CALENDAR ZODIACAL - TAURUL (21 aprilie - 20 mai)

 

Prezentare generală

"Graba strică treaba" este un proverb inventat, categoric, de un Taur. În timpurile moderne, când se pune atât accent pe rapiditate, e uneori exasperant de greu să fii Taur, supus necesităţii interioare de-a face lucrurile pe-ndelete, în linişte, degrevat de presiunea limitelor de timp. Lentoarea Taurului (sau mai precis lipsa sa de grabă) aduce unora a lene, căci şi mişcările Taurului sunt pe potriva temperamentului său mă­su­rat, dar să nu uităm că vorbim aici despre un semn fix (iar despre Taur se spune că e cel mai fix dintre sem­nele fixe). În astrologie, aceste semne se bucură de reputaţia unor buni organizatori, cablaţi pe eficienţă.
Zodia Taurului este asociată şi cu vârsta pre­şco­lară, când copiii sunt cei mai drăgălaşi. Aţi încercat vreo­dată să luaţi ceva din mâna unui copil de doi ani? Dacă da, ştiţi că e aproape imposibil. Copilul a des­coperit că între el şi un obiect poate exista o relaţie, că acesta poate fi al lui. Nu-i de mirare, deci, că verbul zo­diei este "a avea" şi cuvintele "mie" şi "al meu" sunt atât de frecvente în vocabularul Taurului. În­tr-adevăr, Taurul este considerat cel mai posesiv semn al întregului cerc zodiacal dar care, graţie influenţei micului benefic Venus, planeta care îl guvernează, are şi plăcerea de-a împărtăşi lucrurile bune şi fru­moa­se cu cei dragi.
Taurul poate fi lacom, dar rareori este egoist, fiind de părere că plăcerea se dublează dacă e împărtăşită. Şi cine poate spune că n-are dreptate?! Un dar de mare preţ pe care Taurul l-a primit din partea lui Venus este capacitatea de-a se bucura de simţuri. Un obiect fru­mos îi atrage privirea şi îi provoacă o plăcere vi­zuală, care îi scapă trecătorului grăbit, adâncit în gân­durile sale. Trilul unei păsări îi încântă auzul, în timp ce altcineva reacţionează doar la zgomotele transmise de smartphone. Ca să nu mai vorbim de mâncare. Tau­rul este un gurmand, dar nu preferă neapărat mân­că­rurile complicate, acoperite de sosuri diverse, ci pre­feră gus­tul natural. O roşie proaspăt culeasă de pe vrej i se pa­re adesea o hrană mai gustoasă decât un sos de roşii la cutie, oricât de multe condimente ar conţine. Aceas­tă plăcere naturală cu care Taurul se apropie de viaţă este temperată, în cele mai multe cazuri, de un al şa­selea simţ, cadou tot de la Venus. Este vorba de bunul simţ. Acesta este etalonul invizibil care îi ser­veşte Taurului drept ghid şi-i permite să nu depăşească de­cât rareori justa măsură. Există însă, din păcate, şi Ta­uri croiţi după modelul Minotaurului, şi mai puţin al lui Venus, care se lasă prinşi de beţia simţurilor şi pot eşua în labirinturile pasiunii.
Răbdarea şi pacifismul sunt alte două caracteristici marcante ale Taurului. Taurul tipic se prezintă împă­ciui­tor faţă de persoanele care vor să se ia la harţă cu el, nu îi sare ţandăra uşor. De cele mai multe ori în­cepe prin a-şi întreba, cu calm, preopinentul, ce s-a întâmplat şi, după ce s-a lămurit, încearcă să găsească o soluţie paşnică. Această abordare îl fereşte de bu­cluc, pentru că nu poate duce la escaladarea con­flic­tului. Însă, dacă are de-a face cu cineva care caută cearta cu lumânarea, Taurul va riposta, în cele din urmă, şi atunci se adevereşte zicala: "Fe­rească Dumnezeu de mânia omului blând!". Când Taurul vede roşu, nimeni nu-i poate sta în cale. Din fericire, rareori se ajunge în punctul acesta.
În momentul în care un nativ al zodiei Tau­rului îşi propune un obiectiv, procedează cu o tenacitate ieşită din comun şi, de multe ori, reuşeşte să atingă acel obiectiv, în ciuda tuturor obstacolelor, şi a faptului că nimeni nu i-ar fi acordat, iniţial, vreo şansă. Secretul reuşitei sale constă în faptul că procedează metodic, că ştie să-şi susţină efortul pe perioade lungi de timp şi că, echi­li­brat cum este, nu se lasă cu una, cu două, pradă descurajării.

Femeia Taur

Foto: Dreamstime - 2

 

Înzestrată cu o senzualitate naturală, femeia Taur se distinge de cele mai multe ori prin acele linii curbe ale corpului, care de­scriu femeia clasică. E adevărat, puţine dintre Tăuroaice sunt slăbuţe (ca Audrey Hepburn, de exemplu) dar armonia dintre părţile tru­pului e de natură să atragă aten­ţia bărbaţilor, precum şi felul în care se mişcă. Să nu vă gândiţi la un mers provocator, ci la o ar­mo­nie naturală a miş­cărilor, venită, evi­dent, tot de la Venus, şi ca­re pune în valoare atu­urile lor feminine. În ma­rea lor majoritate, fe­meile din Taur vor căuta să-şi pună în evidenţă fru­museţea naturală, în loc să recurgă la diverse trucuri, astăzi atât de la îndemână, pentru a părea altfel decât arată în realitate. Gustul femeii Taur este clasic, de multe ori în stilul Chanel, dar cu mai multe culori. Până şi în îm­bră­cămintea sport, Tăuroaica va fi atentă să se po­tri­vească culorile şi texturile, să-i cadă bine şi să aibă o notă de eleganţă. Dar dacă tot vorbim despre gust, nu trebuie să trecem cu vederea talentul de care dă do­vadă Tăuroaica noastră în bucătărie. Are papile gus­ta­tive fine şi îi place să lucreze cu produsele pământului. Este la concurenţă cu Racul, atât în privinţa calităţilor de gospodină, cât şi a celor de gazdă.
O trăsătură a Tăuroaicei care o face de nepreţuit în ochii multor bărbaţi este că nu vorbeşte mult. Când are ceva de spus, foloseşte puţine cuvinte şi un ton calm. Puţine femei ale zodiei au o voce stridentă sau obişnuiesc să ridice vocea, atunci când ceva nu le convine. Nu e deci de mirare că le vine mai uşor decât altora să susţină o relaţie. Pentru că se simte bine în propriul corp (ca toate semnele de pământ, de altfel) e relaxată în viaţa intimă, care, de multe ori, devine mai plăcută şi chiar mai incitantă, pe măsură ce timpul trece. Asta, cu condiţia ca Tăuroaica să-şi ţină în frâu ten­dinţa de a-şi controla partenerul. Cu toată căldura şi tandreţea pe care le oferă, la al şaselea telefon dat într-o zi iubitului, acesta poate traversa linia dintre a se simţi flatat şi a se simţi sufocat. De multe ori, fe­meia Taur pur şi simplu nu înţelege eventualele re­proşuri cu privire la nevoia de a lua legătura cu per­soana iubită, oricând simte nevoia să o facă. Doar este iubitul EI. Vă aduceţi aminte? Meu, mie, a mea... toate aceste minunate pronume posesive au fost create pentru Taurul cel posesiv, al cărui verb este "a avea". Această insistenţă a Tăuroaicei de a se asigura că ce-i al ei e pus deoparte nu este intenţionată. Face parte, pur şi simplu, din structura ei. Şi, fiind o fiinţă re­zo­nabilă, va şti să îşi dozeze porţia de posesivitate, de dragul echilibrului.
În familie, acest echilibru psihologic pe care-l aduce cu sine ca zestre femeia Taur creează un climat de siguranţă pentru copii. Ei vor avea repere clare după care să se orienteze. Orele de masă nu vor oscila de la o zi la alta şi regulile vor fi aplicate cu calm şi cu fermitate. Uneori, însă, mama Taur rămâne ancorată în vechile reguli, fără să-şi dea seama că odrasla a crescut şi are nevoie de un set nou. De aceea este bine să facă un exerciţiu de flexibilitate cu cei mici şi să ceară sfatul, atunci când se ivesc conflicte, unor per­soane în care are încredere şi care privesc situaţia din afară.

Bărbatul Taur

 

Există un clişeu în privinţa bărbatului născut în zodia Taurului. Se spune că este un iubit senzual şi romantic, care în momentul în care se implică într-o relaţie, este stabil până la adânci bătrâneţi. Povestea cu senzualitatea este categoric adevărată, în parte şi cea cu romantismul, deşi gesturile romantice dra­ma­tice nu corespund naturii sale, pe care o putem descrie mai degrabă ca fiind un "romantism bine temperat". Gre­şită este şi ideea despre nevoia Taurului de a se im­plica, neapărat, într-o relaţie stabilă. Dacă aveţi du­bii despre această afirmaţie, întrebaţi-l pe George Clooney. Sigur că da, Taurii apreciază stabilitatea şi si­guranţa emoţională, pe care o pot găsi la un partener previzibil. Un timp! După care, au nevoie de ceva în plus. Să nu uităm că Venus este şi patroana artelor, iar pentru Taur, o relaţie trebuie să devină o adevărată operă de artă. El îşi va stimula partenera prin atenţii, complimente şi ieşiri, dar ea trebuie să ştie să răs­pundă la aceste gesturi, aducând la rândul ei câte ceva nou în relaţie. Nu este vorba de nou ca înfăţişare, dim­potrivă, dacă iubita unui Taur pleacă de acasă cu pă­rul blond şi lung şi se întoarce cu el verde şi scurt, nu va fi plăcut surprins. Taurul are valori conservatoare. Va aprecia, de exemplu, câteva şuviţe şatene, care să dea un nou farmec părului blond şi lung. Ceea ce îl face pe Taur să se bucure este atunci când e aş­tep­tat cu o prăjitură făcută du­pă o reţetă nouă, de mâinile iubitei, sau cu bilete la un concert. Atunci va şti că par­tenera e la fel de preo­cupată de îmbunătăţirea per­manentă a relaţiei, cum este şi el. Dar aceasta este o provocare de care multe femei nu sunt capabile. De aceea există sur­prinzător de mulţi Tauri, care preferă să fie mo­no­gami în serie, decât să aleagă să se căsă­to­rească cu ci­neva care să cadă pra­dă ru­tinei, într-o relaţie ca­re, ast­fel, este sor­tită plafo­nării.

