Suedia - tara invitata de onoare la Bookfest 2017

Suedia – țară invitată de onoare la Bookfest 2017

„Literatura suedeză este unul dintre pilonii de forță ai peisajului cultural actual și sper ca publicul să se bucure de expresivitatea și prospețimea aduse de Invitatul de Onoare al acestei ediții Bookfest.” 

(Grigore Arsene, Preşedintele Asociaţiei Editorilor din România, oraganizatorul Bookfest) 

• Sub sloganul „Sweden: Creating Stories”, 9 oaspeți suedezi de primă mărime vor sosi la Bookfest: scriitori, ilustratori, editori și manageri culturali.

• Peste 20 de evenimente în programul țării invitate, cu un accent special pe educație și literatură pentru copii, egalitatea de gen, incluziunea socială și promovarea diversității.

• „Suntem foarte bucuroși că Suedia este țară invitată de onoare în acest an la Bookfest!  Le vom oferi românilor de toate vârstele gustul literaturii și societății suedeze în cadrul celor peste 20 de evenimente interactive și informative pe care le pregătim” (Excelența Sa, Anneli Lindahl Kenny, Ambasadorul Suediei în România).

• Ficțiunea suedeză contemporană se află în topul celor mai traduse 10 literaturi ale lumii. 

​

Suedia este oaspetele de onoare al ediţiei din acest an a Salonului Internațional de Carte Bookfest, ce va avea loc la Romexpo, în perioada 24-28 mai: „Literatura suedeză este unul dintre pilonii de forță ai peisajului cultural actual și sper ca publicul să se bucure de expresivitatea și prospețimea aduse de Invitatul de Onoare al acestei ediții Bookfest”, a declarat Grigore Arsene, Preşedintele Asociaţiei Editorilor din România, oraganizatorul Bookfest.

Sub sloganul „Sweden: Creating Stories”, 9 oaspeți din Suedia vor sosi la București, pentru a participa la lecturi publice, lansări de carte, dezbateri sau mese rotunde. Dincolo de evenimentele care au în centru literatura, Ambasada Suediei la București își propune ca prezența Suediei la Bookfest să constituie un bun prilej de a reflecta asupra unor subiecte precum educația pentru lectură, egalitatea de gen, drepturile omului, integrarea minorităților și promovarea diversității. 

În plus, evenimentele dedicate celor mai mici dintre cititori au un loc special în agenda țării invitate anul acesta la Bookfest: „Îi invităm în mod deosebit pe copii să participe la activitățile dedicate lor în spațiul «Kids Corner» al Suediei”, a mărturisit Excelența Sa, Anneli Lindahl Kenny, Ambasadorul Suediei în România. 

Lista oaspeților de onoare ai ediției din acest an a Salonului de Carte Bookfest include atât scriitori, deopotrivă poeți și prozatori, cât și artiști (ilustratori de carte), editori sau manageri culturali. O selecție generoasă de invitați, care își propune să ilustreze arhitectura pieței de carte suedeze contemporane, una dintre cele mai importante din lume: astăzi, ficțiunea suedeză se află în topul celor mai traduse 10 literaturi ale lumii, cărțile autorilor suedezi văzând lumina tiparului în traduceri ce depășesc 50 de limbi. În plus, Suedia este și spațiul literar care găzduiește cel mai prestigios premiul literar din lume: este vorba despre Premiul Nobel pentru Literatură, acordat de Academia Suedeză.

Standul Suediei, în calitate de invitat de onoare al Salonului de Carte Bookfest, ediția a XII-a, va fi amplasat în Pavilionul C4, iar cele aproximativ 20 de evenimente organizate de Ambasada Suediei în România, în colaborare cu partenerii săi, vor avea loc atât la stand, cât și la spațiul de evenimente din cadrul Pavilionului C4.

Pentru mai multe informații, accesați:

http://www.bookfest.ro/tara-in vitata/suedia#

https://www.facebook.com/event s/491195007717817 

Persoană de contact:

Mihai Leontescu, Coordonator Proiecte și Comunicare, Ambasada Suediei – mihai.leontescu@gov.se 

--

www.headsome.ro

str. Constantin Rădulescu-Motru 16, 

bl. 21, ap. 201, sector 4, Bucureşti

0722-609.478

Fotografia preferată din călătorii

Să călătorești înseamnă să îți depășești granițele și limitele de orice fel. Prin călătorii îți hrănești acea scânteie interioară de curiozitate firească, ce ne împinge să explorăm lumea de mici. Ne împinge să căutăm mereu moduri noi, prin care să privim lumea din unghiuri diferite în fiecare zi. Să descoperim locuri noi. Oameni. Chipuri. Gesturi. O întreagă lume.
Cea mai draga imagine din calatorii este cea a punctului de plecare in departari. Acelasi punct care reprezinta si intoarcerea mea ACASA. Nu e vorba de propria locuinta, in strictul sens al cuvantului, ci de ACASA intr-un sens mai larg, tocmai acel sens al cuvantului ACASA ce sugereaza locurile extrem de familiare in care traiesc de obicei. Pentru mine ACASA inseamna nu numai locuinta proprie ci, in sens mai larg, orasul in care traiesc.
De cele mai multe ori, limita dintre ACASA si calatorie o reprezenta poarta orasului. Ua din multele porti ale orasului: gara CFR. De cand am inceput sa calatoresc in afara orasului, de mic copil, si pana la deplina maturitate, gara a fost punctul de plecare de acasa si de sosire acasa. Daca la inceput, copil fiind, eram speriata de zarva de pe peron si de pe sine, matura fiind adoram zgomotele garii: difuzorul ce anunta plecarea sau sosirea trenurilor, suieratul locomotivei, "glasul" sacadat al rotilor de tren, ce cutremurau parca si peronul de greutatea vagoanelor in miscare.
Gara era intotdeauna punctul limita dintre acasa si dincolo, dpre departari. Trenurile incepusera sa faca parte din fiinta mea, erau acei prieteni care imi cantau mereu ca un refren: "Te duc... Te-aduc... Te duc... Te-aduc...". Calatoria cu trenul imi oferea mereu libertatea de a vedea peisaje noi in toata varietatea si profunzimea lor. Calatoria cu trenul imi oferea mereu posibilitatea de a studia chipurile si reactiile oamenilor care ma inconjurau pentru cateva minute sau ore. Calatoria cu trenul imi oferea posibilitatea de a citi o carte la fel ca si in intimitatea propriei locuinte. Nu conta ca stateam comod pe un scaun sau pe o bancheta sau ca incalecam la propriu bagajul pe care il aveam cu mine, citeam mereu cu acelasi spor pagini intregi.
Gara era intotdeauna punctul de unde plecam sau unde ma intorceam impreuna cu parintii din calatoriile petrecute impreuna. Gara era punctul de despartire temporara de ai mei si locul de reintalnire cu ei. Totul facea parte din farmecul calatoriei: zgomote, mirosuri, forfoteala, oameni si bagaje intr-o miscare continua de colo - colo...
Prefer sa cred ca gara oricarui oras nu inseamna doar trecut, istorie, amintiri, nostalgie... Prefer sa cred ca o gara inseamna atat trecut cat si viitor cat si acea punte (ne)vazuta si mereu prezenta ce leaga trecutul de vitor prin intermediului eternului prezent. E locul unde se leaga prietenii, se tes vise si se contureaza dorinta de a descoperi peisaje, locuri si oameni noi. Intr-un cuvant de a descoperi lumi noi plecand si sosind in aceeasi lume complexa in propria-i viata, lume ce se numeste, pur si simplu, GARA.
Sa nu uitam nicicand sa (re)descoperim o gara. Este un loc ce se viziteaza si se savureaza in tihna. In ritmul tau. Fara disperare, fara harta, fara patos. Este un loc ce trebuie sa faca parte din viata noastra. Asa... Pur si simplu...
Articol scris pentru Spring SuperBlog 2017

Ieși în evidență cu bijuteriile potrivite!

Sunt femeie! Sunt cocheta! Imi place sa fiu eleganta folosind trucuri simple si putin costisitoare. Un parfum fin, discret, delicat, Farduri discret aplicate, in culori naturale; sau fara farduri, doar putin ruj, dar cu un ten impecabil ingrijit. Mainile ingrijite la fel de impecabil, chiar fara oja, doar cu un lac transparent. Imbracaminte smpla, dar cu piese sofisticat si ingenios imbinate. Si neaparat accesorii: bijuterii, inele, cercei, brățări, pandantive, ceasuri...Si nu este neaparata nevoie sa cauti cine stie ce magazin de fite sau un brand extrem de scump si de sofisticat.

Magazinele Splend’or comercializează ceasuri și bijuterii de la branduri internaționale. De aceea, de fiecare dată când nu știi ce să-i cumperi cuiva cadou, vei găsi cu siguranță ceva potrivit la noi.

Magazinele Splend’or sunt prezente în majoritatea mall-urilor, existând peste 45 de magazine în toată țara. Destul de ușor de găsit, devin astfel un partener de încredere pentru fiecare.

În magazinul Splend’or găsești mereu bijuterii și ceasuri potrivite pentru orice ocazie. Prețurile sunt variate și în magazin există produse foarte accesibile pentru toate stilurile. Prețurile bijuteriilor încep de la 20 de lei.

 Majorica este un brand prestigios, de origine spaniolă. Stilul mediteranean se îmbină cu pasiunea și simplitatea, dând naștere unor bijuterii recunoscute la nivel internațional.

Ce as alege pentru mine? Probabil o combinatie de tipul:

- un inel Majorica clasic:

- o bratara Majorica;

- un colier Majorica fancy.

Produsele mi se pare ca se asorteaza destul de bine, sunt create aproape in acelasi stil si se pot potrivi la o rochie de seara neagra, cu un decolteu destul de amplu.

De ce ma gandesc la aceasta combinatie? Tocmai in ideea ca, la un moment dat, as putea sa particip la o intalnire cu fostii prieteni si colegi de scoala, prieteni cu care am copilarit, cu care am crescut si care fac parte organic din viata mea. Acum suntem cu totii oameni maturi, trecuti oarecum de prima tinerete. Si nu ma pot prezenta oricum; tinuta trebuie sa se potriveasca unei femei in plina maturitate, fina, delicata, rafinata, educata... Tinuta trebuie sa se potriveasca starii de spirit de atunci, de oricand si dintotdeauna. Tinuta trebuie sa se potriveasca structurii mele fizice si sufletesti, sa reflecte respectul fata de propria-mi persoana si fata de cei din jurul meu, cat si fata de cei care nu mai sunt fizic printre noi, ci ne sunt alaturi doar prin spirit, privindu-ne de undeva dintr-o stea indepartata.

