Cristina: decembrie 2018

marți, 25 decembrie 2018

***

*Sinaia*
*25 decembrie 1925*

*Ce aș putea să-ți spun, Carol, fiul meu? Ce poate să-i spună o mamă fiului
său atunci când îi străpunge inima pentru a doua oară? Aveai totul: o țară
care avea nevoie de tine, o muncă măreață înaintea ta, un viitor mare, un
cămin fermecator, o soție bună și frumoasă, un copil de adorat, părinți
care te iubeau și cărora ai fi putut să le fii mâna dreaptă. Părinți care
merg spre bătrânețe, care și-au dat viața pentru o misiune pe care tu
trebuia să o completezi. Renunți la toate acestea, le fărâmi în bucăți, le
zvârli deoparte ca pe niște lucruri de aruncat. Și pentru ce? Încerci să te
înșeli singur, pe noi și pe alții cu vorbe goale. Le faci imputarea că n-au
încredere în tine, că n-au înțelegere pentru nevoile tale omenești și nu-ți
recunosc străduințele. Știi că ai avut mai mult decât ți se cuvenea din
lucrurile bune ale acestei lumi. Ai avut mai mult decât partea ta de
dragoste, de îngăduință, bani, prestigiu, încredere și, dacă n-ai avut încă
destul, este fiindcă nu ai voit-o, fiindcă ai preferat pe lăudatorii goi și
lipitori în locul celor care, dorindu-ți binele, s-au ridicat în fața
primejdiei ca să strige: “Ia seamă!”, pentru că te iubeau mult, pentru că
aveau încredere în viitorul tău, fiindcă voiau să facă din tine un om.*
*Care dintre noi nu a fost silit uneori în viață să asculte rațiunea, să
urmeze un sfat aspru, să renunțe la ceva, să sacrifice o parte din cele mai
scumpe dorințe? A iubi adânc nu înseamnă a merge orbește după ceea ce omul
poate să dorească într-un moment de înnebunire. A iubi înseamnă să încerci
să țintuiești pe cel pe care-l iubești în drumul drept, să încerci să-l
ajuți să trăiască așa cum trebuie, să se facă un om de onoare și folositor,
să încerci să-l încurajezi să accepte partea sa de durere, ca și partea de
muncă și de plăcere. *
*Cum ți-am spus-o în ultima noastră întâlnire tristă de la Sinaia, ceea ce
nu pot întelege la tine este concepția ta de viață. Care este concepția ta
asupra datoriei? Asupra dragostei? Dragostea este pentru tine numai o
îngăduință către tine însuți, numai lăsarea în voia năvălirilor de
instincte împinse până la disprețul satisfacerii și uitării imediate. Nu
este în codul tău nici o credință, nici o stăpânire, nici un sentiment al
datoriei, nici o cinstire a cuvântului dat, nici o mărginire a moralei,
nici un drum drept pe care să vrei să-l urmezi, nimic, absolut nimic? Nici
un ideal, nici un vis al viitorului? Numai să te lași pradă pasiunilor care
plutesc în jurul tău? Atunci, fiul meu, ai dreptate să pleci; atunci nu ne
putem înțelege. Vorbim o limbă deosebită. Atunci, în realitate, nu ești
demn să fii așezat în fruntea altora, să fii ales șef al unui popor care
are nevoie de un conducător capabil de sacrificii, de un om care să-l
iubească îndeajuns pentru a se învinge pe el însuși din dragoste pentru
popor. Dacă nu recunoști nici o datorie, nici o credință, nici o obligație,
atunci, într-adevar ești nedemn să porți făclia. *
*Erai aici folositor la toate și tuturor: erai născut pentru o moștenire
glorioasă. Și acestea toate le arunci oamenilor în față. Și pentru ce? Și
pentru cine? *

