nu am studii de specialitate, aşa că asta a fost şcoala mea. Direct la şedinţele de producţie, la repetiţiile cu actorii, pe platourile de filmare. Cred că etapa asta s-a încheiat şi că nu mai sunt student. Contează ce o să fac de acum înainte.

D.L.: Aniversarea e un fel de radiografie a unei familii dar şi a unor concepte: moralitate, conformism şi, poate, mai presus de orice: credinţă/divinitate. În ce tabără se află regizorul/povestitorul?
D.C.: Aici e complicat. Eu sunt ateu. Dar ştim cu toţii că ateii îşi pun cele mai multe întrebări legate de divinitate. Aş spune că am vrut să fac, mai degrabă, un film despre singurătate. Singurătatea în raport cu ceilalţi - familia, prietenii, colegii etc., dar şi în raport cu Dumnezeu (în cazul nostru). În cele mai multe momente din viaţă, suntem înconjuraţi de oameni. Asta ne dorim. Cu toate astea, suntem într-o continuă căutare de nou, de altceva. Cred că sunt rare cazurile - ca să nu spun că nu sunt deloc - în care omul încetează să mai caute în cel de lângă el. În situaţia asta sunt şi personajele mele. Credinţa multora dintre ele nu e o chestiune clară, bătută în cuie. E, mai degrabă, o încercare. 'Hai să vedem, poate merge treaba asta cu spovedania. Nu credem neapărat în ea, dar dacă aşa funcţionează de fapt lucrurile?'. 'Nu credem neapărat în familia asta, dar e singura pe care o avem.' Şi aşa mai departe. Personajele mele sunt într-un continuu 'Nu cred... Dar dacă...' Cât despre tabăra în care mă aflu eu ca povestitor/regizor... Nu m-aş arunca să răspund. Sunt atâtea tabere şi liniile de marcaj sunt, de fapt, destul de şterse. Şi cred că e bine că e aşa. Că lumea e, încă, un loc flexibil. Noi în raport cu noi înşine suntem flexibili. Ne ajustăm. Aşa că nu ştiu în ce măsură ne putem poziţiona foarte clar în tabăra X sau tabăra Y. Prin filmul ăsta, n-am încercat să dau definiţia unor concepte. Nu ştiu cum se face asta.

D.L.: Personajul central nu suflă o vorbă de la începutul filmului până la final. E ca un fel de oglindă matifiată de timp în care abia se mai reflectă celelalte personaje. Toată aniversarea pare mai degrabă un praznic. Cum a fost interacţiunea cu Domnul Albulescu?
D.C.: E adevărat că personajul domnului Albulescu nu suflă o vorbă. Pe de altă parte, el nu mi se pare nici pe departe un personaj slab. Spun asta în sensul în care celelalte personaje, la un nivel sau altul, sunt într-un continuu raport cu el. Cât despre lucrul cu domnul Albulescu, a fost o lecţie de profesionalism pentru noi toţi. Refuza să fie ajutat - deşi în ultima vreme avea probleme destul de grave de sănătate - dar ajuta cu o seninătate fantastică. Pentru el, filmarea a fost dificilă, din punct de vedere logistic, să zic aşa. Cu toate astea, a făcut eforturi mari şi îi mulţumesc pentru asta. De altfel, le mulţumesc tuturor actorilor care au acceptat să fim o familie timp de o lună. Ştim cu toţii cât de greu e, de multe ori, jocul ăsta.

D.L.: Care e cea mai dragă amintire de pe platoul de filmare?
D.C.: La filmare, agitaţia e mare. Povestea din spatele camerei nu prea invită la contemplare. Se întâmplă să alergi, să tragi, să împingi, să răspunzi, să întrebi, să te mişti în continuu. Oricum, ritmul nostru de lucru a fost alert şi ne-am concentrat destul de mult pe asta. Aşa că, în ultimă instanţă, amintirea mea cea mai dragă e filmul, e ce vedem pe ecrane.

D.L.: De ce ar trebui să vedem Aniversarea din 10 noiembrie 2017 în cinematografe?
D.C.: O să răspund tot printr-o întrebare. De ce nu?

Asta vrei, să laşi spectatorul să-ţi umble prin gânduri - Aniversarea

Dan Lupu: Cum a început aventura ta cinematografică? Ce te-a determinat să vrei să spui poveşti şi în felul acesta?
Dan Chişu: Târziu a început. Poate de frică... Vivi Drăgan Vasile a fost cel care mi-a dat 'brânci'. Prima dată e greu. Ai tot felul de întrebări şi de îndoieli. Cred că frica de 'ce o să spună lumea' e o lamă cu două tăişuri pe care, la început, o simţi mereu deasupra capului. În timp, pe măsură ce capeţi experienţă, lucrurile încep să se aşeze. Începi să fii mai conştient de ce ai de spus, de cum vrei să spui o poveste... Mi-am creat involuntar un ritm de lucru, care a însemnat, în principiu, câte un film pe an. Acum aş spune că e mai degrabă greu să nu fac film decât să fac.

D.L.: Cât de greu este să transpui realitatea din capul tău într-un film şi cât de greu sau uşor este să laşi spectatorul să-ţi umble prin gânduri?
D.C.: Răspunsul vine în continuarea a ce am spus deja. E greu să transpui realitatea. Asta pentru că de aici ar urma un set întreg de întrebări. La ce realitate ne referim? În ce măsură reuşeşti să faci publicul să vadă realitatea pe care vrei să i-o arăţi? Vrei, într-adevăr, să faci asta sau încerci să-i oferi ocazia de a-şi crea imaginea unei realităţi proprii pornind de la ce ai pus tu pe ecran? Cred că, de fapt, contează mai mult felul în care decizi să spui o poveste. La început, atunci când nu prea ai încredere în tine, cauţi... Ăsta e cel mai mare duşman. Nu căutarea, ci faptul că laşi să se vadă în film că tu încă mai cauţi... Nu trebuie să laşi spectatorul să vadă asta. El are, oricum, căutările lui. Sapă în ceea ce îi oferi, fie că o face voluntar, fie că nu. El caută. Vrea să se regăsească măcar într-o părticică din ce ai avut tu de spus. Aşa că filmul trebuie asumat. Şi, odată terminat şi adus pe marile ecrane, asta vrei. Să laşi spectatorul să-ţi umble prin gânduri. De-asta ai făcut filmul. Pentru că vrei să le spui şi celorlalţi povestea ta. E o chestie extrem de firească nevoia omului de a povesti. La fel şi nevoia de a asculta. Dacă reuşim să ne întâlnim în sală, pariul e pe jumătate câştigat.

D.L.: Cum este interacţiunea cu actorii? Ai vreun fel de a-i aduce în povestea ta, în atmosfera filmului? Cum îi alegi?
D.C.: Fiind scenaristul filmelor mele, scriu de obicei direct pentru cineva, cu imaginea unui actor în cap. De exemplu, scenariul Şi caii sunt verzi pe pereţi a fost scris de la început pentru Adrian Titieni. Apoi, după ce textul e gata, urmează lungi repetiţii cu actorul. Asta ne ajută să verbalizăm scriitura. Vreau întotdeauna ca scrisul meu să se transforme în vorbele actorului.

D.L.: Văzând filmele tale de până acum, observ o evoluţie de la titlu la titlu, de fiecare dată adăugându-se nuanţe în plus, complexităţi şi subtilităţi. Dacă ar fi să priveşti înapoi, care sunt experienţele cinematografice din care ai învăţat cel mai mult?
D.C.: Pot să spun mai multe despre cum am învăţat de la film la film să fiu un producător independent mai bun şi asta se vede şi în partea artistică. Asumarea devine mult mai simplă. Fac filme aşa cum simt, nu aşa cum cred că i-ar plăcea unuia sau altuia sau gândindu-mă la eventualul traseu festivalier al filmului. Cred că am înţeles cum vreau să-mi fac filmele. Nu am făcut regie de film, nu am studii de specialitate, aşa că asta a fost şcoala mea. Direct la şedinţele de producţie, la repetiţiile cu actorii, pe platourile de filmare. Cred că etapa asta s-a încheiat şi că nu mai sunt student. Contează ce o să fac de acum înainte.

