Scopul şcolii: să facă literatura să devină importantă

Scriitorul Attila Bartis s-a aflat la Târgu Mureş pentru vernisajul expoziţiei personale de fotografie la Palatul Culturii, intitulată "Pe insule", şi a acceptat invitaţia Asociaţiei Podium de a participa la o întâlnire cu elevi de liceu, în timpul orelor de literatură maghiară, în cadrul proiectului "Scriitori la şcoală". Gazdele lui Attila Bartis au fost doamnele profesoare de limba şi literatura maghiară de la Liceul de Artă din Târgu-Mureş, Kozma Edit şi Szabó Erzsébet. În cadrul celor două ore, renumitul prozator a vorbit despre traseul său scriitoricesc, mecanismele creaţiei, provocările şi satisfacţiile vocaţiei sale, adaptările pentru scenă ale unora dintre textele sale, importanţa literaturii în societatea contemporană, dar şi despre pasiunea pentru arta fotografică. Elevii au fost încurajaţi să intervină cu întrebări personale, la care Attila Bartis a răspuns cu plăcere şi sinceritate. Toţi cei interesaţi au putut adresa întrebări, iar la finalul orelor au cerut dedicaţii şi autografe, pe care scriitorul le-a oferit cu generozitate.
Attila Bartis şi-a găsit pe urmă timp să povestească şi cu organizatorii, şi să ofere un interviu cu această ocazie. Deşi limba română nu mai este demult vorbită frecvent, scriitorul şi-a găsit cuvintele şi a comunicat în maniera sa specifică, calmă, gravă şi profundă, marcată însă şi de o detaşare în care s-au contopit optimismul şi dragostea de viaţă.

Andrei Vornicu: Scrii pentru o anumită categorie de public sau de vârstă sau consideri că ceea ce scrii e oportun şi pentru tineri sau elevii de liceu?
Attila Bartis: Când scrii literatură nu poţi să o faci pentru un anumit public. Poţi să scrii SF pentru un anumit public, dar nu literatură. Dacă scrii pentru public, atunci te-ai sinucis pur şi simplu. Atunci ceea ce ai scris va fi în cel mai bun caz important numai pentru acea categorie de public, dar nu ai nici o şansă să devină important pentru cealaltă parte a oamenilor. Procedând astfel, îţi pierzi libertatea ca scriitor. Pentru mine, asta mi se pare un fel de capcană, dar sunt şi alte feluri de capcane. Dacă asta ar fi important în timpul scrisului atunci eu niciodată n-aş fi scris Plimbarea, fiindcă în limba maghiară nu sunt genuri, iar în carte e un fel de joc de genuri. Nicăieri nu e scris că e vorba de un băiat sau de o fată, dar eu, care în afară de limba română şi engleză nu vorbesc altă limbă, m-aş fi gândit că dacă scriu cartea aşa, nu va putea fi tradusă în altă limbă. Dar tu trebuie să scrii ce-ţi vine şi ce e important pentru tine, şi desigur că nutreşti speranţa că e ceva important şi pentru altcineva, nu doar pentru tine. Trebuie să aibă o relevanţă şi pentru alţi oameni, dar sunt foarte multe drumuri şi, dacă scrii pentru copii, de exemplu, ştii că scrii literatură pentru copii, dar e foarte important să nu îţi pierzi libertatea ca scriitor.

A.V.: Ce înseamnă pentru tine libertate ca scriitor? Sau ce libertate supremă îţi oferă scrisul?
A.B.: Dacă vreau să fac o paralelă, scrisul e un fel de arheologie. Când omul scrie, el nu scrie numai şi numai ce ştie deja, ci el însuşi află foarte multe lucruri în timpul scrisului. Ce scriu mă afectează şi pe mine însumi. Şi eu sunt un fel de cititor al textului meu şi nu îmi pot imagina că scriind ceva, după ce am terminat textul, voi rămâne aceeaşi persoană. Procesul ăsta mă schimbă şi asta nu numai dacă vorbim de literatură, ci e valabil şi în arta plastică. E o arheologie, o formă de a găsi cele mai adânci rădăcini, de a ajunge la esenţa ta: de ce eşti, cine eşti, ce se-ntâmplă cu tine. Descoperi lucruri despre existenţa lumii. Asta e cea mai mare libertate pe care o poate avea un om, când stă faţă-n faţă cu o foaie albă de hârtie şi din tot ce e în tine şi ce experienţă de viaţă ai, creezi cumva o lume nouă. Dar ar fi o foarte mare greşeală să confundăm asta cu o atitudine dumnezeiască, de demiurg. Creaţia omului va fi întotdeauna creaţia omului, dar e oricum o mare libertate.

"Dacă trebuie să lucrez prea mult la un text, atunci acolo e ceva problemă"

A.V.: Ţi s-a întâmplat să îţi fie frică în timp ce scrii?
A.B.: Da, mi s-a întâmplat de foarte multe ori. De exemplu, cel mai important a fost chiar cu Tihna. Eu aşa am scris Tihna: în fiecare zi, când m-am sculat, am început să scriu, dar niciodată n-am citit ce-am scris ieri, ci am citit întreaga carte doar când am ajuns la final. Atunci chiar mi-a fost teamă, pentru că sunt acolo scrise nişte emoţii şi nişte lucruri despre care nu ştiam de unde vin. Era clar că nu mie îmi aparţin şi a fost o mare întrebare dacă vreau să public cartea asta sau nu. Şi asta nu a fost uşor, să hotărăsc că da, asta vine din mine, eu am scris-o, şi ca literatură, trebuie publicată. N-a fost deloc ceva uşor, însă reprezintă totodată şi sensul scrierii literaturii. E greu, dar nu-i bai (râde).

A.V.: Cât de mult intervii asupra textului după ce termini o carte?
A.B.: Asta depinde de text. Am scris şi texte la care am lucrat foarte mult, s-a întâmplat şi că am lăsat cum am scris la prima mână, iar procesul ăsta e important pentru mine cu siguranţă, însă cred că pentru cititor e indiferent că eu am lucrat la ceva 15 ani sau am scris într-o lună şi jumătate. Dar dacă trebuie să lucrez prea mult la un text, atunci acolo e ceva problemă. Ceva nu e clar încă în tine şi poate că e mai bine dacă laşi munca deoparte pentru o vreme şi o reiei peste câteva luni sau câţiva ani.

A.V.: Scrii de mână, la maşină sau ai vreo modalitate preferată?
A.B.: Ca toată lumea, şi eu am început cu stiloul şi cu un caiet. Acum, cel mai mult scriu la laptop, dar am nevoie şi de o foaie de hârtie, să văd textul ca pe un obiect, să fie palpabil. S-a întâmplat ca prima variantă să o scriu la laptop şi dup-aia, ca un elev, am copiat de pe ecran pe o hârtie, după care textul a ajuns iarăşi pe laptop. Mă simt mult mai bine dacă am la mine stiloul şi un caiet. Dacă nu am laptopul, nu e o mare problemă, dar dacă nu am stiloul, mă simt prost.

A.V.: În ce măsură, în Ungaria, literatura maghiară contemporană este promovată în programa şcolară?
A.B.: Cred că e o mare problemă cu sistemul şcolar în Ungaria. Nu ştiu cum e aici, în România...

A.V.: În principiu, aproape toţi scriitorii despre care învaţă elevii sunt morţi demult.
A.B.: Tot aşa e şi în Ungaria, şi eu cred că sistemul e să ia literatura cronologic, de la început până azi, dar niciodată nu ajung în prezent. După cel de-al Doilea Război Mondial, s-a terminat clasa a 12-a şi nu prea ajung la literatura contemporană, cu câteva excepţii, la câteva profesoare. Eu cred că ar trebui să se procedeze exact invers: să se înceapă de la literatura contemporană, cumva, şi atunci să se facă un fel de cercetare şi să se meargă înapoi în timp, să se vadă unde sunt rădăcinile literaturii şi ale vieţii de azi. Asta pentru mine ar fi mult mai firesc. Sistemul ăsta actual nu e prea fericit pentru că nu te ajută să te îndrăgosteşti de literatură, iar scopul şcolii ăsta ar fi: să facă literatura să devină importantă.

A.V.: Nu crezi că ar fi necesară inclusiv o reevaluare a canonului literar? Şi, eventual, să se renunţe la anumite opere care chiar sunt depăşite şi nu mai spun nimic esenţial despre omul de azi. Sau e cam riscantă poziţia asta?
A.B.: Eu înţeleg concepţia asta şi a fost discutată şi în Ungaria, dar cred că este foarte riscantă. Nu cred că trebuie să renunţăm la nişte autori din secolul XVIII sau XIX, dar trebuie să găsim o altă cale să ajungem la ei. Aceştia au fost şi sunt în continuare importanţi.

A.V.: Mă refeream în raport şi cu timpul pe care îl au la dispoziţie profesorii, numărul de ore în care sunt prezentate anumite opere, dar nu îşi găsesc locul altele care poate că ar merita.
A.B.: Da, ar trebui să fie regândit tot sistemul ăsta. Dar eu, de exemplu, n-aş zice cu suflet împăcat hai să nu mai învăţăm Petőfi Sándor, fiindcă oricum, dacă îl iubim sau nu, e unul dintre cei mai mari poeţi, nu numai maghiari, ci şi europeni. La fel, nu aş putea spune hai să nu mai citim Eminescu. Poate că în 2018 nu-l mai iubim atât de mult, dar totuşi, a pus pe masă ceva. O întrebare mai importantă ar fi: cum ajungem mai bine la Eminescu? La fel cum englezii se întreabă: ce facem cu limbajul lui Shakespeare? Cum îl putem înţelege azi? Asta nu e uşor deloc, dar e o problemă a literaturii pretutindeni.

"Pentru mine, fotografia alb-negru e mult mai apropiată"

A.V.: Cărţile tale au fost traduse în multe limbi şi citite de foarte multe naţionalităţi. Ce crezi că a rezonat din conţinutul cărţilor tale cu cititorii din alte ţări? Care e punctul comun?
A.B.: Ăsta e un aspect foarte important pentru că, după cum am văzut în diferite limbi, în diferite ţări, straturile textului funcţionează diferit. În Germania, de exemplu, stratul politic a fost foarte important pentru cititori. În Polonia, era foarte importantă relaţia cu Dumnezeu. În China, a fost foarte importantă relaţia părinte-copil. Acolo, până azi, există o ierarhie foarte strictă în familie, şi pentru ei era de necrezut că un copil îi poate spune nu mamei. E clar că în diferite zone culturale textul are un sens diferit, dar mi s-a părut că pretutindeni a existat un punct comun.

A.V.: Care e motivul pentru care preferi, cel puţin în ultima expoziţie foto şi ultimul album, Pe insule, fotografia alb-negru, care e preponderentă?
A.B.: Nu-mi prea plac doctrinele. Eu n-aş spune niciodată că fotografia trebuie să fie aşa sau aşa, să fie alb-negru sau color, analog sau digital, eu nu cred în aşa ceva. Asta ţine tot de ce-am spus despre libertate, dar pentru mine, fotografia alb-negru e mult mai apropiată. Dar asta nu înseamnă că nu fac fotografie în culori. Câteodată da, când simt că poza pe care vreau să o fac transmite mai mult în culori. Îmi e mult mai apropiată fotografia analog, să lucrez pe film, dar pozele astea, de exemplu, sunt făcute cu un aparat digital pentru că n-am putut să iau cu mine în Indonezia destul film alb-negru pentru un an.

A.V.: Ce fel de aparat foloseşti cel mai mult? Sau ce aparate?
A.B.: La analog folosesc un Leica M6, la digital un Leica M. Ultimele poze sunt făcute cu Leica M8, dar în urmă cu peste 10 ani am folosit şi telefonul, cred că era un Sony Ericsson. Am făcut nişte poze de o calitate şi o rezoluţie foarte proaste, dar cumva m-am îndrăgostit de el şi timp de patru ani am lucrat numai cu telefonul. Am publicat şi un album, pozele erau foarte micuţe şi nici nu le-am putut mări, dar pentru mine era ca o jucărie pe care o aveam mereu la îndemână în situaţii în care niciodată nu aş fi purtat cu mine un aparat obişnuit. Desigur, indiferent ce foloseşti, poţi face poze. Şi cu camera obscură poţi face poze formidabile. Depinde ce vrei să faci.

A.V.: Le editezi sau le laşi raw?
A.B.: Depinde. În proporţie de 70% din timp, le las aşa cum au ieşit, dar dacă e necesar, atunci intervin, dacă orizontul, de exemplu, nu e cum trebuie. Dar eu nu fac altfel mare şmecherie cu Photoshopul, nici nu mă pricep.

"Acum doi ani am scris un scenariu după «Plimbarea»"

A.V.: Un alt lucru particular pe care l-am observat: aproape toate pozele sunt făcute pe verticală, nu pe orizontală, ceea ce mi se pare o variantă destul de rar întâlnită, mai ales la peisaje.
A.B.: Majoritatea pozelor pe care le-am făcut la viaţa mea sunt verticale. Acum doi ani am scris un scenariu după Plimbarea. Eu vreau să regizez filmul. Am scris textul în Jakarta (Indonezia) şi mi-am dat seama că am învârtit camera şi am început să văd lumea pe orizontală, cum e filmul. Cele mai multe poze orizontale care se regăsesc în album şi în expoziţie sunt făcute în ultimii ani. Dar nu ştiu din ce cauză fac poze mai mult pe verticală. Pentru mine e mult mai firesc aşa.