Sa tinem cont ca orice bijuterie nu merita sa fie purtata doar o data. Este prea valoroasa, fie si doar din punct de vedere sentimental, si incarcata puternic cu energia propriei noastre personalitati ca sa fie abandonata intr-o cutie ca si cand nu ar mai insemna nimic pentru noi. De aceea ar trebui sa poata fi purtata si in alte ocazii, similare sau diferite, cu alte tinute, fara ca acest lucru sa sfideze decenta si bunul gust.

Articol scris pentru Spring SuperBlog 2017

În culisele selecţiei Festivalului de Film Documentar One World Romania, 2017 (I)

Răzvan Penescu: Aţi văzut 1.300 de documentare pentru a alege 50. Întâi vedeţi, selectaţi şi apoi decideţi ce categorii puteţi face cu filmele selectate sau porniţi de la nişte teme mari - dacă da, cum alegeţi aceste teme mari - şi vedeţi ce documentare se potrivesc din cele pe care le vedeţi? Vedeţi în diferite festivaluri documentare nepropuse direct către One World Romania (OWR) dar pe care vreţi cu tot dinadinsul să le aduceţi pentru publicul românesc? Care, de ce?
Adina Brădeanu: Întotdeauna pornim cu un draft de arii tematice care ne interesează. Ariile tematice sunt stabilite înainte de începerea selecţiei, cu participarea lui Alexandru Solomon, directorul festivalului. De obicei, temele sunt legate direct de experienţa trăită a anului anterior şi de contexte sau evenimente anticipate pentru cel în curs. Altminteri, există un număr - din ce în ce mai mare - de pre-selectori, angajaţi şi prieteni ai festivalului, care văd toate filmele şi le menţin pe lista lungă doar pe cele considerate relevante tematic şi estetic. În momentul în care începem să vizionăm avem deja comentariile de previzionare care ne ghidează. (Mulţumim!).
Participarea la alte festivaluri dar şi experienţa privată de vizionare - altfel spus, mintea deschisă pe tot parcursul anului - contează, evident. Un festival de documentar şi drepturile omului e prin definiţie conectat la prezent. Dincolo de specificul festivalului nostru, orice festival, considerat ca instituţie, trebuie să gestioneze o doză de conjunctural: cu excepţia festivalurilor care prezintă exclusiv filme de arhivă, depinzi de producţia anului în curs sau / şi a celui precedent. Oricât de mult te-ar interesa o temă sau alta, nu poţi alcătui un program din filme care n-au fost încă făcute. Lucrezi, prin urmare, cu un corp - deocamdată inform - de filme existente pe 'piaţă', adică în reţeaua de festivaluri. Aici intervine, cred, identitatea unui festival - un program nu se construieşte strict pe baza unui discurs de facilitare a accesului la cele mai recente filme considerate 'bune' (adică validate de festivaluri internaţionale mai mari), ci şi pe unul identitar: selectezi filme care se potrivesc cu o viziune generală pe care construieşti vreme de mai mulţi ani. În plus, oferi nu numai filme, ci şi experienţe şi contexte care să permită spectatorilor să facă conexiuni, să-şi pună experienţa istorică, socială, politică, în perspectivă.
Mona Nicoară: O parte din filme vin în program după ce câte unul dintre noi le-a văzut prin alte părţi, o parte vin din filmele trimise de către producători festivalului şi alese împreună cu ceilalţi colegi care participă la selecţie. Există evident o perioadă mai intensă de vizionare şi selecţie în fiecare toamnă, dar pentru mine e un proces constant: văd filme în tot anul - merg la câteva festivaluri, programez alte festivaluri, sunt chemată să dau feedback pe documentare în lucru, sau sunt rugată de finanţatori să evaluez proiecte. Pentru One World Romania temele sunt alese mai ales de Alecu Solomon, care este viziunea strategică din spatele festivalului, dar ele se mai şi schimbă după ce vedem mai multe filme din an şi după ce discutăm ce ne atrage mai mult şi ni se pare relevant pentru publicul din România.

R.P.: Câte ore de film vedeţi, câte ore de film selectaţi? Vedeţi tot ce primiţi în întregime sau vă prindeţi după 10 minute despre ce e vorba şi eliminaţi ceea ce nu e interesant? Ce vă interesează la un documentar (tema, realizarea, performanţa tehnică, emoţia pe care o transmite, alte chestii)?
A.B.: Aş zice că stăm cu mintea deschisă în tot cursul anului, după care începem procesul de selecţie propriu-zis în octombrie. Cum spuneam mai sus, vedem o listă de filme deja pre-selectate şi însoţite de comentarii succinte ale preselectorilor. Între octombrie şi decembrie vizionăm, cu intensitate crescută, filmele preselectate: de la câteva ore pe seară în octombrie la full-time în decembrie, plus încă ceva în ianuarie (cel puţin ăsta a fost cazul meu în anul finalul lui 2016 şi începutul lui 2017). Există întotdeauna filme care se impun imediat - din pricina intensităţii discursului, a unei estetici memorabile, a relevanţei pentru România, a urgenţei temei abordate etc. Nu exista un singur criteriu "de aur" pentru care un film sau altul intră pe lista scurtă în vederea programului.
M.N.: N-aş putea cuantifica, pentru că văd documentare constant, iar selecţia pentru One World Romania este unul dintre filtrele cu care mă uit la filme noi întotdeauna. Pe majoritatea încerc să le văd până la capăt, pe principiul "nu-i face altuia ce nu ţi-ar plăcea să-ţi facă altul ţie" - doar sunt şi eu regizor de film, şi, apoi, respect nespus munca altuia. Dar trebuie să mărturisesc că din când în când, e drept destul de rar, mă mai lasă puterile să văd totul până la capăt, mai ales când vine vorba de acele produse de televiziune care are putea fi descrise mai degrabă ca reportaj decât ca film documentar. Ceea ce, într-un fel, răspunde şi celeilalte întrebări pe care aţi pus-o aici: ceea ce ne interesează, în primul şi în primul rând, este calitatea artistică a filmelor incluse în selecţie. Informaţii poţi căpăta în atâtea feluri zilele astea, dar acea deschidere a minţii şi a inimii care ni se petrece în prezenţa artei este de fapt motivul pentru care venim în continuare să vedem filme, pe întuneric, cu alţi necunoscuţi.

R.P.: De ce faceţi parte din OWR? De ce credeţi că e important OWR? Ce vreţi să se modifice în spectatorul care vede câteva din documentarele OWR? Cum va arăta cetăţeanul care va trece accidental sau în fiecare an pe la OWR? Ce tip de cetăţean încercaţi să dezvoltaţi prin OWR?
A.B.: Am început să lucrez cu OWR acum cinci ani, în 2012, adică exact la jumătatea parcursului festivalului care anul acesta împlineşte zece ani. Cred că iniţial am început pentru că mă interesa "agenda" dublă a lui Alexandru Solomon, directorul festivalului, care mi-e coleg de generaţie. Mai precis, pentru că nu vin din mediul activist, ci din cel legat de studiul documentarului, m-a interesat faptul că OWR combină discursul activist cu cel de cinema - altfel spus, făcea (şi face) simultan educaţie civică şi educaţie pentru documentar. În viaţa profesională, dincolo de OWR, m-am ocupat de istoria documentarului românesc. M-a interesat, de exemplu, absenţa (sau prezenţa minimală) a documentarului din peisajul media al anilor '90. Când, în alte ţări din spaţiul post-sovietic, documentariştii excavau o realitate socială şi politică luxuriantă, în România existau doar încercări timide, fără entuziasm, fără susţinere - regizorii evitau genul documentar. Până aproape de mijlocul anilor 2000, cei mai mulţi documentarişti din vechea gardă au produs filme pasesiste, estetizante, majoritatea lor desprinse de prezent. A fost nevoie de un efort susţinut din partea mai multor regizori şi instituţii (festivalul Astra din Sibiu, de exemplu) pentru a re-credibiliza documentarul în România, după perioada comunistă, din care ieşise destul de şifonat, identificat cu propaganda politică. Pe acest fond a început OWR să-ş construiască un nou tip de public "alfabetizat" în drepturile omului şi cinema documentar.
Cât priveşte ce anume aştept să se modifice într-un spectator după vizionarea unuia sau a mai multor filme OWR, mă tem că lucrurile nu merg aşa. Nu aştept ca spectatorii să gândească dramatic diferit (un fel de "omul nou" cu semnul plus) după ce ies de la OWR. Vreau să cred însă că îşi pun mai multe întrebări, că vor să înţeleagă mai nuanţat resorturile lumii în care trăiesc, că nu iau de bun tot ceea ce aud / văd / citesc pe net, că îşi cunosc drepturile şi sunt gata să tragă la răspundere pe cei responsabili de disfuncţii ale societăţii, că sunt mai curioşi să experimenteze perspectiva celuilalt, să nu se fixeze pe diferenţă ci pe asemănare, că nu sunt doar "click-tivişti" ci că se mobilizează atunci când e necesar. De exemplu, îmi place să cred că mulţi dintre cei care au populat Piaţa Victoriei în ultimele zile au văzut cel puţin un film la OWR. Dacă nu, sper că vor decide să o facă în 2017.
M.N.: Am urmărit OWR de la început şi de la distanţă (locuiam la Budapesta şi la New York), pentru că întotdeauna m-a interesat selecţia. Vin parţial şi din lumea drepturilor omului şi am intrat în cea a documentarului în căutarea unor noi modalităţi de a comunica, de a face activism şi de a crea empatie cu alţii. Asta este într-un fel şi cea mai optimistă speranţă pe care poţi să o nutreşti când faci un astfel de festival: că spectatorul poate să înţeleagă mai mult din lumea în care trăim şi să se înţeleagă pe sine mai clar. Festivalurile nu creează noi soiuri de oameni, de cetăţeni, dar ne fac pe noi toţi ăştia care suntem, aşa cum suntem, puţin mai vii pe dinăuntru.