*Erai odată un drag copilaș cu părul de aur, băiatul nostru, băiețelul
țării “cel dintâi născut român”, primul lor copil. Erai nădejdea noastră,
comoara noastră și bucuria viitorului nostru. Erai ca Mihai, un băiețaș cu
bucle de aur. Și l-ai părăsit pe Mihai. *
*Către soția ta, către mama ta, nu spui nici un cuvânt. Pentru el nu
trimeti o îmbrățișare. Îl părăsești, îl azvârli din viața ta și, odată cu
el, pe dulcea ta tovarășă pe care juraseși să o iubești, să o cinstești și
să o protejezi. Nici un cuvânt ca să ne ceri să ne ocupăm de el. Nici un
cuvânt ca să-l apropii de inima țării. A țării pe care ai trădat-o. Nici un
cuvânt de iubire sau recunoștință pentru tatăl tău care a fost așa de
aproape de moarte în primăvară, nimic ca să micșorezi loviturile groaznice
pe care i le-ai dat laș, în aceste ceasuri pline de primejdie. Nici un
cuvânt de amintire, de iubire, de recunoștință, de fidelitate. Numai
imputări: că n-ai fost înțeles și că n-ai fost ținut în seamă. *
*Carol, fiul meu, aceasta este urarea de despărțire a mamei tale: ca să nu
îți poți da seama niciodată cât de hidos este actul pe care l-ai săvârșit
și în ce chip îngrozitor și neomenos ai făcut ceea ce ai făcut. Lumea este
mare, sunt mulți rătăcitori pe pământ, mulți nelegiuiți, fii rătăcitori. Te
duci printre ei. Întoarce-ți privirea, spre cine și cu cine?! Nici eu, mama
ta, nu o știu. Crezi că poate să fie pentru tine o fericire adevărată,
chiar dacă pe noi ne părăsești, chipul păcatului încoronat în șuvițe roșii?*
*Am încercat odată să te opresc. Am crezut odată că ceva din băiatul cu păr
de aur trăia încă în tine, primul meu născut, ceva care era ca Mihai de
astăzi și care ar fi rămas în tine, ceva care ar fi putut să slujească
această țară pe care noi o construim, ceva adevărat, ceva care să fi fost
încă fiul meu. Atunci m-am ridicat că o tigroaică, apărându-și puiul
îndârjită și luptând cu o lume plină de ură, din dragoste pentru tine,
Carol, pentru că mai credeam în tine. Astăzi deschid mâinile amândouă și le
găsesc goale, goale de orice credință. Dacă socotești că viață îți
datorează totul și că tu nu-i datorezi nimic în schimb, atunci, Carol,
băiatul meu, faci mai bine să pleci. Desigur, nu ești demn de misiunea pe
care ți-o încredințase Dumnezeu. Nu ești demn să fii un om printre oameni.
Nu ești demn să fii soț, părinte și fiu. *

*Și acum, la despărțire, nu-ți spun decât atât: Carol, oricât de nesfârșită
ar fi lumea, inima unei mame este cu mult mai mare și, chiar sfâșiată în
bucăți, zdrențuită într-atât că nu mai este decât o rană sângerândă, o vei
găsi, încă bătând pentru tine, până în ultimul ceas. Când vei avea nevoie
de ea, adu-ți aminte de aceasta, Carol, și, pentru băiatul cu șuvițele de
aur, care a fost altădată al meu, te îmbrățișez pentru ultima oară și pe
frunte îti dau, Carol, ultimul sărut de mamă. *
*Drumurile vieții sunt lungi și numeroase, Carol, și dacă eu, Regina,
trebuie să te zvârl din mine, inima mea te va aștepta totuși la capătul
fiecăruia dintre aceste drumuri, fiindcă, fiul meu, Carol, cred că va veni
într-o zi ceasul negru când ai să plângi singur, părăsit de toți, așa cum
tu i-ai părăsit pe toți. *
Primit de AMPRESS de la Prof. Ioan Bocioacă, Vălenii de Munte

*Sinaia*
*25 decembrie 1925*

duminică, 23 decembrie 2018

Ektoras Malo: I Teleftea Mera Tis Chronias / Hector Malot: Ultima zi din an câştigă Trofeul NexT, 2018

