1981. Botoşani. Un elev de 16 ani, Mugur Călinescu, scrie cu cretă pe panouri amplasate în centrul oraşului. Despre nevoia de libertate şi democraţie. Despre Solidaritatea şi toate celelalte sindicate care tocmai apăruseră în Polonia. Ţara soră de comunism şi de lipsuri. Mugur scrie despre penuria de mâncare. Şi despre cozi.
În lunga anchetă de Securitate căreia i-a fost ulterior obiectiv şi pe ale cărei arhive se bazează spectacolul de teatru Tipografic majuscul, realizat de Gianina Cărbunariu în 2013 la Odeon, şi filmul omonim, realizat de Radu Jude acum, liceanul a fost acuzat că a minţit, a denaturat, a fost duşmănos cu statul şi orânduirea în tot ce a scris. În tot ce a scris, mai puţin partea cu lipsurile. Colegii, deveniţi, treptat, dar sigur, informatori, s-au dezis de el în fel şi chip. Chiar şi ei au admis însă că, dintre toate lucrurile auzite de obiectiv la Europa Liberă şi reproduse pe panourile oraşului, partea cu mâncarea şi cozile e adevărată.
Era 1981. Datoria externă a României era încă semnificativă. Ceauşescu nu se hotărâse încă să o plătească până la ultima centimă. Şi totuşi, oamenii stăteau la cozi. Mai mult, în emisiuni TV cu nuanţe groteşti, oamenii anunţau că e OK să le mai îngheţe caloriferele prin casă, câtă vreme mica economie prestată de blocul lor contribuie la marea economie prestată de ţărişoară.
S-a tot spus că alegerea lui Radu Jude, de a intercala masive imagini din arhivă TVR a anilor 1981, 1983 şi 1985 între episoadele în care actorii narează povestea lui Mugur, s-ar revendica din zona contrapunctului. Istoria unui destin tragic mixată cu lungul şir de festivităţi omagiale ori de emisiuni propagandist-moralizatoare întru semnalarea uluitoarea capacităţi de a realului de a îngădui simultaneităţi infinit distincte. De fapt, demersul lui Jude e încă mai isteţ. Felul în care arătau atunci (ca şi acum) emisiunile TV oferă o bună explicaţie pentru lipsa oricărei solidarităţi cu gestul unui puşti care verbalizase în public ceea ce aproape toată lumea gândea şi nimeni nu spunea.
Actorii lui Jude îşi livrează replicile aproape fără intonaţie, fără expresivitate, alb. Uneori, ai senzaţia că le citesc de pe prompter. De fapt, senzaţia e aceeaşi pe care o simţi în faţa actorilor care chiar citesc (de pe un fel de prompter al epocii) poeziile omagiale dedicate tovarăşului şi tovarăşei. Sau cea pe care o simţi privind oamenii muncii intervievaţi la TVR (feat. faimosul domn ofiţer Virgil Vochina, versiunea jună) pe teme variind de la nocivitatea claxonatului în locuri publice la greutăţile vieţii în Occidentul cel hain (în ciuda pestilenţialului iz propagandistic, o anume nuanţă despre "străinii care fac în Germania munca de jos pe oricât de puţini bani" vine să tulbure prin actualitatea ei).
Teoretic, privim imagini de ficţiune din 2020 şi imagini de arhivă, documente de epocă, de acum aproape 40 de ani. După o vreme, graniţa ficţiune-documentar dispare. Artificialitatea căutată de turnajul contemporan al lui Jude îşi da mâna cu cel din imaginile difuzate pe atunci de unica televiziune disponibilă. Sigur nu s-a difuzat la TVR şi Tipografic majuscul?
Într-un interviu pentru scena9.ro, Radu Jude spune că "fiind o natură cinică, nu sînt capabil să construiesc un personaj pozitiv. Gianina e o umanistă şi face asta în mod constant, e plin teatrul ei (şi) de personaje pozitive credibile. Am vrut şi eu un personaj pozitiv şi Gianina mi l-a oferit". Gianina şi Şerban Lazarovici, actorul din rolul principal. Tânărul actor născut în oraşul lui Mugur, educat în acelaşi liceu. Omul pe al cărui chip (o vagă asemănare cu junele Dan Nuţu) şi pe a cărui rostire îşi construieşte Jude eroul pozitiv. Discret, simplu, convingător.
Puntea spre prezent o fac ei, foştii şi actualii securişti. Dar o face şi peisajul care ne înconjoară. În timp ce noile vechi organe povestesc despre racolările liceenilor din anii '80, camera lui Marius Panduru produce un cerc aproape complet în piaţa din faţa Marriott-ului bucureştean. Cabluri, maşini, shaormerii, reclame, pomi, catedrală, casa poporului, macarale.
Deşi upgradat, cacovizualul e, substanţial, acelaşi. Pe atunci, reporterii TV preamăreau degraba urbanizare a ţării, în timp ce imaginile reproduceau noroaie, străzi prost asfaltate, blocuri cenuşii. Acum, privirea, mediată sau nu de camera vreuneia dintre zecile de staţii TV, e sufocată de multitudinea de stimuli contradictorii. Ceaţa nu e doar un fenomen meteo.
Mugur Călinescu şi-a scris textele pe pereţii oraşului noaptea. Nu doar hoţii au treabă atunci. Tot ce i s-a întâmplat după ce a fost descoperit s-a întâmplat în mare secret. În aparenţă. De fapt, părinţii, colegii, profesorii erau chemaţi la securitate, oraşul vorbea, cam toată lumea ştia. Era clar ca lumina zilei. Dar asta nu i-a folosit la nimic.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu