Adevăraţii eroi sunt invizibili. Anonimii sunt cei care ţin un popor.

Nu este cel mai monden dintre actorii români şi e destul de scump la vedere, deşi notorietatea şi prestigiul de care beneficiază îl fac cu atât mai râvnit. Marcel Iureş a fost prezent la Cluj-Napoca în cadrul celei de-a 18-a ediţii a Festivalului Internaţional de Film Transilvania, unde a fost distins cu Premiul de Excelenţă.
Având trei premii UNITER la activ, roluri memorabile în teatru, apariţii importante în film, dintre care unele în Cetatea Visurilor, actorul originar din aceeaşi localitate cu marele Amza Pellea - Băileşti - este, prin înfiinţarea Teatrului Act, în 1998, şi unul dintre promotorii teatrului independent din România, fenomen care în ultimii ani capătă o amploare din ce în ce mai mare.
Dincolo de timbrul vocal rezonant şi adânc se ascunde o căldură umană neaşteptată, iar dincolo de imaginea actorului cunoscut pe plan internaţional se află un om afabil, un artist rafinat şi un interlocutor calm, atent şi plin de umor, al cărui râs izbucneşte deseori cu vigoare şi comunică mai mult decât cuvintele.
La 40 de ani de la primele spectacole pe scena clujeană, Marcel Iureş se simţea în elementul său în oraşul de pe Someş. Relaxat şi binedispus, mi-a răspuns la întrebări pe îndelete.

Andrei Vornicu: După debutul pe scena Teatrului "Aureliu Manea" din Turda a urmat o colaborare fertilă de trei ani cu Teatrul Naţional din Cluj-Napoca. Ce sentiment aveţi că reveniţi pe scena naţionalului clujean după atâta timp, pentru a primi Premiul de Excelenţă TIFF?
Marcel Iureş: Primul spectacol important pe care îl ţin minte şi care a însemnat ceva, ca reper, a fost Domnişoara Iulia, sub regia lui Aureliu Manea, la Teatrul de Stat din Turda. După aceea am făcut aici multe lucruri bune, frumoase, cu Mihai Măniuţiu, actualul director. Şi, da, mă bucur foarte tare că sunt aici. De fapt, nici n-am plecat de tot, niciodată.

A.V.: Care au fost cele mai importante lecţii pe care le-aţi primit ca actor în acea perioadă formatoare în care aţi jucat aici?
M.I.: Păi, am făcut ce-am vrut. Era destul de greu să faci ce vrei în epoca aia. Greu, greu. Dar având tinereţea cu noi - vorbesc de Mihai Măniuţiu şi cu mine -, având un oraş care era sus de tot din punct de vedere cultural, medical, am reuşit, chiar am reuşit. Am făcut multe lucruri, numai pe alea pe care le-am visat, le-am vrut cu tot dinadinsul, şi am şi reuşit.

A.V.: Credeţi că dacă aţi fi intrat la Medicină sau la Psihologie aţi fi profesat şi, practic, aţi fi avut un alt destin? V-aţi gândit la asta?
M.I.: M-am gândit o vreme. Dup-aia nu m-am mai gândit (râde). În schimb, mi-au folosit, de-asta nici nu m-am mai gândit. Tot ce-am învăţat citind, pregătindu-mă pentru Medicină şi Psihologie, mi-au folosit în actorie. Tot timpul mi-au folosit. Este important să ştii despre voinţă, despre inteligenţă, despre personalitate. Pot fi măsurate, pot fi sondate, poţi să cotrobăi în om, poţi să te uiţi la el într-un anume fel, să ştii anatomia şi fiziologia omului, toate zonele, începând din creştet, până-n tălpi. El e un univers, o lume care ţi-a fost dată şi de care trebuie să ai grijă.

A jucat şi pentru doi oameni

A.V.: Percepţia comună e că un medic este foarte util societăţii, la fel ca un profesor, de exemplu. Actorul poate fi considerat din acest punct de vedere util comunităţii în care activează?
M.I.: Dumneavoastră ce credeţi?

A.V.: Pentru mine e o necesitate, dar pentru altcineva s-ar putea să nu fie. Eu consum cultură şi artă, deci am nevoie de aşa ceva, am nevoie de actor.
M.I.: Eu am fost învăţat să dau tot ceea ce am fost învăţat, ce am învăţat şi singur, chiar şi dacă există un singur om în sală. Un singur om în sensul esopian.

A.V.: Mi-aţi ridicat acum o întrebare: care a fost numărul minim de oameni pentru care aţi jucat vreodată?
M.I.: Doi oameni.

A.V.: Şi cum a fost?
M.I.: Superb. Excepţional.

A.V.: Ce-aţi jucat?
M.I.: Am jucat Ultima bandă a lui Krapp (de Samuel Beckett, regia Alexandru Dabija, n.r.). După cum iarăşi a fost o experienţă de neuitat să joc pentru o sală de surdo-muţi. De neuitat experienţa. Altfel, dar de neuitat.

A.V.: Teatrul Act, pe care l-aţi înfiinţat, e în continuare un reper în teatrul independent românesc şi eram curios cum poate funcţiona în continuare fără să se bazeze pe spectacole comerciale, care să-l susţină financiar. Cum poate supravieţui în contextul ăsta?
M.I.: Teatrul comercial, că tot aţi zis, în România nu există. Teatrul comercial, ca specie, se referă la entertainment. Vorbim de revistă, musical, poveşti dansate şi cântate, ceva de felul ăsta. Altfel, ideea de comercial în teatrul burghez, teatrul de orice natură o fi el, că e teatru pe camioane, că e teatru în Trabant, că e în Teatrul Naţional, că e într-o pivniţă sau într-un muzeu, nu contează, nu trebuie niciodată desprins de ideea de educaţie, de cultură. Din păcate, ce vedem la ora asta, el pare desprins, a rămas doar fantezia, inventivitatea, ce vreţi. E spumă multă. Cred că trebuie readăugate aceste două componente, prima dintre ele şi cea mai importantă fiind cea educaţională.

A.V.: Asta se leagă de o întrebare pe care o aveam deja formulată în minte... că tot ne aflăm în Anul Cărţii şi se ştie că în România se citeşte foarte puţin şi se cumpără foarte puţine cărţi, mai ales de literatură autohtonă, eram curios în ce măsură teatrul şi filmul pot stimula publicul spectator să se îndrepte şi spre literatură, să citească.
M.I.: Adică ar trebui să vedem mai mulţi actori care citesc în filme şi comentează cărţi (râde).