Luni seară, 17 decembrie 2018, la Cinema Muzeul Ţăranului, a avut loc gala de decernare a premiilor celei de-a douăsprezecea ediţii a Festivalului Internaţional de Film NexT, o ultimă ediţie ce marchează încheierea unui capitol important din povestea filmului românesc. Gala a fost prezentată de Yvonne Irimescu, directorul executiv al festivalului şi Oana Ghera, unul dintre cei doi selecţioneri ai acestei ediţii. Trofeul NexT 2018 (2.000 de euro oferiţi de Institutul Cultural Român) a revenit scurtmetrajului Ektoras Malo: I Teleftea Mera Tis Chronias / Hector Malot: Ultima zi din an, regizat de Jacqueline Lentzou, iar juriul şi-a motivat alegerea astfel: "Eliptic într-un mod subtil, amuzant, surprinzător într-un mod consecvent, acest film reprezintă o abordare proaspătă asupra unui subiect familiar: singurătatea de Anul Nou."

Premiul "Cristian Nemescu" pentru Cea mai bună regie (1.000 de euro oferiţi de Institutul Cultural Român) a mers către regizorul Diogo Baldaia, pentru filmul Miragem Meus Putos / Miraj, fraţilor, deoarece "Acest captivant studiu asupra copiilor, a adolescenţilor şi a tinerilor e o explozie. Sub o formă inteligentă, filmul e căutarea frumuseţii fiecărei clipe, tratând, cu creativitate, estetică şi pricepere, de la emoţii de mare anvergură, până la minime, fragile semne emoţionale".

Juriul a decis să acorde Premiul "Andrei Toncu" pentru Cel mai bun sound design (1.000 de euro oferiţi de Institutul Cultural Român) lui Pierre Sauze, compozitorul coloanei sonore a filmului Je sors acheter des cigarettes / Ies să cumpăr ţigări, declarând despre film următoarele: "Plecând de la emoţiile fiecărui personaj, pentru a crea anumite sunete, se naşte această naraţiune despre doi fraţi, cu o mamă, dar fără tată. Într-o casă, sălăşluiesc emoţii ascunse, care pot creşte şi pot deveni o parte dintr-un moment histrionic, însă creatorul sunetului (deopotrivă, compozitorul filmului) se îndreaptă în direcţia opusă. Sunetul serveşte drept vehiculul emoţional al unei abordări foarte sensibile, oferind acestui film ceea ce are nevoie. Absenţa poate fi rezolvată."

Ionuţ şi Călin, în regia lui Sorin Poamă, a fost câştigătorul Premiului pentru Cel mai bun scurtmetraj românesc (1.000 de euro oferiţi de Institutul Cultural Român). Juriul a hotărât să premieze "un film făcut cu o pură pasiune, ce îmbină improvizaţia cu elemente biografice, pentru a putea ilustra dinamica iubire-dependenţă a unei poveşti de dragoste."

Juriul a acordat două menţiuni speciale: una pentru un film străin - Death of the Sound Man / Moartea unui sunetist, de Sorayos Prapapan, şi una pentru un film românesc - Patul lui Procust, de Andrian Împărăţel.

De asemenea, impresionat de onestitatea, autoironia şi rafinamentul său şi de interpretarea extraordinară a protagonistului, juriul a decis să creeze un premiu special, "NexT Nesfârşit" care îi revine scurtmetrajului Iedera, regizat de Sarra Tsorakidis.

Juriul care a decis câştigătorii acestei ediţii a fost format din Andrei Gorzo (critic de film), Ivana Mladenovic (regizoare), Miguel Valverde (co-fondator şi selecţioner al Festivalului de Film IndieLisboa), Paul Negoescu (regizor) şi Aida Sosic (muziciană).

Premiul Publicului pentru cel mai bun film străin (500 de euro) a fost acordat scurtmetrajului Down There / Acolo jos, de Zhengfan Yang, iar Cadoul de Crăciun, de Bogdan Mureşanu, a câştigat Premiul Publicului pentru cel mai bun film românesc (500 de euro).

Cele patru trofee NexT au fost create de Pisica Pătrată (Trofeul NexT), Lea Rasovszky (Cea mai bună regie), Sorina Vazelina (Cel mai bun sound design) şi Ioana Branea (Cel mai bun scurtmetraj românesc).