R.P.: Există nişte documentare care sumarizează ceea ce e de reţinut din ediţia 2017? Dacă un spectator vede unul sau două filme i se întâmplă ceva semnificativ sau e doar o distracţie ceva mai deşteaptă care, eventual, îi pune puţin creierul în mişcare? Care e masa critică de filme la care începe să conteze ce vezi? Dacă cineva vede un film sau două şi prinde gustul, nu există riscul să îi dispară până la următoarea ediţie?
A.B.: Ediţia 2017 e construită în jurul spaimelor - de la cele private, individuale, la cele colective, hrănite de discursul populist care pare să fi proliferat în ultimii ani, cu consecinţe asupra deciziilor luate de majoritate. Toate secţiunile şi toate filmele sunt la fel de importante, pentru că sunt egal conectate la prezent, vorbind despre nevoia de a rezista tentaţiei de a normaliza lumea contemporană. Personal, mă simt legată de două dintre secţiuni: prima este ANIMALE POLITICE, care radiografiază ipostaze ale politicului în viaţa cotidiană, de la entuziasm adolescentin la "dez-încântare" (Tânărul patriot), trecând prin extremism populist (Maladia Haider), experienţa de alegeri în trei contexte naţionale diferite (Alegeri dificile; Weiner; Poştaşul cel cumsecade), implicare extremă (plus consecinţe) şi dezimplicare (Anarhistul american; O viaţă germană), şi încheind cu un scurtmetraj pe care mi-aş dori să-l văd introdus pe lista de vizionare a fiecărui profesor din România, pentru a invita reflexia asupra a ceea ce înseamnă azi, patriotismul şi educaţia patriotică (Lecţia de patriotism).
Cea de-a doua secţiune pe care aş menţiona-o e ÎMPOTRIVA CURENTULUI, care ipostaziază mai multe contexte contemporane în care unul sau mai mulţi indivizi găsesc curajul de a ieşi din rând şi de a se angaja în gesturi cu finalitate colectivă. Programul include filme cu respiraţie foarte diferită, însă fiecare atinge importanţa gestului mărunt, cotidian care poate marca începutul schimbării: gestul acela poate fi intrarea în politică, plantarea unui copac sau invitarea unui om căruia îi lipseşte o mână să joace ca portar într-o echipă de fotbal. Încercaţi, aşadar, Vrabia golancă, Ada la Primărie, Frăţia.
Altminteri, nu, mă tem că nu putem cuantifica modul în care funcţionează documentarul. Însă un public crescut cu documentar de calitate e un public matur care nu-i uită gustul.
M.N.: Sper că nu există doar un film care să acopere tot ce am vrut să zicem în această ediţie - altminteri ce rost ar mai avea festivalul în întregimea lui? Dar sunt câteva dintre filmele din această ediţie care ar fi păcat să fie ratate, pentru că ne vorbesc despre demonii care ne bântuie acum în moduri neaşteptate, uneori noi: Tower, un documentar de animaţie despre prima ucidere în masă din istoria recentă a Americii; A German Life, un film care ilustrează banalitatea răului cât se poate de simplu şi în acelaşi timp înspăimântător; Weiner, un film de campanie politică cu un acces uluitor la o uriaşă catastrofă personală; sau Ţara moartă, documentarul în lucru al lui Radu Jude despre un trecut pe cât de puţin recunoscut pe atât de prezent azi. Gustul, într-adevăr, vine mâncând, iar publicul OWR mănâncă o dietă constantă de documentare - nu doar în timpul festivalului şi doar în Bucureşti, dar şi prin proiectele de distribuţie organizate în întreaga ţară. Nu cred că ne îngrijorăm că şi-ar putea pierde gustul. Dimpotrivă, publicul e din ce în ce mai numeros - şi din ce în ce mai exigent.

R.P.: Dacă sunt importante şi efectele lor sunt atât de benefice şi dacă fac oamenii să înţeleagă lucruri pe care altfel nu le bănuiesc, de ce documentarele astea se pot vedea doar la OWR şi nu sunt difuzate liber pentru toată lumea, pe internet, eventual cu o foarte mică taxă? Dacă ele au scopul de a crea o omenire mai bună, nu ar trebui să poată fi văzute cu mai mare uşurinţă? (Ştiu că astfel de filme se fac cu greu şi costă mult, dar banii obţinuţi din distribuţia filmului sunt chiar atât de importanţi încât să finanţeze viitoare proiecte? Şi oare pierderile cauzate de faptul că informaţia nu ajunge decât la un număr mic de receptori nu sunt mai mari decât câştigurile din distribuţie?)
A.B.: Nu ştiu dacă problema stă în faptul că documentarele nu sunt disponibile online sau în practica locală de a descărca gratis filme de pe net. Multe dintre filme sunt difuzate legal pe diferite platforme la costuri foarte mici: le găsim pe MUBI, Netflix, BFI, Curzon Cinema online, Yaddo. Pentru Europa de Est există o foarte bună platformă de documentar, DocAlliance: pe tot parcursul anului, găsiţi acolo, la preţuri foarte mici, documentare de bună calitate, multe produse în regiune.
M.N.: Pentru că documentarul e o chestie complicată, laborioasă şi de durată, mulţi dintre cei care fac documentare nu mai apucă să facă şi altceva, trăiesc numai din asta - şi nu uşor. E important să fie plătiţi pentru munca lor. Pentru mine e bizar să văd cât de multă lume în România se aşteaptă ca artiştii să facă numai voluntariat întru educarea şi distrarea unui public format din oameni care, la rândul lor, nici nu s-ar gândi să facă voluntariat 40 de ore pe săptămână la birou. Dacă ai ceva important sau frumos de zis, cu atât mai mult trebuie să fii susţinut în acest spus şi direct de public, dar şi din bugetul de stat sau de finanţatorii privaţi. Iar faptul că în România situaţia distribuţiei de film este dezastruoasă, începând de la numărul extrem de mic de cinematografe şi încheind cu sărăcia de platforme online de calitate, ar trebui să ne mobilizeze să cerem un climat distribuţional mai bun, nu să renunţăm la reformă în favoarea unei idei nesustenabile de distribuţie gratuită - care, de fapt, pe termen lung, creează şi conţinut de calitate din ce în ce mai redusă.

R.P.: Cum poate face un spectator normal o selecţie din selecţia voastră? După ce ar trebui să se ghideze cineva care vede într-un program 50 de filme în 7 secţiuni destul de generale?
A.B.: Exercitându-şi libertatea de a alege. Secţiunile noastre sunt tematice, descrise în catalog (print şi online); la fel, fiecare film în parte vine cu un sinopsis - prin urmare e destul de simplu ca spectatorul să decidă ce anume îl / o interesează. Cred că, în special în ultimii ani, ne-am creat un public care ştie să navigheze prin program, alegând ceea ce simte că îi e necesar la moment sau altul. Pe lângă secţiunile care se modifică anual, în funcţie de ceea ce devine relevant sau urgent într-un moment sau altul, avem câteva constante precum DELICATESSEN - programul rezervat filmelor remarcabile, care combină abilitatea şi claritatea demersului cu inovaţia formală - sau programul SAHIA VINTAGE, rezervat filmelor produse de studioul de documentar Alexandru Sahia în perioada 1950-1989. În 2017 am pregătit un program special, numit MINISTERUL IDENTITĂŢII, adaptat, credem noi, la prezent: programul cuprinde documentare de scurt-metraj produse în perioada post-'70, când producţia culturală domestică începe să poarte amprenta unui set de valori între care primează identitatea naţională. Pentru că trăim reanimarea programatică, la nivelul instituţiilor statului, a problemei identităţii naţionale, am alcătuit acest program aide-mémoire.
M.N.: Am încercat să scriem descrierile filmelor - şi în catalog şi pe pagina de web - în aşa fel încât să ofere cât mai multe elemente care să informeze decizia spectatorului, de la substanţa informaţională sau subiectul filmului, trecând prin legătura cu tema largă a festivalului, şi încheind cu execuţia artistică sau propunerea formală a filmului. E singurul mod în care putem ajuta decizia autonomă, perfect independentă a spectatorului. Pentru că spectatorul OWR face ce facem noi toţi: printre nenumărate lucruri care ne trec prin faţa ochilor, citim ceva despre un film, ceva ce ne aprinde misterios imaginaţia într-un fel sau altul, ceea ce ne aduce, cu pantofii în picioare şi portofelul în mână, la casa de bilete cu câteva minute înainte să se stingă luminile.

Citiţi partea a doua a acestui interviu aici.

În culisele selecţiei Festivalului de Film Documentar One World Romania, 2017 (II)

Citiţi prima parte a acestui interviu aici.