A.V.: Te-ai gândit la un moment dat că fotografia s-ar putea să devină o sursă de venit în cazul în care nu merge altceva?
A.B.: Eu am învăţat fotografie la facultate, dar niciodată în viaţa mea n-am trăit din asta. Acum da, într-un fel, dar numai fiindcă am o galeristă la Budapesta şi ea a vândut câteva poze pentru colecţionari, dar asta s-a întâmplat în ultimii câţiva ani. Însă niciodată n-am lucrat ca fotojurnalist.

"Eu scriu numai când simt că trebuie să scriu şi că merită s-o fac"

A.V.: Când erai mic, ce voiai să devii când vei fi mare?
A.B.: Arheolog. De-asta am şi venit la Şcoala de Arte, fiindcă se învăţa Istoria artei. N-am devenit arheolog până la urmă (râde). Dar mă interesează şi azi istoria şi arheologia. Eu n-am fost niciodată un elev silitor.

A.V.: O să-ţi adresez acum o întrebare-clişeu, dar n-am văzut-o menţionată în vreun interviu recent: ai în plan o nouă carte? Lucrezi în prezent la ceva?
A.B.: Eu nu sunt un scriitor care scrie mereu. Eu scriu numai când simt că trebuie să scriu şi că merită s-o fac. Acum am început o carte, e tot legată de fotografie. Sunt texte tip eseu şi detalii de jurnal care vor alcătui un volum micuţ în cursul anului viitor. Dar nu m-am apucat de vreun roman.

A.V.: Dacă scrii mai rar, cât de des faci poze?
A.B.: Asta depinde de foarte multe lucruri. Aparatul e aproape întotdeauna cu mine, dar depinde şi de unde sunt. De exemplu, la Budapesta nu prea pot să mai fac poze. În Indonezia fac destul de multe. Dar relaţia scrisului cu fotografia nu presupune că atunci când scriu doar scriu şi că atunci când fac fotografie fac numai asta. Câteodată am terminat o frază, am observat ceva, am luat aparatul şi am pozat.

A.V.: Care este cea mai mare bucurie a ta în viaţă?
A.B.: Copiii mei.

A.V.: Să-ţi trăiască.
A.B.: Mulţumesc. A fost o mare bucurie şi că după 6 ani petrecuţi în Ungaria am putut veni acasă, la Mureş, în ianuarie 1990, dar nu se compară.

A.V.: Vorbeai şi în alte interviuri despre moartea tatălui tău, apoi despre moartea mamei tale. Eram curios cum întâmpini morţile celor la care ţii şi a celor dragi, pe măsură ce înaintezi în viaţă. Cum te acomodezi cu situaţia asta?
A.B.: Încerc să accept, dar nu pot. Chestia asta duce discuţia până la Dumnezeu şi pentru mine ar fi cel mai important, ceea ce e foarte greu, să fii capabil a accepta că atât avem, viaţa asta pe care am primit-o, şi nu mai mult. Mi-ar plăcea tare mult o religie care să mă ajute să accept chestia asta, că am avut 50 sau 60 sau 70 de ani fără a-mi oferi mie un Rai, şi asta e chiar foarte greu. Cred că aici, în cultura occidentală de care aparţinem şi noi, nu prea se întâmplă. Poate că în budism, de exemplu, acolo totul e puţin mai uşor, pentru că eu n-am nevoie de un Rai. Eu am nevoie să fiu capabil să accept că atât a fost, şi e bine aşa. Dar că îţi pierzi părinţii sau, Doamne fereşte, copiii, sau pe oricine de care e legată foarte mult viaţa ta, ne obişnuim cu acest fapt, dar nu îl putem accepta niciodată.

În domeniul educaţiei, dictatura s-a instalat deja

Prin măsurile luate în 2017, Ministerul Educaţiei a naţionalizat piaţa manualelor alternative şi auxiliare, instaurând o dictatură în domeniul educaţiei, atrage atenţia Mihail Penescu, director general al Grupului Editorial ALL.

Petre Barbu: Cum a influenţat piaţa de carte din România deciziile şi măsurile luate de Ministerul Educaţiei Naţionale pe parcursul anului 2017?
Mihail Penescu: Aşa cum ne-a obişnuit, Ministerul Educaţiei ne-a mai arătat o dată totala sa lipsă de cunoaştere şi de competenţă, desfăşurată agresiv pe un fond de rea-credinţă care ne aminteşte de nişte forţe de ocupaţie.
Ministerul Educaţiei luptă împotriva educaţiei cu toate mijloacele. După ce a blocat, mai direct sau mai subtil, orice posibilitate de dezvoltare concurenţială şi transparentă a cărţilor adresate şcolii - mă refer la cărţile numite generic "manuale alternative şi auxiliare" -, ministerul şi-a luat inima în dinţi şi a naţionalizat complet domeniul. Prin acţiunea cu iz de kamikaze a "eroului" Pop Liviu - ajuns ministru al educaţiei printr-un accident cosmic, credeam noi la început - ne-am întors la anii '50, adică la manualul unic şi la cenzură.
În momentul în care se întâmplă astfel de lucruri într-o piaţă considerată cât de cât liberă, ne aflăm de fapt într-o situaţie echivalentă cu forţa majoră în caz de război, când ţara este cotropită de o armată străină, ostilă. Consecinţele sunt devastatoare. Mă voi referi doar la cele asupra industriei cărţii. Dar să nu uităm că atacul ministerului nu este asupra editurilor. Atacul este asupra şcolii şi a elevilor, ca grup-ţintă. Aceştia trebuie controlaţi şi educaţi conform intereselor partidului de ocupaţie.
Prima consecinţă asupra industriei cărţii este că nimeni nu va mai visa să dezvolte cărţi adresate şcolii.
În rest, cei mai mulţi vor pierde şi vor fi şi câţiva care vor câştiga, ca în orice război. Marii perdanţi, însă, repet, vor fi elevii acestor generaţii, care nu vor mai avea niciun reper şi, încet-încet, vor fi tot mai rupţi de realitate. În afară de cei care se vor salva părăsind ţara.
Mi se pare inadecvat să mai vorbesc despre o industrie a cărţii în domeniul educaţional. Ceea ce se va întâmpla în continuare nu are nicio legătură cu o industrie a cărţii, în sens european. Vor fi doar mici aranjamente specifice unei dictaturi. Cu mari câştigători, care vor fi apoi sacrificaţi peste noapte, pentru a le lua locul alţii din aceeaşi categorie.
O singură concluzie: în domeniul educaţiei, dictatura s-a instalat deja.

P.B.: În 2017, creşterile veniturilor populaţiei, generate de măsurile guvernamentale privind salarizarea, au condus la încurajarea vânzărilor de carte în România?
M.P.: Formularea dumneavoastră politicoasă referitoare la "politica guvernamentală de majorare a salariilor" are în aceste zile, când vedem rezultatul aplicării acestor politici, un aer de ironie. Din păcate, nu suntem puşi în faţa unei ironii guvernamentale, ci mai degrabă în faţa unei farse groase, venite din cinism, ignoranţă şi multă rea-credinţă.
În 2017 a existat o tendinţă de creştere a consumului de carte. Dar, ca de fiecare dată, trebuie să menţionez că această afirmaţie reprezintă doar o părere personală, bazată pe o impresie şi pe rezultatele din propria editură. Repet de fiecare dată, România nu are niciun sistem de monitorizare a vânzărilor de carte.
Pe de altă parte, a devenit banal să vă reamintesc că România are cea mai slabă industrie a cărţii din Europa, că cifra de afaceri pe carte este de 130 de ori mai mică decât cea a Germaniei. Ori, în acest context, creşteri sau scăderi de 5 - 10% nu reprezintă decât fluctuaţii statistice şi nu pot fi interpretate ca o tendinţă.

P.B.: În opinia dvs., care au fost segmentele şi domeniile producţiei de carte care au suferit scăderi ale vânzărilor în 2017? Care domenii au cunoscut creşteri?
M.P.: În mod onest, nu ştiu să răspund la această întrebare. Cum am reamintit, nu există niciun sistem de măsurare, astfel încât toată industria funcţionează în orb. Vedem cu toţii o creştere a interesului faţă de cartea pentru copii. În rest nu pot să mă pronunţ.

P.B.: Pe parcursul anului 2017, aţi constat o îmbunătăţire a distribuţiei de carte? Au intervenit schimbări notabile în relaţia editurii dvs cu distribuitorii?
M.P.: Acum, în zona asta aş zice că ne bucurăm de stabilitate. Aceasta este întotdeauna o veste bună în economie. Aş mai spune că se manifestă tendinţele previzibile - creşte ponderea vânzărilor on-line în defavoarea librăriilor individuale. Lanţurile de librării sunt mai stabile. Am trecut de perioada insolvenţelor în cascadă.
Partea proastă este că nu avem investiţii noi şi, ca urmare, nici speranţe de creştere.

P.B.: Premiile literare, interne şi externe, reprezintă vectori de vânzări şi de marketing în piaţa editorială din România? Cu alte cuvinte, o carte distinsă cu un premiu intern se vinde mai bine? Dar o traducere cu un premiu extern are un avantaj competitiv în vânzări?
M.P.: Premiile literare externe sunt întotdeauna folosite de către editori pentru a-şi promova titlurile. Nu cred că poate măsura cineva influenţa unui asemenea atu, dar în mod sigur este un argument în decizia de cumpărare. În România cred că se publică practic toate titlurile care primesc în străinătate un premiu important. Putem spune că editorii din străinătate îşi vând titlurile mult mai bine dacă acestea sunt însoţite de un premiu important.
În cazul premiilor locale, lucrurile sunt destul de diferite. Noi nu avem încă o cultură suficient de dezvoltată a premiilor literare. Se ştie puţin despre aceste premii, faima lor rămâne într-un cerc cultural restrâns, iar cititorii acordă foarte puţină atenţie acestor trofee.
Personal, am o experienţă recentă destul de dezamăgitoare. Editura ALL a iniţiat şi a organizat acordarea unui premiu literar pentru roman, Premiul "Augustin Frăţilă". Am sperat ca efortul nostru, care nu a fost mic, să producă o creştere a interesului publicului pentru autorii autohtoni. Premiul s-a acordat vreme de trei ani şi trebuie să spun cu tristeţe că nu a produs niciun impact. Lumea culturală nu a fost deloc solidară, ci mai degrabă ostilă, cu accente agresive din unele zone, inclusiv din partea Uniunii Scriitorilor. Cititorii, deşi am făcut eforturi mari de promovare, au ignorat complet încercările noastre. Aş zice că nici premiaţii şi nici editurile care i-au publicat nu s-au arătat prea încântaţi.

Cultura poate să coste mult, dar beneficiul îl reprezintă o societate educată

Gina Chivulescu, Managerul Teatrului "George Ciprian" din Buzău

Tamara Constantinescu: D-nă Gina Chivulescu, cine vă întâlneşte pentru prima dată se poate întreba, şi pe bună dreptate, de ce această doamnă, care este "o apariţie", nu se află pe scenă în lumina reflectoarelor ca actriţă... sau de ce nu este un creator efectiv (regizor, scenograf, etc.) al spectacolului de teatru? Aţi preferat să fiţi "în lumina reflectoarelor" dar oarecum în spatele scenei, în biroul directorial. Nu v-aţi gândit niciodată să faceţi teatru, să creaţi efectiv?
Gina Chivulescu: Este o întrebare care mi se pune destul de des. Poate că în copilărie visam să devin actriţă, eram liderul evenimentelor culturale în şcoală, însă când a fost momentul deciziei pentru carieră părinţii mi-au sugerat să fac "ceva ca să nu mor de foame", şi nu regret, pentru că lucrez tot în domeniul artistic. Sunt o fire foarte emotivă şi de aceea am crezut că nu pot face faţă acestei profesii. Deşi se spune că este o modalitate de a-ţi depăşi emoţiile, dar ce să-i faci? Aşa a fost să fie şi chiar nu regret. Fiecare are drumul lui.
Îmi amintesc când făceam serbările şcolare şi, deşi ştiam rolul sau poezia foarte bine, aveam mereu teama de a nu mă bloca. Nu dormeam o săptămână înainte de eveniment, dar, până la urmă ieşea foarte bine. Visul meu era să devin profesor de matematică, dar nici pe asta n-am făcut-o. Am făcut o facultate de drept care, recunosc, în această funcţie mi-e de mare ajutor. Teatrologia am absolvit-o mai târziu, şi am făcut-o cu aceeaşi plăcere cu care aş fi terminat o facultate în urma căreia aş fi devenit profesor de matematică. Această lume m-a fascinat de la început şi singurul regret este că nu am urmat şi cursuri de scenografie sau regie.

T.C.: Faceţi parte din colectivul acestei instituţii încă de la înfiinţare, din anul 1996, am putea afirma chiar că aveţi un fel de "mariage". Cum a fost începutul?
G.C.: Aveam 24 de ani când am aflat că se înfiinţează un teatru la Buzău şi că se fac angajări. M-am prezentat la concurs şi am intrat. Ȋn data de 5 martie 1996 eram angajată la Teatrul "George Ciprian", împreună cu alṭi 17 colegi. Au trecut 22 de ani de atunci şi niciodată nu am fost tentată să lucrez în altă parte, chiar şi pentru un salariu mult mai mare. Iubesc acest teatru. Este o lume specială.

Aniversarea celor 10 ani de existenṭă a Teatrului "George Ciprian" din Buzău

T.C.: D-l Paul Ioachim a fost primul dumneavoastră director, despre dânsul se rostesc numai cuvinte deosebite. V-a fost, într-o oarecare măsură, model? Dar ceilalţi directori care i-au urmat?
G.C.: Domnul Paul Ioachim a fost mai mult decât un director pentru toţi angajaţii. Era în primul rând un prieten, un mentor şi apoi un director şi chiar unul sever în unele cazuri. Este cel care a pus prima cărămidă pentru construirea acestei instituṭii şi de la care toţi am învăţat ce înseamnă să lucrezi într-un teatru, pentru că nici unul dintre noi nu avea experienṭă în acest domeniu. Este cel care mi-a dat posibilitatea de a descoperi ce înseamnă secretariatul literar. Realizam caietul program de sală al fiecărui spectacol producţie proprie, machete pentru afişe, comunicate, sinopsis spectacol şi multe, multe lucruri care acum îmi sunt de folos.

T.C.: Conduceţi un teatru care face parte din categoria teatrelor de proiecte, spre deosebire de cele de repertoriu, cu trupă fixă. Ce influenţează pregnant, în cazul Teatrului "George Ciprian", alegerea proiectelor: pretenţiile publicului, textul (povestea!), dramaturgul, regizorul, vedetele din spectacol? V-aş ruga să ne vorbiţi pe larg despre toate acestea.
G.C.: Teatrul "George Ciprian" a fost primul teatru de proiecte de stat din România. Având marele avantaj că Buzăul se află la doar 120 de Km de Bucureşti, această formă de organizare, deşi foarte contestată la acea vreme, de teatrele de repertoriu şi nu numai, a mers foarte bine. Iată că sunt 22 de ani de activitate şi acest teatru rezistă şi, mai mult, a fost un model de organizare şi pentru alte teatre din Bucureşti şi din ţară. Se ştie că teatrul de proiecte nu are ca angajat permanent decât personalul tehnic şi administrativ. Personalul artistic (de la regizor, scenograf, actori, etc.) era angajat cu contract de colaborare pe proiect, la început, iar din iunie 1996 pe contract de drept de autor, conform Legii 8 din 1996. Acest lucru permite ca distribuţia, la proiectele proprii, să fie realizată mereu cu alţi actori, să monteze alţi regizori, să creeze alţi specialişti din domeniul artelor spectacolului. Mai mult, acest gen de organizare permite ṣi preluarea de spectacole, realizarea de coproducţii, dar şi posibilitatea de a găzdui spectacole din Bucureşti şi din ţară. Pot spune că teatrul de proiecte faţă de teatrul de repertoriu (acum alăturându-se şi teatrul independent) permite artiṣtilor din alte teatre să se dezvolte.
Ce mă surprinde, la unele teatre de repertoriu, este faptul că se realizează totuṣi producţii cu foarte mulţi colaboratori, în condiţiile în care au o schemă artistică completă. Dar...
Aşa cum am spus mai devreme, Teatrul "George Ciprian" împleteşte foarte bine forma de teatru de proiecte cu cel de teatru gazdă. Acest lucru face ca publicul nostru să aibă posibilitatea de a ne viziona producţiile proprii, de la comedie la dramă, cu texte ale dramaturgilor naţionali sau universali, dar şi producţii ale altor teatre din Bucureşti sau din ţară, cu actori vedete, pe care buzoienii au avut ṣi au şansa să-i vadă jucând pe scena lor.

T.C.: Care tip de instituţie vi se pare mai avantajoasă, atât din punctul de vedere al instituţiei în sine, cât şi din punctul de vedere al publicului? Un teatru de proiecte are nevoie de un buget mai mic?
G.C.: Negreṣit un teatru de proiecte, pentru Buzău, pentru că suntem aproape de Bucureşti şi acest lucru ne permite să realizăm spectacole cu creatori diferiţi, la fiecare proiect. Este adevărat că acest lucru se realizează din ce în ce mai greu, în ceea ce priveşte adunarea distribuţiei, stabilirea datei spectacolelor, dar ne descurcăm. Actorii, într-un teatru de proiecte, au şansa de a lucra mereu cu alţi regizori, regizorii cu alţi actori ş.a.m.d., plus că aceştia nu sunt legaţi de un anumit teatru, având posibilitatea de a juca în mai multe spectacole, în mai multe proiecte, obṭinând şi un câştig pe măsură.
Fiecare trebuie să ţină cont şi de resurse materiale, financiare, de public, mă refer în special la teatrele din provincie, care nu au un buget prea mare, deṣi sunt teatre cu o istorie în spate, ca: Teatrul "Maria Filotti" din Brăila, Teatrul "Toma Caragiu" din Ploieşti, Teatrul Tineretului din Piatra Neamṭ, etc.
Pentru noi este mai avantajos teatrul de proiecte, pentru că nu avem o schemă artistică încărcată, pe care să nu o folosim întotdeauna, ne putem permite schimbarea actorilor la fiecare distribuţie, putem alege ce regizor dorim, putem impresaria şi alte spectacole, aducând venit teatrului.
De exemplu, banii din bugetul teatrului nostru se cheltuie mai bine de jumătate pentru salarii, iar restul se folosesc pentru întreţinere şi producţii. Nu putem afirma că nu am avut o stagiune încărcată şi că publicul nu a avut posibilitatea de a-şi petrece timpul liber la teatru. Avem un public fidel, numeros, pe care l-am crescut de-a lungul a 22 de ani de activitate, un public avizat, inteligent şi, mai nou, un public deschis şi pentru producţiile în care predomină tinerii actori. Se ştie că la Buzău dacă nu aveai cel puţin o vedetă, cap de afiş, acel spectacol nu se vindea, nu avea succes. Dar, din fericire, realizând proiecte foarte bune pentru tineri, cum este de exemplu Săptămâna Teatrului Tânăr, care anul acesta a ajuns deja la cea de a VI-a ediţie, sau spectacole pe texte din programa şcolară, am reuşit să atragem publicul tânăr, pentru care doar povestea contează, dar şi foarte mult public matur.

T.C.: Şi dacă tot am vorbit despre buget, care este relaţia dumneavoastră cu autorităţile? Vă aflaţi "sub aripa" Consiliului Judeţean.
G.C.: Teatrul "George Ciprian" s-a bucurat permanent, de-a lungul anilor, de sprijinul Consiliului Judeţean. Cel puţin în ultimii ani realizările culturale au crescut foarte mult. Nu a existat niciodată, de când sunt eu la conducere, implicarea politicului şi cred că şi înainte a fost la fel şi sper să rămână tot aṣa ṣi în viitor. Pot spune că bugetul nostru a crescut, fapt ce a dus la dezvoltarea activităţii teatrului. Avem un program atât de încărcat, încât s-a ajuns în situaţia în care unii salariaţi nu au avut timp să-şi ia zilele libere, pentru orele lucrate suplimentar. Avem şi norocul ca la conducerea Consiliului Judeţean să existe oameni iubitori de cultură şi cred că asta spune tot. Ceea ce trebuie înṭeles este faptul că nu se poate face cultură de calitate cu bani puţini. Cultura poate să coste mult, dar beneficiul îl reprezintă o societate educată, iar teatrul este unul din motoarele de educare a societăţii. Sperăm ca ṣi în perioada următoare bugetul alocat pentru cultură să fie din ce în ce mai consistent.

T.C.: Dar relaţia cu sponsorii? Ce vă finanţează, cu precădere, proiectele?
G.C.: Dacă acum 15 ani exista numai un sponsor, acum ne bucurăm de sprijinul a cincisprezece sponsori oficiali şi câṭiva neoficiali. Asta ne face să credem că Teatrul "George Ciprian" a reuṣit ca, prin proiectele sale valoroase, să convingă sponsori importanṭi să îi acorde sprijinul la realizarea lor şi că prin ceea ce facem suntem pe drumul cel bun. Mulţumesc ṣi pe această cale sponsorilor pentru încrederea acordată, pentru că sunt mereu alături de noi.

Aniversarea celor 20 de ani de existenṭă a Teatrului "George Ciprian" din Buzău

T.C.: Teatrul "George Ciprian" a fost inaugurat cu spectacolul "Omul cu mârţoaga" (text scris de dramaturgul al cărui nume îl poartă), spectacol regizat de Tudor Mărăscu. Urcau astfel pe această scenă marii actori ai acelui moment, ce reprezintă astăzi nume mari în Istoria Teatrului românesc, şi mă refer, mai ales, la Sebastian Papaiani sau la Emil Hossu. Vă gândiţi să permanentizaṭi existenṭa unor spectacole pe texte semnate de George Ciprian sau de Ion Băieşu, un alt important dramaturg născut în Buzău? Să statorniciṭi prin aceasta şi prezenţa unor remarcabili actori?
G.C.: Desigur, prioritate ar trebui să aibă textele marilor dramaturgi buzoieni George Ciprian şi Ion Băieşu, dar, din păcate, obţinerea drepturilor de autor este foarte dificilă, uneori imposibilă, dar vom încerca, în limita legii, să aducem aceste texte valoroase în faţa publicului.
A fost o deosebită onoare ca într-un text semnat de George Ciprian, Omul cu mârţoaga, piesa de debut a Teatrului, să avem atât de multe vedete: pe Sebastian Papaiani, de prezenţa căruia ne-am bucurat pentru ultima oară la sărbătorirea a 20 de ani de la primul gong, în 2016, pe Emil Hossu, Geo Costiniu, Radu Panamarenco (din păcate... ṣi domniile lor ne-au părăsit!), apoi pe Mircea Diaconu, Adriana Trandafir, Diana Lupescu. S-a jucat ṣi Preşul de Ion Băieṣu, cu Radu Panamarenco ṣi Tamara Buciuceanu, în perioada în care nu era necesară obţinerea drepturilor de autor. Acum însă este foarte dificil. Dar sper ca lucrurile să se rezolve în viitor.
Ȋn cei 22 de ani de activitate teatrul nostru a oferit publicului posibilitatea de a se bucura de prezenţa multor mari actori ai teatrului românesc şi sper să facem asta ṣi în viitor.

"Omul cu mârṭoaga" de George Ciprian, regia Tudor Mărăscu

T.C.: Aveţi o relaţie de constantă colaborare, de parteneriat, cu teatre din Bucureşti sau din ţară? În cazul acestui parteneriat ce primează?
G.C.: Relaţii de colaborare avem cu multe teatre din Bucureşti, cu teatre de stat din ţară, dar şi cu teatre independente. Parteneriatul este fie pe schimb de săli, fie pentru contractarea de spectacole. Totodată invităm teatre independente pentru a juca pe scena teatrului nostru, diversificând astfel oferta culturală.

T.C.: Sunteţi la conducerea acestei instituţii din 2012, mai întâi ca director interimar, iar din 2017 ca manager, în urma câştigării concursului. În timp, ca urmare a experienţei acumulate, s-a schimbat ceva notabil în viziunea dumneavoastră de conducător, în relaţia cu angajaţii sau colaboratorii?
G.C.: Bineînṭeles că experienţa celor 16 de ani de activitate (cât aveam când am fost numită director interimar, acum s-au adunat 22!) în Teatrul "George Ciprian" a contat în momentul venirii mele la conducerea instituṭiei, atât ca interimar, cât ṣi ca manager, în urma concursului. În primul rând, am putut duce mai departe misiunea teatrului, misiune a cărei temelie a fost consolidată de fiecare director care a urmat la conducere. Temelia a fost turnată de marele om de cultură buzoian, cel care a fost dramaturg, actor şi directorul Teatrului "George Ciprian", domnul Paul Ioachim, ajutat de alt mare om de teatru, criticul Valentin Silvestru, apoi a continuat Răzvan Ioan Dincă din 2003, cu un aer de tinereţe şi entuziasm, până în 2006, iar din 2007 până în anul 2011 următoarele căramizi au fost adăugate de doamna Marinela Ţepuş, consolidând zidul. Ca director interimar am dus mai departe construcţia, iar ca manager nu mi-am propus sub nicio formă să dărâm ceea ce s-a construit, dimpotrivă, mă străduiesc să înalţ acest zid astfel încât să poată fi vizibil în toată Europa şi nu numai.

"Podul sinucigaṣilor" de Paul Ioachim, regia Paul Ioachim

Dorinṭa mea, în calitatea de conducător pe care o am, este aceea de a duce numele Teatrului "George Ciprian" peste hotare, ca instituţie generatoare de proiecte culturale de mare anvergură. În prezent am obţinut o finanţare pentru un proiect ce are ca temă migraṭia, cofinanţat cu fonduri europene prin Programul Europa Creativă al Uniunii Europene. Este singurul teatru lider de proiect din România, la această sesiune de finanţare obṭinând un punctaj foarte bun, proiect care se va finaliza în anul 2019. Avem doi parteneri din Uniune, un partener din Spania - Universitatea din Murcia şi o municipalitate din Lousada, Portugalia. Proiectul se află în stadiul în care s-a realizat producţia cu spectacolul Planeta viselor, în colaborare cu UCAM (Universitatea Catolică din Murcia), după un text scris în urma unor chestionare realizate pe tema migraţiei (relaṭia copil - părinte, prin intermediul tehnologiei), deci proiectul are şi o componentă de cercetare. Cealaltă parte de proiect constă în realizarea a trei scurtmetraje, realizate de către partenerii din Portugalia în colaborare cu partenerii din Spania, tot pe aceeaşi temă. De curând suntem parteneri într-un alt proiect cu finanţare europeană, proiect cu lider din Grecia, alături de alţi parteneri din Italia, Norvegia, Polonia şi Suedia, proiect ce se va desfăşura tot pe perioada a doi ani 2018 - 2020.
În ceea ce priveşte relaţia cu angajaţii, ce pot să spun? Am o relaţie normală manager - subalterni. Totul merge foarte bine atâta timp cât fiecare îşi face cu răspundere treaba, colegii mei au înţeles acest lucru şi îl aplică.

T.C.: De numele Teatrului din Buzău se leagă şi un prestigios festival de teatru. Pentru două sau trei ediţii, la început, s-a numit "Gala noilor generaţii - Capul de regizor". Aici şi-au prezentat creaţiile tineri regizori care, în timp, au devenit nume importante în regia românească: Radu Afrim, Claudiu Goga, Ada Lupu... La secţiunea pentru copii: Ion Brancu, Gabriel Apostol. De ce a avut o viaţă atât de scurtă această variantă a festivalului?
G.C.: Acest festival a fost iniṭiat în anul 2003 de către domnul Răzvan Ioan Dincă, când a venit la conducerea teatrului. A fost o idee îndrăzneaţă, la acea vreme, pentru că publicul buzoian era obişnuit cu spectacole în distribuţia cărora era cel puţin un cap de afiş, o idee foarte bună pentru promovarea tinerilor artişti, fie ei regizori, actori, scenografi, etc., aşa cum aţi menţionat nume celebre astăzi în teatrul românesc. Cred că publicul nu era pregătit atunci pentru spectacole fără actori cunoscuţi, fără vedete. Nu ştiu să spun de ce nu a mai continuat acest festival, dar pot spune că ideea de promovare a viitorilor mari artişti a fost continuată prin secţiunea "Vedeta de mâine", în anul 2007, când festivalul a fost rebranduit ca - "Gala vedetelor - VedeTeatru", de către doamna director Marinela Ţepuş, pe conceptul de vedetă. Din anul 2017 festivalul a fost din nou rebranduit, fiind personalizat ca - "BUZĂU IUBEŞTE TEATRUL", dezvoltând această secţiune prin "Studentul de azi, artistul de mâine", unde sunt prezentate spectacole cu studenţi. Până acum am reuşit să aducem cinci prestigioase universităţi de specialitate din ţară.

T.C.: Aṣadar, în anul 2007 festivalul a îmbrăcat "haine de gală", transformându-se în "Gala vedetelor - VedeTeatru", unde în fiecare an era "vedeta" un segment al creaţiei teatrale: actoria, regia, scenografia, muzica, etc. Vorbiţi-ne vă rog despre această perioadă.
G.C.: Dacă "Gala noilor generaţii.... Capul de regizor" nu a prea avut succes la un public numeros (aşa cum am spus, publicul nostru era doritor de spectacole cu vedete), odată cu venirea la conducerea teatrului a doamnei Marinela Ţepuş care făcuse parte şi din echipa vechiului festival, acesta s-a rebranduit sub titulatura de "Gala vedetelor - VedeTeatru" în 2007, aducând în faţa publicului ceea ce-şi dorea: vedete. Fiecare ediţie era personalizată pe câte o vedetă: actorul vedetă, regizorul vedetă, scenograful vedetă, dramaturgul vedetă, spectacolul vedetă, etc. Au fost prezente în cele zece ediţii spectacole de succes, mai ales, din Bucureşti.

Afiṣul Festivalului "Buzău iubeṣte teatrul"

T.C.: Din anul 2017, cum spuneaṭi, Buzăul afirmă cu tărie că iubeşte ceea ce se întâmplă în această instituţie, iar festivalul capătă un alt nume: "Buzău iubeşte teatrul". Sunt prezente în ediţiile acestui prestigios eveniment creaţii teatrale de vârf, de top ale anului respectiv. Ce v-a determinat să daţi o nouă imagine festivalului?
G.C.: După 22 de ani de activitate, am reuşit să avem un public avizat, un public fidel teatrului, un public deschis la nou şi cel mai important lucru este acela că am reuşit, prin proiecte dedicate tinerilor, să aducem în sala de spectacole un nou segment de public - publicul tânăr. Cred că o schimbare era benefică. Publicului, ca să nu-l plictiseşti, ca să-i menţii constant atenţia asupra instituţiei, suntem obligaṭi să-i oferim mereu ceva nou. Nu trebuie să-i prezentăm întotdeauna numai ce-i place sau ceea ce credem noi că-i place. Societatea evoluează odată cu tehnica, iar teatrul trebuie să ţină pasul cu acestea. Oamenii evoluează, iar noi avem datoria să-i ajutăm să evolueze. Acest festival a fost creat pentru buzoieni în primul rând. Nu este un festival care aduce neapărat în faţa publicului actori vedetă. Pentru noi este important să prezentăm spectatorilor producţii foarte bune, din Bucureşti şi/sau din ţară, care au ca temă cel mai nobil sentiment de pe pământ, DRAGOSTEA. Surpriza, încă de la prima ediţie, a fost aceea că toate spectacolele s-au jucat cu sala plină, chiar neputând onora toate cererile de bilete. Festivalul a debutat aşa cum era normal cu cea mai frumoasă şi cunoscută poveste de dragoste, Romeo şi Julieta, de W. Shakespeare, spectacol al Teatrului Metropolis, în regia lui Victor Ioan Frunză. Prin acest festival ne-am propus să arătăm publicului, cu precădere, marile poveşti de dragoste din marea dramaturgie, dragostea sub toate formele sale.

T.C.: Aţi schimbat numele acestei întâlniri teatrale, dar o parte din echipa cu care aţi lucrat s-a păstrat? Şi mă refer, mai ales, la Adrian Găzdaru - directorul artistic al festivalului, Carmen Stanciu - selecţionerul, Oana Borş - care se ocupă, printre multe altele, de lansările de carte.
G.C.: Este doar o parte din echipa Galei Vedetelor. Adrian Găzdaru şi Carmen Stanciu sunt în echipa festivalului din anul 2016, când doamna Marinela Ţepuş s-a retras cu o altă parte. Am ales persoane cu experienţă, responsabile, specialişti în artele spectacolului, cu care am colaborat foarte bine la organizarea festivalului. Formarea şi menţinerea unei echipe de festival este un lucru foarte important. Fiecare membru ştie ce are de făcut, ştie cu cine colaborează. Lucrul cel mai important este atmosfera, apoi coeziunea, relaṭia de comunicare între manager şi echipă, încrederea şi respectul reciproc. Nu vă gândiţi că totul a fost numai lapte şi miere, nu, dar profesionalismul tuturor ne-a ajutat să trecem cu bine peste toate greutăţile, iar finalul să fie cel la care ne-am aşteptat.

T.C.: Festivalul se bucură aproape anual şi de prezenţa importantului om de teatru, criticul Florica Ichim. Vorbiţi-ne, vă rog, şi despre această colaborare.
G.C.: Doamna Florica Ichim este o prezenţă adorabilă la festival. Publicul pur şi simplu o iubeşte. Modul în care realizează lansările de carte a făcut-o foarte populară în rândul publicului buzoian. La Buzău are cele mai multe cărţi vândute, după evenimentul de lansare, comparativ cu alte importante festivaluri din ţară. Ne bucurăm întotdeauna de prezenţa dumneaei. Florica Ichim este un om extraordinar, de la care avem foarte multe de învăţat, chiar dacă ne şi ceartă uneori. Sperăm ca Fundaţia "Camil Petrescu", al cărei preṣedinte este, să fie mulţi ani prezentă la festivalului nostru.

T.C.: Ȋn afară de spectacolele prezente în "Secţiunea oficială", aveţi şi o secţiune dedicată producṭiilor pentru copii, dar şi o alta rezervată spectacolelor de licenţă ale absolvenṭilor universităţilor de arte din ţară. Ce v-a determinat să aveţi o ofertă atât de largă?
G.C.: Spectacolele din "Secţiunea oficială" sunt spectacole mari, producţii ale teatrelor din Bucureşti şi din alte oraṣe, care se pliază pe tema festivalului, dar avem ṣi spectacole pentru copii, invitate de la teatre din Bucureşti cum sunt: Teatrul Ţăndărică, Teatrul "Ion Creangă", Teatrul Excelsior.
La secţiunea "Studenţii de azi, artiştii de mâine" promovăm tineri din universităţile de specialitate din Bucureṣti şi din ţară. Dacă la început parteneriatul era doar cu Universitatea Naṭională de Artă Teatrală ṣi Cinematografică "I. L. Caragiale" din Bucureşti, în prezent avem încheiate parteneriate ṣi cu Universitatea Naṭională de Arte "George Enescu" din Iaşi, Universitatea de Arte din Craiova, din Constanţa, Sibiu, Târgu Mureş. La aceste spectacole intrarea este gratuită şi pot spune că s-au bucurat de interesul publicului.
Un festival trebuie să-ṣi mulṭumească spectatorii. Un festival este o ofertă de evenimente culturale, de care trebuie să se bucure o cât mai largă paletă de public. Este totodată ṣi o ocazie ca specialiştii în artele spectacolelor să se poată întâlni, să facă schimb de experienţe şi idei. Avem lansări de carte, ateliere, colocvii cu oameni de teatru, în care se dezbat diferite teme, dar avem ṣi evenimente de stradă. Festivalul îl concepem şi în funcţie de câţi bani avem, dar niciodată doar de dragul de a-l face. Îl vom continua atâta timp cât nu vom fi nevoiţi să scădem calitatea spectacolelor selecṭionate.

T.C.: Nelipsite sunt, cum aṭi amintit, lansările de carte de teatru, conferinţele pe teme teatrale. Vă gândiţi să păstraţi şi în viitor aceste laturi?
G.C.: Ce pot să vă spun este că nu vom renunţa la ceva care cu greu a fost dobândit - publicul doritor de carte de teatru. Şi încă ceva - vom căuta să dezvoltăm aceste laturi în viitor şi prin alte proiecte atractive.

T.C.: O altă idee notabilă este aceea a revistei festivalului "Spectacool", revistă unde, sub îndrumarea unui specialist în jurnalism teatral, fac practică studenţi de la secţiile de Teatrologie ale universităţilor de arte. Mai mult, în acest an aţi apelat şi la câţiva elevi de la licee din Buzău. Ce puteţi spune despre aceste colaborări?
G.C.: Revista festivalului este foarte importantă pentru noi. Pe lângă faptul că este gratuită ṣi informează publicul despre tot ce se întâmplă în cadrul evenimentului, prin articole ṣi interviuri cu personalităṭile prezente, este o revistă în care publică tineri studenţi de la secṭiile de Teatrologie. Anul acesta, cum aṭi precizat, am avut ṣi o cerere a două eleve de la Colegiul "Mihai Eminescu" din Buzău, pentru a lucra alături de studenţii de la Teatrologie, toţi sub îndrumarea unor specialiṣti în jurnalism teatral, cum sunt doamnele Maria Sîrbu, Oana Borş, Mirela Sandu. Deja avem cereri de participare la colectivul de redacṭie al revistei, pentru ediṭia de anul viitor.

T.C.: Sunt festivaluri unde ideea de competiţie, în sine, a dispărut. Nu mai există un juriu specializat, aṣa cum se obiṣnuieṣte la Buzău, care să acorde premii, simpla prezenţă a spectacolului în festival este considerată a fi "un premiu". În cazul festivalului "Buzău iubeşte teatrul", cum veţi proceda la ediṭiile viitoare?
G.C.: Atât "Secţiunea Oficială", cât şi secţiunea "Studenţii de azi, artiştii de mâine" au caracter competitiv. Juriul este format din specialişti în artele spectacolului: un regizor, un actor, un critic de teatru. Am urmărit ca din juriu să facă parte specialişti din fiecare generaţie. Nu neglijăm nici implicarea publicului în festival. Un juriu, al spectatorilor, se alege încă din prima zi a festivalului reprezentând "Juriul publicului", format din persoane cu profesii ṣi vârste diferite. S-a întâmplat de multe ori ca premiile acordate de reprezentanṭii spectatorilor să coincidă cu cele ale juriului de specialitate. Intenṭionăm să păstrăm caracterul competitiv ṣi la viitoarele ediṭii.

"Week-end de adio" de M. G. Sauvojan ṣi W. D. Home, regia Radu Nichifor

T.C.: Şi dacă tot am ajuns la Măria Sa - Publicul, pe care sunteṭi preocupaṭi să îl mulṭumiṭi, cum poate fi descris mai pe larg?
G.C.: Deṣi Buzăul are un public divers, acesta este mare iubitor de teatru, un public avizat, cum am spus. Un public cald, sincer. Fiind foarte aproape de Bucureşti, spectatorii au avut ocazia să vadă la Buzău spectacole de toate genurile: comedie, dramă, pantomimă, teatru-dans, musical. În perioada festivalului ştiu că au bucuria unor producţii mari, a unor spectacole variate. Pot râde în hohote la o comedie bună, pot plânge la o dramă sau pot pleca cu o serie de întrebări de la un spectacol de teatru-dans sau pantomimă.

T.C.: Le oferiṭi, mai ales tinerilor, spectacole care să le rafineze gustul? Credeţi în scopul educativ al teatrului?
G.C.: Gustul este cel mai greu de educat, atunci când publicul este obişnuit să gândească aṣa: vreau să râd, vreau să mă destind după o săptămână de muncă. Da, este foarte adevărat, dar nu numai acesta este rostul teatrului. De multe ori impresarii caută comedie comercială, pentru că aceasta se vinde cel mai uşor şi destul de bine. Ȋnsă teatrul nu înseamnă numai comedie. Aṣadar, scopul nostru trebuie să fie ṣi rafinarea gusturilor, aducând în faţa spectatorilor creaṭii de calitate, indiferent de gen. Societatea evoluează în permanenţă, iar teatrul trebuie să fie în pas cu societatea. Trăim vremuri în care tehnologia a devenit o absolută necesitate în viaţa noastră, ceea ce a dus la apariṭia altor forme de teatru, pe care publicul trebuie să le vadă ṣi să le aprecieze. Consider că teatrul poate fi o formă de educare a societăţii, mai ales pentru tineri, ale căror pretenṭii ṣi interese au crescut, s-au diversificat ṣi nu mai pot fi mulţumiṭi cu orice. Un exemplu este Săptămâna teatrului tânăr, un eveniment creat special pentru a atrage această categorie de spectatori, dar şi de a crea o punte de legătură între tânăra generaţie de artişti (fie că sunt actori, regizori, scenografi) şi publicul matur, care este, în mare parte, dornic de spectacole cu vedete. Am reuşit, se pare, ca prin cele şase ediţii să convingem că un spectacol creat de tineri artişti poate fi la fel de bun ca ṣi cel al vedetelor consacrate. Aceasta o demonstrează, mai ales, sălile pline de la acest eveniment, la care participă public de toate vârstele, ceea ce face ca Săptămâna teatrului tânăr să rămână un proiect foarte important în programul cultural al teatrului nostru, proiect pe care îl vom continua.

T.C.: Doamna Director, în afara acestui "mariage", dumneavoastră sunteţi totuşi soţie şi mamă. Despre acest "parteneriat" ce ne puteţi spune?
G.C.: Mă străduiesc să nu-mi neglijez familia. Până acum am reuşit acest mariage (27 de ani de căsătorie şi 22 de ani de parteneriat cu teatrul). Marele meu noroc este să am o familie care mă ajută ṣi care înṭelege cât de important este să fac ceea ce trebuie, ocupând această funcţie, iar pentru asta îi mulṭumesc.

Fotografii din Arhiva Teatrului "George Ciprian", realizate de Ion Tăbăcaru

20 de întrebări, 2 regizori, 2 actori şi un producător - Să nu ucizi este din 1 martie în cinematografe în 30 de oraşe din ţară

Vă invit astăzi să intrăm puţin în lumea filmului Să nu ucizi. 5 membri ai echipei ne răspund la întrebări şi ne îndeamnă să mergem la cinema.

Gabi Virginia Şarga - Regizor

Dan Lupu: Scrii sau adaptezi de mult timp împreună cu Cătălin scenarii pentru tv. Cum a fost trecerea la cinema?
Gabi Virginia Şarga: Normală. Mi-am dorit întotdeauna să fac film, dar sunt un om realist şi nu am renunţat la televiziune. Un film nu îţi aduce bani în cont.

D.L.: Cum s-a ajuns la Să nu ucizi? Care a fost traseul interior care te-a făcut să vrei să spui tocmai povestea asta?
G.V.Ş.: A fost greu până ne-am hotărât. Ştiam de scandalul biocidelor şi ne-a interesat ce este cu aceste substanţe. Dar nu ştiam cum să abordăm acest subiect. Ce ne-a intrigat a fost că niciun medic nu a ieşit zece ani să denunţe ce se întâmplă în spitale. Ne-am gândit că sigur acest medic există, dar a fost obligat să tacă în cele din urmă. Şi, după ce am făcut filmul, am întâlnit medici care ne-au povestit că ei au avut această problemă ca personajul din film. Nu am făcut filmul să lovim în medici. Medicii au tot respectul nostru şi ne-am dori ca ei să fie bine plătiţi şi să aibă condiţii pentru că aşa noi, ca pacienţi, am fi bine îngrijiţi.

D.L.: Dacă ar trebui să alegi un moment (şi uite că trebuie pentru că te întreb) din film, 2 minute, care ţi se pare că poartă cel mai autentic mesajul filmului, care ar fi el?
G.V.Ş.: Cred că secvenţa de la procuratură. Mi se pare că e reprezentativă pentru noi românii: lupta în zadar care merge mâna în mâna cu renunţarea.

D.L.: Cum a fost prima zi de filmare? Dar ultima?
G.V.Ş.: Prima zi?... liniştită. Nu am avut emoţii. Şi asta se datorează echipei profesioniste cu care am lucrat şi care a făcut să ne simţim în siguranţă în cele 21 zile de filmare. În ultima zi am avut emoţii. Mi-am dat seama că se termină o etapă importantă din viaţa mea. Mi-am dat seama că m-am ataşat de oamenii din echipă şi că o sa-mi fie dor de ei. Mi-am dat seama că am fost fericită cât am filmat.

Cătălin Rotaru - Regizor

D.L.: Cum a fost lucrul la film având un co-regizor? Ce e mai greu/uşor?
Cătălin Rotaru: Eu şi Gabi ne completăm. Lucrăm de mult timp împreună ca scenarişti, am regizat împreună un scurtmetraj (4:15 P.M. Sfârşitul lumii), aşa că ne cunoaştem foarte bine. Multe lucruri le vedem la fel, dar sunt şi unele momente când nu ne punem de acord. Iar pentru mine aceste momente sunt cele mai savuroase pentru că nimeni nu cedează. Fiecare găseşte noi şi noi argumente în a-şi susţine ideea. Iar asta duce invariabil la găsirea unei idei noi, mai bune. Gabi e un regizor extraordinar, găseşte mereu acel amănunt esenţial care schimbă întreaga perspectivă asupra unei secvenţe sau asupra unui personaj. Aşa că nu e nimic greu, e provocator.

D.L.: Ştiu că aţi avut câţiva medici care v-au ajutat pe partea de documentare. Au văzut filmul? Care e părerea lor despre Să nu ucizi? A fost greu să-i găsiţi?
C.R.: Nu a fost greu să-i găsim. Avem mulţi prieteni sau cunoscuţi medici. Au fost foarte dornici să ne ajute cu sfaturi sau 'inside-uri' din sistemul medical. Totuşi ne-au cerut să nu îi trecem pe generic pentru că nu doreau să aibă probleme. Le-am respectat dorinţa.

D.L.: În film sunt foarte mulţi colegi de generaţie de-ai voştri. E o coincidenţă, aţi scris pentru ei?
C.R.: Nu e o coincidenţă. Am scris scenariul cu unii dintre ei în minte. De exemplu: Alexandru Suciu era distribuit în rolul medicului Cristian Badea înainte să scriem vreun rând. La fel, pe Carmen Florescu şi Virgil Aioanei, colegii noştri de generaţie la UNATC, i-am avut ca model pentru soţii Cărbunaru. Elias Ferkin, colegul meu de clasa la UNATC, a fost sursa de inspiraţie pentru personajul Ilie Toma.

D.L.: Cum e societatea asta în care trăim?/De ce ar trebui să mergem să vedem filmul vostru?
C.R.: E o replică în film a personajului principal, medicul Cristian Badea: ,, Nu pot să trăiesc cu capul în nisip ca struţul". Asta le-aş spune şi eu potenţialilor spectatori: dacă nu vor să trăiască precum sus-numita pasăre, atunci să meargă să vadă filmul. Să nu ucizi vorbeşte despre realitatea imediată, despre lumea în care trăim, despre compromisurile şi laşităţile noastre de zi cu zi.

Alexandru Suciu - Actor (Cristian)

D.L.: Care e partea lui Cristian cea mai depărtată de felul în care eşti tu?
Alexandru Suciu: Cred că temperamentul lui. Eu sunt mai aprins, ca să zic aşa. În locul lui Cristian eu nu cred că aş fi atât de cumpătat. Indicaţia pe care am primit-o cel mai des a fost: nu mai fi aşa nervos, hai să încercăm mai puţin agresiv.

D.L.: Cât ai lucrat pentru pregătirea acestui rol?
A.S.: Cătălin m-a sunat să-mi spună de film şi că trebuie să slăbesc, cam cu un an înainte să ne apucăm de filmat.
Lucrul mai serios la rol a început cam cu şase luni înainte, când am început partea de cercetare despre sistemul medical de la noi şi despre cum e viaţa unui chirurg care e la început de carieră în România.
A existat o perioadă de aproximativ o lună în care am repetat doar eu cu Gabi şi cu Cătălin, perioadă în care am întors personajul pe toate părţile ca să ajungem la forma cea mai bună posibilă. Apoi au urmat repetiţiile cu ceilalţi actori care au durat încă o lună.

D.L.: Cum e să ai doi regizori pe set?
A.S.: Foarte bine! Sunt doi oameni pe care îi cunosc de ceva timp şi în care am încredere ca artişti.
De asemenea sunt doi oameni care se completează când lucrează, unul fiind mai relaxat, mai retras şi analizează lucrurile mai de la distanţă iar celălalt fiind mai 'hands on' şi puţin mai agitat dar, nu o să spun care e care.

D.L.: Care anticipezi că poate să fie prima reacţie a celor care vor vedea filmul?
A.S.: Sincer chiar nu ştiu, ştiu doar care a fost intenţia noastră când am făcut filmul.
Sper ca oamenii să conştientizeze că lucrurile despre care vorbeşte filmul se întâmplă în realitate şi ne afectează în mod direct şi că nu putem să mai stăm cu mâinile în sân şi să sperăm că poate o să vină altcineva să ne rezolve problemele.

Cristina Flutur - Actriţă (Sofia)

D.L.: Cum te-ai înţeles cu Sofia la filmări? Cât de acord eşti cu felul în care alege să acţioneze ea?
Cristina Flutur: La filmări m-am pus în locul ei şi am vrut doar s-o trăiesc, încercând să-i înţeleg alegerile, resorturile interioare şi atitudinea, fără să o judec. Dacă aş fi judecat-o, n-aş mai fi putut să o joc, m-aş fi distanţat de ea. Pentru mine e un om cu temerile, slăbiciunile şi conflictele ei şi face cum crede ea că e mai bine. Nu ştim de fapt niciodată cu siguranţă dacă într-o anume situaţie n-am face la fel, din diverse motive, bine întemeiate din punctul nostru de vedere. Oricât de curajoşi am fi crezut că suntem înainte să fim puşi în faţa faptului. Dar dincolo de asta, da, atunci când am putut să mă detaşez de ea, am ştiut că mi-aş fi dorit să nu-i fie frică să facă alte alegeri.

D.L.: Care a fost cel mai uşor lucru pe care l-ai făcut pe platou pentru acest proiect? Dar cel mai greu?
C.F.: Cel mai uşor lucru a fost să mă înţeleg minunat cu cei din echipă, iar unul dintre cele mai grele momente de pe set a fost când am lucrat la scena din bucătărie, cea în care Sofia şi Cristian ajung să fie violenţi fizic unul cu altul. Ştiam că nu e o scenă simplă, e punctul culminant al crizei dintre cei doi, şi aveam emoţii la fiecare dublă.

D.L.: Cât de multe ştiai despre biocide înainte de acest proiect şi cât de în siguranţă te-ai simţi acum într-un spital?
C.F.: Ştiam câteva detalii despre ce s-a întâmplat din cauza diluării biocidelor, dar m-am documentat mai mult după ce am citit scenariul şi înainte de filmări. În ceea ce priveşte siguranţa într-un spital, sigur că după ce afli despre o astfel de poveste e posibil să nu mai ai aceeaşi încredere că totul va fi bine.

D.L.: Care ar fi, în opinia ta, mesajul filmului spus în exact 4 cuvinte?
C.F.: Nu e simplu de concentrat un mesaj în doar patru cuvinte, mai ales că filmul conţine mai multe mesaje şi aduce la suprafaţă câteva întrebări grele. Dar aş zice că pentru mine unul dintre mesaje e 'să nu faci rău'. Să nu accepţi să fii complice la rău, fie prin tăcere, fie prin acţiuni, punând binele tău personal mai presus de orice şi crezând că nu e aşa de grav să trăieşti cu o conştiinţă amorţită.

Adina Sădeanu - Producător

D.L.: Îţi mai aduci aminte care sunt senzaţiile cu care ai rămas atunci când ai citit prima variantă de scenariului?
Adina Sădeanu: Mi s-a strâns puţin stomacul la gândul că nu va fi uşor de făcut şi la gândul că atunci când va fi făcut, va stârni reacţii. Ştiam povestea în mare de la Gabi şi Cătălin şi îmi doream mult să facem acest film. Într-un fel, zarurile fuseseră aruncate, cel puţin în mintea mea, aşa că senzaţia aceea de gheaţă în stomac nu m-a ţinut mult.