Festivalul Internaţional de Film NexT este un eveniment organizat de Societatea Culturală NexT, cu sprijinul Centrului Naţional al Cinematografiei, Uniunii Cineaştilor din România şi Institutului Cultural Român.
Parteneri: Ursus, Londohome, J'ai Bistrot, Şaraiman
Parteneri media: Tananana, Ziarul Metropolis, Acoperişul de sticlă, Aarc, Liternet, Observatorul cultural, Sub25, The Institute.

Crimă fără pedeapsă - 50 de secunde

O crimă. Un fiu, singur la părinţi (de fapt, singur la părinte), îşi ucide mama. Mărturiseşte.

Un procuror care nu se grăbeşte să acuze. Vrea, mai întâi, să verifice veridicitatea mărturiei. Apoi, vrea să înţeleagă.

Mama (Diana Dumbravă) e mereu pe scenă. Alături de fiu (Alexandru Voicu) şi procuror (Lucian Iftime).

Uneori, fapte din trecut sunt re-aduse la viaţă. Pe repede înainte. Adesea, e loc doar doar pentru replica mamei. E suficientă.

Alteori, mama e o prezenţă tăcută de-a lungul vreunui monolog al fiului. Aşa cum a fost o prezenţă continuă de-a lungul întregii sale vieţi. De până la crimă. Prezenţă acaparatoare, sufocantă. Un dictator născut din cele mai bune intenţii.

Căutarea libertăţii conduce la crimă. Fiul acţionează pe deplin conştient, înţelegând că nu are nici o altă soluţie. Ucide şi îşi aşteaptă pedeapsa.

Procurorul întreabă, ascultă, raţionează. Când şi când, fragmente din propriul său trecut ies la iveală. El e, în fapt, personajul principal.

Înţelege cum stau lucrurile, înţelege rolul mamei, cel al fiului, înţelege vinovăţiile, ezită să formuleze pedeapsa. Pentru a-i refuza fiului sentimentul de eliberare pe care intuieşte că acesta îl va simţi odată cu pronunţarea sentinţei? Pentru că îl crede nevinovat, având în vedere circumstanţele? Pentru că se simte el însuşi prea vinovat pentru a ridica piatra?

Pe un text de inspiraţie dostoievskiană, montat în spirit True Detective, spectacolul 50 de secunde al procurorului-dramaturg Daniel Oltean şi regizorului-regizor Eugen Gyemant e genul de întâmplare teatrală care spune, cu blândeţe, lucruri de o teribilă gravitate.

Lucrată cu infinită atenţie la detalii, la gesturi, la obiecte, la priviri, la replici, la lumini, la semnificaţii, la tot ce formează un spectacol de teatru solid, premiera de la Sala Atelier a TNB-ului e îmbibată de un soi de frumuseţe tristă, pe alocuri resemnată, ce are totuşi puterea de a se ridica deasupra depresiei care da târcoale ca un animal de pradă etern înfometat.

Scenografia înţesată de obiecte a Mariei Nicola le dă prilejul celor trei impecabili actori să parcurgă spaţiul de joc în repetate rânduri, mereu pe alt drum, descoperind mereu alte cotloane ale scenei, ale lor, ale noastre.

În cabinetul acela psihiatric, în camera aceea de tortură, în morga aceea rece, pe marginea acelui râu însorit, un om înţelege că adevărul, dreptatea, vina, pedeapsa, piatra pot atârna, uneori, prea greu în buzunare.

Rinocerizarea, un pericol real? - Rinocerii

Teatrul Municipal "Matei Vişniec" din Suceava încheie cel de-al doilea an calendaristic al existenţei sale cu premiera unuia dintre cele mai cunoscute texte ionesciene - Rinocerii. Publicat în anul 1959, textul a cunoscut în timp numeroase reprezentări scenice, în viziuni regizorale dintre cele mai spectaculoase, depăşind spaţiul european.

Regizorul şi totodată scenograful Rinocerilor suceveni, Alain Timár, director al Théâtre des Halles din Avignon, montează pentru a doua oară în România, după spectacolul Ubu rege, realizat la Teatrul Maghiar din Cluj în anul 2011. Cu o importantă activitate atât ca regizor cât şi ca scenograf, Alain Timár a creat spectacole pe mai multe meridiane, ajungând până în Coreea de Sud. S-a întâlnit, nu o dată, cu texte aparţinând teatrul absurdului cum sunt cele ale lui Eugène Ionesco, Samuel Beckett sau dramatizarea romanului Procesul de Franz Kafka.

Aşa cum sublinia Eugène Ionesco în Note şi contranote, Rinocerii a fost descifrată, cu precădere, ca o piesă antinazistă, o piesă împotriva isteriilor colective sau a epidemiilor ce se ascund sub acoperirea raţiunii şi a ideilor. O piesă împotriva totalitarismului. Montarea lui Alain Timár prezintă o societate de consumatori într-o lume a consumului, o lume a supermarket-ului, hiperaglomerată de mărfuri. "Masele fasciste au construit un nou templu, acela al consumului cu C mare, în care divinizează puterea banului şi consumul de bunuri", mărturiseşte regizorul.

Decorul funcţional, minimalist, este reprezentat de doar câteva cuburi şi de panourile mobile (folosite şi ca ecrane), care lărgesc sau îngustează, după caz, spaţiul de joc. La început universul imaginat de Alain Timár se înfăţişează ca imaculat, podeaua, pereţii complet albi, cuburile, evident, tot albe. Un univers armonios, echilibrat, unde singura dezordine pare a fi cea din viaţa lui Bérenger. O dezordine semnalată insistent de perfectul, impecabilul său prieten - Jean, care pozează în "omul superior ce-şi face datoria."

Spre deosebire de alte montări ale acestui text, unde rinocerizarea este sugerată, mai ales, prin apariţia unui cap de animal pe trupul uman ("arătările" articulând sau nu sunete), rinocerizarea fiind mai mult o problemă a mişcărilor care devin groteşti, în spectacolul lui Alain Timár rinocerizarea se produce prin apariţia unui trup de "rinocer" cu cap uman. Corpul rinocerului este materializat într-o manieră extrem de originală, cu ajutorul unor combinezoane negre, gonflabile, care în lumină devin gri, amintind de culoarea rinocerilor reali. O mulţime obeză (o altă problemă de actualitate), care cumpără mai mult decât are nevoie, într-un univers haotic dominat de consum. Costumele sunt extrem de sugestive, comice în unele momente, cum este cel al minimalizării siluetei rinocerilor, aducând în scenă o lume fals supradimensionată, o societate "gonflată", distructibilă printr-o simplă înţepătură de ac. Cărucioarele ticsite de mărfuri alimentare şi non alimentare devin accesorii indispensabile ale rinocerilor consumatorişti, care dansează cu ele sau le împing de la unul la altul, ca într-un joc.

Tema multiplicării materiei, întâlnită în unele texte ionesciene, mobilele care ajung să îl îngroape pe Noul locatar, cadavrul care creşte progresiv şi ciupercile care invadează apartamentul din Amedeu, este prezentă şi în viziunea regizorală a lui Alain Timár, prin mulţimea de cărucioare de supermarket, din ce în ce mai pline, care se înmulţesc pe parcursul acţiunii, ajungând în final aproape să-l strivească pe singurul, pe cel din urmă om - Bérenger. Fiecare apariţie în scenă a rinocerilor este dominată de spectaculos - acelaşi motiv muzical, bine ales, fumul care inundă scena, completat de lasere.

Regizorul renunţă la unele personaje din textul ionescian în favoarea grupului rinocerilor consumatorişti, care nu numai în imaginaţia lui Daisy "cântă, dansează, sunt nişte zei". Aici aceştia au numeroase replici, delimitează spaţiul de joc mutând decorul, cântă, dansează tango.

Cu excepţia celor care interpretează personajele principale, ceilalţi actori interpretează mai multe roluri. Filozoful şi Logicianul sunt interpretaţi cu vădit farmec de actriţe, Clara Popadiuc şi Diana Lazăr, iar celebrele replici ale logicii dusă la absurd, ar putea fi înţelese peiorativ şi ca o ironie la adresa complicatei "logici" feminine. Echipa de funcţionari, formată din tineri actori remarcabili, îşi individualizează cu multă convingere personajele, chiar şi metamorfozate în rinoceri: Cosmin Panaite în Domnul Botard, Cristina Florea în Doamna Dudard, Clara Popadiuc în Doamna Boeuf, Horia-Andrei Butnaru în Domnul Papillon. Delu Lucaci figurează, cu multă feminitate, o ispititoare Daisy, femeia care oscilează între a-şi păstra umanitatea alături de Bérenger şi rinocerizarea alături de grupul care o ispiteşte cu imense acadele, de asemenea, gonflabile. Aşa-zisul prieten al lui Bérenger, Jean, capătă contur prin interpretarea extrem de nuanţată a lui Cătălin Ştefan Mîndru. Cu deosebit firesc, Răzvan Bănuţ îl întruchipează pe dezordonatul, rebelul Bérenger, singurul care reuşeşte să rămână OM. Modul în care actorul rosteşte monologul final, după ce se eliberează din mulţimea de cărucioare, sugerează incertitudinea personajului de a fi ales cea mai bună variantă - umanitatea. Regizorul evidenţiază astfel pericolul "rinocerizării", căruia este foarte posibil ca în final să îi cedăm cu toţii.

Despre Excelenţă: Riccardo Chailly şi Murray Perahia - Discurile de muzică clasică ale anului 2018

Începutul anului 2018 a adus două discuri ieşite din comun: unul prin lucrările pe care le cuprinde, altul, prin excelenţa interpretării. În prim plan: dirijorul Riccardo Chailly şi pianistul Murray Perahia.

Stravinski redescoperit după 100 ani

Unul dintre cei mai cunoscuţi compozitori ai secolului XX: Igor Stravinski. Cine putea să-şi închipuie că există o lucrare a sa, importantă, de altfel, rămasă inedită şi care avea să fie înregistrată pentru prima dată pe un disc care a apărut în 12 ianuarie 2018?

Ei bine, o asemenea lucrare există. Este opusul 5 din creaţia lui Stravinski, Chant funèbre, care după premiera din anul 1909, a fost pierdut; a fost redescoperit în anul 2015 între partiturile din arhiva Conservatorului din Sankt Petersburg. Lucrarea a fost scrisă în memoria lui Nikolai Rimski-Korsakov, stins din viaţă în anul 1908; Rimski-Korsakov a fost profesorul lui Stravinski.

Însuşi Stravinski spunea că acest Chant funèbre este cea mai importantă lucrare a sa dinainte de baletul Pasărea de foc - de altfel, până la redescoperirea acestei partituri, era un mister cum de la scriitura mai curând romantică din opusurile 1-4, Stravinski trece direct la un limbaj modern şi atât de personal, cum este cel din baletele sale atât de binecunoscute - Pasărea de foc (1910), Petruşka (1911) şi Ritualul primăverii (1913). Odată cu acest Chant funèbre, acest mister este dezlegat, pentru că această lucrare este exact veriga lipsă între primele opusuri semnate de Stravinski şi cele care l-au consacrat. Aici regăsim germenii armoniei şi orchestraţiei pe care le vom regăsi dezvoltate plenar în baletele stravinskiene.

După redescoperirea acestui Cântec funebru, lucrarea a fost interpretată în concert de mai multe ori; însă doar casa londoneză Decca a obţinut drepturile pentru înregistrarea ei în premieră mondială pe disc. Iar interpreţii aleşi au fost Orchestra Festivalului de Lucerna şi dirijorul Riccardo Chailly. O alegere oarecum surprinzătoare, însă, binevenită - această orchestră reunind instrumentişti veniţi din cele mai bune orchestre ale Europei.