Răzvan Penescu: Sunt filme "plicticoase" sau dificile pe care alegeţi să le ţineţi în selecţie? E o problemă dacă cineva iese din sală în timpul proiecţiei? Există filme la care e suficient să rămână până la final măcar cinci spectatori interesaţi? Sau preferaţi să aduceţi filme "de public", care să umple sala şi să trimită informaţie către mai multe capete, dar o informaţie mai superficială? E posibil ca cineva să nimerească la 2-3 documentare "plicticoase" şi să rişte să fie îndepărtat?
Adina Brădeanu: Da, există filme cu o durată considerabilă pe care decidem să le includem în selecţie - însă refuz să cred că durata le face plicticoase. În 2017 avem, de exemplu, un documentar cu lungimea de două ore - Conversaţia mea cu Florence - care face exact ceea ce promite titlul: înregistrează o discuţie între regizorul Paul Poet şi "subiectul" Florence Burnier-Bauer. Aşezată pe un fotoliu, cu o păpuşă în braţe, Florence povesteşte despre experienţa de abuz trăită ca parte a comunei Friedrichshof, constituită de artistul austriac Otto Mühl, iniţiatorul mişcării acţioniste. Îi invit pe cititori să testeze cât de plicticoasă este această devastatoare mostră de istorie orală despre abuz şi emancipare, documentată de o cameră plasată într-un unghi fix. Similar, O viaţă germană, un film de aproximativ aceeaşi lungime, construit în jurul Brunhildei Pomsel - fosta secretară şi stenografă a lui Goebbels, care tocmai a încetat din viaţă la sfârşitul lui ianuarie 2017. "Nimic nu există numai în alb şi negru; în toate lucrurile trăieşte un pic de gri," declara Pomsel, insistând că, în întreaga ei carieră în umbra lui Goebbels, nu a fost conştientă de atrocităţile naziste. Rămâne la latitudinea fiecăruia dintre noi să decidă dacă o asemenea inocenţă istorică e posibilă. Un alt film ceva mai lung, dar remarcabil, e Tânărul patriot - o cronică a relaţiei fluctuante a unui tânăr chinez cu ţara lui, relaţie urmărită de la entuziasmul adolescenţei până la maturizarea după confruntarea cu sărăcia provinciilor izolate şi cu corupţia sistemică a structurilor. În subsidiar, filmul lansează o întrebare pe care bănuiesc că ne-o punem mulţi, în special în ultimele zile: cum arată patriotismul azi? Ca să fim patrioţi trebuie să ne minţim sau să ne lăsăm minţiţi frumos de guvernanţi - că suntem buricul pământului, că trebuie să ne apărăm constant de un Vest care ne vrea colonie? Să recităm Eminescu, să facem tricolor uman, să participăm în masă la festivalul Pasărea Măiastră? Tentaţia prescriptivismului va exista întotdeauna în asemenea cazuri, tradusă încă, adesea, în curricula şcolară - sau, cum vedem în film, în activităţile extra-şcolare: Lecţia de patriotism, scurtmetrajul polonez menţionat deja mai sus, prinde absurdul unui concurs de recitări de poezie patriotică pentru elevi.
Pentru mulţi dintre noi, sloganurile ireverente circulate pe străzi în perioada protestelor din iarna asta au fost o dovadă elocventă de patriotism din partea celor care refuză să-şi lase ţara confiscată de interese de partid. Pe lângă asta, intenţia unora dintre protestatari de a crea un tricolor uman în piaţă a stârnit controverse: dacă mulţi dintre cei maturi sau informaţi au rezistat ideii, pe baza unui repertoriu memorial care include defilările şi montajele umane de pe stadioanele ceauşiste, pentru alţii retorica vizuală din spatele propunerii e nouă, fără conotaţia naţionalistă pe care o dau cei cu experienţa trăită a comunismului. Ca şi în alte cazuri, nu există un răspuns general valabil de tipul "e bine / rău să facem tricolor uman în Piaţa Victoriei": până la urmă, asta se reglează în piaţă, nu la cinema. Ce poate face documentarul aici este să ne avizeze cu privire la contexte în care o retorică vizuală asemănătoare a funcţionat cu altă încărcătură politică şi, implicit, să lanseze întrebări: putem pune semnul egalităţii între manifestările anilor '80, cu oameni aduşi cu forţa pe stadion şi tricolorul construit de bunăvoie şi cu bună credinţă în Piaţa Victoriei în 2017? Dar şi: este cu adevărat necesară retorica naţionalistă într-o dezbatere despre corupţie? Şi tot apropo de dragostea lucidă, neîndurătoare pentru propria ţară şi propriul popor, încă un film lung dar deloc plicticos, care nu trebuie ratat: Ţara moartă, un work-in-progress semnat de Radu Jude în jurul colecţiei Acsinte, abordată nu prin proiecţie nostalgică - aşa cum s-a întâmplat frecvent după lansarea în spaţiul public - ci prin plasarea în contextul social şi politic al perioadei 1937-1945, în dialog cu fragmente din jurnalul medicului Emil Dorian.
Mona Nicoară: Haha! Cel mai în măsură să răspundă la asta sunt spectatorii. Dar nu mi-e tocmai clar cum se pot defini aceste "genuri": ce e plicticos pentru cineva e fascinant pentru altcineva, iar dificil uneori se suprapune cu inovator formal sau, doamne fereşte, inteligent! Lăsând gluma la o parte, nu cred că am apucat vreodată să fim acuzaţi pe drept de aşa ceva: vectorul pe care l-a imprimat Alecu Solomon de la bun început a avut de-a face cu poveştile relevante, vii şi bine spuse.

R.P.: Filmele din selecţie sunt pentru orice spectator sau unele sunt pentru un anumit tip de spectator, mai cunoscător în problema pe care acestea o discută? Vă adresaţi unor spectatori avizaţi? Vă gândiţi la felul de public pe care îl veţi avea sau faceţi doar o selecţie de filme?
A.B.: Filmele noastre se adresează omului curios, tânăr în spirit, care gândeşte cu mintea personală, nu aşteaptă mesajul filmului pus pe burtiera ecranului, şi are răbdare. Răbdarea e importantă pentru că, cred eu, timpul interior al documentarului e ceva care ţine de educaţie: în timp, îţi creşti spectatori de documentar, îi înveţi cum să privească, ce înseamnă să urmăreşti un proces care se desfăşoară pe ecran în faţa ta. Nu ne adresăm unor spectatori neapărat avizaţi cu privire la drepturile omului, însă ne bucurăm să constatăm că sunt oameni care vor să ştie mai mult despre asta: de exemplu, spectatori care nu pleacă niciodată de la discuţiile de după filme. Aceste discuţii cu experţi sau activişti sunt importante la One World Romania (OWR) (şi, în general, la festivalurile care au de-a face cu drepturile omului). Invitaţii nu vin neapărat pentru a explica filmul ci pentru a facilita conexiunile dintre povestea de pe ecran şi contexte actuale, extrase din viaţa cotidiană a spectatorilor.
Sigur că ne bucurăm să constatăm că avem spectatori avizaţi în materie de documentar: oameni cărora le place documentarul ca mod de aplecare asupra realităţii trăite, care observă stiluri, tendinţe, inovaţie sau joc în interiorul convenţiei documentare: de exemplu, în 2016 am avut un documentar construit pe o structură de SF pe care l-au remarcat mulţi spectatori - opţiunea pentru SF era politică şi trimitea la imposibilitatea rezolvării unor probleme sistemice în prezent, de unde apelul la un personaj venit din viitor; în 2017 am inclus în programul DELICATESSEN un film care combină imaginea de arhivă cu animaţia rotoscopică pentru a construi contextul primului atentat într-un campus american, la mijlocul anilor '60 (Turn). Însă dacă docu-filia poate conta pentru relaţia cu un film sau altul, nu e crucială pentru spectatorii noştri: ne adresăm tuturor celor care intră în sala de cinema pentru a-şi da posibilitatea să reflecteze asupra unei probleme sau alteia cu care se confruntă direct sau indirect: escaladarea populismelor şi extremismelor, proliferarea discursului anti-european, a agresiunilor împotriva statului de drept şi a opiniilor violente anti-refugiaţi, agresiuni asupra individului la nivelul familiei şi al societăţii, de-credibilizarea unor instituţii ale statului, "bolile" sistemului de sănătate, absenţa empatiei individuale şi a unor mecanisme instituţionale care să permită celor cu dizabilităţi să convieţuiască cu majoritatea.
Nu alcătuim un program generic de filme, indiferent de cât ar fi de bune titlurile care intră în selecţie. Dimpotrivă, alcătuim un program destinat unui public cu o anume experienţă socială, politică şi istorică: de exemplu, gestionarea memoriei în contexte post-autoritare a fost mai mulţi ani o constantă a programului OWR; în 2017 am lăsat-o deoparte pentru că s-au acumulat alte teme mai urgente. Tot aşa, experienţa politică similară a ţărilor din regiune are întotdeauna un loc special în programul OWR - în 2017 încercaţi, de exemplu, Poştaşul cel cumsecade sau Alegeri grele.
Dincolo de nişte constante tematice care ţin de situaţia actuală şi istoria recentă a României, avem la OWR o varietate de poveşti pentru toate gusturile - de la povestea "micro", extrem de ataşantă, a clubului românesc de fotbal Frăţia, la angajamente documentare "macro" care propun perspective complexe, globale, asupra unor probleme urgente ale lumii de azi - vezi secţiunea SUPRAVEGHERE ŞI CONTROL.
M.N.: Ne gândim doar la care sunt cele mai bune filme care pot fi prezentate publicului OWR. Filmele bune se adresează şi cunoscătorilor şi celor mai puţin cunoscători. Cum ziceam mai sus, nu e o chestiune de transmitere de informaţii - pentru asta, putem citi ziare şi cărţi, ne putem uita la televizor, sau sta cu orele pe Wikipedia. Ceea ce urmărim noi este o experienţă estetică, o relaţionare cu un tip de artă, o cunoaştere profund emoţională a lumii în care trăim.

R.P.: Unele pietre aruncate în apă fac câteva cercuri şi apoi dispar. Unele izvoare îşi fac albie primăvara, seacă vara, dar reînvie primăvara pe aceeaşi albie, trasând-o din ce în ce mai apăsat. Cum aveţi voi senzaţia că e trecerea festivalului prin viaţa Bucureştiului / României? Se vede ceva în viaţa cetăţii în afară de faptul că unii oameni revin la câteva ediţii succesive?
A.B.: Trece cu entuziasm şi lasă urme adânci. Publicul creşte de la un an la altul iar relaţia acestui public cu ceea ce înseamnă reprezentarea documentară se nuanţează de la an la an - e suficient să asculţi întrebările puse de public regizorilor şi invitaţilor prezenţi la discuţia de după. În plus, festivalul vine cu mai multe evenimente şi proiecte care se desfăşoară în prelungirea lui, lucrând - ca să continuăm metafora - în aceeaşi "albie": Juriul liceenilor si One World la Şcoală prelungesc cultura festivalului în şcolile din România, Kinedok şi seria de documentare publicate pe DVD dau posibilitatea celor care nu sunt din Bucureşti să vadă o selecţie din programul fiecărui an, programul Civil Society Pitch aduce împreună, în fiecare an, activişti şi regizori pentru a discuta posibile proiecte comune, care să beneficieze de experienţa ambelor categorii.
De multe ori, proiectele noastre individuale se leagă de proiectele OWR. Înainte de a lucra pentru festival, m-am ocupat de cercetarea producţiei studioului Alexandru Sahia: în cel de-al doilea an de colaborare cu OWR am început o serie de proiecţii Sahia la festival şi, ulterior, seria de DVD-uri SAHIA VINTAGE. În 2016 am iniţiat, împreună cu mai mulţi colegi din Oxford, unde locuiesc, o şcoală de vară (Oxford for Romania) deschisă elevilor cu potenţial academic şi posibilităţi materiale reduse. Am inclus în programul şcolii şi o seară de vizionare de film documentar, la care am povestit despre proiectele pentru liceeni ale OWR şi OWR la Şcoală. În cursul toamnei 2016, unii dintre ei au organizat deja vizionări în oraşele lor împreună cu OWR la Şcoală; recent, a fost deschis un club de film documentar la un liceu din Lupeni, iniţiat de unul dintre foştii cursanţi ai şcolii de vară, intenţie pe care înţeleg că şi-au exprimat-o şi alţi participanţi. Prin urmare, conversaţiile începute la festival continuă in cursul anului şi dincolo de capitală.
M.N.: Cred că OWR este un festival care e viu, e prezent în Bucureşti în tot timpul anului. Avem un public dedicat, care se lărgeşte şi se primeneşte în fiecare an, format din acea lume care este implicată în viaţa civică şi artistică a urbei. Acum deja a devenit greu să separăm apele: care este contribuţia acestui public la OWR şi care este contribuţia OWR la viaţa publicului bucureştean. Iar această confuzie, mi se pare mie, e un lucru cât se poate de bun.