Din păcate, posesi­vi­ta­tea Taurului îl determină ade­sea să dorească nea­părat să fie sigur că per­soa­na iubită este "a lui". Şi atunci o ia cu asalt. Cele două tipuri de bărbat Taur au abordări diferite. Despre prima tipologie se spune că poate să şi doarmă pe preşul din faţa aparta­men­tului iubitei, cât timp este necesar ca ea să cedeze insistenţelor lui. Oricât de rudimentară ar putea părea această metodă, multor Tauri le reuşeşte.
Problema este că Taurul care recurge la metode mai sofisticate are şi aşteptări pe măsură, altfel riscând să ajungă rapid la un grad de saturaţie în relaţie. Dar ceea ce-l împiedică adesea să-i pună capăt este toc­mai acea posesivitate despre care vorbeam. În acest caz, Taurul se poate decide să păstreze ceea ce are deja şi să-şi caute compensările de tip venusian în altă parte.
Odată ce a găsit o parteneră compatibilă, Taurul va acţiona ca un bărbat clasic: se va ocupa de ea atât din punct de vedere financiar (îi place să o răsfeţe), cât şi afectiv, neuitând să-i spună că e frumoasă şi că o iu­beşte. Calmul şi tandreţea sa nu lasă însă loc ma­nipulării. Când e vorba despre decizii privind relaţia, va insista să aibă ultimul cuvânt şi nu va tolera să i se conteste hotărârile sau discernământul. Nu e genul care să caute aprobarea partenerei, deşi se bucură atunci când e susţinut.
Ca tată şi familist, el e echilibrat, eficient şi devo­tat. Pentru că îi place tot ce creşte, se implică şi în creş­terea co­piilor, şi în creşterea presti­giului familiei sale cu care do­reşte să se mândrească.

Copilul Taur

 

Rubiconzi şi zâmbitori, pruncii născuţi sub sem­nul Taurului sunt o plăcere pentru părinţi, atâta timp cât nu vor ceva anume. În momentul în ca­re îşi do­resc ceva şi nu obţin, pă­rinţii pri­mesc o lecţie despre încă­pă­ţânare. Mi­cuţul Taur frustrat (care de obicei are nişte plămâni pe cinste) e pre­gătit să plângă sau să ţipe, până când cel mai deştept (adică pă­rin­tele) cedează. Aceasta este piatra de încercare pentru cei însărcinaţi cu creş­terea unui asemenea Tăuraş. În afara acestor probe de rezistenţă la care sunt supuşi părinţii, este mai degrabă o plă­cere să te ocupi de un mic Taur. În pri­mul rând, pentru că ştie să-şi găsească ocupaţii şi nu se plictiseşte repede de jocuri sau de jucării. Este în stare să rămână preo­cu­pat de ceea ce face ore în şir, fără să de­ranjeze pe nimeni. Zâm­beş­te cu uşurinţă şi cere cu far­mec. Şi aici este nevoie de dis­cernământ din partea pă­rin­ţilor, pentru că este foarte plăcut să le oferi ceea ce ei îţi cer cu atâta graţie. În plus, ştiu în mod natural să-şi ma­ni­feste recunoştinţa, ceea ce mulţi copii trebuie să înveţe.
Atenţie trebuie în legătură cu datul şi luatul lu­crurilor. În momentul în care i-ai pus unui Taur în mână un obiect, de regulă el îl consideră al lui. De aceea, tre­buie să i se ex­plice, înainte de a i se înmâna un obiect: "Tanti Li­via te lasă să te joci cu bră­ţara ei cinci mi­nute, dar după aceea tre­buie să i-o dai îna­poi". Poate nu este rău să adă­ugăm: "pen­tru că este a ei, nu a ta". Cu cât mai repede în­ţe­lege micuţul Taur acest concept, cu atât mai bine vor decurge relaţiile lui cu restul lumii. Interesant este că din momentul în care Taurul învaţă că lu­cru­rile pot fi şi ale altora, se relaxează şi devine generos. Mai ales în privinţa mâncării, poate cu excepţia dulciurilor.
Cei mai mulţi copii se răsfaţă când vor să se îm­brace cu un lucru, şi nu cu altul. Pentru micuţul Taur însă, culoarea potrivită poate să determine starea de spirit pe ziua respectivă. Are un simţ al culorilor şi al muzicii indus de Venus, şi părinţii ar face bine să observe aceste înclinaţii şi să încerce să le dezvolte.
Rare sunt momentele în care micul Taur trebuie pe­depsit, pentru că reacţionează cu uşurinţă la ar­gu­mentele de bun simţ. Iată de ce educaţia sa nu pre­supune decât consecvenţă şi limitarea unor potenţiale excese. Tăuraşul ştie să îşi răsplătească părinţii cu frecvente îmbrăţişări şi declaraţii de afecţiune.

Profesii şi vocaţii

Planeta guvernatoare: VENUS

 

Printre darurile oferite de patroana artelor, Venus, se găsesc două destinate în mod special Taurului. Dacă ne gândim că gâtul şi corzile vocale sunt gu­vernate de Taur, devine uşor de înţeles de ce atâţia na­tivi ai acestei zodii ajung cântăreţi renumiţi. E su­ficient să menţionăm numele a două legende: Ella Fitzgerald şi Barbra Streisand. Plăcerea îmbinării culorilor se regăseşte la Taurii care aleg pensula şi şevaletul, şi aici îl putem da ca exemplu pe nimeni altul decât pe Salvador Dali, care ilustrează şi faptul că există şi Tauri excentrici.
Dar cei mai mulţi dintre reprezentanţii acestui semn de pământ sunt cu copitele (pardon, cu pi­cioa­rele!) bine înfipte în realitatea materială şi co­tidiană. Îi vom găsi în bănci - de preferinţă nu la ghi­şee, ci în birourile din spate, unde se face po­li­tica finan­cia­ră. Toate ocupaţiile care au de-a face cu mânui­rea ba­ni­lor li se potrivesc Taurilor, mai pu­ţin cele care por­nesc de la un factor ridicat de risc.
Când spunem "Taur", avem, în general, repre­zentarea unei fiinţe mai degrabă greoaie, dar printre vocaţiile Taurilor se numără şi cea de dansator. Un exemplu edificator este celebrul Fred Astaire. De asemenea, dacă ne aducem aminte că graţioasa Audrey Hepburn a debutat ca balerină, înţelegem cum simţul muzical şi buna stăpânire a corpului îi pot face pe Tauri buni dansatori, în special în do­me­niul dansului sportiv. Taurul iubeşte pământul probabil mai mult decât orice alt semn zodiacal. Se simte legat de tot ce este verde şi se consideră cu adevărat un copil al naturii. De aceea, poate să obţină recolte mai bogate decât oricine altcineva. Sub în­grijirea lui, florile, fructele, legumele prosperă, spo­rind bunăstarea Taurului. Viti­cultura este în mod special le­gată de acest semn, care reu­şeş­te, adeseori, să îmbunătăţească soiurile pe care le cultivă. Un alt simţ bine dezvoltat al Ta­urului, cel olfactiv, poate duce la rândul său la câştiguri, în situaţia în care este aplicat în par­fumerie. În consecinţă, pu­tem spune că nasul Taurului mi­roase orice ocazie de-a câştiga bani, cărora le acordă timp, cât munca respectivă îi face plă­cere.

Şeful taur

 

Impresia pe care o creează cel mai adesea un şef Taur este că nimic nu-l poate scoate din sărite. Este dispus să înţeleagă eventuale greşeli şi să explice, de mai multe ori, de ce un lucru se face, în opinia lui, într-un fel anume. Modul amabil în care îşi face cunoscut punctul de vedere nu anunţă, în mod ex­pli­cit, că vor urma con­secinţe, pentru că nu obişnuieşte nici să ridice tonul, şi nici să insulte. Dar în situaţia în care indicaţiile sale sunt trecute cu vederea în re­pe­tate rânduri, cel care le-a nesocotit se poate trezi, într-o bună zi, cu con­tractul de muncă desfăcut. Când se ajunge în situaţia aceasta, nimic nu-l mai poate îmbuna, căci Taurului îi ia mult timp până să se ho­tărască şi îi displac ges­turile radicale dar, când e ca­zul, le ia, şi gata. Preferă însă să aibă de-a face cu oa­meni care să-l înţeleagă din prima, de aceea e atât de meticulos când face angajări, pentru că are nevoie ca angajaţii săi să facă întocmai ce şi cum le cere el. Rezultatele îi justifică, de cele mai multe ori, această atitudine. Conservator şi chibzuit cum e, Taurul pre­fe­ră să pornească de la o umilă gheretă, în care să fa­că covrigi, aşa cum l-a învăţat bunica, şi să ajungă să deţină cea mai de succes patiserie din oraş sau, de ce nu, un lanţ de patiserii. Nu poate sta pe loc, trebuie să se dezvolte continuu, dar nu caută soluţii facile, pom­pieristice, ci axându-se pe calitate. Se gândeşte că dacă lui îi plac lucrurile de calitate, s-ar putea să le placă şi al­tora, iar aceasta e o gândire sănătoasă, mai ales când e susţinută şi de principiul că minunile nu se înfăp­tuiesc peste noapte.

Angajatul Taur

Îşi vede de treabă cu seriozitate, fără să facă mare caz de asta. Mânuirea cuvintelor nu e specialitatea lui (decât dacă o face cântând, da, un Taur cântând o serenadă se descurcă perfect cu cuvintele), dar ca angajat, nu vine să cânte serenade şefilor. Cu alte cu­vinte, nu se pricepe la linguşeli şi nici nu vine să bată la uşa şefului dacă nu are vreo problemă prac­tică de rezolvat. Pentru că nu se agită, nu aleargă de colo-colo şi se mişcă fără grabă, e uneori greu pentru şefi să îi remarce calităţile. Dar, de regulă, vine şi mo­mentul în care şeful trebuie să compare rezultatul mun­cii celor care fac valuri, dând impresia că mun­cesc de mama focului, şi al Taurului cel tăcut, dar atât de efi­cient. Atunci, nu mai încape îndoială cine va fi pro­movat. Taurul e mânat mai puţin de ambiţia de-a ajunge cât mai sus în ierarhie, cât de cea ca rezultatul muncii sale să fie cât mai aproape de perfecţiune. E pro­verbialul om de încredere, pe care şi colegii, şi şe­fii îl respectă nu doar pentru com­petenţa sa, ci şi pen­tru modestia de care dă dovadă. Îşi va îndeplini im­pecabil atribuţiile de serviciu, dar când nu va mai fi loc pentru creşterea sa profesională, va pleca în altă parte, căci stabilitatea, oricât de importantă ar fi pen­tru el, vine pe locul doi, faţă de nevoia de-a se dez­volta constant.

 

• Tana Rosca

 

Fruntea înaltă – semn al inteligenței

O frunte înaltă este caracterizată de spațiul mare de la sprâncene până la linia de unde începe părul. Persoanele inteligente au, de obicei o frunte înaltă/mare.
În afară de inteligență, persoanele cu fruntea mare sunt ambițioase și sunt buni negociatori. Vor reuși în meserii ce necesită calcule matematice sau gândire profundă: contabilitate, educație sau diplomație.
Cu cât fruntea este mai înaltă cu atât cresc abilitățile practice și de negociere. Fiind persoane cu adevărat geniale își vor găsi hobby-uri interesante: scrisul, cititul, golful etc.

În societate, persoanele cu frunte mare sunt preocupate de ceea ce cred ceilalți și vor fi tare deranjați atunci când cineva îi contrazice sau pune la îndoială spusele lor.
Un mare defect al acestor persoane este faptul că nu îți pot menține atenția pentru mai mult timp. Acest defect este compensat prin faptul că reușesc să vadă imaginea de ansamblu, nu își pierd timp cu detaliile.
Chiar dacă sunt persoane extrem de inteligente vor putea lucra alături de persoane mai puțin dotate intelectual pentru că vor ști să vadă și să aprecieze calitățile fiecărei persoane în parte.