D.L.: Aniversarea e un fel de radiografie a unei familii dar şi a unor concepte: moralitate, conformism şi, poate, mai presus de orice: credinţă/divinitate. În ce tabără se află regizorul/povestitorul?
D.C.: Aici e complicat. Eu sunt ateu. Dar ştim cu toţii că ateii îşi pun cele mai multe întrebări legate de divinitate. Aş spune că am vrut să fac, mai degrabă, un film despre singurătate. Singurătatea în raport cu ceilalţi - familia, prietenii, colegii etc., dar şi în raport cu Dumnezeu (în cazul nostru). În cele mai multe momente din viaţă, suntem înconjuraţi de oameni. Asta ne dorim. Cu toate astea, suntem într-o continuă căutare de nou, de altceva. Cred că sunt rare cazurile - ca să nu spun că nu sunt deloc - în care omul încetează să mai caute în cel de lângă el. În situaţia asta sunt şi personajele mele. Credinţa multora dintre ele nu e o chestiune clară, bătută în cuie. E, mai degrabă, o încercare. 'Hai să vedem, poate merge treaba asta cu spovedania. Nu credem neapărat în ea, dar dacă aşa funcţionează de fapt lucrurile?'. 'Nu credem neapărat în familia asta, dar e singura pe care o avem.' Şi aşa mai departe. Personajele mele sunt într-un continuu 'Nu cred... Dar dacă...' Cât despre tabăra în care mă aflu eu ca povestitor/regizor... Nu m-aş arunca să răspund. Sunt atâtea tabere şi liniile de marcaj sunt, de fapt, destul de şterse. Şi cred că e bine că e aşa. Că lumea e, încă, un loc flexibil. Noi în raport cu noi înşine suntem flexibili. Ne ajustăm. Aşa că nu ştiu în ce măsură ne putem poziţiona foarte clar în tabăra X sau tabăra Y. Prin filmul ăsta, n-am încercat să dau definiţia unor concepte. Nu ştiu cum se face asta.

D.L.: Personajul central nu suflă o vorbă de la începutul filmului până la final. E ca un fel de oglindă matifiată de timp în care abia se mai reflectă celelalte personaje. Toată aniversarea pare mai degrabă un praznic. Cum a fost interacţiunea cu Domnul Albulescu?
D.C.: E adevărat că personajul domnului Albulescu nu suflă o vorbă. Pe de altă parte, el nu mi se pare nici pe departe un personaj slab. Spun asta în sensul în care celelalte personaje, la un nivel sau altul, sunt într-un continuu raport cu el. Cât despre lucrul cu domnul Albulescu, a fost o lecţie de profesionalism pentru noi toţi. Refuza să fie ajutat - deşi în ultima vreme avea probleme destul de grave de sănătate - dar ajuta cu o seninătate fantastică. Pentru el, filmarea a fost dificilă, din punct de vedere logistic, să zic aşa. Cu toate astea, a făcut eforturi mari şi îi mulţumesc pentru asta. De altfel, le mulţumesc tuturor actorilor care au acceptat să fim o familie timp de o lună. Ştim cu toţii cât de greu e, de multe ori, jocul ăsta.

D.L.: Care e cea mai dragă amintire de pe platoul de filmare?
D.C.: La filmare, agitaţia e mare. Povestea din spatele camerei nu prea invită la contemplare. Se întâmplă să alergi, să tragi, să împingi, să răspunzi, să întrebi, să te mişti în continuu. Oricum, ritmul nostru de lucru a fost alert şi ne-am concentrat destul de mult pe asta. Aşa că, în ultimă instanţă, amintirea mea cea mai dragă e filmul, e ce vedem pe ecrane.

D.L.: De ce ar trebui să vedem Aniversarea din 10 noiembrie 2017 în cinematografe?
D.C.: O să răspund tot printr-o întrebare. De ce nu?

Asta vrei, să laşi spectatorul să-ţi umble prin gânduri - Aniversarea

Dan Lupu: Cum a început aventura ta cinematografică? Ce te-a determinat să vrei să spui poveşti şi în felul acesta?
Dan Chişu: Târziu a început. Poate de frică... Vivi Drăgan Vasile a fost cel care mi-a dat 'brânci'. Prima dată e greu. Ai tot felul de întrebări şi de îndoieli. Cred că frica de 'ce o să spună lumea' e o lamă cu două tăişuri pe care, la început, o simţi mereu deasupra capului. În timp, pe măsură ce capeţi experienţă, lucrurile încep să se aşeze. Începi să fii mai conştient de ce ai de spus, de cum vrei să spui o poveste... Mi-am creat involuntar un ritm de lucru, care a însemnat, în principiu, câte un film pe an. Acum aş spune că e mai degrabă greu să nu fac film decât să fac.