D.L.: Cum aţi reuşit să filmaţi într-un spital având un astfel de scenariu?
A.S.: Greu. Din toate punctele de vedere. Am avut, însă, şansa să întâlnim o mână de oameni extraordinari, medici, care ne-au ajutat foarte mult. Sunt şi le voi rămâne profund recunoscătoare.

D.L.: Aţi fost la Varşovia cu filmul. Care au fost reacţiile acolo?
A.S.: Foarte bune. Am găsit un public interesat nu doar de subiect (şi Polonia se confruntă cu astfel de probleme). Erau curioşi dacă, după lansarea în România, ne-am propus să facem o campanie de conştientizare cu privire la infecţiile nosocomiale.

D.L.: Cât de uşor e să faci film în România?
A.S.: Cred că nicăieri nu e uşor să faci film. În România, e mai greu pentru că e mai multă birocraţie. Dar, în ciuda tuturor piedicilor, am avut o echipă extraordinară şi asta a făcut ca acest film să fie astăzi pe marile ecrane. Aş vrea să le mulţumesc în mod special regizorilor, care fiind şi co-producători s-au dat peste cap ca să facem economii şi să găsim resursele să-l ducem la bun sfârşit, producătorilor asociaţi Ionuţ Ionescu şi Andrei Marinescu, producătorului executiv Gabi Suciu şi directorului de producţie Claudiu Boboc. Sprijinul lor necondiţionat a contat enorm.

Comunismul a cultivat în noi toate fricile şi prejudecăţile

Numele Alinei Nelega e legat în primul rând de teatru. Activitatea ei de dramaturg, profesor universitar, coordonatoare a masteratului de Scriere dramatică la Universitatea de Arte din Târgu Mureş, coordonatoare de programe culturale şi fost director artistic al Teatrului Naţional din Târgu Mureş a impus-o ca una dintre cele mai importante personalităţi ale teatrului românesc, însă rezultatele activităţii sale au avut ecouri internaţionale. Este unul dintre principalii promotori ai monodramei în teatrul românesc şi o voce recognoscibilă care a denunţat caracterul represiv al sistemelor totalitare, atentatele la libertatea umană, a investigat resorturile fiinţei umane puse în situaţii limită şi, prin textele sale, a reexersat capacitatea cuvintelor de a interveni asupra realului.
Activitatea Alinei Nelega se leagă, însă, şi de literatura de ficţiune. Editura Polirom a publicat la începutul anului 2019 ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, cel de-al doilea roman semnat de autoarea târgumureşeană. Cartea explorează zece ani din biografia Cristinei Nemeş, o ardeleancă tânără, absolventă de Litere la Cluj, interval care marchează şi ultimul deceniu de comunism în România. E o lucrare densă şi puternică, în care se vor regăsi mulţi oameni care au trăit respectivele vremuri, dar care transmite un mesaj consistent şi celor care s-au născut abia după ce s-a instaurat la noi în ţară aşa-numita democraţie.

Femina ludens

Andrei Vornicu: Aţi debutat în roman cu ultim@vrăjitoare, în 2001 (descarcă textul aici). Cel de-al doilea roman, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, a apărut la începutul lui 2019, deci după aproape 18. Cum de i-a sosit vremea acum şi nu mai devreme?
Alina Nelega: Acum câtva timp, una din fiicele mele mi-a trimis un citat de pe Facebook care conţinea o alocuţiune amuzantă a unui scriitor, gen "mulţumesc familiei mele şi câinelui, fără de care acest roman ar fi apărut cu cinci ani mai devreme". În aceeaşi paradigmă, aş mulţumi şi eu teatrului, fără de care probabil acest roman ar fi apărut după un interval de timp mai firesc, adică mult mai devreme. Trebuie să admit totuşi că, fără experienţele mele de teatru din ultimii ani, nu aş fi reuşit să-l scriu. Vorbesc, desigur, despre experienţele artistice, nu despre altele.
Ceea ce s-a întâmplat în viaţă este că, după ultim@vrăjitoare, roman care a apărut concomitent cu www.nonstop.ro, pentru care am luat premiul Piesa Anului 2000, cumva teatrul s-a impus în prim-planul vieţii mele. Trăiam în teatru, iubeam şi iubesc scena în continuare, a fost modalitatea mea de expresie, uneori ca autor dramatic, alteori ca regizoare şi, din 2009 până azi, ca mentor al mai tinerilor scriitori pentru teatru, pe care am încercat să-i dezvolt, să-i antrenez, să le stimulez vocile personale în cadrul masteratului de scriere dramatică al Universităţii de Arte din Târgu Mureş, facultatea în limba română. Iar faptul că am scris romanul acesta, acum, e cumva neaşteptat şi pentru mine, care am preferat multă vreme un discurs cu impact mai imediat, mai vizibil şi având avantajul că, până şi montate, textele rămân tot ale autorului, ele circulă, sunt traduse, publicate şi pot fi reluate, produse în alte interpretări scenice.
Totuşi, teme recurente - ca mecanismele dictaturii şi drepturile minorităţilor - au continuat să mă preocupe. Ca şi nemulţumirea că, uneori, piesele mele nu au fost înţelese de critici şi au fost comentate cam aiuristic. De exemplu Amalia, personajul din monodrama mea cea mai jucată, Amalia respiră adânc (descarcă textul aici), a fost numită fie "o femeie obişnuită", fie "o femeie cu minte de copil", ori ea nu e nici una, nici alta, e o femina ludens, care se protejează prin intermediul imaginaţiei, jucându-se întruna, pentru a face faţă unei realităţi oprimante şi mutilante. Admit că m-am gândit că aceste roman ar putea fi o cheie de citire a Amaliei, fiindcă cele două personaje principale seamănă mult, deşi datele biografice şi traseele sunt complet diferite.

A.V.: Romanul are o pronunţată încărcătură autobiografică şi marchează perioada dumneavoastră de tinereţe sub regimul comunist, iar parcursul personajului principal, Cristina, este unul tensionat şi problematic. Care ar fi, totuşi, momentele luminoase sau plăcute ale vieţii dumneavoastră din deceniul 1979-1989? Am aici în vedere în principal potenţialii cititori care au aproximativ 20 de ani şi încearcă să înţeleagă ce a fost bine pe-atunci, ca fapt în sine, nu datorită regimului.
A.N.: E adevărat, în acest moment pot spune că am trăit 29 de ani în comunism şi încă 29 după - ceea ce îmi împarte viaţa de până acum exact în două, ca durată. Dar vorbind despre deceniul satanic, cea mai neagră şi mai oprimantă perioadă a dictaturii ceauşiste, singurul lucru bun pe care mi-l amintesc este cel exprimat de personajul meu în finalul capitolului 6 al romanului: "sunt în viaţă, sunt tânără, am douăzeci şi doi de ani, azi am mâncat".

"Orice poveste este, fundamental, despre bine şi rău"

A.V.: ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat este un roman feminin şi, în esenţă, chiar feminist. Care au fost, din punctul dumneavoastră de vedere, cele mai grave forme de opresiune la care era supusă femeia - cu accent pe cea intelectuală - în ultimul deceniu al epocii comuniste?
A.N.: Comunismul a cultivat în noi toate fricile şi prejudecăţile: naţionalismul, sexismul, xenofobia, homofobia. Desigur că opresiunea se exercita asupra fiecăruia din noi, minoritar sau majoritar, doar că, pentru femei, unguri şi homosexuali, ca să enumăr doar trei minorităţi mai vizibile, exista un grad dublu de oprimare, cel al puterii şi cel al prejudecăţilor majorităţii, încurajate, hrănite şi controlate de sistemul comunisto-securist. Cel mai bine este ilustrată această atitudine faţă de femei prin opinia destul de generalizată pe-atunci că, de fapt, iubitulconducător nu era tocmai de vină pentru ce ni se întâmpla, că în spatele lui era tovarăşadeviaţă, cea rea, ţâfnoasă, manipulantă, aşa cum adesea ne apare imaginea femeii în relaţie cu un bărbat care, deşi aparent deţine puterea, de fapt puterea îl deţine pe el, îl transformă şi îl îmbată, îl înnebuneşte şi îl călăreşte. Iar femeile, pe lângă exemplaritatea tovarăşeideviaţă, mai aveau de surmontat şi impunerea unor idealuri politice care ţineau de familia conformă, de obligativitatea de a face cât mai mulţi copii, de interzicerea avortului.
Am ascultat de curând un podcast al unei ziariste formidabile de la Irish Times, despre povestea unui jurnalist irlandez care a cunoscut o rusoaică înainte cu puţin de glasnostul lui Gorbaciov. Viaţa ei (a rusoaicei, respectiv) seamănă foarte mult cu a mea: născută într-un oraş mic, învăţând limba engleză la şcoală şi facultate, descoperind prin cărţi lumea şi abia apoi realitatea cumplită a cotidianului. Una din întrebări era identică cu cea pe care mi-aţi pus-o şi m-am identificat cu răspunsul ei. Nu, nu putem vorbi despre opresiune intelectuală la modul direct, drepturile femeii de a studia existau, erau încurajate mai ales de părinţi. Descurajate însă, în primul rând, de imaginea pe care femeia o avea despre ea însăşi, care era un construct ideologic. Ca şi azi, nu?

A.V.: Dincolo de relatarea unei poveşti de viaţă şi ilustrarea unui deceniu tulbure din istoria recentă a României, ce îşi propune romanul să lase în urmă? Are o miză extraliterară?
A.N.: Nici o poveste adevărată, cred, nu are altă miză decât povestirea. Ca în orice altă poveste, cel care o ascultă sau o citeşte, poate înţelege, dacă e bine spusă, mecanismele fiinţei umane, ale societăţii, resorturile intime ale funcţionării noastre, reflexele şi reacţiile mai puţin conştiente care ne determină acţiunile. Orice poveste este, fundamental, despre bine şi rău. Pentru ca să putem decide, în cunoştinţă de cauză, cât de morale sunt vieţile noastre şi cât ne asumăm din ele. Aşadar, dacă există o miză extraliterară, ea este una de minima moralia. Dar, dacă e să ne luăm după faimoasa scrisoare a lui Dante şi cele cinci niveluri de lectură, nici aceasta nu e o miză extraliterară.

A.V.: Oraşul natal al Cristinei nu este numit în roman, deşi se poate înţelege că e vorba de Târgu Mureş. De ce aţi preferat această ambiguitate?
A.N.: Faptul că Târgu Mureşul nu e numit ca atare, nu se datorează nevoii de a mă proteja, dimpotrivă, am încercat să vorbesc fără menajamente despre acest oraş care e un fel de eşantion al interculturalităţii româno-maghiare, dar care nu vrea să se vindece nicicum, care nu-şi poate depăşi traumele. E drept că ar avea nevoie de ajutor de specialitate, dar mereu avem lucruri mai importante de făcut, nu? Şi pe urmă, nu era nevoie să-l numesc, l-aţi recunoscut doar. Aşa că, nicio ambiguitate.

"În teatru nu eşti niciodată singur, nici ca artist, nici ca scriitor"

A.V.: Cum s-a desfăşurat tranziţia de la teatru la roman, după un interval atât de lung? Cred că este oportun să amintim că dumneavoastră aţi debutat iniţial cu proză şi v-aţi orientat ulterior spre dramaturgie. Romanul reprezintă, prin urmare, o întoarcere la o pasiune timpurie.
A.N.: Nu ştiu dacă e vorba despre o reorientare reală. Cred că n-am plecat niciodată cu totul din literatură, iar din teatru n-am de gând să plec vreodată, nu degeaba el este asemănat, într-un clişeu obositor, cu o mare familie. Fiindcă odată acceptată, nu mai ai cum să scapi de familia ta. Şi, ca în orice familie, nu gândim la fel, ne certăm, ne bârfim, ne urâm adesea, ne invidiem şi lucrăm pe un teren al frustrărilor evidente, de la actori la regizori, critici şi manageri, dar la o adică nu există loc în care solidaritatea de breaslă să fie atât de puternică cum e în teatru. Şi nu numai în România, cam peste tot e la fel. Probabil fiindcă, oricum ar fi, teatrul e muncă de echipă şi nu poţi lucra cu cei pe care-i urăşti, trebuie să faci efortul de a-i ierta şi a-i iubi. Fiindcă spectacolul e întotdeauna mai presus de noi. Dacă se întâmplă ca actorul / actriţa să joace în scenă cu un partener pe care nu-l iubeşte, sau să se certe cu regizorul / regizoarea, să nu aibă încredere în el / ea, să existe tensiuni mari între actori sau între actori, tehnicieni etc., spectacolul suferă, iese prost, iar publicul simte imediat. De asemenea, contactul uman e aproape permanent, mult mai fizic, adesea penibil: atâtea pupături şi îmbrăţişări ca în teatru cred că nicăieri nu sunt. Deşi nu întotdeauna sincere, rolul lor e cumva de a te asigura de non-agresivitatea celuilalt, gen o strângere de mână mai extinsă. Şi face bine, crede-mă, să te mai îmbrăţişezi cu colegii, te îmbunează, te dezarmează, parcă se atenuează tensiunile. Recomand cu precădere în corporaţii, poliţie şi parlament. Lăsând gluma la o parte, teatrul e o lume pe care o înţeleg, în care gesturile sunt adesea mai importante decât cuvintele.
Şi, mai ales, în teatru nu eşti niciodată singur, nici ca artist, nici ca scriitor. Asta e şi bine şi rău. Adică e bine să depinzi de alţii, să împarţi răspunderea spectacolului cu ei, dar e şi rău, fiindcă statutul auctorial nu e niciodată numai al tău, nici măcar ca regizor. O vreme a fost bine pentru mine, pe urmă am avut nevoie de spaţiul meu, de intimitatea mea, de un discurs autonom. Şi asta a venit firesc, la un moment dat, dintr-o nevoie interioară.