R.P.: Manipulaţi prin selecţie? Manipulează documentarele? Alegeţi documentare pe care le simţiţi "făcute" să placă, să trezească anumite reacţii, să planteze în anumite grupuri de oameni anumite teme de reflecţie şi anumite direcţii în care să meargă reflecţia?
A.B.: Am o problemă cu termenul "manipulare" în cazul de faţă şi în general. Documentarele nu vin, pe burtiera ecranului, cu textul "Soros a pus foc la Colectiv". Dimpotrivă, dacă le urmăreşti cu atenţie, poţi da peste o revoltă a profesorilor - în Ungaria anului 2015 - în timpul căreia media aservite politic au recurs exact la aceleaşi acuze cu cele circulate la noi în campania electorală. Filmul la care mă refer aici n-a intrat în selecţia finală pentru că n-a întrunit cerinţele de calitate - aici ajungem la o problemă dificilă care ţine de selecţia fiecărui an, anume aceea de a spune "nu" unor filme extrem de relevante pentru problemele cu care se confruntă România, dar care sunt uneori realizate fără o necesară decantare a contextului documentat.
Altminteri, da, sigur că "manipulăm" - în sensul că mizăm pe faptul că, vizionând mai multe filme grupate sub semnul STATUL STRÂMB (în 2016) sau MINISTERUL GROAZEI (în 2017), ambele concentrate pe probleme ale statului de drept, publicul nostru învaţă să-şi calibreze aşteptările în relaţie cu statul şi cu guvernanţii, lucru care se va vedea ulterior, în timp, la nivel cotidian.
"Manipulăm" şi în sensul că vrem cu tot dinadinsul ca filmele noastre să desfăşoare în faţa spectatorilor poveşti urmărite în toată complexitatea lor şi nu concentrate la durata unei ştiri de televiziune - şi, prin asta, să le deschidă gustul pentru a înţelege cum se vede lumea din alte perspective. De exemplu, fiica mea de 16 ani, pasionată de muzică, a fost marcată de ce presupune organizarea unui party techno în Iranul contemporan şi cum se negociază, la Ministerul Culturii, coperta unui album care are ca solistă o femeie (cu piercings!). Numele trupei care încearcă să-şi publice un CD în Raving Iran - Lama şi barba - mă face să zâmbesc şi acum, când scriu. E un tip de umor de rezistenţă pe care îl (re-)găsim din ce în ce mai puternic în România în ultima perioadă.
M.N.: Evident că manipulăm! De fiecare dată când încercăm să spunem o poveste, fie că o spunem unui prieten sau lumii întregi, manipulăm. Aceasta e diferenţa teoretică dintre ştiri şi artă - trăiască diferenţa! Iar selecţia, curatorierea este, evident, şi ea o formă de manipulare, pentru că e o modalitate de a spune o poveste despre ceea ce se întâmplă într-o anumită artă la un moment dat. Rolul curatorului, al programatorului într-un festival ca acesta, este să găsească, pe de o parte, un fir roşu tematic şi formal, prin oferta recentă de filme şi, în acelaşi timp, să-şi găsească propria voce, propriul gust pe care să-l împărtăşească cu un public larg. E o relaţie foarte personală cu publicul - şi în acelaşi timp, foarte clar asumată. Spectatorul vine să vadă o propunere anume, o viziune anume, nu doar o adunătură de filme prin care scrollezi fără noimă.

R.P.: Tind documentarele actuale să fie mai curând depresive? Oferă ele soluţii sau vorbesc doar despre chestiile nasoale care ne înconjoară? Oferă ele speranţă altfel decât "uite că unii au făcut asta şi au supravieţuit, totuşi" sau doar luciditate? E luciditatea un pas spre rezolvarea problemelor sau tindem să ne lăsăm copleşiţi de prea multele probleme pe care le întâlnim?
A.B.: Nu sunt deloc depresive. Creează o senzaţie extraordinară de intimitate cu lumea în care trăim: festivalul e un eşafodaj de poveşti, idei şi emoţii care nu oferă soluţii şi nu rezolvă probleme. Oferă însă şansa de a face conexiuni, de a pune lucrurile în perspectivă, de a reflecta asupra unor aspecte de viata pe care, de cele mai multe ori, "doar" le trăieşti - de cele mai multe ori, în viteză. Or, luciditatea asta pe care ţi-o dă intersecţia regulată cu documentarul e un prim pas către rezolvare, oricare ar fi aceea.
M.N.: Se fac atât de multe filme documentare zilele astea, şi de atâtea feluri, încât cred că ar fi greu de evaluat care este ponderea celor depresive sau a celor vesele. Sunt de toate pentru toţi. În 2017, de exemplu, avem aproape în fiecare secţiune şi câte o "comedie," cu toate că tema în jurul căreia este organizată selecţia este cât se poate de serioasă: frica. Cred că relaţia noastră cu realitatea şi cu viitorul e suficient de complicată ca să permită o abordare diversă - uneori meditativă, alteori militantă, alteori ironică etc.

Piaţa de carte s-a schimbat semnificativ în ultimii ani

"Ce facem noi e actul întâi, se descurcă de acolo personajele principale când se ridică cortina", povesteşte Ana, când vorbeşte de vânzarea de carte. Citind răspunsurile ei, mă conving, pentru a câta oară, că unele cuvinte vin cu propria lor muzică. La doar 25 de ani, Ana Şerban, specialist în marketing, demonstrează că studiile făcute în Copenhaga nu au reuşit să o ţină departe de ceea ce azi a devenit pasiune: cartea tipărită. Pentru noi, cititori împătimiţi, acest lucru e uşor de înţeles. Ceea ce nu vedem uneori este parcursul pe care îl face o carte până ajunge la noi. După mai mulţi ani petrecuţi într-o librărie mare de la noi, Ana Şerban şi-a îndreptat atenţia către vânzarea de carte online. Books Express a însemnat o nouă călătorie. Lecţiile şi provocările dintr-un domeniu de care cartea va avea întotdeauna nevoie fac parte din meniul zilnic al Anei. Despre numărul lung de ore pe care le dedică zilnic promovării şi vânzării de carte, Ana a fost de acord să povestească într-un interviu pentru LiterNet.ro.

Mihaela Pascu: Când a început pentru tine această poveste de iubire pentru cărţi? Care a fost momentul care te-a apropiat de această pasiune?
Ana Şerban: Atâtea începuturi, toate ratate, mai puţin unul; marea iubire pentru cărţi a pornit târziu, în primul an de liceu cu profil real. Cum se făcea că micul olimpic la matematică abia trece examenul de bac la materiile exacte, dar muşcă din zece la limba română, e un mister al pasiunii pentru lectură şi al poveştilor-refugiu.

Momentul stop-cadru care m-a apropiat de această pasiune e încadrat de biblioteca din turnul liceului şi doamna care mi-a zâmbit când i-am dus prima oară un Nabokov ales cu sfială pentru împrumut.

E realizare mare să văd acum, după câţiva ani, cum cărţile pentru adolescenţi sunt realmente clădite pentru a fi adăpost, cuvinte simple despre cum se face viaţa mare. Şi mă opresc în a le găsi fără substanţă, pentru că în multe cazuri acestea sunt primele cărţi care aduc bucuria lecturii puştilor mai mari sau mai mici. Asta nu m-a oprit să pledez pentru Salinger, Golding, Cărtărescu, povestiri scurte sau chiar memorii (Anne Frank, Malala, Yeonmi Park) când am recomandat "cărţi pentru vacanţa de vară".

M.P.: Prin prisma profesiei tale de acum, ce înseamnă pentru tine să însoţeşti drumul unei cărţi?
A.Ş.: Drumul acesta frumos, care sper să nu fie vreodată secat de poveşti, e drumul pe care păşesc răbdători toţi librarii, cât să prindă de mână un cititor cuminte care caută puţin mai mult decât o carte.

Greu de conturat o serie de proceduri pe care le urmez eu. Reţetarul general al domeniului e infuzat relativ recent de puterea online-ului, ce încerc şi încercăm să facem e să păstrăm o relaţie foarte apropiată pe toate canalele cu oamenii care vin către noi. Tehnic, îmbinăm ingredientele clasice ale unor campanii sau proiecte (brainstorming, planificare, idei, multe idei, implementare şi testare) cu un strop de magie şi creativitate.
E o mare onoare ca în breasla celor din această profesie, să fiu şi eu un om al cărţii. Şi nu ştiu ce pancartă ar trebui să afişez în piaţa mare ca să conving oamenii să dea o şansă lumii acesteia, ca profesie care nu e damnată, ci are un viitor pe care îl acceptăm încă de pe acum.

M.P.: E ceva diferit în promovarea cărţilor în online? Şi ce ai schimba tu, dacă ai putea?
A.Ş.: Schimbăm, în fiecare zi, ideea de carte în online. Aici e foarte simplu să prioritizezi rapiditatea sau preţul, care sunt bineînţeles importante, dar experienţa personală a unei recomandări gândite, a unui cadou ales cu drag (din fericire cărţile sunt printre primele idei de daruri speciale) contează cu adevărat, iar fiecare om care "ne trece pragul" e un cititor atent pe care îl respectăm. Paşii mici la nivelul atitudinii şi acceptării cer continuitate şi investiţie mare de timp, dar avem un ocean de răbdare şi cărţi din plin cărora să le găsim bibliotecile potrivite.

M.P.: Sunt sigură că poveştile, mai ales atunci când lucrezi în preajma cărţilor, sunt nenumărate. Care au fost cele mai importante lecţii de până acum?
A.Ş.: Poveşti pe rafturi, poveşti în oameni, poveşti în aer. Din păcate, multe sunt încărcate cu lecţii nu atât de frumoase şi asumate cu greu. Cea mai importantă lecţie este una în prezentul continuu: piaţa de carte s-a schimbat semnificativ în ultimii ani, librăriile nu mai sunt pline de oameni doar pentru carte. Din fericire, e o adnotare acolo sus, scrijelită în creion roşu, încă sunt oameni care îşi duc graţios vocaţiile de librar, de corector, de editor şi nu se tem de ameninţarea viitorului care vine şi nu pare să-şi strige pacea.

M.P.: Cum ţi se pare cititorul român?
A.Ş.: Un cititor în căutare de cărţi faine, un cititor care se cunoaşte şi care doreşte să investească în pasiunile şi profesia sa prin lectură. Din păcate, un cititor care nu mai oferă atât de mult timp acestei desprinderi de lumea reală.