A.V.: Sau ei, ca persoane private, şi să promoveze astfel literatura.
M.I.: Păi, nu se poate fără să citeşti, fără să ai o bibliotecă în casă, ca actor, ca profesor, ca medic, ca ce vreţi. Nu se poate, n-ai cum. Eu citesc sute, poate chiar mii de pagini atunci când mă documentez pentru un personaj. Adică nu citeşti doar rolul. El trebuie poziţionat într-o lume care e culturală, e istorică, este economică, e o lume a costumului, a sunetelor, a muzicii din perioada aia, a culorilor, e un mobilier. Când joci Molière trebuie să ştii cum arăta un costum din perioada aia, ce mâncau oamenii ăia, la vremea aia, cu ce călătoreau, cum arătau pantofii lor. Ca şi la Cehov, ca şi la Shakespeare, la Ionesco, la antici. Deci, da, e important să citeşti, trebuie să citeşti în permanenţă.

"Cantitatea de imbecilitate, în mod ciudat, se menţine aceeaşi"

A.V.: Aş vrea să facem o paralelă între statutul actorului în perioada dinainte de '89 şi cea de-acum. Atunci erau multe vedete. Fireşte, numărul de actori care ieşeau de pe băncile facultăţilor era foarte redus, dar care aceştia căpătau un statut privilegiat în societate, pe când în ziua de azi există o adevărată inflaţie de actori care intră în modă sau nu, şi reperele valorice s-au schimbat. Dumneavoastră cum percepeţi acest fapt?
M.I.: Să ştiţi că numărul actorilor valabili e mereu acelaşi. Serios, e o constantă. E ca la imbecilitate, poate aţi citit. Indiferent dacă mergem de la zona medie sau de jos până în zona academică, a Premiilor Nobel, cantitatea de imbecilitate, în mod ciudat, se menţine aceeaşi. Aşa e şi la actori: pot să iasă şi 3000 de actori, numărul celor care sunt valabili şi vor avea ceva de spus e constant, se schimbă doar decorul. Dacă vorbim de perioada de dinainte de '89, era o perioadă în care n-avea cum să nu fie remarcat actorul, pentru că în afară de Ceauşescu şi de masele populare, care triumfau în construcţia socialismului, nu existau decât actorii. Nu exista o concurenţă din partea actorilor americani. Era foarte linişte. Celebritatea se căpăta jucând în spectacole de teatru-TV, care din păcate acuma nu prea se mai fac, la radio sau în filmele româneşti. În clipa asta, actorul român înoată într-o mare de zgomot, de semne, o mare de celebrităţi mai mult sau mai puţin reale, dar în mod sigur cei care au ceva de spus vor izbândi, sunt convins de asta. Se nasc actori care au locul lor. Nu-i ştim, dar dacă avem răbdare, ei vor da semne că sunt şi că sunt importanţi.

A.V.: Nu vi se pare desuet sau forţată sintagma "generaţie de aur"? Ce-ar trebui să urmeze apoi, generaţie de argint sau de bronz?
M.I.: Depăşit sau desuet nu, e pentru că îl folosim, are sens. Cum folosim expresia asta e puţin exagerat.

A.V.: Sună fatalist, cumva.
M.I.: Avem nevoie de generaţii de aur ca mărgelele pe-o aţă. Nu se nasc aşa, că de-asta sunt de aur. Nu poate fi în fiecare an o generaţie de aur. Se poate trăi şi fără generaţii de aur. Şi-actorii au existat şi înaintea generaţiilor de aur, şi vor exista şi după. E simplu. Trebuie numai să nu abuzăm de nevoia asta.

"Filmul e un instrument formidabil... lasă o marcă, ştampilează un popor"

A.V.: Ce credeţi că-i lipseşte fundamental cinematografiei româneşti ca să devină una profitabilă şi din punct de vedere financiar şi să se dezvolte ca o industrie, dincolo de premiile luate la festivaluri sau la proiecţii ocazionale cum e în cadrul TIFF şi unde sălile se umplu, lucru altfel rarisim?
M.I.: În primul rând, trebuie să fie important pentru statul român acest instrument. Cinema-ul este o forţă, ca artă. Devine important, cum a devenit prin meserie, prin ce-au făcut şi Mungiu şi Puiu, Porumboiu, Sitaru şi ceilalţi, care au avut o poziţie personală. Statul român nu i-a ajutat cu cine ştie ce. Sigur, aici sunt şi bune şi rele, ca orice-n viaţă. S-au antrenat pe bugete mici, s-au silit să scoată apă din piatră seacă, şi au reuşit mulţi. Dar dacă vrei să aibă impact ceea ce faci, activitatea trebuie finanţată, trebuie susţinută de stat, trebuie o infrastructură pe măsură, în condiţii de mare concurenţă şi competiţie cu cinematografiile din lume. Filmul e un instrument formidabil şi pentru educaţie, şi pentru cultură, şi pentru istorie şi pentru psihologie, pentru orice. Lasă o marcă, ştampilează un popor. Ei, decizia asta n-a fost luată. Aşa-zisul Val Românesc s-a creat din aceste picături care sunt puncte de vedere individuale, nu reprezintă o strategie culturală a filmului în general în România. A, că statul profită de chestia asta, e o altă poveste.

A.V.: Credeţi că publicul din România are o cultură cinematografică măcar medie?
M.I.: Fără-ndoială. Şi are nevoie de cinema, are nevoie de film, are nevoie uneori disperată. Orice popor are nevoie să se vadă într-o oglindă, să se-nţeleagă, să se accepte, să nu se accepte, să fie inspirat de un subiect, să primească o aripă în viaţă. Că e viaţa într-un viitor apropiat sau îndepărtat, dar are nevoie de asta, să i se spună ce e bun, ce e înălţător în ce trăim, ce nu prea merge, e important. Avem poveşti fabuloase în ţara asta. Fabuloase. Şi religioase, şi basme superbe, şi eroi. Nu neapărat campioni. Acuma lumea produce campioni, e mai ieftin să produci campioni, plus că e reţetă, e ca la prăjituri. Vreţi un campion? De care? Se fabrică, se poate orice. Bagi 10 milioane şi scoţi 100. E simplu. Cu eroii e mai complicat. Asta e, deşi călcăm pe ei, ne lovim de ei.