Fruntea înaltă – semn al inteligenței

• 
  
• 
  
• 
  

O frunte înaltă este caracterizată de spațiul mare de la sprâncene până la linia de unde începe părul. Persoanele inteligente au, de obicei o frunte înaltă/mare.
În afară de inteligență, persoanele cu fruntea mare sunt ambițioase și sunt buni negociatori. Vor reuși în meserii ce necesită calcule matematice sau gândire profundă: contabilitate, educație sau diplomație.
Cu cât fruntea este mai înaltă cu atât cresc abilitățile practice și de negociere. Fiind persoane cu adevărat geniale își vor găsi hobby-uri interesante: scrisul, cititul, golful etc.

În societate, persoanele cu frunte mare sunt preocupate de ceea ce cred ceilalți și vor fi tare deranjați atunci când cineva îi contrazice sau pune la îndoială spusele lor.
Citește tot materialul aici

• 
  
• 
  
• 
  

Problema de logică de clasa pregătitoare care te va ului. Crezi ca poți s-o rezolvi?

• 
  
• 
  
• 
  

Elevii au de rezolvat probleme de matematică sau logică din ce în ce mai complicate, de la an la an, iar uneori cerințele sunt fie mult peste nivelul lor de cunoștințe, fie sunt extrem de subtile.
O problemă de logică dintr-un manual de clasă pregătitoare i-a pus pe elevi, dar și pe părinți, în dificultate: “Imaginează-ți că ești pilotul unui avion care decolează de pe Aeroportul Chișinău la ora 7:00, face la 8:30 o escală la București și aterizează la Roma la ora 10 45. În avion sunt 85 de locuri. Câți ani are pilotul?”.

De fapt, pentru a o rezolva trebuie să descoperi subtilitatea și să ai și o doză de… umor.
Cum afli câți ani are pilotul?
Rezolvarea este în enunț: ”Imaginează-ți că ești pilotul unui avion…”. Dacă tu ești pilotul, vârsta ta este răspunsul.

• 
  
• 
  
• 
  

Microhidrocentrala este funcțională! Cifre exacte despre producția de energie electrică!

Microhidrocentrala este funcțională! Cifre exacte despre producția de energie electrică!

• 
• 

Publicat: Miercuri, 04 Mai 2016 21:46

În acest moment, microhidrocentrala de pe râul Moldova este funcțională, producția de energie electrică fiind asigurată de cele două turbine.

Obiectivul are un an calendaristic, de când funcționează, și în toată această perioadă, microhidrocentrala a fost în probe.

De la sfârșitul lunii martie 2015 și până la sfârșitul lunii martie 2016, microhidrocentrala a produs 1.568.000 KWH – 1.568 MWH. Un MWH costă 151 lei, fără TVA, deci producția realizată se ridică la valoarea de 226.500 lei, fără TVA. Compensat cu TVA, rezultă 280.000 lei.

Consumul iluminatului public, pentru municipiul Roman, înseamnă 2.200 de MWH, iar pentru instituțiile publice, încă 2.200 MWH.

În acest an calendaristic, microhidrocentrala a produs 1.600 de MWH, în condițiile în care nu a fost folosită la capacitate.

„Din acest an, vom acoperi întreg iluminatul public, pentru că funcționează cu ambele turbine, și vom trece și la acoperirea unei părți din consumul instituțiilor publice. Estimăm o acoperire de 500.000 lei, anual”, a spus Laurențiu Leoreanu, primarul municipiului Roman.

Microhidrocentrala pe râul Moldova - ”Centrala Hidroenergetică Roman 1” este a doua dintre cele mai mari investiții derulate în Roman dupa 1990, lucrările începând în anul 2012 și fiind finalizate în anul 2014. Ea are un dublu rol: cel principal - furnizarea energiei electrice necesară iluminatului public și clădirilor ce aparțin domeniului public și privat al municipiului Roman, şi cel secundar - crearea unui lac ce va constitui în viitor o nouă bază de agrement.

Din punct de vedere al caracteristicilor tehnice, cele două turbine ce echipează ”Centrala Hidroenergetică Roman 1” sunt printre cele mai noi și moderne dintre modelele care se produc pe plan mondial.

Lucrările la sistemul hidroenergetic propriu-zis au costat aproape 22,2 milioane de lei, finanțarea fiind asigurată în cea mai mare parte din fonduri europene, iar începând din martie 2015 municipiul Roman e capabil să-și producă singur energia electrică necesară iluminatului public și pentru alimentarea clădirilor ce aparțin administrației locale, devenind prima administraţie locală din ţară care deţine şi produce energie electrică cu ajutorul unei microhidrocentrale.

Romanul Financiar

Famiglia Vulpeştilor, arta şi meseria răspunsului sau Vulpeştii luaţi la întrebări şi răspunsuri

Ion Jianu
Arta conversaţiei cu Ileana & Romulus Vulpescu. Dialoguri peste timp
Editura Vremea, 2016

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Famiglia Vulpeştilor, arta şi meseria răspunsului sau
Vulpeştii luaţi la întrebări şi răspunsuri

În urmă cu zece ani, mai precis în mai 2006, scriam, în cadrul rubricii mele, "meseria de cititor" din foarte buna pe atunci gazetă Cronica Română, sub titlul "Famiglia Vulpescu", următoarele: "de aproape douăzeci de ani curge prie­tenia mea cu dânşii, mai întâi cu marele Barbosina, apoi cu cele două discrete şi cu adevărat de uriaşă calitate fiinţe feminine, doamnele Ileana şi Ioana Vulpescu. Punct. Şi de la capăt. Ei bine, am scris «Famiglia» cu intenţia de a trimite la clanul sicilienilor, ironic, fireşte, fiindcă marele scriitor este nu numai naşul, parrain-ul întregului ansamblu, ci şi unul dintre capi dei tutti capi ai literelor române. Fără nicio îndoială, Ileana şi Romulus Vulpescu alcătuiesc unul dintre cele mai simpatice şi mai originale cupluri scriitoriceşti din istoria noastră literară. Fini franţuziţi, scriitori subţiri şi de subţire, şcoliţi perfect, talentaţi ca nu foarte mulţi, cei doi sunt deseori trimişi cam pe la colţul paginii. Motive? O anumită nonşalanţă strigătoare la cer, ironii muşcătoare, purtarea unui chimonou apretat când altă lume şade cu mâinile în şold, libertate de cuget, neacceptarea imposturii şi a lui î din a. La care se adaugă funcţiile publice ale lui nea Romică - senator şi membru, odinioară, în CNA, demnităţi neiertate la români, unde fiecare nutreşte iluzia tembelă că lui i se cuvine mai mult decât aproapelui său - plus semnătura găsibilă în coloanele revistei România Mare. Ei şi? Ca şi cum, dacă ai scrie la 22 sau la Dilema Veche ai intra automat în Panteon (noroc că nu avem aşa ceva, atunci să fi văzut păruială!). Din prima publicaţie de după «Ei, şi?», eu, unul nu aş reţine nici o semnătură, iar dintr-a doua, numai pe aceea a lui Radu Cosaşu, atât. Hai, mă rog, şi pe aia a lui Pleşu, că, orişicât, gazetar mai e, aşa, mai nimereşte un articol din cinci! Oricum, în general, nu citesc reviste, am revenit la pasiunea pentru cărţi şi astfel nu citesc nici aste publicaţii, le mai frunzăresc prin bibliotecă sau pe internet, dar trebuie să remarc faptul că prima e mult mai interesantă, mult mai bine scrisă şi cu mult mai puţine greşeli de limbă decât celelalte citate. Prin anii '90, regretatul meu profesor Crohmălniceanu îmi spunea că pe libertate poţi scrie oriunde, depinde ce scrii. Or Ileana şi Romulus Vulpescu scriu articole de o mare fineţe, poezii şi romane după chipul şi asemănarea talentului personal. Poţi fi de acord sau nu cu dânşii, asta nu te împiedică să le citeşti cărţile. Mai mult, iată ce gest admirabil a făcut Secţia de Literatură şi Filologie a Academiei Române, condusă - ca şi instituţia însăşi de pe acele timpuri - de profesorul Eugen Simion, adică aceea care taman a promovat revenirea la î din a, prin premierea lui Romulus Vulpescu! Ce înseamnă oamenii deştepţi!

Că Vulpeştii sunt deştepţi, e mai presus de orice fir de îndoială, cred că înşişi duşmanii cei mai frenetici ar fi capabili să recunoască una ca asta! Dar mai scriu şi cărţi. Nu numai traduc - desigur, limba lui Charles d'Orleans, Villon, Rabelais, Jarry sau Tournier este pusă mustos în tiparele limbii române -, ci chiar scriu. Unul este unul dintre cei mai buni poeţi ai noştri în viaţă, cealaltă este indiscutabil cea mai bună prozatoare a noastră în aceeaşi viaţă!"

Am mai reluat ceva din incipitul acestui foileton în prefaţa Artei Conversaţiei, ediţia îngrijită de subsemnatul, cu voia dumneavoastră, şi cu care a debutat noua Bibliotecă pentru toţi a lui Marius Tucă, scoasă sub egida Jurnalului Naţional. Nu schimb nimic, chiar dacă, peste ani, din păcate, Romulus şi Ioana Vulpescu au părăsit astă lume şi au trecut în cea a umbrelor şi a amintirilor. Sau poate, aşa după cum spune un prozator drag mie, Hermann Hesse, dacă orice naştere înseamnă despărţirea de cosmos, delimitarea de, atunci orice moarte o fi însemnând reintrarea în "muncile" cosmosului, ca să-l mai adaug şi pe Nichita Stănescu al nostru.

Iată, acum, aşez aceleaşi vorbe în faţa unei cărţi despre Vulpeşti, familia celor doi scriitori, poate unul dintre cele mai frumoase cupluri literare româneşti, dacă nu cel mai, cel puţin de până acum. Cartea de interviuri conţine cinci convorbiri, patru cu Ileana Vulpescu şi una, mai veche şi mai lungă, retipărită integral şi adnotată la zi de către dumneaei, doamna Ileana Vulpescu, cu "nea Romică". O carte de interviuri are valoare, fireşte, prin ceea ce spune cel intervievat, căci spre el se îndreaptă reflectoarele şi camera de luat vederi. Dar, în aceeaşi măsură, este extrem de important să ştii ce să-l întrebi pe respectivul ori respectiva, cum îţi ţii respiraţia, mâinile, cum reuşeşti să fii cât mai discret dar în acelaşi timp cât mai la obiect, cum reuşeşti să insişti asupra unei întrebări la care cel vizitat şi vizat nu vrea să răspundă din varii motive. Din aceste punturi şi punţi de vedere, cartea domnului Ion Jianu, căci dumnealui este autorul, este foarte bună. Răspunsurile celor doi importanţi scriitori şi eminenţi oameni de cultură nu numai că sunt perle de sensibilitate şi de exuberanţă a limbii române, dar sunt seducătoare aduceri aminte, crâmpeie de istorie literară, precum şi giuvaericale ce cu siguranţă vor umple spaţiul virtual cu citate de luat aminte.