A.V.: Care credeţi că este publicul acestei cărţi, cine credeţi sau speraţi că va fi cel mai receptiv şi cel mai prompt la întâmpinarea acestui roman?
A.N.: E o întrebare foarte grea şi nu m-aş aventura să prezic ce categorie de cititori va determina destinul acestui roman. Am avut surprize mari cu piesele mele, de exemplu când am scris Amalia respiră adânc am fost convinsă că textul va declanşa memoria emoţională a unei generaţii de vârsta mea sau mai vârstnice, că publicul tânăr nu va priza conţinutul şi, preocupat de realităţile imediate, şi-aşa împovărătoare, va fi indiferent la povestea personajului. Am avut o uriaşă surpriză cu acest text, care e mai jucat de tineri decât oricare altă piesă a mea şi care are foarte multe montări, la noi şi internaţional. Şi acest lucru m-a mirat, nu credeam că "alţii" vor înţelege realitatea comunismului românesc. De curând (premiera a avut loc în decembrie 2018), el a fost montat în Slovacia, iar secretara literară a teatrului mi-a scris un mesaj duios, care se termina cu propoziţia "Amalia este a noastră, a slovacilor." Bun şi-aşa.
Revenind, tot cu cuvintele altora, aş vrea să citez indirect un critic şi filosof britanic faimos, de prin secolul 19, John Ruskin. El spunea că există două categorii de cărţi: cele ale momentului şi cele pentru toate timpurile. Mai departe, lămurea: există cărţi proaste ale momentului şi cărţi bune ale momentului; cărţi proaste pentru toate timpurile şi cărţi bune pentru toate timpurile. Sigur că nici un scriitor nu se îndoieşte că a scris o carte bună. Chiar şi aşa, cine poate spune dacă ea este a momentului sau este pentru toate timpurile?

Trăim într-o ţară a sufletelor de la second hand

Nicolae Coande: Nichita Danilov, nu cred că ai acordat până acum un interviu unei publicaţii din Oltenia, cu atât mai puţin într-o pagină culturală a unui cotidian local, cum este LAMA. Asta nu înseamnă că nu eşti cunoscut în zonă: cititorii buni de poezie cunosc ceea ce scrii şi ar fi gata să afle noutăţi despre tine. Totuşi, aş socoti de cuviinţă să ne vorbeşti puţin despre debutul tău, atât publicistic cât şi editorial. Cum a fost?

Nichita Danilov: Din păcate, sistemul de circulaţie al cărţilor în această perioadă a tranziţiei de la un sistem totalitar la alt sistem (tot totalitar?) e unul de tip medieval. Fiecare oraş mai răsărit devine un fel de cetate înconjurată de canale şi ziduri, care între porţile sale îşi promovează şi cultivă propriul său sistem de valori. Astfel are loc procesul de descentralizare a culturii noastre naţionale, în care provincia încearcă să-şi câştige o oareşicare independenţă faţă de capitală. În mare, fenomenul are mai degrabă efecte pozitive, dezinhibante pentru literatura noastră naţională, care a cunoscut în perioada postbelică o excesivă centralizare, mai ales în ceea ce priveşte sistemul de promovare a valorilor. Nu vreau să intru în amănunte. Şi nici nu doresc să polemizez pe această temă. Am făcut doar o scurtă introducere, înainte de a-ţi răspunde la prima parte a întrebării. Mă bucur nespus demult că există în "provincii" ziare care găzduiesc pagini culturale săptămânale. Eu însumi am coordonat, timp de mai bine de 3 ani, o astfel de pagină într-un cotidian din Iaşi, căutând s-o fac cât mai interesantă pentru cititori. A fost o experienţă deosebită. Deşi era o pagină locală, am căutat să fie cât mai deschisă valorilor din afara cetăţii Iaşilor. Lucru pe care văd că îl cultivi şi tu în pagina de Literatură, artă, mentalităţi, atitudini a ziarului Cuvântul libertăţii ce apare la Craiova. Mă întrebi despre debuturile mele... În presă, am debutat mai greu, în volum ceva mai uşor. Cu debutul în presă e o întreagă poveste. Am bătut la porţile mai multor reviste ale vremii. S-au întredeschis, cu parcimonie, una sau două. Am reuşit să public doar câteva poezii înainte de-a debuta editorial. Debutul meu editorial a fost girat de profesorul Constantin Ciopraga, care, fără să mă cunoască în vreun fel, fiind preşedintele Juriului, a mizat pe manuscrisul Fântânilor carteziene depus la Editura Junimea în 1979. Desigur, au existat sugestii şi presiuni din afară, eram aproape un necunoscut, dar profesorul Ciopraga a rămas ferm pe poziţie. Nu a cedat presiunilor. Volumul a apărut în vara anului 1980, fiind foarte bine primit de critica literară. Semnalul l-a dat criticul Eugen Simion, în România literară, printr-o cronică elogioasă. Imediat după debut, am fost chemat să citesc la cenaclul Confluenţe condus de Ion Cristoiu şi apoi la cel condus de Nicolae Manolescu. Am dat curs doar primei invitaţii.

N.C.: Până la antologia poetică de la Polirom - Nouă variaţiuni pentru orgă, 1999 - ai publicat şapte cărţi de poezie, dar te-ai făcut remarcat şi în alte genuri (proză, eseu, pamflet politic), bine primite de critica literară şi, unele dintre ele, au fost recompensate cu importante premii literare (al USR, pentru volumul de debut Fântâni carteziene, CR, 1980 şi premiul Fundaţiei Soros pentru poezie). Care dintre volumele tale crezi că te reprezintă cel mai bine?
N.D.: Am observat că mulţi poeţi sau critici, referindu-se la creaţia mea, citează drept carte reprezentativă Câmp negru. În ce mă priveşte, consider că fiecare volum de versuri pe care l-am scris îşi are propria sa miză. Câmp negru e o carte riguros structurată. Celelalte respiră mai liber. De aceea, cu toate slăbiciunile şi scăderile lor, îmi sunt, parcă, mai apropiate de suflet. Când vine vorba despre creaţia mea, nu mă opresc la volume, ci la poezii. Aleg din fiecare volum anumite teme şi anumite poezii. Sunt mulţumit când observ că un fir tainic le străbate de la un capăt la altul, legând între ele obsesii, teme şi etape arse din existenţa mea trecătoare.

Nu am dat curs invitaţiei lui Nicolae Manolescu de a citi la Cenaclul de luni

N.C.: Criticii literari, de la Eugen Simion la Al. Cistelecan, trecând prin N. Manolescu, Marin Mincu şi Ion Negoiţescu au scris cu aplicaţie şi simpatie despre cărţile tale. Îmi amintesc că ai avut la un moment dat un "detractor" în persoana lui Alex. Ştefănescu, nenominalizat în selecţia de referinţe critice de la sfârşitul antologiei din 1999. Cum vezi acum, la atâţia ani de atunci, reacţia criticului de la România literară?
N.D.: Din păcate, Nicolae Manolescu, faţă de care am o deosebită consideraţie, din câte ştiu, până în prezent nu şi-a exprimat punctul de vedere privind creaţia mea literară. Nu cunosc adevăratul motiv pentru care nu a făcut-o, probabil nu e pe gustul său, deşi, sincer vorbind, totdeauna am pus acest lucru pe socoteala faptului că s-ar putea să fi greşit şi eu neonorându-i invitaţia de a veni la Cenaclul de luni, unde domnia sa m-a chemat să citesc în 1980, la câteva luni de la apariţia Fântânilor carteziene. Deh, păcatele tinereţilor..! Credeam că e suficient doar să scrii! Că de restul se ocupă alţii. Alţii fiind chiar criticii literari. Nu am dat curs invitaţiei lui Nicolae Manolescu în favoarea unei lecturi la cenaclul lui Cristoiu şi nici nu i-am răspuns la scrisoare, unde criticul preciza că i-a plăcut cartea mea de debut şi că va scrie despre ea în România literară la momentul oportun. După apariţia cronicii lui Eugen Simion trebuia lăsată o perioadă de respiro de câteva săptămâni, ca să poată apărea o nouă cronică, aşa mi-a scris atunci domnul Manolescu. Mărturisesc că am urmărit cu mult interes România literară, au trecut însă nu săptămâni, ci luni şi s-au scurs de atunci ani şi decenii, am publicat mai multe cărţi, iar cronica promisă n-a mai apărut... Faptul că n-a scris despre poezia mea, nu mă împiedică să-l consider pe directorul României literare ca fiind unul dintre cei mai mari critici literari din perioada postbelică. Îl respect ca scriitor şi ca om de cultură. În prezent, cu domnul Manolescu sunt, cred, în relaţii destul de amiabile...

Cât despre Ştefănescu... Criticul Alex nu este singurul meu "detractor" literar. Au mai existat şi alţii înaintea lui. Eugen Barbu, de pildă. În Săptămâna din anii 80... De fapt, criticul Alex nu e un "detractor" în adevăratul sens al cuvântului. Căci un "detractor" se apleacă asupra celor ce scrii şi îţi urmăreşte scrierile cu aviditate. Critica practicată de domnul Alex suferă, din păcate, după cum am mai declarat, de superficialitate... Se pare că nu sunt singurul care afirmă acest lucru. Critica pe care o practică e una conjuncturistă, lipsită de orice scrupule. Nu-ţi trebuie nici prea mulţi ochi, nici prea multă minte ca să poţi observa lucrul acesta. Dacă un critic poate argumenta, într-o revistă ca România literară, că nu eşti scriitor fiindcă nu ai absolvit Facultatea de Litere, atunci îţi pui în mod legitim întrebarea: la ce-i foloseşte lui o asemenea diplomă, dacă măsoară vocaţia, talentul după un criteriu atât de dogmatic şi de îngust? Dacă ne-am lua după astfel de criterii, ar trebui să eliminăm din istoria literară o mare parte din scriitorii clasici şi contemporani. Dostoievski absolvise o facultate de construcţii, Kafka şi Urmuz erau jurişti, iar T.S. Eliot un specialist în finanţe... Aş putea să dau şi alte exemple, tocmai ca să realizezi cât de absurdă-i ipoteza emisă de sprinţara, dar iresponsabila, pană a criticului Alex. Nu vreau să ajung la patetism. De altfel, criticul nu are principii clare. Ceea ce afirmă cu tărie azi, mâine, dacă interesul i-o cere, va nega cu aceeaşi tărie şi chiar cu aceleaşi argumente. La câteva luni după ce a publicat în România literară o cronică infamă la adresa antologiei mele Nouă variaţiuni pentru orgă, "infailibilul" mi-a acordat, la un festival de poezie, pe care l-a prezidat, un premiu special pentru volumul pe care mai înainte îl "desfiinţase". Să fi crezut oare domnul Alex că în acest interval destul de scurt de la apariţia cronicii şi până la acordarea premiului eu absolvisem Facultatea de Litere şi am devenit un poet demn de un premiu literar girat de "înalta" sa autoritate critică? În momentul în care criticul Alex mi-a premiat, fără să dea vreo explicaţie, volumul pe care înainte îl făcuse praf cu argumente dintre cele mai ridicole, mi-am dat seama că pe domnia sa probabil nu-l interesează critica literară, şi nici literatura. Ci cu totul altceva. Mi-e penibil să spun ce.

Diplomaţia nu înseamnă protocol, şampanie şi icre negre...

N.C.: Din 1998, an fast pentru tine, din câte îmi dau seama, ai fost numit ataşat cultural al MAE la Chişinău şi, pentru un timp, ai îndeplinit chiar funcţia de ambasador interimar. Ce a însemnat experienţa diplomatică şi dacă te-ai mai reîntoarce în post în cazul în care ţi s-ar oferi ocazia?
N.D.: Am fost consilier pe probleme de presă şi nu ataşat cultural cum se spune. Iar o perioadă, de altfel destul de lungă, din februarie până în septembrie 1999, am îndeplinit funcţia de ambasador ad interim. A fost, într-adevăr, o experienţă deosebită. Am avut norocul să prind o perioadă, aş zice fastă, a relaţiilor dintre România şi Republica Moldova. Misiunea nu a fost simplă. Am învăţat multe. Diplomaţia nu înseamnă, cum am văzut că-şi închipuie mulţi, protocol, şampanie şi icre negre... E o muncă stresantă şi imprevizibilă. Lucram de dimineaţa până seara târziu. Mă întoarceam acasă, uneori, la 11-12 noaptea. Am avut norocul să am alături de mine familia, altfel n-aş fi rezistat. Probabil că dacă aş fi lucrat undeva într-o misiune îndepărtată, aş fi avut şi timp liber pentru scris. La Chişinău lucrul acesta nu a fost posibil datorită programului foarte încărcat. După experienţa de 3 ani, desigur, acum mi-ar fi mai uşor să mă reacomodez în munca diplomatică şi, totodată, mi-ar fi mai simplu să mă conformez regulilor pe care le presupune această meserie. Dar deocamdată nu mi-am propus să mă întorc. Abia m-am acomodat cu viaţa civilă şi am câteva proiecte pentru viitor. Nu sunt diplomat de carieră, sunt scriitor şi trebuie să-mi duc la bun sfârşit, în primul rând, proiectele mele literare.