A.V.: Care sunt eroii dumneavoastră personali?
M.I.: Sunt mulţi anonimi. Nu ce vedem în jur. Plus că scântei de eroism, bucăţele de eroism găsim peste tot, şi la sate, şi în târguşoare, şi în Guvern, şi în Poliţie, şi în Armată. Asta ziceam: când pui aparatul pe un erou, încep să se nască poveşti. Dar vă cred că anonimii sunt cei care ţin un popor. Că îl ţin prin rugăciune, că îl ţin prin corectitudine, prin tandreţe, prin lacrimi, prin entuziasme cărora nu le dă nimeni importanţă, dar ei merg, îşi fac treaba. Nu e obligatoriu să îl pui pe o clădire pe un anonim, el probabil că trăieşte într-un subsol, pe undeva.

A.V.: Atunci când făceaţi spectacolul Absolut! după Ivan Turbincă (regia Alexandru Dabija, n.r.), vă preocupa foarte mult problematica îmbătrânirii şi a morţii. Aveţi acum vreo frământare personală pe care aţi vrea să o reflectaţi într-un spectacol de teatru sau în film?
M.I.: Nu. S-a închis un cerc. Am înţeles că nu înţelegi nimic nici din bătrâneţe, nici din moarte. Trebuie să parcurgi drumul. Preocuparea a fost reală şi spectacolele au conţinut chestia asta. A fost important că le-am jucat.

A.V.: Sper să urmeze cât mai multe.
M.I.: (râde) Să vedem.

Literatura nu e o aventură lejeră. A fost un drum lung până când am ajuns aici

György Dragomán şi Attila Bartis sunt cei mai apreciaţi şi mai traduşi prozatori maghiari contemporani şi, deşi ambii sunt stabiliţi în Ungaria dinainte de Revoluţie, sunt născuţi la Târgu Mureş.
György Dragomán a cunoscut de timpuriu succesul cu cel de-al doilea volum al său, romanul Regele alb. Publicat în 2005, a fost încununat în scurt timp cu cele mai importante premii din Ungaria şi a fost tradus în peste 30 de limbi. Următorul roman, Rugul, publicat în 2014, i-a reconfirmat scriitorului valoarea şi aprecierea internaţională.
Prozatorul a recunoscut că a fost mereu pasionat de literatură şi că şi-a dorit mai mult decât orice să devină scriitor profesionist. S-a ocupat întreaga viaţă numai cu scrisul şi a reuşit să îşi impună controlul asupra constrângerilor editoriale, astfel încât scrie şi publică în ritmul propriu. Este căsătorit cu poeta şi traducătoarea Anna T. Szabó, prima şi cea mai exigentă cititoare a textelor sale, iar următoarea sa traducere în limba română, un volum de povestiri, va apărea în cursul lui 2019.
György Dragomán a fost invitatul special al ediţiei 2019 a Festivalului Poezia e la Bistriţa, unde a recunoscut că un prozator bun trebuie să cunoască în primul rând poezia şi că actul traducerii textului literar în alte limbi este necesar oricărui scriitor pentru a-şi reevalua relaţia cu limba maternă. Totodată, Transilvania şi Târgu Mureşul natal reprezintă în continuare universul în care personajele sale prind viaţă, chiar dacă spaţiile din cărţi nu poartă nume.

György Dragomán la Festivalul Poezia e la Bistriţa, 2019

Andrei Vornicu: Cât este de benefic sau de important pentru un scriitor să aibă ca partener de viaţă tot un scriitor sau pe cineva care înţelege literatura într-un mod intim?
György Dragomán: Pentru mine şi soţia mea a ieşit foarte bine. Nu e o chestie uşoară, fiindcă tensiunea scrisului e dublată şi ai doi oameni într-o casă care sunt tensionaţi din cauza scrisului şi uneori poate fi ceva problematic. Totuşi, în cazul nostru, funcţionează bine. Eu şi soţia mea Anna ne-am întâlnit de foarte tineri şi cumva am devenit scriitori împreună, ne-am dat lecţii reciproc, am citit tot ce-a scris celălalt şi ne-am criticat, apoi am înţeles ce face fiecare dintre noi. E ca şi cum aş fi trăit şi cu editorul şi cu muza. E o chestie frumoasă şi intensă. Nu ştiu dacă asta ar fi fost posibil dacă nu ne-am fi cunoscut atât de tineri. Cumva ne-am format unul pe celălalt şi e ceva excepţional pentru noi.

A.V.: S-a născut vreodată o rivalitate între dumneavoastră şi soţia dumneavoastră în ceea ce priveşte scrisul?
G.D.: Întotdeauna ne enervăm. Dacă ea scrie ceva bun, şi eu vreau să scriu ceva bun. Iar ea procedează la fel. Eu întotdeauna zic că luptăm unul cu celălalt. E o luptă care ţine de 30 de ani, dar nu e o luptă dură, ci cu iubire. Niciodată nu îl jignim pe celălalt, ci doar ne criticăm. Am învăţat că nu poţi să minţi în scris. Dacă eu scriu o scenă care ştiu că e slabă şi sper ca ea să nu vadă, ea va vedea.

A.V.: Nu sunteţi ceea ce s-ar chema un scriitor prolific. Unele cărţi au apărut la intervale mari de timp, de exemplu Rugul a fost scris în opt ani. Simţiţi o presiune, fie din partea publicului, fie din partea editorilor, să scrieţi şi să publicaţi mai des?
G.D.: Eu scriu mai multe cărţi în paralel, aşa că sper că acum voi avea mai multe apariţii editoriale. Şi atunci când lucram la Rugul mai scriam în paralel la două cărţi. Am acum vreo cinci cărţi în lucru. Eu am un altfel de ritm şi niciodată nu lucrez la o singură carte. Acum m-am liniştit din acest punct de vedere, dar mult timp a fost o chestie dură, nu înţelegeam cum funcţionează şi trebuia să-mi învăţ ritmul, cum să mă joc cu mai multe cărţi, ca un jongler. E posibil, prin urmare, ca acum să am mai multe cărţi apărute într-un interval mai scurt de timp, dar asta nu înseamnă că sunt scrise mai repede. Şi cu cărţile de proză scurtă s-a întâmplat la fel: am scris 15 ani şi pe urmă le-am publicat consecutiv. Asta e metoda mea şi e diferită de alte metode.

Uneori arunc mai mult decât scriu

A.V.: Aveţi un număr minim de pagini de scris pe care vi-l impuneţi zilnic sau o disciplină a scrisului?
G.D.: Am o disciplină a scrisului, care presupune să stau acolo, dar niciodată nu mă uit cât am scris fiindcă uneori arunc mai mult decât scriu, aşa că mai bine să nu ştiu. Nu prea număr paginile, stau acolo şi lucrez şi văd cum cresc şi slăbesc cărţile.

A.V.: Vă corectaţi şi vă şlefuiţi mult textele după ce le scrieţi?
G.D.: Scriu, mă opresc şi când sunt gata nu mai prea intervin.

A.V.: Aţi plecat de tânăr din oraşul natal - Târgu Mureş - în Ungaria, într-o zonă diferită, într-un univers cu totul nou, şi viaţa vi s-a schimbat. A fost dură acomodarea la o nouă ţară şi ruptura asta completă de România?
G.D.: Plecarea a fost dură, fiindcă noi n-am vrut să plecăm, dar a trebuit s-o facem. Copil fiind, n-am putut alege. Tata a fost dat afară de la muncă şi n-a fost posibil să mai stăm. Am simţit că e ceva ce nu putem decide. La 13 ani a trebuit să-mi iau rămas bun de la un oraş şi a durat foarte mult până să primesc paşaportul - doi ani. Au fost doi ani frumoşi, pentru că toată familia a fost împreună, dar au fost doi ani în care nu a fost uşor de supravieţuit. După aceea a fost o eliberare fiindcă s-a încheiat faza asta de limbo. Totul era altfel în Ungaria, dar eu am avut noroc fiindcă ştiam că pot să devin scriitor, că pot să aleg meseria de care m-am îndrăgostit, era o chestie frumoasă.

A.V.: Credeţi că faptul că sunteţi scriitor în Ungaria v-a ajutat în cariera dumneavoastră internaţională? A constituit acest fapt un avantaj faţă de situaţia în care aţi fi fost scriitor în România?
G.D.: Cred că şi Ungaria şi România sunt relativ mici dacă le compar cu Franţa sau cu alte pieţe occidentale. Ungaria este, comparativ cu România, mult mai mică, fiindcă are numai 10 milioane de vorbitori de maghiară, iar limba este una mult mai izolată. Sunt mulţi autori maghiari traduşi, dar şi români. Nu ştiu dacă putem face comparaţii cu polonezii sau cu cehii, dar totuşi cred că se traduc cărţile bune. Există şi o doză de noroc la mijloc, dar cărţile îşi găsesc până la urmă drumul. Există atât de mulţi editori, traducători şi oameni îndrăgostiţi de cărţi, iar aceştia ajută cărţile să circule.
A.V.: Succesul internaţional al Regelui alb şi traducerea în atâtea limbi v-a inhibat oarecum după aceea, aţi simţit o presiune de a egala succesul acestei cărţi?
G.D.: Mie niciodată nu mi-a fost uşor să scriu. Eu întotdeauna scriu cu greutate, fiecare frază îmi ia mult până să o aştern pe hârtie, n-a devenit nici mai uşor, nici mai greu. Când stai la masă şi te lupţi cu cuvintele nu contează dacă volumul e publicat în multe ţări sau nu. Uneori era frumos fiindcă credeam că nu mai suport şi chiar atunci sosea ediţia italiană a cărţii şi, practic, aveam o nouă carte în mână. Cartea tipărită îţi dă bucurie şi m-a ajutat că am avut parte de acest fel de bucurie de multe ori fiindcă am primit cărţi în continuare. Dar altfel, cred că trebuie să lucrezi cum poţi şi să nu te gândeşti la tine ca la un scriitor care are succes, ci ca la cineva care lucrează cu fraza cu care are de lucrat.

A.V.: Practic, de fiecare dată o luaţi de la zero ca scriitor.
G.D.: Întotdeauna. Pagina e mereu albă.

Cel mai bun lucru pe care poţi să-l faci pentru un copil şi pentru tine însuţi este să citeşti cu voce tare textele pe care le iubeşti

A.V.: V-aţi dorit dintotdeauna să deveniţi scriitor profesionist şi să trăiţi numai din scris. Aţi reuşit să vă împliniţi visul şi ştiu că v-aţi ocupat numai de literatură. Pentru cei mai mulţi scriitori români, şi presupun că şi maghiari, acest lucru e aproape utopic. Nu aţi avut şi momente dificile, care v-au provocat să găsiţi soluţii pentru a vă continua drumul stabilit?
G.D.: Întotdeauna am vrut să devin scriitor independent, scriitor liber. Asta nu înseamnă că nu scriu articole şi nu fac traduceri, a fost un drum lung până când am ajuns aici, ani de zile am lucrat ca critic de film şi de restaurante, am făcut web-design şi am realizat traduceri tehnice, dar niciodată n-am fost angajat într-un serviciu de dimineaţa până seara, niciodată n-am fost nici şef, nici subordonat. De multe ori am trăit momente grele, cu dificultăţi financiare, dar până la urmă a devenit posibil să trăiesc din tot ce am creat cu stiloul. Le sunt foarte recunoscător cititorilor mei din toată lumea, pentru că ei mă susţin.

A.V.: Există vreo ţară în care aţi avut parte de o receptare maximă din partea publicului şi unde acesta a rezonat cel mai bine cu literatura dumneavoastră?
G.D.: Sincer, nu ştiu. Receptarea e diferită în fiecare ţară şi uneori nici nu ştii ce se întâmplă. Ştiu, de exemplu, că Regele alb a fost popular în Brazilia, dar n-am fost niciodată în Brazilia şi habar n-am ce se întâmplă acolo. Acum se va publica acolo şi Rugul. Am văzut ce frumos era în Franţa sau în Germania. Uneori, cartea a avut succes, a luat premii sau a primit nominalizări, sau a primit cronici pozitive, dar uneori nici nu ştii să citeşti cronicile, fiindcă sunt în daneză, de exemplu. Nu zic că nu mă interesează, pentru că mă bucur întotdeauna când se întâmplă ceva cu cartea, dar eu sunt atunci deja într-o altă carte. E frumos când ziarele mari nemţeşti scriu ceva frumos despre tine, atunci e o bucurie, dar altfel nu e o chestie la care mă gândesc în fiecare zi.