Ce aflăm noi ca meseriaşi al scrisului şi ai cititului, aş zice chiar ca salahori ai cuvântului? Că romanul este un amestec de realitate şi de ignorare a ei, că lucrul cel mai important în viaţă este să ştii şi să fii capabil să-ţi accepţi destinul, că adevărata realitate a artei este ficţiunea, că traducerile fac o literatură foarte serioasă, că scriitorul adevărat are contract cu eternitatea, nu cu efemerul (mi-aş permite să adaug chiar şi atunci când scrie publicistică!), că-n România de azi, Caragiale ar fi fost autor de tragedii, că atmosfera din lumea culturală şi, în special, cea literară de astăzi provine din înşelarea aşteptărilor, că medicina este cea mai anevoioasă profesie, fiindcă ţi-o petreci toată viaţa printre bolnavi. Dar oare literatura o fi altceva, s-o petrece printre oameni sănătoşi? Are ea parte de reflectoare, aplauze, onoruri? Are ea vreun sens, ca şi viaţa, aşa după cum se întreabă Ileana Vulpescu?

Desigur, aceste rânduri s-ar fi putut opri aici, pe această întrebare, cum domnul Jianu însuşi opreşte interviurile doamnei Vulpescu. Dar ar mai fi de adăugat ceva: cărţi de convorbiri serioase, care să spună ceva despre oamenii intervievaţi şi să adauge descoperirea unor unghere ale lumii literare nescoase la iveală până atunci de nicio lanternă explicativă nu prea sunt în cultura română. Prima care-mi vine în minte este Mărturia unei generaţii a lui Felix Aderca. Cartea pe care o aveţi în faţă este mărturia unei familii de autentici intelectuali trăiţi între două lumi şi făuritori de "lumi" descântate cu mult talent!

Mihail Sebastian la Cuvântul lui Nae Ionescu

Mihail Sebastian
Articole din Cuvântul lui Nae Ionescu
Editura Vremea, 2016
Ediţie îngrijită şi prefaţă de Miruna Lepuş

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Mihail Sebastian la Cuvântul lui Nae Ionescu

Mihail Sebastian s-a născut la 18 octombrie 1907, la Brăila, la naştere purtând numele Iosif Hechter. După debutul din anii de liceu, cu versuri, urmează cel publicistic, în 1926, când semnează pentru prima dată cu pseudonimul consacrat un articol în ziarul Politica. Adevărata carieră de jurnalist şi-o va începe însă în paginile Cuvântului, la 14 august 1927, la nici 20 de ani, la publicaţia bucureşteană fiind invitat să colaboreze de către Nae Ionescu, profesorul care îl remarcase în timpul examenului de bacalaureat.

După terminarea Facultăţii de Drept din Bucureşti, Mihail Sebastian a obţinut o bursă pentru studii doctorale la Paris, de unde s-a întors în 1931. În paralel, susţine o activitate publicistică intensă în paginile Cuvântului (redactor până la 1 ianuarie 1934, când ziarul este interzis) şi în numeroase reviste şi ziare: Universul literar, Tiparniţa literară, Contim­poranul, Vremea, Rampa, Ştiri din lumea evreiască, Cuvântul nostru, România literară, Reporter, Azi, Răboj, Viaţa românească, Adam, Index, Lumea românească, Vitrina literară, Revista Fundaţiilor Regale (redactor între 1936 şi 1940), L'indépendance "Roumaine" etc.

În aceşti primi ani ai deceniului al patrulea, Mihail Sebastian a participat la manifestările de prim-rang ale tinerei generaţii interbelice, în rândul căreia Nae Ionescu îl numea încă din 1928^[1]. În 1927, Sebastian făcea parte dintr-un cerc de prieteni compus din Mircea Eliade, Ionel Jianu, Petru Comarnescu, Mihail Polihroniade, Mircea Vulcănescu, Belu Zilber, Petre Viforeanu ş.a.^[2] Alături de aceştia şi de numeroşi alţii (Dan Botta, Haig Acterian şi Marietta Sadova, Floria Capsali şi Mac Constantinescu, Paul şi Margareta Sterian, George Racoveanu, Ion Călugăru, Harry Brauner, Lily Popovici, Constantin Noica, Arşavir Acterian, Eugen Ionescu, Ion I. Cantacuzino, Paul Costin Deleanu, Mircea Nicolau, Emil Botta, Gabriel Negry, M.H. Maxy, H. Daniel, Al. Vianu, C. Floru, Mircea Grigorescu, R. Hillard, Emil Gulian, Anton Golopenţia ş.a.), Mihail Sebastian a făcut parte din asociaţiile importante ale generaţiei sale - "Forum", "Symposium" şi, apoi, "Criterion" -, ţinând numeroase conferinţe în cadrul seriilor de evenimente organizate de acestea. Dintre colegii de generaţie, Sebastian era legat mai ales de Mircea Eliade, George Racoveanu, Constantin Noica, Petru Comarnescu, Ionel Jianu, Emil Gulian, Cella Serghi, Anton Holban, de cercul tinerilor actori şi, plus, de mai vârstnicii Camil Petrescu, Camil Balthazar. În ciuda unei vieţi sociale foarte active, jurnalul lui Sebastian este mărturia unui tânăr vulnerabil, capabil de mari prietenii - dar rămas, în fond, singur - şi aproape incapabil de despărţiri nete, în ciuda celor mai evidente divergenţe.

A debutat editorial cu volumul Fragmente dintr-un carnet găsit, urmat, în 1933, de romanul Femei, în 1934, de romanul De două mii de ani, cu celebra prefaţă semnată de Nae Ionescu, urmat de un adevărat scandal de presă şi de replica autorului, în 1935 - Cum am devenit huligan; tot în 1935, Sebastian publica romanul Oraşul cu salcâmi; urmează, în 1939, un volum despre Corespondenţa lui Marcel Proust şi, în 1940, romanul Accidentul. În timpul vieţii, i s-au jucat piesele Jocul de-a vacanţa şi Steaua fără nume (sub pseudonimul Victor Mincu). Piesele Ultima oră şi Insula (terminată de un prieten al autorului) au fost puse în scenă după moartea sa. În 1936 i s-a acordat Premiul Societăţii Scriitorilor Români pentru proză.

În paralel cu activitatea publicistică şi scriitoricească, Mihail Sebastian a fost secretar de avocat şi mai apoi chiar avocat, pledând şi pentru colegii săi de generaţie: în procesul în care Geo Bogza era acuzat de pornografie şi, alături de Ionel Jianu, în procesul intentat de Petru Comarnescu, Mircea Vulcănescu, Alexandru Christian Tell şi Gabriel Negri defăimătorilor de la Credinţa (Sandu Tudor, Zaharia Stancu), în aşa-numitul scandal al "Cavalerilor de curlanda". Acest incident, după care Sebastian a rupt legăturile cu cei doi acuzaţi, a fost primul din seria destrămării grupului. A urmat drama de a-şi vedea prietenii îndepărtându-se din cauza convingerilor politice, totul fiind povestit în jurnalul ţinut începând cu anul 1935.

A urmat instaurarea dictaturii regale, care l-a afectat în chip dramatic - fiind evreu, a fost exclus din barou şi din postul de redactor la Revista Fundaţiilor Regale şi nu i s-a mai permis să publice în presă. Nemaiavând un venit stabil, trăieşte din împrumuturi şi expediente. În 1940, a fost concentrat pentru câteva luni şi, din 1941, a predat la un liceu evreiesc. După 23 august 1944, a putut pleda din nou ca avocat, a fost consilier principal de presă la Ministerul Propagandei Naţionale şi a ţinut un curs la Universitatea Liberă Democratică.

A murit la 29 mai 1945, la Bucureşti, în urma unui accident, fiind înmormântat în cimitirul Filantropia din Bucureşti (bd. Ion Mihalache, nr. 89-91).

*

Începând cu anul 1928, când Nae Ionescu devenea directorul ziarului, aproape jumătate din pagina întâi şi mare parte din pagina culturală erau realizate de tineri precum Mircea Eliade, Mihail Sebastian, D.C. Amzăr, Petru Manoliu, Ion Călugăru, Paul Sterian, G. Racoveanu, Mircea Vulcănescu, Stelian Mateescu, Mac Constantinescu. Mai toţi se număraseră printre studenţii profesorului de care erau legaţi prin convingeri şi idealuri comune şi, nu de puţine ori, de ajutorul pe care Nae Ionescu li-l acordase; Sebastian, de exemplu, obţinuse bursa la Paris mulţumită sprijinului acestuia.

În ziarul lui Nae Ionescu, tânărul publicist a semnat cu pseudonimele Mihail Sebastian (cu care debutase în presă cu un articol singular în ziarul Politica, în 1926), m. sb. şi Amyntas (de la titlul unui volum de călătorii al lui André Gide, unul dintre scriitorii preferaţi ai autorului; amyntor înseamnă, în limba greacă, apărător). Sebastian a fost unul dintre cei mai asidui colaboratori ai ziarului, în general publicând două, trei articole pe săptămână.

Încă de la început, Nae Ionescu i-a spus lui Sebastian: "scrie ce vrei"^[3], aşa că tânărul a semnat cronici de carte (şi chiar a făcut parte din Gruparea criticilor literari români) şi de eveniment, chiar ample studii literare despre autorii care îl pasionau. Au urmat, începând cu 1929, articole pe teme de actualitate şi apoi cu trimiteri spre lumea politică, texte publicate în coloanele în care semnau Nae Ionescu şi redactorii cu vechime. Din paginile Cuvântului nu au lipsit nici corespondenţele din străinătate, fragmentele literare sau de jurnal semnate de Mihail Sebastian.

Aşa cum scria Mircea Eliade, tinerii discipoli şi colaboratori ai lui Nae Ionescu erau "solidarizaţi cu concepţiile şi opţiunile politice ale Profesorului"^[4]. "Tot ceea ce s-a dezbătut de «generaţia tânără» - «experienţa», «aventura», «ortodoxia», «autenticitatea», «trăirea» - îşi găseşte rădăcinile în ideile profesorului Nae Ionescu"^[5], mentor de la care tinerii au preluat unele idei şi chiar stilul de a scrie sau de a vorbi în public. Arşavir Acterian nota că "se scrie şi se vorbeşte ca Nae Ionescu"^[6], iar Vasile Băncilă observa faptul că mulţi tineri interbelici "scriu cărţi cu ideile lui Nae"^[7]. Mihail Sebastian nu face excepţie: în articolele din Cuvântul îl citează adeseori pe profesor, preia stilul acestuia de a-şi structura articolele, precum şi tonul ironic, presărat cu observaţii spumoase; în conferinţe, Petru Comarnescu vedea un Sebastian imitându-l pe Nae Ionescu^[8]. Asemănările nu mergeau însă foarte departe, în primul rând pentru că Mihail Sebastian se considera "congenital impropriu" trăirii noii spiritualităţi, cu latura ei mistică.^[9] Totuşi, Sebastian pare a fi singurul membru al Asociaţiei "Criterion" care semna în mod curent articole pe teme de actualitate politică, socială.

Textelor pe teme literare şi de actualitate culturală le-au urmat cele despre criza cărţii - surprinzând problemele din toate verigile lanţului: autori, editori, librari, public, instituţii ale statului - şi despre învăţământul românesc şi problemele lui - de la cadrul legislativ în continuă schimbare la reformele de suprafaţă şi şomajul intelectualilor. Un accent aparte a pus Sebastian pe problemele tinerilor jurişti, în rândul cărora se număra şi el.