D.L.: Cât de greu este să transpui realitatea din capul tău într-un film şi cât de greu sau uşor este să laşi spectatorul să-ţi umble prin gânduri?
D.C.: Răspunsul vine în continuarea a ce am spus deja. E greu să transpui realitatea. Asta pentru că de aici ar urma un set întreg de întrebări. La ce realitate ne referim? În ce măsură reuşeşti să faci publicul să vadă realitatea pe care vrei să i-o arăţi? Vrei, într-adevăr, să faci asta sau încerci să-i oferi ocazia de a-şi crea imaginea unei realităţi proprii pornind de la ce ai pus tu pe ecran? Cred că, de fapt, contează mai mult felul în care decizi să spui o poveste. La început, atunci când nu prea ai încredere în tine, cauţi... Ăsta e cel mai mare duşman. Nu căutarea, ci faptul că laşi să se vadă în film că tu încă mai cauţi... Nu trebuie să laşi spectatorul să vadă asta. El are, oricum, căutările lui. Sapă în ceea ce îi oferi, fie că o face voluntar, fie că nu. El caută. Vrea să se regăsească măcar într-o părticică din ce ai avut tu de spus. Aşa că filmul trebuie asumat. Şi, odată terminat şi adus pe marile ecrane, asta vrei. Să laşi spectatorul să-ţi umble prin gânduri. De-asta ai făcut filmul. Pentru că vrei să le spui şi celorlalţi povestea ta. E o chestie extrem de firească nevoia omului de a povesti. La fel şi nevoia de a asculta. Dacă reuşim să ne întâlnim în sală, pariul e pe jumătate câştigat.

D.L.: Cum este interacţiunea cu actorii? Ai vreun fel de a-i aduce în povestea ta, în atmosfera filmului? Cum îi alegi?
D.C.: Fiind scenaristul filmelor mele, scriu de obicei direct pentru cineva, cu imaginea unui actor în cap. De exemplu, scenariul Şi caii sunt verzi pe pereţi a fost scris de la început pentru Adrian Titieni. Apoi, după ce textul e gata, urmează lungi repetiţii cu actorul. Asta ne ajută să verbalizăm scriitura. Vreau întotdeauna ca scrisul meu să se transforme în vorbele actorului.

D.L.: Văzând filmele tale de până acum, observ o evoluţie de la titlu la titlu, de fiecare dată adăugându-se nuanţe în plus, complexităţi şi subtilităţi. Dacă ar fi să priveşti înapoi, care sunt experienţele cinematografice din care ai învăţat cel mai mult?
D.C.: Pot să spun mai multe despre cum am învăţat de la film la film să fiu un producător independent mai bun şi asta se vede şi în partea artistică. Asumarea devine mult mai simplă. Fac filme aşa cum simt, nu aşa cum cred că i-ar plăcea unuia sau altuia sau gândindu-mă la eventualul traseu festivalier al filmului. Cred că am înţeles cum vreau să-mi fac filmele. Nu am făcut regie de film, nu am studii de specialitate, aşa că asta a fost şcoala mea. Direct la şedinţele de producţie, la repetiţiile cu actorii, pe platourile de filmare. Cred că etapa asta s-a încheiat şi că nu mai sunt student. Contează ce o să fac de acum înainte.

D.L.: Aniversarea e un fel de radiografie a unei familii dar şi a unor concepte: moralitate, conformism şi, poate, mai presus de orice: credinţă/divinitate. În ce tabără se află regizorul/povestitorul?
D.C.: Aici e complicat. Eu sunt ateu. Dar ştim cu toţii că ateii îşi pun cele mai multe întrebări legate de divinitate. Aş spune că am vrut să fac, mai degrabă, un film despre singurătate. Singurătatea în raport cu ceilalţi - familia, prietenii, colegii etc., dar şi în raport cu Dumnezeu (în cazul nostru). În cele mai multe momente din viaţă, suntem înconjuraţi de oameni. Asta ne dorim. Cu toate astea, suntem într-o continuă căutare de nou, de altceva. Cred că sunt rare cazurile - ca să nu spun că nu sunt deloc - în care omul încetează să mai caute în cel de lângă el. În situaţia asta sunt şi personajele mele. Credinţa multora dintre ele nu e o chestiune clară, bătută în cuie. E, mai degrabă, o încercare. 'Hai să vedem, poate merge treaba asta cu spovedania. Nu credem neapărat în ea, dar dacă aşa funcţionează de fapt lucrurile?'. 'Nu credem neapărat în familia asta, dar e singura pe care o avem.' Şi aşa mai departe. Personajele mele sunt într-un continuu 'Nu cred... Dar dacă...' Cât despre tabăra în care mă aflu eu ca povestitor/regizor... Nu m-aş arunca să răspund. Sunt atâtea tabere şi liniile de marcaj sunt, de fapt, destul de şterse. Şi cred că e bine că e aşa. Că lumea e, încă, un loc flexibil. Noi în raport cu noi înşine suntem flexibili. Ne ajustăm. Aşa că nu ştiu în ce măsură ne putem poziţiona foarte clar în tabăra X sau tabăra Y. Prin filmul ăsta, n-am încercat să dau definiţia unor concepte. Nu ştiu cum se face asta.

D.L.: Personajul central nu suflă o vorbă de la începutul filmului până la final. E ca un fel de oglindă matifiată de timp în care abia se mai reflectă celelalte personaje. Toată aniversarea pare mai degrabă un praznic. Cum a fost interacţiunea cu Domnul Albulescu?
D.C.: E adevărat că personajul domnului Albulescu nu suflă o vorbă. Pe de altă parte, el nu mi se pare nici pe departe un personaj slab. Spun asta în sensul în care celelalte personaje, la un nivel sau altul, sunt într-un continuu raport cu el. Cât despre lucrul cu domnul Albulescu, a fost o lecţie de profesionalism pentru noi toţi. Refuza să fie ajutat - deşi în ultima vreme avea probleme destul de grave de sănătate - dar ajuta cu o seninătate fantastică. Pentru el, filmarea a fost dificilă, din punct de vedere logistic, să zic aşa. Cu toate astea, a făcut eforturi mari şi îi mulţumesc pentru asta. De altfel, le mulţumesc tuturor actorilor care au acceptat să fim o familie timp de o lună. Ştim cu toţii cât de greu e, de multe ori, jocul ăsta.

D.L.: Care e cea mai dragă amintire de pe platoul de filmare?
D.C.: La filmare, agitaţia e mare. Povestea din spatele camerei nu prea invită la contemplare. Se întâmplă să alergi, să tragi, să împingi, să răspunzi, să întrebi, să te mişti în continuu. Oricum, ritmul nostru de lucru a fost alert şi ne-am concentrat destul de mult pe asta. Aşa că, în ultimă instanţă, amintirea mea cea mai dragă e filmul, e ce vedem pe ecrane.

D.L.: De ce ar trebui să vedem Aniversarea din 10 noiembrie 2017 în cinematografe?
D.C.: O să răspund tot printr-o întrebare. De ce nu?

Asta vrei, să laşi spectatorul să-ţi umble prin gânduri - Aniversarea

Dan Lupu: Cum a început aventura ta cinematografică? Ce te-a determinat să vrei să spui poveşti şi în felul acesta?
Dan Chişu: Târziu a început. Poate de frică... Vivi Drăgan Vasile a fost cel care mi-a dat 'brânci'. Prima dată e greu. Ai tot felul de întrebări şi de îndoieli. Cred că frica de 'ce o să spună lumea' e o lamă cu două tăişuri pe care, la început, o simţi mereu deasupra capului. În timp, pe măsură ce capeţi experienţă, lucrurile încep să se aşeze. Începi să fii mai conştient de ce ai de spus, de cum vrei să spui o poveste... Mi-am creat involuntar un ritm de lucru, care a însemnat, în principiu, câte un film pe an. Acum aş spune că e mai degrabă greu să nu fac film decât să fac.

D.L.: Cât de greu este să transpui realitatea din capul tău într-un film şi cât de greu sau uşor este să laşi spectatorul să-ţi umble prin gânduri?
D.C.: Răspunsul vine în continuarea a ce am spus deja. E greu să transpui realitatea. Asta pentru că de aici ar urma un set întreg de întrebări. La ce realitate ne referim? În ce măsură reuşeşti să faci publicul să vadă realitatea pe care vrei să i-o arăţi? Vrei, într-adevăr, să faci asta sau încerci să-i oferi ocazia de a-şi crea imaginea unei realităţi proprii pornind de la ce ai pus tu pe ecran? Cred că, de fapt, contează mai mult felul în care decizi să spui o poveste. La început, atunci când nu prea ai încredere în tine, cauţi... Ăsta e cel mai mare duşman. Nu căutarea, ci faptul că laşi să se vadă în film că tu încă mai cauţi... Nu trebuie să laşi spectatorul să vadă asta. El are, oricum, căutările lui. Sapă în ceea ce îi oferi, fie că o face voluntar, fie că nu. El caută. Vrea să se regăsească măcar într-o părticică din ce ai avut tu de spus. Aşa că filmul trebuie asumat. Şi, odată terminat şi adus pe marile ecrane, asta vrei. Să laşi spectatorul să-ţi umble prin gânduri. De-asta ai făcut filmul. Pentru că vrei să le spui şi celorlalţi povestea ta. E o chestie extrem de firească nevoia omului de a povesti. La fel şi nevoia de a asculta. Dacă reuşim să ne întâlnim în sală, pariul e pe jumătate câştigat.