Pe disc, regăsim alte 3 opusuri de tinereţe semnate de Stravinski: op.2, Faunul şi păstoriţa, un ciclu de lieduri ce o au pe mezzosoprana Sophie Koch solistă, op. 3, Scherzo fantastic şi op. 4, fantezia simfonică Foc de artificii. O alegere care permite observarea directă a evoluţiei stilului stravinskian: de la un discurs neo-romantic cu unele nuanţe impresioniste, până la ceea ce este, cred, culminaţia de pe acest CD - muzica baletului Ritualul primăverii, lucrarea emblemă a stilului stravinskian.

Putea fi riscant să abordezi o lucrare atât de dificilă ca Ritualul primăverii cu o orchestră ad hoc, care se reuneşte vara pe parcursul a trei săptămâni, cât durează Festivalul de la Lucerna, cu câteva zile de repetiţie înainte. Însă Riccardo Chailly, care din 2015 este directorul muzical al ansamblului, a riscat... şi a câştigat. Pe acest disc veţi regăsi o versiune plină de nerv şi de culoare, foarte precisă tehnic, o versiune de referinţă pentru acest opus.

Iată aşadar un disc care merită să figureze într-o colecţie: unora Stravinski li se pare greu de înţeles, însă aici vor descoperi şi un altfel de Stravinski, cu o faţă mai puţin cunoscută, şi atunci, poate că şi Ritualul primăverii va fi mai uşor de ascultat...

Discul a fost difuzat la Radio România Muzical şi poate fi ascultat oricând pe site-ul proiectului Discurile anului 2018, aici.

Murray Perahia şi excelenţa în interpretarea muzicii lui Beethoven

În 12 februarie, celebrul pianist american Murray Perahia şi-a lansat cel mai nou disc. Regăsim aici, pentru prima dată înregistrată de Perahia, Sonata Hammerklavier de Ludwig van Beethoven, unul dintre opusurile cele mai importante scrise de Beethoven pentru pian. Şi alături de aceasta, Sonata lunii.

Este impresionant să-l vezi pe Murray Perahia însuşi cum vorbeşte despre istoria interpretării sonatei Hammerklavier, cum a abordat-o prima dată la vârsta de 25 ani, cum şi-a dat seama că atunci era nepregătit şi că a tot amânat pentru mai târziu. Acest "mai târziu" a venit... după 45 ani; Murray Perahia a împlinit deja 70 ani. A studiat partitura o vară întreagă, perioadă în care nu a făcut decât acest lucru; a cântat-o în recital de câteva ori şi, în fine, a ajuns la concluzia că ar putea să o înregistreze.

Într-o lume fast-living, aşa ceva pare aproape incredibil. Să meditezi asupra unui lucru 45 ani, până te simţi pregătit să-i faci faţă: cine îşi mai asuma astăzi aşa ceva? Pare, într-adevăr, ceva rezervat doar unor puţini aleşi - iar Murray Perahia este unul dintre ei. Iar versiunea lui pentru Hammerklavier este cu adevărat sumumumul celor învăţate şi trăite de un mare pianist într-o viaţă dedicată muzicii: de la construcţie la sens, la trăire şi filosofie. Murray Perahia găseşte echilibrul perfect, acel echilibru care aduce nobleţe şi durabilitate artei, făcând-o nemuritoare.

Iar Sonata lunii se înscrie exact în aceleaşi coordonate. Sigur, contează mult şi povestea care stă în spatele a ceea ce pianistul îşi imaginează că spune muzica lui Beethoven: iar în cazul Sonatei lunii, nu prea are de a face nici cu luna, nici cu lacul Lehmann, care se spune că l-ar fi inspirat pe Beethoven. Povestea aceasta o puteţi descoperi în materialul video ce însoţeşte lansarea CD-ului.

Însă totuşi, nicio poveste nu se poate substitui muzicii însăşi: o interpretare tulburătoare tocmai prin faptul că aduce în vieţile noastre un echilibru despre care nu cred că ne mai puteam imagina că există.

Un mare pianist, versiuni antologice pentru sonatele beethoveniene. De neratat. Discul Beethoven semnat de Murray Perahia poate fi ascultat oricând aici.

Cele două discuri prezentate sunt disponibile şi în România, în magazinele de specialitate sau pe www.emag.ro.

Cristina

Shopping online