Articolele pe teme politice, publicate încă din 1929, dar concentrate mai ales în 1933, dovedesc o bună cunoaştere a lumii contemporane, dar şi a marilor gânditori români. Sebastian admira linia Eminescu-Iorga-Nae Ionescu, "gânditorii noştri politici care au făcut critica statului nostru democrat, denunţând formele lui de viaţă exterioare, artificiale şi strict juridice, fără nici o legătură cu necesităţile colective generale."^[10] La fel ca Nae Ionescu, Sebastian punea în discuţie valorile "capitaliste, burgheze şi democrate, confruntându-le cu realităţile vii ale unei ţări de plugari", cu "spiritul organic şi valorile colective"^[11], propunând soluţii mergând în siajul profesorului, dar nu atât de departe, firea împăciuitoare şi originea împiedicându-l să facă afirmaţii hazardate sau radicale. Admirator al unora dintre reformele aduse de sistemele din Spania, Italia, Germania, el nu poate deci să nu le critice pe cele care încălcau libertăţile personale.

Pentru a înţelege poziţia lui Sebastian în redacţia ziarului şi preţuirea de care se bucura din partea Profesorului, plin de semnificaţie este faptul că scrierea istoricului ziarului pentru numărul aniversar din noiembrie 1933 a căzut în sarcina tânărului publicist, istoricul acoperind 7 din cele 100 de pagini ale ziarului din acea zi. În acelaşi număr, el semna şi un articol despre operele complete ale lui Eminescu. Acest fapt, coroborat cu cele numai 7 articole publicate de Sebastian în lungul întregului an 1934, după suprimarea Cuvântului, arată dificultatea acestuia de a se desprinde, de a merge mai departe, de a începe noi colaborări, jurnalul său stând mărturie de sentimentele pe care tânărul scriitor le-a purtat până la moarte profesorului şi colegilor de redacţie.

Din articolele lui Sebastian din Cuvântul se construieşte o imagine veridică a lumii interbelice, dar şi una atemporală a societăţii româneşti din secolele XX şi XXI - înlocuind nume şi ani, unele dintre articolele sale descriu situaţii care se perpetuează până astăzi, dovadă a capacităţii sale de a pătrunde esenţa lucrurilor şi a talentului său scriitoricesc.

*

Pentru volumul de faţă, am selectat articole ce surprind viaţa culturală a epocii şi mai ales manifestările tinerei generaţii din care făcea parte Sebastian, precum şi articole politice semnificative pentru orientarea autorului, în dorinţa de a pune la dispoziţia publicului larg textele integrale şi a evita pe viitor citarea unor pasaje rupte din context şi analizate neţinându-se seama de realităţile epocii în care au fost scrise. La fel ca şi ceilalţi congeneri ai săi, Sebastian este exponentul unei societăţi, al unor mentalităţi, al unui cadru istoric şi economic irepetabil; citirea textelor sale prin grile actuale este nu doar inutilă ci şi contraproductivă.

---

^[1] Nae Ionescu, "Ce gândeşte tinerimea", Cuvântul, an IV, nr. 1088, 4 mai 1928, p. 1.

^[2] Ionel Jianu, "Amintiri despre Mircea Eliade", în "Dosarul" Mircea Eliade, vol. VIII (1967-1970), cuvânt înainte şi culegere de texte de Mircea Handoca, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2003, pag. 59.

^[3] Mihail Sebastian, Cum am devenit huligan, în De două mii de ani... Cum am devenit huligan, Editura Hasefer, Bucureşti, 2003, p. 276.

^[4] Mircea Eliade, Memorii 1907-1960, ediţia a II-a revăzută şi indice de Mircea Handoca, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997, pag. 336.

^[5] Mircea Eliade, "...Şi un cuvânt al editorului", în Nae Ionescu, Roza vânturilor. 1926-1933, Roza vânturilor. 1926-1933, ediţie îngrijită de Mircea Eliade, Editura Cultura Naţională, Bucureşti, 1937, pag. 434.

^[6] Arşavir Acterian, "Nae Ionescu şi «Roza vânturilor»", Vremea, an X, nr. 490, 6 iunie 1937, p. 9.

^[7] Vasile Băncilă, Nae Ionescu. Un cavaler prestant al spiritului, ediţie îngrijită de Dora Mezdrea, Editura Eikon, Cluj‑Napoca, Editura comunicare.ro, Bucureşti, 2011, pag. 50.

^[8] Petru Comarnescu, Jurnal. 1931-1937, Institutul European, Iaşi, 1994, pag. 29.

^[9] Mihail Sebastian, răspuns la "Anchetă. Noua spiritualitate", Tiparniţa literară, an I, nr. 2, 30 noiembrie 1928, pag. 47.

^[10] Vezi infra, pag. 206.

^[11] Vezi infra, pag. 27.

Arta conversaţiei cu Ileana & Romulus Vulpescu. Dialoguri peste timp

Ion Jianu
Arta conversaţiei cu Ileana & Romulus Vulpescu. Dialoguri peste timp
Editura Vremea, 2016

Citiţi cuvântul-înainte al acestei cărţi.

*****
Intro

Publicistul Ion Jianu reuneşte în acest volum patru interviuri luate Ilenei Vulpescu în 1982, 2012, 2013 şi 2015 şi un amplu interviu luat lui Romulus Vulpescu în 1983, publicat acum cu adnotările soţiei acestuia.

Ileana Vulpescu (n. 1932), licenţiată în litere a Universităţii din Bucureşti, scriitoare, traducătoare, membră a Uniunii Scriitorilor.
A lucrat la Institutul de Lingvistică al Academiei şi a semnat traduceri din limbile engleză, franceză, spaniolă.
Este autoarea a numeroase romane, proză scurtă, piese de teatru, repovestiri ale unor texte destinate publicului tânăr. Opera prin care şi-a câştigat publicul cititor este Arta conversaţiei, roman publicat în 1980, care s-a bucurat de ediţii multiple.

Romulus Vulpescu (1933-2012), licenţiat în litere al Universităţii din Bucureşti, poet, prozator, dramaturg, traducător, publicist, membru al Uniunii Scriitorilor, redactor, editor, secretar literar, muzeograf, director al Teatrului Mic, senator,  membru în Consiliul Naţional al Audiovizualului.
Premiat de Uniunea Scriitorilor în 1975 şi în 1983 şi de Academia Română în 2003.
Romulus Vulpescu a rămas în inimile iubitorilor poeziei prin traducerea operei lui François Villon şi a numeroşi alţi poeţi francezi.

Publicistul Ion Jianu, născut în Caransebeş (judeţul Caraş-Severin), absolvent al Facultăţii de Construcţii Timişoara, s-a stabilit în Craiova în anul 1973. Din 1991 lucrează ca ziarist la Cuvântul Libertăţii (Craiova), iar din 1995 şi până în prezent la Gazeta de Sud (Craiova), cel mai citit cotidian regional din România. Colaborator al revistelor de cultură Orizont, Ramuri şi Scrisul Românesc.
Membru al Uniunii Ziariştilor Profesionişti şi al Asociaţiei Presei Sportive din România.
Este autorul a 12 cărţi. În 2002 debutează la Editura Scrisul Românesc cu volumul Interviuri pentru eternitate, prefaţat de Fănuş Neagu. Este autorul unor remarcabile convorbiri cu personalităţi culturale, sportive şi politice, cărţi publicate la edituri precum Curtea Veche, Eikon, Scrisul Românesc, Ramuri, Editura de Sud Craiova, volume prefaţate de Fănuş Neagu, Eugen Simion, Adrian Cioroianu, Vladimir Tismăneanu, Traian Ungureanu, Tudor Gheorghe, Cristian Ţopescu. Printre altele, a publicat şase cărţi despre legendara echipă de fotbal Universitatea Craiova. În 2005, preşedintele Asociaţiei Internaţionale a Presei Sportive, Gianni Merlo, i-a acordat lui Ion Jianu Diploma pentru contribuţia adusă la dezvoltarea presei sportive naţionale şi internaţionale.
La solicitarea autorului, Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (C.N.S.A.S.) certifică necolaborarea lui I.J. cu fosta securitate (adresa nr. P 210/12 din 11 iunie 2013).

Interviu cu Ileana Vulpescu

Ion Jianu: Un interviu - "de-amor, de-amar, de inimă albastră" - cu scriitoarea Ileana Vulpescu ar trebui să înceapă cu banala întrebare "ce mai faceţi?". Şi asta pentru că, de ceva vreme, am impresia că aţi fost ocolită de televiziuni, inclusiv de emisiunile culturale. Greşesc?
Ileana Vulpescu: Dacă mă ocolesc televiziunile - nu toate - şi, mai ales, emisiunile culturale, e treaba lor, nu a mea. Ăsta să-mi fie necazul!

I.J.: Surpriza a fost în urmă cu două săptămâni, când v-am văzut, în sfârşit, la TV, dar aţi fost consultată într-o problemă oarecum neliterară - cazul fiicei cuplului Ceauşescu, Zoia Ceauşescu. Cum aţi cunoscut-o, ce impresie v-a făcut?
I.V.: În emisiunea de la România TV, despre Zoia Ceauşescu, era vorba despre un om, nu despre literatură. Am cunoscut-o pe Zoia Ceauşescu: modestă, inteligentă, cultivată, spirituală. Cred că aţi afla lucruri foarte interesante în privinţa ei luînd interviuri celor care au lucrat împreună cu ea, deci unor matematicieni.

I.J.: Sunteţi originară din Bratovoeşti. "Toată viaţa am să mă consider din Bratovoeşti şi din Craiova", mi-aţi declarat în urmă cu mulţi, mulţi ani. Vă menţineţi această afirmaţie şi acum? Aţi fost recent în Oltenia? Cum aţi regăsit locurile natale?
I.V.: Mă consider şi astăzi provincială, deşi locuiesc din 1958 în Bucureşti. Rămân tot din Bratovoeşti şi din Craiova. N-am mai fost în Oltenia din 1990. Toate locurile pe care le-am văzut mi s-au părut schimbate în bine. Centrul Craiovei - chiar frumos.

I.J.: "Craiova văzută din car e cel mai frumos oraş din lume", zicea marele Marin Sorescu. Cum se vede Bănia din Capitală?
I.V.: Nu pot spune nimic despre un loc pe care nu l-am mai văzut de 22 de ani.

I.J.: Ce mai face... Arta conversaţiei? Există interes pentru o nouă ediţie? Vi se mai joacă undeva piesa de teatru după acest roman?
I.V.: Arta conversaţiei a avut câteva ediţii; se mai găseşte şi acum pe piaţă. Piesa după această carte nu se mai joacă din 1990, când s-au scos din repertoriul teatrelor multe piese, considerate contaminate de comunism. N-am fost deloc surprinsă de această metodă de igienizare ideologică, de vreme ce au fost glasuri care au cerut dinamitarea Casei Poporului care, scăpată de mînia revoluţionară, a devenit Casa Parlamentului!