D.L.: Cum este interacţiunea cu actorii? Ai vreun fel de a-i aduce în povestea ta, în atmosfera filmului? Cum îi alegi?
D.C.: Fiind scenaristul filmelor mele, scriu de obicei direct pentru cineva, cu imaginea unui actor în cap. De exemplu, scenariul Şi caii sunt verzi pe pereţi a fost scris de la început pentru Adrian Titieni. Apoi, după ce textul e gata, urmează lungi repetiţii cu actorul. Asta ne ajută să verbalizăm scriitura. Vreau întotdeauna ca scrisul meu să se transforme în vorbele actorului.

D.L.: Văzând filmele tale de până acum, observ o evoluţie de la titlu la titlu, de fiecare dată adăugându-se nuanţe în plus, complexităţi şi subtilităţi. Dacă ar fi să priveşti înapoi, care sunt experienţele cinematografice din care ai învăţat cel mai mult?
D.C.: Pot să spun mai multe despre cum am învăţat de la film la film să fiu un producător independent mai bun şi asta se vede şi în partea artistică. Asumarea devine mult mai simplă. Fac filme aşa cum simt, nu aşa cum cred că i-ar plăcea unuia sau altuia sau gândindu-mă la eventualul traseu festivalier al filmului. Cred că am înţeles cum vreau să-mi fac filmele. Nu am făcut regie de film, nu am studii de specialitate, aşa că asta a fost şcoala mea. Direct la şedinţele de producţie, la repetiţiile cu actorii, pe platourile de filmare. Cred că etapa asta s-a încheiat şi că nu mai sunt student. Contează ce o să fac de acum înainte.

D.L.: Aniversarea e un fel de radiografie a unei familii dar şi a unor concepte: moralitate, conformism şi, poate, mai presus de orice: credinţă/divinitate. În ce tabără se află regizorul/povestitorul?
D.C.: Aici e complicat. Eu sunt ateu. Dar ştim cu toţii că ateii îşi pun cele mai multe întrebări legate de divinitate. Aş spune că am vrut să fac, mai degrabă, un film despre singurătate. Singurătatea în raport cu ceilalţi - familia, prietenii, colegii etc., dar şi în raport cu Dumnezeu (în cazul nostru). În cele mai multe momente din viaţă, suntem înconjuraţi de oameni. Asta ne dorim. Cu toate astea, suntem într-o continuă căutare de nou, de altceva. Cred că sunt rare cazurile - ca să nu spun că nu sunt deloc - în care omul încetează să mai caute în cel de lângă el. În situaţia asta sunt şi personajele mele. Credinţa multora dintre ele nu e o chestiune clară, bătută în cuie. E, mai degrabă, o încercare. 'Hai să vedem, poate merge treaba asta cu spovedania. Nu credem neapărat în ea, dar dacă aşa funcţionează de fapt lucrurile?'. 'Nu credem neapărat în familia asta, dar e singura pe care o avem.' Şi aşa mai departe. Personajele mele sunt într-un continuu 'Nu cred... Dar dacă...' Cât despre tabăra în care mă aflu eu ca povestitor/regizor... Nu m-aş arunca să răspund. Sunt atâtea tabere şi liniile de marcaj sunt, de fapt, destul de şterse. Şi cred că e bine că e aşa. Că lumea e, încă, un loc flexibil. Noi în raport cu noi înşine suntem flexibili. Ne ajustăm. Aşa că nu ştiu în ce măsură ne putem poziţiona foarte clar în tabăra X sau tabăra Y. Prin filmul ăsta, n-am încercat să dau definiţia unor concepte. Nu ştiu cum se face asta.

D.L.: Personajul central nu suflă o vorbă de la începutul filmului până la final. E ca un fel de oglindă matifiată de timp în care abia se mai reflectă celelalte personaje. Toată aniversarea pare mai degrabă un praznic. Cum a fost interacţiunea cu Domnul Albulescu?
D.C.: E adevărat că personajul domnului Albulescu nu suflă o vorbă. Pe de altă parte, el nu mi se pare nici pe departe un personaj slab. Spun asta în sensul în care celelalte personaje, la un nivel sau altul, sunt într-un continuu raport cu el. Cât despre lucrul cu domnul Albulescu, a fost o lecţie de profesionalism pentru noi toţi. Refuza să fie ajutat - deşi în ultima vreme avea probleme destul de grave de sănătate - dar ajuta cu o seninătate fantastică. Pentru el, filmarea a fost dificilă, din punct de vedere logistic, să zic aşa. Cu toate astea, a făcut eforturi mari şi îi mulţumesc pentru asta. De altfel, le mulţumesc tuturor actorilor care au acceptat să fim o familie timp de o lună. Ştim cu toţii cât de greu e, de multe ori, jocul ăsta.