A.V.: Credeţi că interesul şi pasiunea pentru literatură trebuie cultivate la o anumită vârstă sau ar trebui să se depună eforturi mai mari pentru ca cei mici, încă de când învaţă să citească, să dezvolte un interes pentru literatură şi, poate, să devină cititori împătimiţi?
G.D.: Da, eu cred că e important să devii cititor, pentru că proza dezvoltă fantezia altfel decât orice altceva. Noi am stat lângă foc şi ne-am împărtăşit poveşti unii altora timp de mii de ani şi asta e ceva de care avem nevoie în continuare. Sfatul pe care l-aş da oamenilor şi părinţilor este să citească pentru copiii lor cu voce tare. Eu am citit nenumărate cărţi copiilor mei, în fiecare seară, şi sper că au devenit cititori şi vor rămâne cititori. Şi pentru mine a fost ceva frumos să le pot citi fiindcă am fost astfel împreună cu cărţile şi cu copiii mei. Aş dori să facă asta fiecare om în parte. Cred că cel mai bun lucru pe care poţi să-l faci pentru un copil şi pentru tine însuţi este să citeşti cu voce tare textele pe care le iubeşti.

Kafka m-a schimbat ca scriitor

A.V.: Aveţi vreo carte care v-a marcat în prima etapă a vieţii dumneavoastră de cititor, poate în copilărie? Un titlu care v-a deschis mintea şi apetitul pentru literatură?
G.D.: Îmi amintesc când tata mi-a pus în mână povestirile lui Kafka. Pe-atunci deja voiam să scriu şi chiar terminasem o povestire în care cineva a intrat în închisoare şi s-a transformat într-un greier. I-am arătat textul lui tata şi, după ce l-a citit, mi-a zis că "Am văzut că l-ai citit pe Kafka". Pe atunci încă n-am avut habar cine era Kafka, dar tata mi-a dat un volum ca să-l citesc şi, după ce-am făcut-o, Kafka m-a schimbat ca scriitor.

A.V.: Am înţeles că reveniţi cu regularitate în România. În ce relaţii sunteţi acum cu ţara dumneavoastră natală, cu publicul şi cu locurile din copilărie?
G.D.: După ce-am părăsit România şi Târgu Mureşul eram atâta de emoţionat încât nici n-am avut dor de casă. Dar după ce-am revenit o dată, m-a apucat un asemenea dor de casă încât n-am putut să dorm. Atunci m-am hotărât că mai bine nu mai vin niciodată, ca să scap de dorul ăsta, şi n-am revenit pentru 20 de ani. Dar când a apărut Regele alb în maghiară şi a murit tata, am fost invitat la Târgu Mureş pentru o lectură. Atunci mi-am spus că dacă nu vin acum, nu mai ajung niciodată. Asta s-a întâmplat prin 2005-2006. De-atunci revin din când în când. Totuşi, scriu despre peisajul ăsta. Transilvania şi Târgu Mureşul sunt în aproape tot ce scriu, astfel încât şi dacă nu vin personal, sunt tot aici.

Suntem europeni şi trebuie să ne angajăm în tradiţia culturii europene

Nicolae Coande: Domnule Mincu, ţineţi cu regularitate de orologiu săptămânal pus pe critică şi pamflet o rubrică literară în Cotidianul. Vă întâlniţi acolo, în semnături şi nu numai, cu scriitori contemporani de prim rang ai literelor române: Ştefan Aug. Doinaş, Nicolae Balotă, Constantin Ţoiu, Liviu Ioan Stoiciu, Nicolae Breban, Dumitru Ţepeneag şi, de peste Ocean, Dorin Tudoran. E densitate mare de inteligenţe şi talent la pagina culturală a Cotidianului, ca să nu mai vorbim şi de LA&I-ul lui Dan C. Mihăilescu! Cum se manifestă spiritul de emulaţie "cotidianizat" astfel?

Marin Mincu: Doinaş mi-a imputat că nu suntem scriitori şi pentru omul de rând care ne citeşte în paginile Cotidianului. Spune că ne raportăm doar la elite, eludând comunicarea simplă şi directă. În replică, i-am spus lui Doinaş că este trist faptul că el care cândva m-a învăţat ce înseamnă "saltul maxim" în cultură şi poezie, mai ales, mă obligă acum să scriu la nivelul "vulgului". Nu sunt de acord şi susţin că trebuie să-i obligăm pe cei care pot să citească şi ceea ce este dificil, să se instruiască şi să ajungă la acest nivel mai degrabă decât ca eu să mă forţez să cobor la un nivel care nu-mi corespunde. Doinaş care era destul de pornit împotriva mea mi-a dat, de data aceasta, dreptate. Asta discutam de curând şi, pe de altă parte, eram entuziasmaţi că la Cotidianul s-a strâns o grupare de scriitori importanţi aş zice, poate cei mai importanţi deşi e preponderentă gerontocraţia şi eu nu sunt de acord. Trebuie să fie acolo şi scriitori mai tineri. Însă ceea ce am constatat şi m-a şi uimit este faptul că aceşti scriitori care sunt în jurul vârstei de 80 de ani sunt mai tineri decât cei care sunt în jurul vârstei de 30 de ani, ceea ce e un lucru extraordinar pentru cultura noastră actuală.

N.C.: Ca şi colaboratorii mei de la LAMA; cred că am cea mai tânără echipă de oameni cu care fac o pagină de gen. Îl am, printre alţii, pe un Ioanicescu, un tip care este un furibund din speţa dumneavoastră şi căruia când i-am spus adineaori când veneam încoace că merg să-l văd pe Mincu şi-l rog şi pe el să vină mi-a replicat: "ce să fac cu Marin Mincu? M-a chemat pe mine? Dacă vrea să mă vadă - să vină, îl aştept!" Vine la mine şi intră pe uşa ziarului cu predicatul în gură ca şi când ne-am fi despărţit adineaori în Piaţa Prefecturii. Mă somează, spunându-mi că m-a citit în ultimul număr al Mozaicului şi că, în anumite privinţe, nu este de acord cu mine şi simte că eu îi ironizez pe cei de acolo atunci când le laud ândemânarea eseistică şi când le reamintesc în intervenţia mea că cei de la Observator cultural îl confundă pe Patapievici cu un cocoş de ogradă, deşi acesta "zboară" mult deasupra ulucilor gardului eseistic, oricât de bine l-ar scrie unii.
M.M..: Sunt de acord cu ce spui şi în legătură cu Mozaicul, am impresia că, deşi revista are o alonjă culturală valoroasă, încă mai plăteşte tribut unui provincialism intrinsec apariţiei revistei în sine. Nu există o extindere asupra culturii întregi româneşti şi nu sesizez o anumită toleranţă culturar-literară acolo. Altminteri, o apreciez ca atare. În legătură cu Observator cultural, eu am scris cândva, la apariţia primului număr, că sunt sincer în aşteptarea acestei toleranţe pe care domnul Lefter nu o admitea, sau nu o nuanţa suficient, în textul lui de program. Acolo, domnia sa vorbea despre o necesară americanizare, ca să simplific, despre o elită necesară; americanizarea nu aduce ceva esenţial în cultura românească. A noastră cultură e mai profundă, mai veche decât cultura americană. Noi, dragă domnule Coande, suntem europeni şi trebuie să ne angajăm în tradiţia culturii europene, altminteri americanizarea nu ne poate aduce mai mult decât ne-a adus, probabil, rusificarea. Ca atare, Observator cultural este, totuşi, o revistă interesantă prin faptul că aduce la zi problemele disputate şi discutate la nivel naţional şi internaţional. În ceea ce priveşte situaţia lui Patapievici, părerea mea este oarecum neutră pentru că,, în cazuri ca acesta, tendinţa mea este de a pune frână acolo unde se apasă pe o anumită pedală, şi invers, "pedalez" acolo unde se frânează intenţionat şi se neagă. Sunt convins că Patapievici este un personaj important al culturii noastre de astăzi, dar, din cauze diverse, cum ar fi, de exemplu, aceea că el vine dinspre fizică, dinspre o disciplină oarecum abstractă şi pe care nu ştiu în ce condiţii a absolvit-o (dacă a fost o disciplină unde a "participat" cu maximă dăruire sau doar a terminat-o cum ai putea să termini orice), îmi dau seama că el are uneori mari lacune în ceea ce priveşte studiul sistematic al unor probleme şi elucidarea acestora. Cred că în Observator cultural, deşi simt şi eu că s-a cam exagerat, s-a pus accentul tocmai pe această absenţă din partea omului de cultură care ar trebuit să fie Patapievici la capitolul, să zicem, "rumegare" a unor concepte, asimilare a unor idei, aprofundare a unor operatori culturali care au sau nu au valabilitate în contextul internaţional actual şi aici mi se pare că autorul a bravat. El a încercat, cum se spune, să ne ia faţa printr-o carte fundamentală şi a ratat chiar acolo unde el ar fi trebuit să fie mai profund, adică la nivelul "filosofic". Poate că exagerez puţin, dar mi se pare că el n-a prea înţeles multe despre conceptul de post-modernitate pe care îl vehiculează Gianni Vattimo şi pe care Pontica l-a tradus pentru cititorii români interesaţi. Pot exemplifica, dacă vreţi. Conceptul de exfundare, dar şi altele, era înţeles şi tratat într-o manieră superficială.

Cărtărescu nu ştie exact care este substanţa postmodernismului

N.C.: Pare să fie o "neînţelegere" şi la nivelul altor spirite de la care noi ne-am aştepta să nu rateze de obicei aşa ceva. Mă gândesc că şi lui Cărtărescu i s-a reproşat o proastă înţelegere a unor termeni ai postmodernităţii, măcar a celui mai cunoscut, acela de "gândire slabă" folosit în teza lui de doctorat care a stat la baza cărţii Postmodernismul românesc.
M.M.: Am fost la teza lui de doctorat. Mi se pare un lucru interesant sub aspect monden. În ceea ce priveşte teza ca atare, ea este total ratată, întrucât nu ştie exact care este substanţa post-modernismului, vehiculând concepte din Fukuyama sau Habermas fără a le fi asimilat pe deplin. Cred că el accentuează asupra lui Vattimo, asupra conceptelor lansate de acest filosof, fără a le fi înţeles cum trebuie.

N. C.: Probabil speculează mai mult îndrăgostit, decât cu cortexul...
M.M.: Sigur, eu am altă idee despre Cărtărescu decât cea oficial acreditată. Spun că-l consider la nivelul unui poet mediu şi vorbesc cu oarecare detaşare a insului care s-a născut la Slatina şi Slatina, se ştie, l-a dat pe Ion Minulescu. Ei bine, spun că Mircea Cărtărescu este mai valoros decât Minulescu în contextul dat, ceea ce, după părerea mea, este destul de mult. Îl consider pe Cărtărescu un scriitor complex, complet chiar, ceea ce, în zilele noastre, constituie o excepţie. Îl admir pentru îndârjirea cu care-şi apără statutul de autonomie literară, dar în ceea ce priveşte programul său estetic am impresia că acesta este cam fragil şi că nu întotdeauna reuşeşte să-l articuleze perfect. Cred că M. Cărtărescu este omologat în mod exagerat ca una din paradigmele literaturii contemporane. Mi se pare că el ar putea face o carieră mai importantă în spaţiul narativităţii, că prozele sale sunt mai de substanţă decât poezia. În ceea ce priveşte eseul sus-pomenit, nu am avut încă timp să demonstrez că este o improvizaţie pe nişte idei destul de superficiale. De altfel, consider că, la ora actuală, în spaţiul culturii româneşti nu s-au spus decât banalităţi şi că nimeni n-a reuşit să intre în substanţa acestei tendinţe culturale europene esenţiale, tendinţă care ţine, în principal, de filosofie şi nu de literatură.