"Un adevărat roman este un amestec de realitate şi de ignorare a ei"

I.J.: Cât aparţine un roman "realului", faptului de viaţă trăit, şi cât imaginarului? Dar în Arta conversaţiei cum stau lucrurile?
I.V.: Adevărata "realitate" a artei este ficţiunea. Un anumit fel de viaţă îl duce, desigur, pe scriitor la un anumit fel de literatură, în care este foarte greu să stabileşti cît la sută este rezultat al realităţii şi cît al interpretării ei. Dozajul lor depinde, cred eu, în primul rînd, de structura scriitorului, de capacitatea lui de a transforma realitatea în metaforă. Cu cît această capacitate este mai mare, cu atît elementul real din viaţa de toate zilele a scriitorului va transpărea mai puţin în operă. V-am mai răspuns la această întrebare şi într-un interviu din anii '80... Reamintesc: un adevărat roman este un amestec de realitate şi de ignorare a ei. Un personaj devine "real" în literatură - presupunînd că a avut un model în viaţa reală - doar după ce scriitorul, descompunîndu-l, anihilîndu-l, l-a re-creat în retortele minţii şi la flacăra imaginaţiei. Oricît de extraordinară ar fi "realitatea" unui scriitor, numai mintea lui o poate transforma în artă. În Arta conversaţiei, "adevărat" - în sensul realităţii stricte, a realităţii naratorului - este doar fundalul istoric, sensul relaţiilor sociale şi politice care l-au determinat.

I.J.: O cititoare v-a reproşat că scrieţi "cele mai depresive romane". Ce-i răspundeţi?
I.V.: Scriu cele mai depresive romane? Scrie fiecare despre lucrurile pe care le cunoaşte mai bine. Există, mulţumim lui Dumnezeu, şi umorişti care să ne ofere echilibru, într-o lume compusă din ce vrei şi, mai ales, din ce nu vrei.

I.J.: La ce lucraţi în prezent?
I.V.: La o carte.

I.J.: 2012 este an aniversar Ion Luca Caragiale. Cum credeţi că ar fi scris Caragiale despre România de azi?
I.V.: S-ar fi putut să fie un autor de tragedii... A plecat în Germania înaintea Primului Război Mondial. S-ar fi putut ca în zilele noastre să plece în Australia, direct la canguri.

I.J.: Aţi afirmat într-un interviu că "1990 este un an care a făcut un imens rău poporului român". Aţi putea fi catalogată drept nostalgică, deşi nu asta aţi vrut să susţineţi. Explicaţi-vă!
I.V.: În interviul de care pomeniţi, am spus "1990 a fost cel mai urît an din viaţa mea, şi au fost mulţi urîţi". Nu-mi arog dreptul de-a vorbi în numele întregului popor român. Cine vrea să afle dacă 1990 i-a fost fast sau nefast, ar trebui să intervieveze toată suflarea României şi să numere părerile: fast, nefast.

I.J.: Aţi intenţionat să faceţi o casă-muzeu... Mai e de actualitate acest proiect?
I.V.: Nu mai este de actualitate.

(aprilie 2012)

Interviu cu Romulus Vulpescu

Ion Jianu: Într-un interviu mai vechi spuneaţi: "Îmi sunt contemporan şi mi-e de-ajuns". Sunteţi mulţumit de biografia dumneavoastră?
Romulus Vulpescu: Dom'ne, pentru obrăznicia răspunsului de-atunci... Eu ştiu la ce interviu te referi.

I.J.: Cel din cartea de interviuri ale lui Adrian Păunescu, Sub semnul întrebării, apărută în anii ' 70.
R.V.: Nu mai ştiu exact anul. Ţin minte că a apărut în Luceafărul, cu multe tăieturi. De pildă, toată povestea cu Haşdeu, cu portretul lui, descoperit de colegii mei şi care au jucat fotbal cu barba lui Haşdeu, a fost tăiată din Luceafărul. A apărut, într-adevăr, şi în volumul de interviuri Sub semnul întrebării (Editura Cartea Românească; prima ediţie în 1970, ediţia a II-a, adăugită, în 1979, n.a.). Şi acolo cu nişte tăieturi, dar a apărut. Păunescu m-a rugat să-i povestesc - în interviu - două întîmplări din fiecare an de facultate. Eu i-am povestit pe aia cum am cunoscut-o pe nevastă-mea...

I.J.: A, e vorba de anul III de facultate, an când în amfiteatrul "Odobescu" aţi văzut o fată cu părul foarte lung coborând mai jos de şale?[1] V-aţi îndrăgostit pe loc şi, după o săptămână de perpeleală, aţi "agăţat-o" în dreptul Facultăţii de Matematică, recitându-i din Barbu datorită sugestiei locului! Era nu numai un text, ci şi un test! Aşa am citit povestea în interviul pe care i l-aţi acordat lui A.P.
R.V.: Da, asta a fost cea mai frumoasă amintire, iar cea mai urîtă a fost chestia cu tipii (colegi de facultate cu Romulus Vulpescu, asistenţi, n.a.), cu Hasdeu. Ei sărbătoreau un eveniment, nu mai ştiu ce, iar eu le-am stricat petrecerea. I-am comparat cu cei care au călcat pe barba lui Iorga şi le-am spus cam aşa: "Să ştiţi că, spre deosebire de mortul ăla ilustru, pe barba lui Hasdeu (portret care-i aici, la mine acasă), zic, au rămas amprentele voastre, adică ale pantofilor". Ceea ce a produs o mare... vulvă, dacă mă pot exprima aşa. Erau acolo mulţi tovarăşi, ţi-i pot spune, nu-i nici un secret: unul dintre ei conduce acum (martie 1983) cultura municipiului Bucureşti, deci foarte bun?! Restul, n-are importanţă, sunt din facultate, asistenţi... Băieţii au jucat un mic "fotbal" cu tovarăşul Hasdeu, cu portretul lui descoperit sub o catedră, în amfiteatrul care purtase numele lui Hasdeu şi care acum îl poartă din nou. Şi atunci, în interviul acela, am spus că aş vrea să restitui cu un prilej aniversar, al lui sau al meu (ceea ce e foarte drăguţ şi obraznic!), portretul lui Hasdeu, înnobilat de amprente, amfiteatrului omonim. Să-l pună la loc. Dacă o să-l pună! Pentru că eu pot să-l restitui şi ei să-l bage... nu ştiu unde! Aşa că mai bine să rămînă la mine, are mai multe şanse să rămînă mulţi ani. Nu se ştie ce se poate întîmpla. Să-l dea fiică-mea înapoi! În orice caz, salvat este. Portretul este înrămat de mine, portret de epocă, foarte frumos, cu semnătura fotografului.
M-ai întrebat despre afirmaţia mea: "Îmi sunt contemporan şi mi-e de-ajuns". Era numai o declaraţie obraznică. Dacă aveam tărie de caracter, nu mai publicam restul poeziei. Că e vorba de o poezie. Se cheamă "Infatuare"... Acest vers nici nu mai are nevoie de continuare...
Deci, întrebarea e despre biografia mea... Nu-ţi răspund că nu sînt mulţumit de biografia mea, pentru că aşa e frumos, să faci pe modestul! Nu sînt modest, că n-am de ce! O să fiu obraznic în continuare! Glumesc, desigur... Nu-i mai puţin adevărat că sînt şi nu sînt mulţumit. Sînt în măsura în care am făcut ce-am vrut, ceea ce este mare lucru. Am vrut să fac teatru! Într-o formă sau alta, am cam... făcut! N-am putut să fac cum am vrut eu şi e bine că s-a întîmplat aşa...

"La Facultatea de Teatru am fost elevul Aurei Buzescu şi al lui Vlad Mugur..."

I.J.: Adică, ce s-a întâmplat?
R.V.: Marcel Breslaşu, rector pe atunci al Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică (IATC), m-a exmatriculat de la Teatru! Îţi dai seama ce lovitură a fost pentru mine, la cei nici 17 ani ai mei. Însă eu, de fapt, îi sunt recunoscător. Ca actor, eram un mediocru...

I.J.: Aţi fost student la IATC, la nici 17 ani?!
R.V.: Am fost elev al Aurei Buzescu şi al lui Vlad Mugur... Da, la 16 ani şi jumătate! Cu dispensă de la minister şi cu obligaţia de a termina liceul înaintea terminării facultăţii sau cel mai tîrziu odată cu ea! Eu aş fi terminat liceul în anul III de facultate... Ce vorbeşti dumneata! Am trecut prin nişte chestii... Atunci făceam şi una şi alta. Am fost elevul Aurei Buzescu şi al lui Vlad Mugur, încă de pe atunci regizor celebru. Astăzi e plecat din România, dar asta n-are nici o importanţă, îl priveşte pe el. Pe vremea când a fost directorul Teatrului Naţional din Cluj, a montat piesa mea de teatru Rochia (premiera: mai 1968; regia:Vlad Mugur, n.a.) într-o distribuţie admirabilă (Teodora Mazanitis-Fugaru, Melania Ursu, n.a.). A fost cu piesa mea, Rochia, şi în străinătate (Italia), a luat şi premii, au preluat-o şi italienii, au jucat-o cu succes. Se leagă toate în istorie pînă la urmă!

"Exmatriculat din Facultatea de Teatru de Breslaşu (Bresliska)..."

I.J.: Când s-a petrecut povestea cu îndepărtarea din facultatea de teatru?
R.V.: Această exmatriculare a mea se petrecea în anul 1949. Breslaşu n-avea nimic cu mine personal, săracu', el mă exmatriculase din cauza sistemului... Printre cei exmatriculaţi atunci se numără şi Ion Toboşaru, care astăzi este profesor la... IATC! Toţi cei exmatriculaţi atunci (adică nu chiar toţi), într-un fel sau altul, am revenit în teatru pe alte căi. Eu am venit pe cele ale filologiei, întorcîndu-mă tîrziu. Am făcut regie, am făcut secretariat literar, am jucat teatru, am făcut film...

---

^[1] Memoria atenuează amintirile ori le exagerează: n-am purtat niciodată părul mai jos de umeri, fiindcă nu mi-a plăcut să par "nebună din amor" sau "adusă de ape". M-am lăsat totdeauna agăţată, curioasă fiind s-aud "arta poetică" a preopinentului. În cazul lui Romulus, mi-am zis: "Pe ăsta merită să-l ascult că ştie carte şi nu pare mitocan; agaţă «intelectual», cum se cuvine în dreptul unei universităţi." Mi-am spus şi eu ca Duiliu Zamfirescu făcînd cunoştinţă cu Mateiu Caragiale: "curăţel". Şi, azi aşa, mîine aşa... în 1958 m-am trezit madame Vulpescu. (n. Ileana Vulpescu)

Articole din Cuvântul lui Nae Ionescu

Mihail Sebastian
Articole din Cuvântul lui Nae Ionescu
Editura Vremea, 2016
Ediţie îngrijită şi prefaţă de Miruna Lepuş

Citiţi prefaţa acestei cărţi.

*****

Alegeri la S.S.R.

Nu cunosc precis regulamentele Societăţii Scriitorilor Români. Cum mă exclud benevol şi cu anticipaţie dintr-o reuniune al cărei rost e îndoielnic, nu m-au interesat condiţiile ei de primire, eliminare, premiere şi subvenţionare. Rămână acestea lotul domnilor Foti şi Moşoiu. Dar se pare că prima virtute ce este necesară cuiva, spre a fi acceptat, e posesia unui volum original şi tipărit de proză sau - în lipsă - a două de versuri. Curioasă ierarhizare a genurilor - veţi spune - şi ridiculă: căci potrivit ei, autorul Cuvintelor potrivite este exclus din breaslă, pe câtă vreme oricine şi-a strâns cinci articole de gazetă sau două schiţe între două scoarţe este primit. Să nu discutăm însă temeiurile acestei distincţii ierarhice. Arta politică a oficialităţii noastre scriitoriceşti le-a stabilit pentru uzul adunărilor generale, iar pentru o astfel de adunare criteriile e necesar să fie simple. Veţi recunoaşte că numărătoarea volumelor e mai lesnicioasă decât aprecierea calităţii lor. Iată însă alegerile ultime. Candidează domnişoara Otilia Cazimir şi e respinsă. Autoare a unui volum de versuri şi a unuia de proză - întrunind deci o dată şi jumătate condiţia regulamentului - colaboratoare ordonată a două reviste, activând deci continuu în scrisul zilei, domnişoara Cazimir profesează literatura. Aceasta îi e ocupaţia şi - poate - acesta venitul. Munca sa presupune anumite interese, anumite condiţii în raporturile obişnuite cu editura, anumite drepturi de apărat sau de asigurat - toate lucruri ce firesc sunt de resortul unei organizaţii de breaslă. Dacă, medic, ar fi făcut parte din asociaţia generală a medicilor, dacă, avocat, s-ar fi înscris în barou sau în uniunea avocaţilor, dacă, muncitoare în fabrică, ar fi fost primită într-un sindicat muncitoresc, de ce, scriitoare, să nu aibă dreptul a se organiza şi a-şi urmări realizarea intereselor ce sunt legate de munca scrisului, cu mijloace mai eficace ale colectivităţii camarazilor săi?

În acest sens, votul ultimei adunări generale e absurd şi trebuie dezaprobat. E foarte adevărat că S.S.R.-ul nu poate aduce nici un serviciu real niciunui scriitor pentru activitatea lui scriitoricească. Şi e tot atât de adevărat că, departe de a rezolva cu demnitate problema grea a muncii acesteia lipsite de debuşeu, S.S.R.-ul se mulţumeşte să benchetuiască şi să discute cu oficialitatea politică. Dar de vreme ce cineva - domnişoara Otilia Cazimir, bunăoară - mai are naivitatea de a crede în intervenţia eficace a societăţii în chestie, nimeni nu are dreptul să-l recuze şi să-l îndepărteze dintr-o organizaţie pe care nenorocita lui profesie o presupune. Se cuvine această egalitate de tratament pentru scriitor şi pentru birjar. Nu?

S-ar putea obiecta însă: nu, Societatea Scriitorilor nu ţine să sindicalizeze pe profesionişti, nu consideră chipul de câştigare a pâinii tale drept criteriu de asociere, nu regulamentează o breaslă şi nu caută să fie un organ de control şi de apărare în relaţiile dintre factorii industriei cărţii. Ci dimpotrivă, e un centru exigent de activitate culturală, un birou de propagandă şi un nod de misiune literară. În consecinţă, S.S.R.-ul nu caută scriitori, ci talente.

Punct de plecare fals şi - de aceea - probabil. Consideraţi acum şi sub acest aspect votul adunării generale. Nu sunt - e nevoie s-o spun? - prieten al literaturii domnişoarei Cazimir. Detest suficient poezia domnului Topârceanu pentru a o accepta pe a domniei sale. Şi m-am amuzat - găsind nu demult într-o revistă ieşeană din Bucureşti două poezii - să dezleg acest mister: sunt ale domnului Topârceanu? sunt ale domnişoarei Cazimir, sunt parodiile domnului Topârceanu după Otilia Cazimir? sunt parodiile domnişoarei Otilia Cazimir după Topârceanu?

Cu toate acestea votul S.S.R.-ului rămâne inacceptabil. Societatea asta, care a izbutit să adune din cafeneaua literară tot ce e mai leneş şi mai mediocru, tot ce e mai plat şi mai gazetăresc în sensul prost al cuvântului, tot ce e mai neinteligent, mai necreator şi mai ratat acolo, e deodată cuprinsă de o târzie conştiinţă critică, se lasă muncită de un brusc acces de scrupule şi, în virtutea esteticii sale intacte, respinge o scriitoare modestă dar adevărată, pentru satisfacerea gustului intransigent a douăzeci de infirmi amărâţi de insuccese şi bătrâneţe timpurie. Pentru domnişoara Otilia Cazimir poate fi o consolare gândul că au respins-o acei care i-au premiat pe Ion Foti şi Alfred Moşoiu în paguba domnului Arghezi, a domnului Ionel Teodoreanu şi a inteligenţei. Pentru ceilalţi spectatori ai farsei ăsteia, însă, nu.

Am aflat din povestirea unui martor necăjit şi discret scena alegerii: o larmă speriată şi enervată de oameni ameninţaţi, o propagandă stupidă de agenţi electorali cu gesturi mari, insinuări mici şi deşteptăciune mijlocie. Au fost şi argumente, desigur. Domnişoara Cazimir - s-a spus - face parte dintr-un clan literar provincial, organizat milităreşte şi terorizând publicistica zilei. Scrie la Viaţa românească şi la anexa acesteia, Adevărul literar, două reviste de serviciu, apărând pentru uzul grupului. Beneficiază de tot aparatul comercial al fotografiilor, recenziilor, elogiilor pe care paginile acelea le oferă graţios. În schimb, care scriitor străin de cerc a fost recenzat acolo dacă nu prietenos, cel puţin obiectiv? Activitatea căruia a fost urmărită cu interes? Câte înjurături meschine nu s-au cheltuit pentru cine nu avea gentileţea de a trece pe acolo? De atâta vreme, în stăpânirea oficialităţii şi traficând influenţa, cenaclul ieşean se supralicitează în public, se premiază amabil, cucereşte editurile şi le monopolizează, îşi însuşeşte "misiunile culturale", îşi opreşte premiile naţionale şi îşi împarte familiar bugetele.

Iată, în sfârşit, că o singură dată avem prilejul să-l judecăm. De ce să nu o facem cu aceeaşi părtinire şi de ce să nu ne oferim această modestă revanşă? Prin urmare, domnişoara Cazimir să mai facă anticameră.

Premisele raţionamentului sunt juste. Nu mai puţin concluzia şi hotărârea naivă. Există, desigur, o strategie moldovenistă realmente primejdioasă, exercitată cu o pasiune de slujbaş credincios în orice prilej şi împotriva oricui. Dar asta presupune o reacţiune pornită pe alte criterii şi cu totul alte mijloace, de care votanţii S.S.R.-ului - vai! - nu sunt capabili. Ce uşor şi platonic lucru să respingi pe un scriitor din locul unde are dreptul să fie. Dar ce grea, folositoare şi higienică operă aceea de a-l alunga din locurile pe care nu le merită. Gestul neelegant şi prost al votanţilor de la S.S.R. nu poate fi primit nici de cei împotriva cărora se presupune a fi îndreptat, nici de noi, decât cu un surâs amuzat. Nu le poţi cere, în definitiv, oamenilor mai mult gust şi mai mult bun-simţ decât au. Te gândeşti numai la situaţia domnului Rebreanu^[1], acest om civilizat şi muncitor, care câştigând cu truda şi necazurile lui o casă şi o bibliotecă frumoasă, nu s-a gândit că nu va fi cine să le cerceteze.

(Cuvântul, an IV, nr. 1291, 24 noiembrie 1928, pag. 1-2)

Un premiu

Premiile S.S.R.-ului din anul acesta au fost fericite. Toată lumea e de acord. Indiferent de criteriile care au prezidat alegerea, rezultatul ei e just. Ceea ce trebuie să recunoaştem însă este că prestigiul distincţiilor acordate e nul. La drept vorbind, nici unul din premiile existente în România nu are prestigiu. Nici unul nu recomandă, nu chezăşuieşte o valoare, nu o impune.

Iată în curând se vor vota premiile anuale ale Academiei. Vor urma cele naţionale. E sigur însă că, oricât de dreaptă va fi desemnarea aleşilor (mă ispiteşte gândul să spun desemnarea câştigătorilor), publicul cetitor nu va lua notă de ea. Adică nu o va confirma interesându-se activ de carte, neuitând-o, epuizând-o.

De vină sunt moravurile inacceptabile care s-au statornicit la noi în ordine literară ca şi în ordine politică. De vină tot acest spirit de gaşcă şi nesinceritate care îi dă breslei scriitoriceşti române aerul de poltronerie pe care îl are. De vină pervertirea sentimentului de camaraderie ori în sensul unei adulări nedemne, ori în sensul unei ostilităţi meschine.

Trebuie făcut ceva totuşi pentru prestigiul moral al scrisului. Trebuie dat un ajutor eficace şi nobil cărţii. Avem nenumărate premii care însemnează, de fapt, nenumărate ajutoare băneşti date după criterii de filantropie. Să fie lăsate acestea mai departe, de vreme ce scriitorul român e prea sărac pentru a se dispensa de ele.

Dar, în schimb, să se creeze un premiu nou, modest pentru valoarea lui bănească, dar impunător pentru garanţiile lui de seriozitate. După exemplul Academiei Goncourt, să se aleagă zece oameni pricepuţi şi cinstiţi care să decidă an cu an cui i s-ar cuveni această încoronare.

Ştiu. Sunt greutăţi enorme. Dacă n-ar fi să amintesc decât faptul că o comisie, din care făceau parte domnii Mihail Sadoveanu şi G. Ibrăileanu, a compromis acum trei ani bunele intenţii ale unei gazete acordând un premiu nemeritat domnişoarei Mantu pentru o monstruozitate sămănătoristă şi tot ar trebui să ne îndoim de eficacitatea propunerii noastre.

Totuşi. Ar fi dezolant să credem că în această ţară nu s-ar găsi 10 (zece) oameni serioşi în mâinile cărora o carte să poată trece cu certitudinea că înaintea valorii ei nici protecţia, nici încuscrirea, nici bârfeala nu va impune.

Nu se găseşte un om bogat care să vrea să sacrifice 50.000 de lei pe an? Dacă da, încercarea trebuie făcută cu nădejde.

(Cuvântul, an V, nr. 1404, 19 martie 1929, pag. 2)

Am găsit!...

Nu glumesc deloc. Am găsit mijlocul sigur al refacerii noastre economice. Domnul Argetoianu^[2] să nu-şi mai facă inimă rea; nu e nevoie să fie redus bugetul ţării. Contribuabilii să nu dispere: impozitele nu trebuiesc majorate. Ba dimpotrivă. Vă promit o eventuală reducere a lor cu vreo 25 la sută. Nu vă pot da încă cifre exacte, dar le voi calcula pe măsură ce planul meu va fi pus în aplicare.

E simplu. Există în ţara noastră o categorie cu totul specia­lă de inşi bogaţi. Sunt "îmbogăţiţii de guvern". (Dacă expresia vi se pare necorectă, gândiţi-vă că există una analoagă: "îmbogăţiţii de război".) Sunt oamenii de partid care fac avere în timpul unei guvernări prietene. Nu importă cum şi nu importă în ce calitate. Ministru, primar, deputat, consilier, advocat sau numai cumnat. Fapt e că fac avere şi că o fac numai atunci.