Observ cum anumite categorii de carte: dezvoltare personală, business, lifestyle, prind din ce în ce mai bine pe piaţa din România, fără a seca dorinţa cititorului de a rămâne fidel ficţiunii sau autorilor preferaţi.

M.P.: Duci cartea către cititor. Ai grijă adesea ca ea sa nu ajungă oricum, ci sub forma unui dar bine gândit. De ce consideri şi ambalajul atât de important?
A.Ş.: Acesta este probabil unul dintre cele mai frumoase gânduri în condei pentru micile proiecte în care am fost cumva "Ana care împachetează frumos". S-ar spune oficial: "Conţinutul original este cheia", dar stângaci reformulez: cărţile sunt o experienţă în sine, te introduc într-o lume pe care nu o cunoşteai, e drept să le oferi o prezentare care să le facă onoare. De câte ori nu te-a convins o copertă cu adevărat frumoasă? Ce facem noi e actul întâi, se descurcă de acolo personajele principale când se ridică cortina.

M.P.: Cum arată o zi din viaţa unui om care se ocupă de marketing pentru cărţi?
A.Ş.: Haos, panglici colorate, cuvinte şi numere (chiar dacă doar oamenii mari vorbesc despre numere...)
Nu chiar, nu doresc să înspăimânt pe nimeni: e cu mult jonglat între idei şi posibile proiecte sau colaborări, dar şi cu foarte multe întrebări şi multă nesiguranţă. Gândul că mergi în fiecare zi la librărie să croşetezi idei cu şi despre cărţi, cu şi despre oameni face toată partea nesigură mai uşor de acceptat.

M.P.: Ţi-ai dori să se schimbe ceva în domeniu? Există un aspect anume pe care ai vrea să-l vezi corectat în beneficiul cărţilor?
A.Ş.: Puţin mai multă deschidere, puţin mai multă grijă, puţin mai multă încredere pentru oamenii tineri. Nimic mai mult, cărţile, în orice format, vor beneficia din plin de infuzia de creativitate imediată.

Lighting the Darkness va fi un film unic ca subiect şi ca mod de abordare

Mr Sands Theatrical Promotion e o companie londoneză de PR înfiinţată în 2016 de Daniel White, un pasionat promotor al artei teatrale şi cinematografice şi, totodată, pianist de ocazie. Compania a demarat recent un program mediatic de promovare a viitorului proiect, lungmetrajul Lighting the Darkness care va explora universul celor afectaţi de demenţă şi felul în care se poate face lumină acolo unde timpul şi spaţiul se anulează reciproc, evacuând trecutul şi, o dată cu el, o întreagă viaţă.
Actriţa şi dansatoarea româncă Andreea Helen David va fi co-producător al filmului şi producător, organizator, director artistic şi gazdă a galei organizate în scopul strângerii de fonduri în 25 martie 2017, orele 19.00, la Rudolf Steiner House în Londra. Evenimentul va cuprinde momente artistice susţinute de cantautoarea şi pianista Mary Erskine (alias Me for Queen), actriţa şi dansatoarea în vârstă de 9 ani Maria Neacşu, micuţa actriţă şi cântăreaţă Anais Jessica Berinde, precum şi alţi doi juniori talentaţi, solista Andreea Viliman şi chitaristul Kevin Gopaul. Gala va beneficia şi de prezenţa Mushroom Theatre Company, o companie teatrală incluzivă ai cărei componenţi numără tineri şi copii cu dizabilităţi sau nevoi speciale, alături de unii fără astfel de probleme.
Anticipând evenimentul, am stat puţin de vorbă cu Andreea Helen David despre gală şi despre filmul aflat în stadiu de proiect.

Andrei Vornicu: Cum s-a născut ideea proiectului?
Andreea Helen David: Ideea a pornit de la scriitoarea Aalisha Green care mi-a propus să particip la proiect ca actriţă. Iniţial voia să fie o serie de episoade în care să discutăm despre diverse boli precum scleroza multiplă, însă după ce ni s-a alăturat producătorul Daniel White, am realizat că trebuie să ne concentrăm asupra unei singure afecţiuni, care ar face subiectul unui film de lungmetraj. Aşa a apărut şi numele Lighting the Darkness. Cu toate că mi-ar plăcea în continuare să joc în film, am devenit co-producătoarea acestuia din convingerea că e un subiect important şi trist, dar care arată, de asemenea, cât de frumoşi sunt oamenii.

A.V.: Ne-aţi putea detalia puţin subiectul filmului?
A.H.D.: Filmul prezintă viaţa unei femei pe parcursul a 15 ani şi lupta acesteia de a-şi păstra amintirile care îi sunt dragi. Pe măsură ce memoria i se deteriorează, femeia trebuie să se confrunte cu reacţia familiei, dar şi cu resemnarea de a fi o povară pentru aceasta.

A.V.: Societatea britanică acordă o atenţie specială categoriilor defavorizate. Se poate găsi sprijin instituţional sau media pentru proiect?
A.H.D.: Aici funcţionează multe ONG-uri pentru demenţă şi Alzheimer. Noi încă suntem mici şi nu am înfiinţat momentan nici o asociaţie, deci nu am investigat aceste feluri de sprijin. E o idee bună şi sperăm că vom putea să ne extindem ajutorul în momentul în care filmul va ieşi pe marile ecrane.

A.V.: La ce sumă estimaţi că s-ar ridica cheltuielile de producţie?
A.H.D.: Mă tem că nu pot estima încă suma.

A.V.: Cum se prezintă piaţa britanică a producătorilor de film independent şi cum s-ar raporta Lighting The Darkness la ea?
A.H.D.: Piaţa producătorilor de film independent (indie film) e extrem de variată şi se prezintă la diferite niveluri. Lighting the Darkness va fi un film unic ca subiect şi ca mod de abordare. Cu toate că tema a mai fost abordată, de exemplu în producţia Still Alice, filmul nostru va fi mai îndrăzneţ şi mai deschis, precum I, Daniel Blake (r. Ken Loach) sau My Feral Heart (r. Jane Gull), două filme independente apreciate şi multipremiate.

A.V.: În cadrul galei de fundraising vor performa şi copii de origine română. Se pare că Marea Britanie atrage tinerele talente din România.
A.H.D.: Marea Britanie e interesată de talente. Ştim cu toţii că noi, românii, avem talent şi disciplină, şi de asta am vrut să-i pun în lumină, să le dau o platformă. Copiii au participat la audiţii în repetate rânduri şi de fiecare dată m-au uimit şi m-au încântat. E incredibil cât de mult înţeleg şi cât de frumos e să-i vezi observând astfel de lucruri. Le-am spus despre ce este filmul şi gala. Cu toate că e un subiect trist, sunt multe lucruri de celebrat şi mulţi oameni dedicaţi şi frumoşi cărora vrem să le mulţumim prin organizarea spectacolului în 25 martie 2017. Am fost foarte inspiraţi de personalul de la adăposturile pe care le-am vizitat, de familiile care au grijă de persoanele iubite care sunt afectate de demenţă. De asta credem că filmul nostru e vital şi gala va reprezenta o acţiune benefică.

În completarea celor spuse de Andreea Helen David, trei dintre foarte tinerii participanţi la gală şi-au exprimat în câteva cuvinte părerea despre participarea la eveniment:
Andreea Viliman: E un eveniment foarte interesant şi mă bucur să fac parte din el. Îmi place că pot să ajut prin ce ştiu să fac mai bine şi că pot învăţa mai multe despre boala asta. Cântecul pe care îl voi interpreta, Open Arms, are un mesaj pozitiv.
Kevin Gopaul: Îmi place să am parte de provocări. A trebuit să învăţ cântecul repede, ca apoi să repetăm. Eu sunt un perfecţionist şi vreau să fie grozav. Abia aştept să fiu în spectacol, nu am mai făcut parte până acum din vreo gală, iar subiectul e important.
Maria Neacşu: Abia aştept să văd momentele celorlalţi artişti şi toată munca pe care au depus-o, iar apoi să îmi fac eu numărul de dans şi să fiu la rândul meu privită de către public. Sunt foarte încântată. Oamenii ar trebui să participe la gală ca să obţină informaţii despre film şi despre demenţă.

Proiectul poate fi urmărit pe Facebook (@LightingTheDarknessFilm) şi Twitter (@LightDarkFilm).

Foto: Raluca Baboş.

Dramaturgia românească e în creştere, dar are nevoie de credit

Leta Popescu este o tânără regizoare de teatru care montează spectacole atât în teatrele de stat, cât şi în cele independente, lucrând aproape mereu cu un dramaturg la scenă. În 2016, Leta a fost regizorul asociat al primei ediţii Drama 5 - rezidenţe de scriere dramatică, organizat de Reactor de creaţie şi experiment din Cluj-Napoca. În cadrul acestui proiect, a regizat unul din cele cinci texte scrise de către autorii dramatici rezidenţi: Proteine fluorescente, de Alexandra Pâzgu (nota LiterNet: Toate cele cinci texte Drama 5 se pot citi gratuit pe LiterNet în volumul 5 din 5 piese de teatru, care se poate descărca aici). Am stat de vorbă cu ea pentru a afla mai multe despre perspectiva ei asupra dramaturgiei contemporane din România şi cum a fost pentru ea experienţa Drama 5. Când nu se ocupă cu regia, Leta coordonează alături de Claudiu Lorand Maxim, Asociaţia Reciproca.

Petro Ionescu: Cum ai descrie tu dramaturgia românească contemporană într-un cuvânt?
Leta Popescu: Lentă.

P.I.: Cum ai descrie dramaturgia românească contemporană în câteva fraze?
L.P.: Atentă la cotidian în primul rând. Ceea ce trebuie să facă. Nu mi se pare nimic fenomenal şi nici grandios. Dramaturgia contemporană românească reflectă în capul meu teatrul românesc contemporan. În unele locuri sclipitor, în alte locuri comic şi uşor, alteori sărac, de multe ori echilibrat şi respectabil, dar şi fără prea multe pretenţii. Ca peste tot... cred însă că dramaturgia românească e în creştere, dar are nevoie de credit. Ca să acorzi credit totuşi trebuie să prinzi încredere. Şi ne învârtim într-un cerc vicios din care sper să ieşim cu ajutorul proiectelor care leagă oamenii unii de alţii (profesional vorbind) şi încurajează scrisul.