D.L.: Care e cea mai dragă amintire de pe platoul de filmare?
D.C.: La filmare, agitaţia e mare. Povestea din spatele camerei nu prea invită la contemplare. Se întâmplă să alergi, să tragi, să împingi, să răspunzi, să întrebi, să te mişti în continuu. Oricum, ritmul nostru de lucru a fost alert şi ne-am concentrat destul de mult pe asta. Aşa că, în ultimă instanţă, amintirea mea cea mai dragă e filmul, e ce vedem pe ecrane.

D.L.: De ce ar trebui să vedem Aniversarea din 10 noiembrie 2017 în cinematografe?
D.C.: O să răspund tot printr-o întrebare. De ce nu?

Asta vrei, să laşi spectatorul să-ţi umble prin gânduri - Aniversarea

Dan Lupu: Cum a început aventura ta cinematografică? Ce te-a determinat să vrei să spui poveşti şi în felul acesta?
Dan Chişu: Târziu a început. Poate de frică... Vivi Drăgan Vasile a fost cel care mi-a dat 'brânci'. Prima dată e greu. Ai tot felul de întrebări şi de îndoieli. Cred că frica de 'ce o să spună lumea' e o lamă cu două tăişuri pe care, la început, o simţi mereu deasupra capului. În timp, pe măsură ce capeţi experienţă, lucrurile încep să se aşeze. Începi să fii mai conştient de ce ai de spus, de cum vrei să spui o poveste... Mi-am creat involuntar un ritm de lucru, care a însemnat, în principiu, câte un film pe an. Acum aş spune că e mai degrabă greu să nu fac film decât să fac.

D.L.: Cât de greu este să transpui realitatea din capul tău într-un film şi cât de greu sau uşor este să laşi spectatorul să-ţi umble prin gânduri?
D.C.: Răspunsul vine în continuarea a ce am spus deja. E greu să transpui realitatea. Asta pentru că de aici ar urma un set întreg de întrebări. La ce realitate ne referim? În ce măsură reuşeşti să faci publicul să vadă realitatea pe care vrei să i-o arăţi? Vrei, într-adevăr, să faci asta sau încerci să-i oferi ocazia de a-şi crea imaginea unei realităţi proprii pornind de la ce ai pus tu pe ecran? Cred că, de fapt, contează mai mult felul în care decizi să spui o poveste. La început, atunci când nu prea ai încredere în tine, cauţi... Ăsta e cel mai mare duşman. Nu căutarea, ci faptul că laşi să se vadă în film că tu încă mai cauţi... Nu trebuie să laşi spectatorul să vadă asta. El are, oricum, căutările lui. Sapă în ceea ce îi oferi, fie că o face voluntar, fie că nu. El caută. Vrea să se regăsească măcar într-o părticică din ce ai avut tu de spus. Aşa că filmul trebuie asumat. Şi, odată terminat şi adus pe marile ecrane, asta vrei. Să laşi spectatorul să-ţi umble prin gânduri. De-asta ai făcut filmul. Pentru că vrei să le spui şi celorlalţi povestea ta. E o chestie extrem de firească nevoia omului de a povesti. La fel şi nevoia de a asculta. Dacă reuşim să ne întâlnim în sală, pariul e pe jumătate câştigat.

D.L.: Cum este interacţiunea cu actorii? Ai vreun fel de a-i aduce în povestea ta, în atmosfera filmului? Cum îi alegi?
D.C.: Fiind scenaristul filmelor mele, scriu de obicei direct pentru cineva, cu imaginea unui actor în cap. De exemplu, scenariul Şi caii sunt verzi pe pereţi a fost scris de la început pentru Adrian Titieni. Apoi, după ce textul e gata, urmează lungi repetiţii cu actorul. Asta ne ajută să verbalizăm scriitura. Vreau întotdeauna ca scrisul meu să se transforme în vorbele actorului.