Să se facă un control vast şi amănunţit al acestor averi. Am mai spus-o noi aici, dar atunci era o glumă şi acum e un plan economic. Pentru fiecare "îmbogăţit de guvern" să se deschidă o fişă specială.

Operaţia poate părea complicată. În realitate nu e.

Un exemplu. Constantinescu Tancred. Cauţi numele acesta în registrele fiecărui partid politic, până dai de el. Să zicem că l-ai găsit în partidul liberal, de exemplu. Bun. Socoteşti atunci câte guvernări a avut acest partid de la 1920 încoace.

Şi să presupunem că găseşti două guvernări: 1922-1926, 1927-1928. Foarte bine. Cauţi atunci să afli ce roluri a jucat insul căutat în aceste două guvernări. Şi găseşti, să zicem, că a fost în prima director la C.F.R. şi ministru de industrie, iar că în a doua n-a fost nimic.

Perfect. Atunci calculezi exact averea pe care acest presupus Constantinescu Tancred a avut-o la 1920, calculezi iar averea pe care a avut-o la 1924, şi diferenţa dintre cele două cifre constituie "îmbogăţirea lui de guvern". Operaţia se repetă întocmai pentru perioada 1926-1928.

Să presupunem că am găsit 20 de milioane în totul. (Dau într-adins cifre mici, ca să nu complic socoteala). Asupra acestei sume, statul aplică un impozit ce variază între 50 la sută şi 90 la sută.

Confiscarea integrală a sumei, deşi mai simplă, trebuie păstrată numai pentru afacerile absolut penale. Pentru afacerile sucite, 50 la sută e destul, iar pentru cele "aproape oneste", 90 la sută e prea de ajuns.

Sistemul meu nu e deloc rigid. Procentul impozitului e progresiv, după importanţa demnităţilor. În cazul de mai sus bunăoară, statul ar aplica: 65 la sută asupra afacerilor făcute ca director la C.F.R., 82 la sută, asupra celor făcute ca ministru şi 90 la sută asupra celor făcute ca simplu particular. Ceea ce dă în medie un impozit de 79 la sută, care, aplicat asupra sumei de 20 de milioane, produce suma de 15 milioane 800 de mii. Exact.

Gândiţi-vă acum că cifrele de mai sus sunt în realitate mult mai mari. Gândiţi-vă de asemeni că fiecare partid îşi are Tancredul lui, că fiecare Tancred ascunde în umbra lui o legiune de alţi Tancrezi mai mici şi mai obscuri. Evaluez cu modestie numărul "îmbogăţiţilor de guvern" la 50.000. Sunt fără îndoială în România 50.000 de oameni, care au trăit şi s-au îmbogăţit pe seama a 18 milioane.

Revizuiţi-le averea şi criza economică a statului e rezolvată.

Măsura de altminteri nu e nouă.

Au existat două impozite speciale pentru îmbogăţiţii de război, tribunale speciale şi măsuri de executare grabnice.

Procentul impozitului s-a urcat în Franţa bunăoară până la 80 la sută pentru aceşti bogătaşi, indiferent de onestitatea afacerilor lor.

Şi să nu ni se răspundă că războiul era o situaţie excepţională, care justifica măsuri excepţionale. Căci la noi o guvernare este la fel de dezastruoasă cât un război. Pentru noi, războiul nu s-a terminat la Versailles. După ce ne-am bătut 2 ani cu nemţii, ungurii, turcii şi bulgarii, ne-am luptat alţi 12 ani cu liberalii, averescanii şi naţional-ţărăniştii. Acum să facem socotelile.

Există o problemă a reparaţiilor de război. Reparaţii civile de astă dată. "Îmbogăţiţii de guvern" să facă un pas înainte. Să-i numărăm. Şi cu asta problema crizei e terminată.

Ofer soluţia guvernului şi ministerului de finanţe în special. O ofer dezinteresat, din generozitate personală. Nici măcar nu cer să fiu decorat.

(Cuvântul, an VII, nr. 2301, 16 septembrie 1931, pag. 1)

Politică şi automobil^[3]

Prefectura judeţului Ilfov face cunoscut printr-un comunicat că "în cadrul măsurilor de economie şi reorganizare" va retrage toate automobilele sale de serviciu, reducându-le numărul la unul singur.

Cetăţeanul necăjit, care este oarecum din vocaţie pieton, se poate bucura de această "reformă". Ea satisface nu ştiu ce sentiment de justiţie populară, care nu suferă ca, în aceste timpuri crunte, unii să meargă pe sus şi alţii pe jos. Istoria nu este însă mai puţin naivă şi comică.

De vreo cinci ani, de când se tot vorbeşte de criză şi de economii, punctul cel mai furtunos de atacuri şi polemici, în această direcţie, sunt automobilele. Fără glumă. Dacă ţineţi minte, în 1929, la instalarea primului guvern naţional-ţărănist, cea dintâi declaraţie a domnului I. Mihalache a fost că va suprima automobilele Ministerului de Domenii. De atunci, n-a fost ministru care să nu declare acelaşi lucru şi n-a fost guvern care să nu se indigneze, la începutul guvernării, de "pletora" maşinilor. S-ar fi spus că cea mai gravă problemă a noastră de guvernământ este problema circulaţiei automobile. Chestiunea devenea din zi în zi mai hilariantă: căci automobile se suprimau zilnic şi tot în picioare rămâneau, asemeni unor maşini fantomă, care, ca pasărea Phoenix, creşteau din cenuşă cu caroserie nouă şi carburator refăcut.

Nu credeţi că e timpul să se pună capăt comediei ăsteia? Adică socoteşte cineva că asemenea "reforme" vor remedia ceva din tragedia bugetară a statului românesc şi că asemenea farse sunt suficiente pentru a ne linişti asupra corectitudinii mânuitorilor de bani publici? Crede cineva că aceste mizerabile cârpeli de câteva zeci de mii de lei compensează marile afaceri, marile zăpăceli, dezastruoasele găuri ce destramă viaţa noastră de stat?

Să ne imaginăm că toţi demnitarii noştri, de la prim-ministru la primar, n-ar mai umbla în automobil, ci cu brişcă sau în care cu fân. Ei şi? Ce sumă de economii s-ar realiza? Un milion sau zece sau cincizeci. Adică mai puţin decât un strop de apă într-o putină plină.

Adevărul este că nu suntem deloc serioşi şi că ne jucăm "de-a reformele", în timp ce deasupra noastră se acumulează tragediile esenţiale, cu zecile. Un stat nu trăieşte niciodată din economii, ci din risipă. Un stat democrat mai ales. Asta este în firea lui. A spus-o pe vremuri un francez (şi se ştie că în fiecare francez este un germene de expert financiar): statul este în dureroasa necesitate de a fi în permanenţă bogat.

Să nu mai umblăm deci cu şmecherii de soiul ăsta.

(Cuvântul, an VII, nr. 2689, 16 octombrie 1932, p. 1)

---

^[1] Între 1926 şi 1932, Liviu Rebreanu a condus Societatea Scriitorilor Români.

^[2] În acea perioadă, Constantin Argetoianu era ministru de Finanţe.

^[3] Redăm în continuare un fragment dintr-un articol similar semnat de Nae Ionescu în paginile aceluiaşi ziar: "Aţi băgat de seamă că primul gest, al tuturor guvernelor ce se instalează de o bucată de vreme, este... desfiinţarea automobilelor ministeriale? Te miri de unde mai au de desfiinţat, - când fiecare guvern, pe rând, a făcut acelaşi lucru. Şi, totuşi, au. Pentru că, de fapt, nici un guvern nu a desfiinţat automobilele." (Nae Ionescu, "Despre risipă şi economii. În jurul reducerii bugetare", Cuvântul, an VII, nr. 2323, 8 octombrie 1931, pag. 1)

CLB păstrează vie legătura dintre cumpărător şi librar, livrând comenzile online către librăriile de cartier

CLB păstrează vie legătura dintre cumpărător şi librar, 

livrând comenzile online către librăriile de cartier

​​

• „Rezervă şi ridică” – un sistem de cumpărare de carte extrem de popular pe pieţele de carte din Occident

​

​

• Compania de Librării Bucureşti, cel mai vechi lanţ de librării din România şi singura reţea care are filiale în toate cele 6 sectoare ale Bucureştiului

​

​

• „Acest nou sistem de achiziţie de carte este comod şi eficient

​ şi,

 în acelaşi timp

​, 

păstrează legătura dintre cititor şi librar, legătură pe care CLB a ştiut să o întreţină timp de peste 66 de ani.” (Marieta Seba, director general al Companiei de Librării Bucureşti)

​

Compania de Librării Bucureşti, cel mai vechi lanţ de librării din România şi singura reţea care are filiale în toate cele 6 sectoare ale Bucureştiului, le propune cumpărătorilor o nouă formulă de cumpărare online. Este vorba despre „Rezervă şi ridică” – un sistem de cumpărare extrem de popular pe piaţa de carte germană, dar şi în alte ţări din Occident, dezvoltat din dorinţa de a menţine vie relaţia cititor-librar.

„Compania de Librării Bucureşti are avantajul că are filiale răspândite în toată capitala. Sistemul nostru «Rezervă şi ridică» este comod şi eficient

​ şi,

 în acelaşi timp

​, ​

păstrează legătura dintre cititor şi librar, legătură pe care CLB a ştiut să o întreţină timp de peste 66 de ani”, a declarat Marieta Seba, director general al Companiei de Librării Bucureşti.

Publicul ţintă al acestui sistem sunt în special cumpărătorii pro-activi, cei care au frecventat librăriile dintotdeauna, dar care au tot mai puţin timp, în ultima vreme, pentru cumpărături fizice. Accesând site-ul www.clb.ro, ei pot alege orice titlu din stoc, pentru ca mai apoi, cu un simplu click, să îl trimită către oricare dintre filialele CLB din oraş, de unde îl pot ridica. 

Dintre cele peste 40 de filiale CLB din Bucureşti, clientul va găsi uşor una în apropierea casei, a şcolii, în drum spre serviciu sau pur şi simplu una în care se simte bine. 

Un mod rapid şi eficient de a te informa şi apoi de a face o comandă, dar şi un gest de fidelitate faţă de librăriile din oraş, atât de familiare pe vremuri, dar în care intrăm prea puţin în ultima vreme.

În ultimii ani, vânzările online au căpătat o pondere tot mai mare pe piaţa de carte românească. Atât editurile, cât şi librăriile tradiţionale vând online, librăriile virtuale au crescut numeric – o situaţie avantajoasă deopotrivă pentru vânzători, cât şi pentru cumpărători. În acest context, Compania de Librării Bucureşti acordă în ultimii ani o atenţie tot mai mare vânzărilor online. Site-ul companiei, www.clb.ro are în portofoliul activ peste 52.000 de produse, din care mai mult de jumătate sunt cărţi. Cel mai vechi lanţ de difuzare de carte din Bucureşti, cu o reţea care cuprinde 46 de librării şi care a aniversat anul trecut 65 de ani de activitate nu va renunţa însă niciodată la comerţul tradiţional de carte. Îşi propune, în schimb, să îl diversifice şi să îl profesionalizeze, în acord cu noile facilităţi tehnologice.

--

www.headsome.ro

str. Constantin Rădulescu-Motru 16, 

bl. 21, ap. 201, sector 4, Bucureşti

0722-609.478