P.I.: Din CV-ul tău s-ar zice că preferi să lucrezi cu dramaturgi la crearea unui nou text pentru scenă, mai degrabă decât după texte existente. De ce?
L.P.: Aşa s-a potrivit. Am început din şcoală şi am avut la masterat un proiect de doi ani cu prozatori români contemporani transformaţi în teatru. Cred că aşa a început totul. Şi îmi place să lucrez în general cu oamenii care trăiesc şi cu care să cresc. Îmi place ideea de grup de lucru, de polemici constructive, de întrebări. Nu vreau totuşi să am o ştampilă că fac doar asta. Am 28 de ani şi abia aştept să fac Caragiale.

P.I.: Ce aştepţi atunci când lucrezi cu un dramaturg la scenă?
L.P.: Să fie mai atent decât mine. Să propună constant şi să moară lângă mine de ciudă dacă nu iese ceva. Apoi să reînvie şi să rezolve situaţia. La text mă refer. Şi neapărat să mă contrazică. Şi să aibă dreptate.

P.I.: Care sunt diferenţele faţă de atunci când lucrezi pe un text al cărui autor dramatic nu poate interveni direct în montarea ta?
L.P.: Nu am lucrat până acum pe texte pe care nu poate interveni autorul dramatic. Am făcut un LaBute la sfârşitul facultăţii, atât. Dar şi dacă aş monta un Cehov acum aş prefera un dramaturg lângă mine care să îndeplinească condiţiile de mai sus.

P.I.: Cum a fost pentru tine experienţa Drama 5?
L.P.: Benefică. Alexandra Pâzgu, al cărei text l-am montat, îndeplinea condiţiile de care vorbesc, excepţie făcând faptul că nu murea lângă mine. Era în altă ţară şi mai muream împreună pe Skype. Sunt sigură că dacă ar fi fost la scenă ar fi fost cu totul altceva. Dar experienţa lucrului la textul ei mi-a dat bătăi de cap şi m-a provocat. Ceea ce nu poate fi decât benefic. Şi chinuitor în egală măsură. All in all am avut parte de repetiţii superbe şi gânduri constructive. Iar rezidenţa cu totul a fost super ok pentru mine, participând la toate etapele prin care au trecut toţi rezidenţii. Cred că se ştie că sunt fan înfocat al acestui proiect.

P.I.: Povesteşte-ne puţin de proiectele tale de anul trecut. Cum ai lucrat pe texte şi cum au fost scrise acestea?
L.P.: În 2016 am finalizat 3 spectacole cu 3 dramaturge diferite şi evident lucrul a fost diferit. Dar am fost şi eu la rândul meu dramaturg, semnând scenariul pentru Cel mai mare Gulliver în regia lui Alexandru Dabija, la Gong în Sibiu. Mi-a prins foarte bine să văd că poţi să ai idei bune, dar să scrii greşit.:)
În primăvară am lucrat la Teatrul Naţional Cluj cu Alexa Băcanu la spectacolul Call It Art!. Alexa este un dramaturg/o dramaturgă care ascultă dar nu te lasă să intervii pe text. Lucrez foarte bine cu ea, nu a fost prima dată, aşa că ştiam că îmi dă textul şi eu îl pun în scenă. Apoi am făcut one man show-ul OPEN la Fabrica de Pensule cu Ana Cucu Popescu (dramaturg) şi George Albert Costea (actor). Am scris toţi, adică şi eu, şi ne-am înţeles grozav. Veneam toţi cu propuneri şi cădeam de acord ce rămâne şi ce nu. Ana e foarte flexibilă şi organizată, prim urmare a fost şi asta o experienţă bună; nici cu Ana nu lucram pentru prima dată. În toamnă am lucrat la Proteine fluorescente la Reactor, dar despre asta am povestit deja.

P.I.: Ce ai sfătui un regizor să facă atunci când lucrează pe un text de teatru contemporan?
L.P.: N-am sfaturi pentru nimeni. Experienţele sunt unice şi cred că fiecare îşi ia ce-i trebuie şi se mulează pe ce îi este dat. De dragul întrebării aş zice "să aibă încredere în dramaturg şi dacă nu merge, să scrie el".

P.I.: Ce planuri ai/ce texte urmează să montezi în 2017?
L.P.: Tot cu dramaturgi contemporani se pare. Acum suntem în pregătiri pentru un spectacol la Teatrul Gong în Sibiu. Lucrez cu Elise Wilk pe un text despre lipsa dorinţelor. Apoi cu Gabi Sandu la Mureş pe textul Tatăl meu, preotul, scris în 2016 în Drama 5, despre o familie cu un băiat gay (nota LiterNet: Toate cele cinci texte Drama 5 se pot citi gratuit pe LiterNet în volumul 5 din 5 piese de teatru, care se poate descărca aici), apoi tot la Mureş cu Alexa Băcanu pe un text despre generaţia Peter Pan şi tot cu Alexa la Bucureşti în toamnă, despre educaţia sexuală în şcoli.

P.I.: Cum faci selecţia textelor/a subiectelor?
L.P.: Nu prea pot să vorbesc aşa în general. Repet, sunt tânără şi fiecare întâlnire e o întâmplare căreia îi fac loc. În afară de textul lui Gabi Sandu, celelalte sunt gândite împreună cu dramaturgul. Alegem împreună o temă care ne preocupă pe amândoi în acelaşi timp. Nu montez texte care nu mă interesează. Nu cred că face cineva asta. Prin urmare, aleg un text care mă macină sau hotărăsc subiectul cu echipa.

Pentru mine literatura are sound făcut din cinci straturi

Fragmente de Sevilla, voce de radio şi îndemânare de scriitor. De sub fiecare pagină din carte se descrie şi omul de radio, creatorul unor noi şi noi poveşti pe care le ascultăm în fiecare zi, de luni până vineri, la emisiunea Oraşul Vorbeşte, la Radio România Cultural. Ioana Bâldea Constantinescu este vocea care descoperă şi redescoperă oraşul, nu doar prin călătoriile desprinse din cotidian, ci şi prin scris. Ioana Bâldea Constantinescu, scriitorul şi omul de radio, are de povestit, în scris sau prin viu grai, experienţe pe lângă care poate trecem fără să le observăm. În tonuri dulci, de portocală foarte coaptă şi foarte parfumată, a fost de acord să răspundă mai multor întrebări pentru LiterNet, atât în ce priveşte romanul său, Dincolo de portocali, cât şi relaţia sa cu oraşul.

Mihaela Pascu: Oraşul pare adesea încins, apăsat de greutatea poveştilor. În Dincolo de portocali, jocurile multiple se descriu în spatele unor voci cu poveşti precum madlena lui Proust. Într-un final, se reunesc într-o singură carte, vin singure să se aşeze în ordine, pagină cu pagină. Ce a dat naştere iniţial firului invizibil care le ţese în cele din urmă pe toate?
Ioana Bâldea Constantinescu: E atât de frumoasă întrebarea asta, încât îţi vine să locuieşti puţin în ea, înainte s-o deconstruieşti printr-un răspuns... Firul ăsta mie îmi scapă, mi se destramă, mi-o ia înainte, mă pierde pe drum. Mă duce el pe mine mai mult decât îl duc eu pe el. Sigur, poveştile sunt făcute din materie interioară. Din bucăţele de realitate intarsiate de imaginar. Exact cum se leagă ele e o chestiune care, în cazul meu, literalmente se întâmplă de fiecare dată altfel, se întâmplă în timp ce scriu. Câteodată plănuiesc, în minte, un episod care pe hârtie (sau, mă rog, pe un ecran de laptop, ca să fim cinstiţi până la capăt) se schimbă. Alteori îmi amintesc ceva sau îmi vine o idee care modifică ordinea, tonul, saturaţia unei imagini, temperatura tramei, nuanţele profunde ale unui personaj. Mie îmi place jongleria asta cu neprevăzutul narativ. E cam singurul teritoriu din viaţa mea unde trăiesc "periculos".

M.P.: Poveştile se ţes din amintiri, dar şi din realitatea imediată. În sensul de experienţă, ele par să fie, ca în romanul tău, Dincolo de portocali, "jumătate parfum, jumătate miasmă". Ce-ţi place să extragi cel mai mult din realitate atunci când scrii?
I.B.C.: Nu cred că există una fără cealaltă. Un măr are, în gustul lui de proaspăt, de aer, de coajă care-ţi scârţâie cerat între dinţi şi amintirea sâmburelui, şi ceva din putreziciunea care va să vină, nu? Eu cred în nuanţă. Mă sperie culorile primare şi decupajele precise. Cred în no man's land şi în fade to black. Acolo se întâmplă tot ce e cu adevărat interesant.

M.P.: "Afară, oraşul întreg respiră căldură stătută, boare uşoară, scăldată în portocală putredă. Jumătate parfum, jumătate miasmă. Vă pierdeţi printre ziduri şerpuitoare, pe sub porticuri, pe lângă vitrine colorate şi trăsuri cu vizitii veseli şi limbuţi. Râzi. E frumoasă lumea de-afară. Frumoasă şi ispititoare. Numai că astă-seară n-o guşti pe de-a-ntregul". Îmi place să cred c-am prins aici un sâmbure de portocală sau o felie de miez. În ce fel te influenţează oraşul când scrii, inclusiv pentru "Oraşul vorbeşte"?
I.B.C.: Major. Mult din carte s-a născut din plimbări prin Oraş, care, pentru mine, e majuscul şi definitoriu. Şi nu e unul singur. Sevilla, oraşul din care vine bucăţica asta anume de portocală, e, pentru mine, o stare. Am spus mai devreme că nu cred în culorile crude. Cred, însă, în texturile suprapuse. Sevilla e aşa ceva pentru mine - un oraş hipnotic în sine peste care s-a suprapus o stare a mea, o vârstă fericită, un moment pe care am vrut să-l ţin minte.
Şi, ca să ajung la Oraşul vorbeşte, eu cred că asta facem toţi - traducem urbanitatea pe care o locuim şi care ne locuieşte. Eu o fac vorbind cu oameni, spunând poveşti, legând muzici de voci şi exerciţii de stil de firmituri, că nu-mi vine să spun felii, de viaţă, uneori, halucinant de... tulburătoare. E mult autentic, e şi puţină reverie. E un mixaj. Iar mixajul e acrobaţia mea audio favorită.

M.P.: E o întrebare aproape de rutină, dar în cazul acesta contextul e unul deosebit. Dacă de regulă întrebăm cum se împacă traducătorul cu scriitorul, de data aceasta întreb: cum se împacă omul de radio cu scriitorul? Se întrepătrund lumile?
I.B.C.: Total. Iar eu sunt mereu la limita amândurora, mereu la graniţă. Pentru mine literatura are sound făcut din cinci straturi şi editarea e, deopotrivă, egalizare de sunet şi montaj pe muzică. Interviul e o combinaţie de conversaţie şi cercetare, eseul e o pagină vorbită, reportajul e film sonor, cu voci, decor şi un regizor/narator. Şi, preferabil, multe unghiuri. Documentarul e intersecţia dintre subiectiv şi obiectiv, dintre mine şi lume, dintre geografii şi umanitate. Şi totul, absolut totul, are muzică...