N.C.: Eşti un bun cunoscător al limbii şi literaturii ruse şi, mai nou, conduci redacţia revistei ruşilor lipoveni din România, Kitej-Grad. Faci bune servicii ambelor literaturi, română şi rusă, traducând scriitori români în limba lui Evtuşenko şi invers: în cea a lui Dinescu, să zicem. Ai un proiect cultural de anvergură în acest sens?
N.D.: În revista socio-culturală Kitej-Grad, ediţie bilingvă româno-rusă, au apărut traduceri din Nichita Stănescu, Mihai Ursachi, Mircea Dinescu, Emil Brumaru, Petru Aruştei, Ştefan Bănulescu, Mircea Nedelciu, Elena Ştefoi, Petru Romoşan, Ioan Flora, Adrian Alui Gheorghe, Ruxandra Cesereanu, Vasile Baghiu, Simona Popescu, Mircea Cărtărescu, Marian Drăghici şi mulţi alţii. De asemeni, au apărut traduceri din lirica unor poeţi ruşi contemporani în limba română. Contactul cu aceşti poeţi m-a făcut să mă gândesc să realizez şi câteva antologii, bazate pe criterii tematice, ale unor scriitori români contemporani pe care să le putem traduce în limba rusă. Sper ca în acest an să pot demara acest proiect.

N.C.: În ultima vreme, Iaşii s-au remarcat printr-o revigorare substanţială a forţelor cultural-literare şi prin câteva polemici şi bătălii "canonice" duse între două-trei tabere existente acolo. Întâmplător sau nu, polemicile au izbucnit la puţin timp de la reîntoarcerea ta de la Chişinău. Ai fost "capul răutăţilor" în polemosul de hârtie iscat ca din întâmplare (dar nu întâmplător?), zic unii. Ce te mâna, de fapt, în luptă?
N.D.: Nu aş fi dorit să revin asupra acestui subiect, întrucât am spus ceea ce aveam de spus în timpul polemicii din vara anului 2001... De atunci şi până astăzi lucrurile s-au mai schimbat. Dar pentru că m-ai întrebat, am să spun pe scurt câte ceva despre acest "război" literar, cum a fost numit la timpul respectiv. Încă pe vremea când eram plecat din ţară, în 1998, o parte din tinerii scriitori din Iaşi, în special cei grupaţi în jurul revistei Timpul, au ridicat în articolele lor câteva probleme acute legate de viaţa culturală din zonă, dar, din păcate, fără succes, pentru că aceste articole au fost publicate într-un cotidian local. Ei au luat atitudine împotriva "mafiei literare" patronate de conducerile revistelor culturale din zonă. Problemele au fost, în fond, aceleaşi cu cele pe care le-am ridicat şi noi cu doi ani mai târziu. De fapt noi, - e vorba de 40 de scriitori - ceream înfiinţarea unei noi reviste de cultură, înfiinţarea unei alte filiale a Uniunii Scriitorilor în zonă şi, fireşte, împărţirea proporţională a fondurilor de către Uniunea Scriitorilor în cazul în care această filială ar fi fost aprobată. Declaraţia a fost semnată într-un moment în care avuseseră loc alegerile la asociaţie, rezultatul alegerilor considerându-se a fi unul neconform cu realitatea. Vorbesc aici de rezultatul alegerilor din cadrul filialei noastre. Deci, s-au cerut lucruri clare. De aici, de la aceste trei cereri ale noastre şi până la subiectele ridicole legate de semnatari, de persoana mea, de familia mea, de presupusele mele intenţii, "manipulări", cumetrii şi alte bazaconii, cu care s-au afişat în presă cei care s-au simţit cu musca pe căciulă pentru proasta dirigiuire a revistelor, e o cale destul de lungă. Numai un om limitat în gândire şi, din păcate, au fost câţiva, unii care habar n-aveau ce se petrece în Iaşi, care nu cunoşteau nici măcar cererile înscrise în Declaraţie, dar care au ţinut morţiş să-şi exprime punctul de vedere, putea crede că un Mihai Ursachi, un Emil Brumaru sau un Al. Călinescu, Al. Dobrescu, Liviu Antonesei, Al. Andriescu, Vasile Baghiu, Petru Cimpoeşu, Dan Lungu sau Mariana Codruţ, menţionez aici, din lipsă de spaţiu, doar câteva nume din cele 40, ar fi semnat protestul, lăsându-se "manipulaţi", cum s-a spus atunci. De către cine? şi în ce scop? Mă rog, asta a fost... Totuşi, consider că polemica a avut rolul ei. Pe de o parte ne-am spus public, fără menajamente, părerile. Cei care au avut puterea de a înţelege, de a fi înţelepţi cu adevărat, indiferent din ce "tabără" au făcut parte atunci, au ştiut să tragă linie peste tot ceea ce a fost rău şi să ia măsuri ca aceste lucruri să nu se mai repete. Dar, cum ştii, nu toată lumea s-a născut înţeleaptă! Pe de altă parte, după această polemică, s-a revigorat revista Timpul, a apărut Clubul de lectură pentru profesionişti, Clubul 8, club al celor mai tineri scriitori din zonă, şi-a reluat activitatea în colaborare cu Centrul Cultural German, s-a înfiinţat o editură care s-a specializat deja publicând în genere cărţi de debut, unii scriitori s-au orientat spre alte filiale ale Uniunii Scriitorilor (cum ar fi cea de la Bacău, de pildă, proaspăt înfiinţată, sau la Bucureşti), şi-au luat rubrici în cotidienele locale, au început colaborări cu alte reviste din ţară, cu alte cuvinte au început să fie mai puţin constrânşi de jocul de interese local. Au început să vadă lucrurile, ca să zic aşa, mai larg. Chiar dacă unele reviste nu s-au sinchisit, nici după polemică, a ne cere nouă, semnatarilor, colaborarea, ignorând prezenţa noastră în Iaşi, se pare că n-a fost chiar atât de grav. În ceea ce mă priveşte, în ultimul an am publicat diverse texte în reviste sau cotidiene, unele dintre ele de mare tiraj, din Bucureşti (şi nu numai) care au avut o priză mult mai bună la public. Şi nu sunt singurul caz!

Cred că e timpul să ne câştigăm cititorii
 
N.C.: Aveţi de mai multă vreme la Iaşi un cenaclu profesionist de lectură, făcut după toate "regulile artei": invitaţi plătiţi, public avizat, discuţiuni profesioniste. De ce crezi că trebuie să citească poeţii sau prozatorii pe bani şi dacă tu crezi în jurământul de sărăcie castitate şi supunere al poetului autentic dintotdeauna?
N.D.: Polemica a fost, până la urmă, aşa cum am spus, constructivă. Clubul de lectură pentru profesionişti a apărut în urma aşa zisului război scriitoricesc. L-am înfiinţat împreună cu poetul Mihai Ursachi în decembrie 2001. Am încercat prin aceasta o reconciliere, o "împăcare" între scriitorii din Iaşi. Lecturile nu au loc într-un anumit cadru fix. Clubul are, mai degrabă, un caracter itinerant. Mergem în întâmpinarea publicului. Îl căutăm în locuri mai puţin obişnuite. De obicei avem invitaţi patru-cinci scriitori, un actor-doi şi un solist de muzică folk, depinde de împrejurări. Am citit până acum în penitenciare, la spitale de psihiatrie, în fabrici, în atelierele pictorilor, la Casele de copii, în amfiteatre, în şcoli etc. Am avut odată ca invitat şi un poet american, e vorba de Sean Cotter, care a fost realmente plăcut impresionat să vadă cât de vie este toată această experienţă a noastră, a scriitorilor, aici, in România. În urma acestor ieşiri, am văzut că publicul, indiferent de pregătire reacţionează la poezie, la artă în genere. Cred că e timpul să ne câştigăm cititorii. Să scriem şi pentru ei. Nu doar pentru noi. Pe de altă parte, în momentul când am înfiinţat Clubul, am pornit şi de la ideea că, într-o societate de consum, artistul trebuie să fie plătit pentru prestaţia sa. Consider că vremea hei-rup-ismului cultural, a lui "mulţumesc" a apus. Dacă societatea are nevoie de cultură, înseamnă că trebuie s-o susţină. Şi ca să susţii arta, trebuie, în primul rând, să susţii producătorul direct, artistul. Lui trebuie să-i creezi posibilitatea de a-şi dezvolta ideile şi de a-şi câştiga existenţa prin munca sa. Artistul nu se hrăneşte cu aer. Nu trăim pe vremea lui Villon, suntem în anul 2003... Omul de artă nu e un cetăţean răzvrătit într-o societate civilizată, el trebuie să se supună unor reguli aşa cum se supun toţi ceilalţi cetăţeni indiferent de pregătirea şi meseria lor. Să ne gândim la cei care trăiesc doar din scris... Dacă munca lor nu e recompensată atunci cum vor putea supravieţui, cum vor face faţă problemelor cotidiene? "Jurământul de sărăcie" cred că este, în zilele noastre, o chestiune, ca să zic aşa, depăşită. Căci, în zilele noastre, orice-am face, tot rămânem săraci. Cu cât abundenţa de cornuri e mai mare, cu atât duhul sărăceşte. Sărind de la una la alta, spun: suntem robii reclamelor. A ambalajelor. Trăim într-o lume care şi-a vidat conţinutul, aproape nici materia. Totul s-a redus la formă. La ambalaj. Într-o astfel de lume, orice ai face, rămâi sărac.

N.C.: Ultima ta carte de poezie n-a fost zărită pe aici în librării. Difuzarea proastă, ştiu. Lipsa de interes a librarilor care cred că lipsa asta e a cititorului care vrea sânge adevărat, nu limfă poetică. Vorbeşte-ne puţin despre ultimul Danilov. Ai ceva nou pe masa de lucru pentru admiratorii tăi?
N.D.: Ceea ce-mi spui e destul de trist. Dar nu mă miră! Am crezut că Suflete la second hand a avut parte de o difuzare rezonabilă. E o carte la care ţin. Dealtfel, ea va apărea şi în SUA în versiune engleză probabil foarte curând. În privinţa difuzării, repet ce am spus la început. În România, cărţile cunosc un circuit medieval, în interiorul cetăţii. Ca în vremuri ciumate. Din păcate, nu e timpul cărţilor, e timpul televiziunii, al emisiunilor de calitate îndoielnică, al talk-show-urilor cu vedete improvizate, care apar şi dispar ca ciupercile după ploaie fără să lase o urmă în cultura unei ţări. Televiziunea a devenit o fabrică de vedete de mucava. Menirea lor este să arate telespectatorilor că viaţa nu trebuie luată chiar în serios. Că nu trebuie să te încrâncenezi nici în faţa suferinţei, nici a nedreptăţii, nici a bolii, nici a traiului greu, şi desigur, nici a marilor probleme cu care se confruntă muritorii de rând. Şi că poţi să trăieşti privind doar la televizor. În spatele lor, al acestor vedete de celofan, se ascunde însă o cruntă realitate, pe care rar aceeaşi televiziune o dezvăluie. Şi când spun asta mă gândesc la câteva episoade din emisiunea lui Mircea Dinescu Vorba lu' Dinescu de la Realitatea TV, una dintre puţinele pe care le urmăresc. Probabil că nici politicienii, nici publicul n-are nevoie de ea, de realitate, ci de surogate. Într-adevăr, realitatea e, ca să parafrazez titlul cărţii mele, o realitate second-hand. Trăim într-o ţară a sufletelor de la second hand. Un spânzurat sau un pedofil, crema de ghete a lui Garcea sau experienţele sexuale ale unuia Andrei Gheorghe au ajuns să conteze mult mai mult decât opera unui scriitor. Dar într-o zi va interveni o suprasaturaţie şi lumea se va întoarce la esenţe. Nu putem trăi doar într-o lume de staniol. Probabil aceasta-i doar o etapă, pe care omenirea o parcurge: destinul ei e altul. Nu cred că spiritul, adevărul, binele într-o "viitoare" lume vor rămâne doar simple surogate. Va veni o "revoluţie" interioară. O adevărată renaştere a lumii, în care cuceririle ştiinţei vor urmări, în mare, un singur scop: renaşterea spirituală. Atunci nu va exista, poate, nici acest purgatoriu al sufletelor de la second hand... Sper ca viitoarele mele cărţi, prin intermediul LAMA, să ajungă şi la Craiova. Până atunci un gând bun şi numai bine pentru toţi cei care mai preţuiesc frumuseţea...