N.C.: Aţi publicat de curând Intermezzo 3, după ce nu mai credeam că veţi reveni cu veriga lipsă. Aţi publicat Intermezzo 1, 2 şi 4, derutându-i pe critici, dar şi pe cititori, i-aţi introdus, cu voie, fără voie într-un labirint. De ce ?
M.M.: Discutând, pentru început la modul cel mai superficial, se pare că a fost un truc editorial. Am publicat volumul 4 ca să-i intrig pe contemporani să caute volumul lipsă. Eu însă, recunosc că am pierdut documentaţia la volumul trei şi nu am vrut să fac nici un rabat de la canonul acestui tip de scriere sau de scriitură cum o numesc eu şi unde autenticitatea este esenţială şi exponenţială. Volumul trei a fost recuperat din acele rudimente pe care eu le conservasem. Evident, el nu mai conservă structura volumelor care l-au precedat, dar el poate fi citit ca şi volumul patru de un cititor iubitor de ordine cronologică. Evident, nu acesta ar fi criteriul fundamental care face posibilă apariţia acestui text, ci un altul. Anume, acela că, iată, se iveşte în spaţiul prozei româneşti ceva ca o noutate absolută, un flux al subiectivităţii autorului întins pe 1400 de pagini, o "operă de pionierat" considerată de O. Soviany, cel care semnează postfaţa la Intermezzo 3, drept contribuţia cea mai avansată în ceea ce priveşte postmodernismul prozei noastre actuale. Sunt nişte priorităţi pe care mi le asum şi pe care le-am "rezolvat", cred, dincolo de faptul că generaţia optzecistă care afirmă preempţiuni peste tot şi care nu recunoaşte întâietatea în domeniu a unor scriitori care s-au ocupat ceva mai devreme de ceea ce ei consideră a fi descoperirile lor absolute, autenticitatea de exemplu.

Consider Slatina ca un loc mitic, dar oraşul a ratat şansa vieţii sale

N.C: Spuneţi în Intermezzo 3, la pagina 90, următoarele: "Locurile unde se nasc eroii spiritului sau ai armelor devin situri consacrate". Ca o acoladă, defel prozaică, pentru că discutăm în termeni de viaţă şi de moarte, aseară (???) aţi văzut moartea cu ochii, cum se zice, şi aţi scăpat cu viaţă dintr-un accident de maşină chiar pe raza judeţului unde v-aţi născut. Lângă Balş v-aţi răsturnat cu maşina şi spuneaţi, un pic mistic-ironic, că un pachet de cărţi v-a salvat ochii atunci când parbrizul s-a spart. Cum este cu locurile de cumpănă?
M.M.: Trecând peste accidentul acesta de care v-am povestit, dar de care nu vreau să vorbesc, deşi a fost cât se poate de real, ba chiar infrareal, voi vorbi despre acest sit care este pentru mine Slatina. Accidentul de aseară s-a întâmplat la 25 de km. de Slatina, locul mitic pentru mine, Slatina, care a născut un autor universal de valoarea lui Eugen Ionescu, Slatina de care sunt în permanenţă obsedat şi fără de care, îndepărtat fiind pentru o mai mare bucată de timp, mă simt steril. Cândva, la Paris, când mă întâlneam cu Nicolae Breban la un bistro din faţa Sorbonei, îi spuneam că, de fapt, nu pot să scriu şi să exist dacă din când în când nu mă întorc în locul meu de origine. Consider Slatina, nu doar pentru că de aici vin Barbu Mumuleanu, Ion Minulescu, D. Caracostea, D. Popovici şi, maximum ca atare la nivelul literaturii române, însuşi E. Ionescu, ca un sit, ca un loc mitic care prin vidul care zbârnâie în aerul său (zâmbeşte ironic - n.m. N. C. ) naşte din când în când aceste coagulări stranii şi curioase ale unor autori, precum Haractirurile lui Mumuleanu, chiar poemele lui Minulescu pe care-l consider unicul nostru autentic simbolist, ca să nu mai vorbesc de marele absurd Ionescu care, poate nu mă credeţi, a iubit Slatina şi pe care a evocat-o, într-o scrisoare publicată acum câţiva ani în România literară. Vreau să vă spun că l-am întâlnit pe Eugen Ionescu la Paris într-un context pe care nu-l evoc acuma şi am fost impresionat de autenticitatea sa existenţială şi scriitoricească. Probabil că nu m-ar fi primit dacă n-ar fi aflat că suntem concitadini, a fost foarte curios să mă vadă şi când l-am provocat spunându-i că îi voi publica NU în italiană şi că nu mă interesează dacă este de acord sau nu, a râs în hohote şi a spus "bravo, ăsta e chiar genul conceptului meu de scriitor nihilist, negativist, chiar de slătinean!". Ionescu ar trebui să reprezinte pentru noi, cei născuţi în această arie a sudului - noi suntem sudişti, cu tot ce ţine de acest termen! - o permanentă incitare la inovaţie şi de permanentă sincronizare cui tot ce este mai valabil în cultură la nivel universal.

N.C.: Spuneţi-mi, Slatina îşi asumă "paternitatea" autorului Scaunelor sau bălteşte în aşteptarea unui feedback culural care să-i redea o vigoare pe care n-a dobândit-o prea clar niciodată? Oricine ştie că aici se produce doar aluminiu şi multă poluare.
M.M.: Nu se investeşte nimic aici în cultură - asta au înţeles autorităţile din fronda marelui dramaturg. Slatina este, în câteva cuvinte, un mediu, nu l-aş numi nici mic-burghez, producător neatent de cultură medie, chiar sub-cultural pe alocuri, un oraş unde, vorba lui Sadoveanu, adaptată, "nu se întâmplă nimic". Totuşi, aici s-a întîmplat să se nască un, cum spuneţi dumneavoastră, geniu al absurdului, al frondei exprimată dramatic. Contemporanii culturali, mai degrabă sub-culturali se prefac a comemora figura marelui creator. Acum câţiva ani l-am provocat pe artistul Truţă de aici să-i ridice o statuie lui Ionescu. E-adevărat, statuia a fost ridicată şi încă în timpul just, adică pe când încă Ionescu mai trăia, însă primarul de atunci al Slatinei, probabil un imbecil notoriu, în loc să meargă la Paris şi să-l invite pe cel imortalizat în bronz şi să-i spună că urbea doreşte să-l omagieze, a "băltit", cum spuneţi dumneavoastră, şi şi-a văzut de treburile lui mărunte. Oraşul a ratat şansa vieţii sale. Cred că Ionescu ar fi venit să-şi vadă statuia şi, cu umorul şi înţelegerea subtilă a vieţii care-l caracteriza, ar fi făcut puţină băşcălie sentimentală la picioarele propriei reprezentări. Aşa, statuia sa n-a avut şansa să-şi întâlnească prototipul unic.

N.C.: Dar cum credeţi că ar fi reacţionat membrul Academiei "nemuritorilor" la vederea propriei statui, cunoscându-i noi puţin acea latură histrionică a personalităţii sale complexe: ar fi îmbrăţişat-o, ar fi hulit-o, ce i-ar fi făcut?
M.M.: Poate că ar fi scuipat-o (râde), dar nu are importanţă aşa ceva. Important este că Eugen Ionescu, dotat cu un formidabil simţ al umorului, al absurdului, al comicului, ar fi putut să constate că, iată, spaţiul lui de origine îl recunoaşte ca pe unul din arhetipurile esenţiale şi îl omagiază ca atare.