M.P.: În noua sa carte, Meseria de romancier, Haruki Murakami scrie că, mai ales în cazul romanelor lungi, cea mai importantă e "dospirea": "Timpul tăcerii în care cultiv mugurii romanului care creşte în mine. Îmi cultiv în acelaşi timp şi dorinţa de a scrie. Timpul dospirii, timpul plămădirii concrete, timpul de repaus, la loc întunecat şi răcoros, a ceea ce a fost plămădit, apoi scoaterea la lumină, şlefuirea, pigulirea... toate alcătuiesc un proces lung şi doar scriitorul poate simţi dacă a acordat suficient timp fiecărei etape". Cum a arătat pentru tine "timpul tăcerii"? Şi cum percepi acum perioada de creaţie?
I.B.C.: Minunat Murakami, nu-i aşa? Timpul de dospire e ceva după care tânjesc. Arareori îl am. Una din cele mai mari frustrări ale mele e că, de multe ori un episod aşteaptă atât de mult timp să ajung să-l scriu, încât îl uit. Sigur, mi-l aduc aminte aşa, ca arhitectură, dar uit cam ce-l facuse interesant pentru mine, uit detalii, uit senzaţii... Cred că e esenţial timpul ăsta de dospire. Şi mai cred că e un produs de lux. De multe ori, trec pe lângă el de parcă ar fi în vitrină, oftez şi mai aştept. Exact aşa cum există poveşti care ajung la suprafaţă, mai sunt şi altele care se pierd, care sfârşesc răscoapte sau cărora, pur şi simplu, le trece vremea. Se întâmplă. Timpul tăcerii e necesar în mai toate scrierile. Uneori, însă, când depăşeşte spaţiul mental pe care i l-ai rezervat, e foarte greu de dus.

M.P.: Sunt mulţi scriitori care consideră că sunt ghidaţi de o voce exterioară lor. Că primesc un dar pe care trebuie să-l transpună într-o carte. Ce rol a căpătat pentru tine Dincolo de portocali după ce a ieşit din tipar?
I.B.C.: A devenit un obiect al bucuriei. Eu nu mă simt "dăruită", ar fi pretenţios din partea mea... Cartea asta mi-a adus multă fericire. Mă bucur că face parte din viaţa mea şi mă bucur de fiecare dată când cineva îmi spune că a traversat măcar o pagină cu zâmbet. Interior sau exterior.

M.P.: La radio, de luni până vineri, "Oraşul vorbeşte" şi ne vorbeşte. Îi ascultăm, fermecaţi, poveştile. Ce trăsături căpătate în timp ai pune pe seama oraşului? Şi cât de mare crezi că e măsura în care ne schimbă un loc, un oraş, o ţară?
I.B.C.: Pe mine Oraşul acesta, audio, m-a schimbat mult. Sunt mai atentă la el. E primul proiect sonor care a devenit, cumva, parte din identitatea mea. Suntem în schismă, de multe ori, aşa cum, de la fel de multe ori, traversăm sezoane de idilă. Niciodată pe o singură voce, niciodată static, niciodată pompos, de la catedră, niciodată tributar ideologiei, niciodată axiomatic, niciodată perfect. Dar real. Ocazional, simpatic.
Îmi e foarte drag. Şi cred că nu e iubire, pe lumea asta, care să nu facă din tine un om mai bun. Mai ales când vine la pachet cu căşti colorate.

PS: Şi pentru că Ioana Bâldea Constantinescu se află aproape de lansarea celui de a-l doilea roman, Nautilus, la Editura Humanitas, am rugat-o să ne spună cîteva cuvinte despre această nouă carte.
I.B.C.: Nautilus e o carte care s-a scris aproape singură, pentru că e despre lucruri care mă interesează şi care dormitau, cumva, de ceva timp în mintea mea. E mai neguroasă, cu un Ev Mediu adesea luminos, transportat într-un contemporan mult mai întunecat. E despre colecţionism, despre iubire şi despre izolare. Despre limbaj şi limitările lui. Despre suflet şi limitările lui. Una peste alta, sunt poveşti întretăiate care pornesc de la o piesă rară, un Nautilus Pompilius inscripţionat, care a aparţinut arhiducelui Albert, fratele lui Rudolf al II-lea, care îl are de la un prinţ irlandez, care l-a obţinut, probabil, de la urmaşii lui Blanche de Navarre, una din cele mai misterioase regine ale Franţei, care îl avea de la medicul ei evreu, Yaakov, şi tot aşa... Cumva, piesa asta revine, obsedant, inclusiv în forma pe care un băieţel autist o desenează în nu atât de progresistul nostru secol XXI. Lipsa noastră de umanitate merge, în carte, mână în mână cu pâlpâirea de frumos pe care ţi-o oferă întâlnirea cu sufletul altui om, fie el şi din alt timp. Şi mai sunt multe alte lucruri, manuscrise iluminate, epidemii de ciumă şi de varicelă, dragoni care se odihnesc pe clădirile Parisului din zilele noastre, un accident de metrou, câteva călătorii în inima muzicală a unei lucrări de Zbigniew Preisner sau în intimitatea unor familii răzleţite ca un arhipelag... Îmi e greu să vorbesc despre ea, pentru că e cel mai nou membru al familiei şi am emoţiile inerente oricărui început. Abia aştept să o aud foşnind de pe un raft şi, mai ales, de sub ochii unui cititor, cu tot arsenalul ei de Voluta Pacifica, Strombus Gallus şi Triplex Foliatus.

Transilvania Pitch Stop se extinde: Eurimages oferă un premiu de 20.000 de euro - TIFF, 2017

Festivalul Internaţional de Film Transilvania (2 - 11 iunie 2017) a fost inclus de Eurimages, fondul Consiliului Europei pentru co-producţii, în lista selectă a celor zece festivaluri în cadrul cărora se va acorda Eurimages Co-production Development Award, în valoare de 20.000 de euro. Premiul va fi oferit în cadrul Transilvania Pitch Stop (TPS), programul dedicat regizorilor aflaţi la primul sau al doilea lungmetraj, iniţiat de TIFF.

Transilvania Pitch Stop se extinde astfel la nivel internaţional şi va cuprinde două componente: o platformă internaţională de co-producţii, pe 9 şi 10 iunie 2017, cu scopul de a descoperi şi susţine cele mai promiţătoare proiecte de film semnate de cineaşti aflaţi la primul sau al doilea lungmetraj din România, Republica Moldova, Ungaria, Bulgaria, Serbia, Ucraina, Rusia, Grecia, Turcia şi Georgia, şi un workshop de dezvoltare dedicat exclusiv regizorilor români şi basarabeni. În cadrul workshop-ului din 5-8 iunie 2017, vor fi selectate 5 proiecte pentru consultanţă pe scenariu, training şi susţinerea pitch-ului în faţa unor potenţiali parteneri. Dintre cele 5, organizatorii vor decide care sunt cele care vor concura, alături de proiectele străine, pentru premiile TPS.

10-12 proiecte în dezvoltare vor fi prezentate profesioniştilor din industrie (producători, distribuitori, agenţi de vânzări, reprezentanţi ai fondurilor de film etc.) în cadrul platformei internaţionale de co-producţii TPS. Programul va cuprinde prezentări publice în faţa potenţialilor parteneri şi finanţatori, întâlniri individuale şi discuţii aplicate pe proiectele selectate. Un juriu internaţional format din experţi şi un reprezentant al Eurimages va decide câştigătorul premiului de 20.000 de euro.

"Faptul că Eurimages a decis să includă şi TIFF în cercul select al celor zece festivaluri europene unde acordă acest premiu este un semnal extraordinar pentru noi. E o apreciere a faptului că TIFF a dezvoltat în aceşti ani, pe lângă programul de filme, iniţiative şi proiecte importante care vizează stimularea co-producţiilor internaţionale, unde parteneri sunt producătorii români, găsirea unor noi module de distribuire a filmelor în regiune, dezvoltarea unui fond regional de film în zona Cluj / Transilvania şi susţinerea cineaştilor români aflaţi la început de drum", declară Tudor Giurgiu, preşedintele TIFF.

Eurimages Co-production Development Award se acordă în cadrul festivalurilor de la Berlin, Rotterdam, Copenhaga (CPH:DOX), Sarajevo, Roma, Amsterdam (Cinekid), Tallinn, San Sebastian şi Cartoon Movie (Bordeaux). Fondat de Consiliul Europei în 1988, Eurimages a sprijinit până în prezent 1.834 de co-producţii europene, cu suma totală de 545 de milioane de euro.

Regulamentul Transilvania Pitch Stop poate fi consultat aici: http://tiff.ro/transilvania-pitch-stop/regulament. Data limită pentru înscrieri este 27 aprilie 2017. Pentru a aplica, este necesară crearea unui cont pe platforma eventival.eu: https://vp.eventival.eu/tiff/2017

În 2017, programul dedicat industriei de film la TIFF va fi unul substanţial şi va cuprinde şi Transilvania Talent Lab (TTL), un workshop dedicat profesioniştilor implicaţi în managementul sălilor de cinema. Împreună cu Shorts TV, TIFF va organiza a doua ediţie The Pitch, oferindu-le cineaştilor din zona Transilvania şansa de a câştiga o finanţare de 5.000 de euro pentru scurtmetrajul lor. Sub umbrela TIFF Industry vor fi organizate şi masterclass-uri, dezbateri sau proiecţii cu circuit închis pentru profesioniştii din industrie.

TIFF va fi, totodată, gazda proiectelor partenere LIM - Less is More, platforma europeană de dezvoltare a filmelor cu buget limitat, unde vor participa 16 regizori cu filme de debut şi 4 producători europeni la început de carieră, şi First Films First, un program de training intensiv, iniţiat cu scopul de a sprijini tineri regizori din sud-estul Europei în demersul lor de a-şi regiza primul lungmetraj.

Ne puteţi urmări pe:
www.tiff.ro | FB: TransilvaniaIFF | Twitter: TIFFRomania | Instagram
***
Festivalul Internaţional de Film Transilvania este organizat de Asociaţia pentru Promovarea Filmului Românesc şi Asociaţia pentru Festivalul de Film Transilvania.