D.L.: Văzând filmele tale de până acum, observ o evoluţie de la titlu la titlu, de fiecare dată adăugându-se nuanţe în plus, complexităţi şi subtilităţi. Dacă ar fi să priveşti înapoi, care sunt experienţele cinematografice din care ai învăţat cel mai mult?
D.C.: Pot să spun mai multe despre cum am învăţat de la film la film să fiu un producător independent mai bun şi asta se vede şi în partea artistică. Asumarea devine mult mai simplă. Fac filme aşa cum simt, nu aşa cum cred că i-ar plăcea unuia sau altuia sau gândindu-mă la eventualul traseu festivalier al filmului. Cred că am înţeles cum vreau să-mi fac filmele. Nu am făcut regie de film, nu am studii de specialitate, aşa că asta a fost şcoala mea. Direct la şedinţele de producţie, la repetiţiile cu actorii, pe platourile de filmare. Cred că etapa asta s-a încheiat şi că nu mai sunt student. Contează ce o să fac de acum înainte.

D.L.: Aniversarea e un fel de radiografie a unei familii dar şi a unor concepte: moralitate, conformism şi, poate, mai presus de orice: credinţă/divinitate. În ce tabără se află regizorul/povestitorul?
D.C.: Aici e complicat. Eu sunt ateu. Dar ştim cu toţii că ateii îşi pun cele mai multe întrebări legate de divinitate. Aş spune că am vrut să fac, mai degrabă, un film despre singurătate. Singurătatea în raport cu ceilalţi - familia, prietenii, colegii etc., dar şi în raport cu Dumnezeu (în cazul nostru). În cele mai multe momente din viaţă, suntem înconjuraţi de oameni. Asta ne dorim. Cu toate astea, suntem într-o continuă căutare de nou, de altceva. Cred că sunt rare cazurile - ca să nu spun că nu sunt deloc - în care omul încetează să mai caute în cel de lângă el. În situaţia asta sunt şi personajele mele. Credinţa multora dintre ele nu e o chestiune clară, bătută în cuie. E, mai degrabă, o încercare. 'Hai să vedem, poate merge treaba asta cu spovedania. Nu credem neapărat în ea, dar dacă aşa funcţionează de fapt lucrurile?'. 'Nu credem neapărat în familia asta, dar e singura pe care o avem.' Şi aşa mai departe. Personajele mele sunt într-un continuu 'Nu cred... Dar dacă...' Cât despre tabăra în care mă aflu eu ca povestitor/regizor... Nu m-aş arunca să răspund. Sunt atâtea tabere şi liniile de marcaj sunt, de fapt, destul de şterse. Şi cred că e bine că e aşa. Că lumea e, încă, un loc flexibil. Noi în raport cu noi înşine suntem flexibili. Ne ajustăm. Aşa că nu ştiu în ce măsură ne putem poziţiona foarte clar în tabăra X sau tabăra Y. Prin filmul ăsta, n-am încercat să dau definiţia unor concepte. Nu ştiu cum se face asta.

D.L.: Personajul central nu suflă o vorbă de la începutul filmului până la final. E ca un fel de oglindă matifiată de timp în care abia se mai reflectă celelalte personaje. Toată aniversarea pare mai degrabă un praznic. Cum a fost interacţiunea cu Domnul Albulescu?
D.C.: E adevărat că personajul domnului Albulescu nu suflă o vorbă. Pe de altă parte, el nu mi se pare nici pe departe un personaj slab. Spun asta în sensul în care celelalte personaje, la un nivel sau altul, sunt într-un continuu raport cu el. Cât despre lucrul cu domnul Albulescu, a fost o lecţie de profesionalism pentru noi toţi. Refuza să fie ajutat - deşi în ultima vreme avea probleme destul de grave de sănătate - dar ajuta cu o seninătate fantastică. Pentru el, filmarea a fost dificilă, din punct de vedere logistic, să zic aşa. Cu toate astea, a făcut eforturi mari şi îi mulţumesc pentru asta. De altfel, le mulţumesc tuturor actorilor care au acceptat să fim o familie timp de o lună. Ştim cu toţii cât de greu e, de multe ori, jocul ăsta.

D.L.: Care e cea mai dragă amintire de pe platoul de filmare?
D.C.: La filmare, agitaţia e mare. Povestea din spatele camerei nu prea invită la contemplare. Se întâmplă să alergi, să tragi, să împingi, să răspunzi, să întrebi, să te mişti în continuu. Oricum, ritmul nostru de lucru a fost alert şi ne-am concentrat destul de mult pe asta. Aşa că, în ultimă instanţă, amintirea mea cea mai dragă e filmul, e ce vedem pe ecrane.

D.L.: De ce ar trebui să vedem Aniversarea din 10 noiembrie 2017 în cinematografe?
D.C.: O să răspund tot printr-o întrebare. De ce nu?