 

În lumea literară a României de azi totul e de vânzare

Nicolae Coande: Dragă Liviu, toată lumea ştie că eşti un tip dificil: nu-ţi pierzi vremea în conclavuri călduţe, aşa cum e predispus autorele român, şi te izolezi oarecum de vâlva zilei. Asta nu înseamnă că nu ai antene şi reacţii rapide. Scrii articol politic la Cotidianul, eşti bătăios în adunările oficiale de la USR, îi vestejeşti pe elitiştii lipsiţi de caracter ca şi pe cei lipsiţi de inteligenţă, oriunde s-ar manifesta ei. Ai fost aşa tot timpul sau a intervenit o fractură în destinul tău care ţi-a frânt spiritul de conservare în acest dolce far niente care este lumea românească de azi?
Liviu Ioan Stoiciu: Şi înainte cu 13 ani de Revoluţie, şi după 13 ani de la Revoluţie, datele problemei "general-umane" au rămas aceleaşi - românul trăieşte într-o perpetuă tranziţie, hăituit de un destin sucit. Într-o ţară cu o conducere politică lipsită de clarviziune, cu o structură de caracter comună de perpetuă neîmplinire, nu poţi decât să te resemnezi că singura scăpare ca român de rând e să te regăseşti la nivel individual. Nu ştiu ce fel de hartă astrală are România, dar numai fericită nu e, trăieşte mai mult din iluzii. În aceste condiţii, la ce te-ai fi aşteptat de la unul ca mine, mereu nemulţumit de el însuşi, decât să am atitudini sceptice şi în viaţa mea personală şi în viaţa publică? Ies eu din rând fiindcă nu-mi pierd vremea în cârciumi, dar îmi pierd vremea scriind articole politice (câte două-trei pe săptămână azi, dar ieri am scris şi zilnic)? Am fost cum sunt azi de când mă ştiu. Iată câteva exemple de început (că pe cele de sfârşit le mai cunoşti). La 14 ani am "editat" (pe pagini A3 îndoite), trei reviste pentru părinţii, fratele şi cele trei surioare ale mele, reviste scrise de mână, pe când locuiam la Cantonul 248 (la doi kilometri de comuna Adjudu Vechi şi la patru kilometri de oraşul Adjud, pe atunci capitală de raion, spre sudul Moldovei), în care luam peste picior lumea în care mă complăceam. Apoi, în liceu, am fost exmatriculat trei zile fiindcă am fost prins la un moment dat afişând proteste şi texte critice la "gazetele de perete", la adresa nedreptăţilor de atunci (am fost reprimit numai după ce tatăl meu a acceptat să fiu reeducat la internat, la Adjud, deşi casa părintească era la câteva sute de metri de internat; interesant, însă, la presiunea mea, una dintre aceste gazete de perete avea să fie transformată în gazetă literară, de care eu răspundeam). Tot în liceu, în semn de protest faţă de propria-mi condiţie, am rămas corigent la istoria României şi la limba rusă, după ce am dat de gustul adevărurilor descoperite în lecturile particulare clandestine (aceste două obiecte, însă, au fost şi obiecte de bacalaureat, în 1967, ca într-o răzbunare, la care am luat note pentru media 7). La fel, am plecat în armată voluntar, la 18 ani, atunci când tancurile URSS au intrat în Cehoslovacia, tot în semn de protest. În armată am stat mult în arest, intrând în conflict direct şi cu ideologii militari şi cu disciplina feudală. După armată, în semn de protest, am plecat direct la mină, în 1970, în subteran, la cupru, la Bălan, refuzând să mă întorc la facultate (am lucrat împreună cu Dan Verona, între alţii; el muncea numai în vacanţele studenţeşti şi era cunoscut ca poet mult lăudat). La mină, am scris petiţii infamante la adresa guvernanţilor de atunci, spunând lucrurilor pe nume (documentat la faţa locului, imbatabile), motiv pentru care am fost până la urmă angajat, "fiindcă ştie să scrie", după ce am fost "studiat ca un caz de inadaptare", la ziarul românesc din judeţul unde era mina, Harghita, la Miercurea Ciuc, la Informaţia Harghitei (am fost acolo coleg cu doi viitori scriitori, Calistrat Costin şi Ionel Nete), în 1971. Aici, luând în serios munca de gazetar, am devenit rapid incomod, dându-mi-se pe mână Secţia scrisori - mergeam pe teren şi întocmeam dosare infamante la adresa regimului... În toamna anului 1972 am fost dat afară de redactorul-şef (un nimeni pe nume Gîţă, nu-i pot uita numele, un activist-securist care habar n-avea să scrie, dar mă cenzura "la sânge") şi trimis forţat de "organele abilitate" din Miercurea Ciuc la Bucureşti la Academia Ştefan Gheorghiu, să învăţ să fac jurnalism comunist, să-mi mai tai din avânt. Natural, la Bucureşti, tot în semn de protest m-am înscris la Filologie, nu la facultatea comunistă de jurnalism, şi, după un an, am dat examen la Filozofie... Dar cum să fi supravieţuit? Neavând bursă, căutam serviciu. Praful s-a ales, intrând la Bucureşti într-o boemă (continuată la Cluj) din care n-am mai ieşit decât după ce mi s-a născut copilul, în 1975 (care trebuia crescut, el neavând nicio vină că eu sunt cum sunt, imposibil de ţinut în frâu), la Focşani, la casa părintească a soţiei, prozatoarea Doina Popa, după ce am ratat alte două tentative de sinucidere. Tentativele mele de sinucidere au fost tot o formă de protest, nu? Vrei să mai continui? Întorcându-mă la întrebarea ta, poate poţi tu să-ţi răspunzi singur când a avut loc la mine ruptura de destin care să mă pună pe picior de război cu toată lumea şi în primul rând cu mine însumi. Eu nu ştiu de ce n-am putut nici o clipă să mă comport ca un "om normal" şi să intru în rând cu lumea, să fiu îndrăgostit de carieră (cu două facultăţi terminate, eventual), şi membru PCR de frunte, neapărat. Mi-am ratat cu bună ştiinţă statutul social şi înainte de Revoluţie, deci, şi după Revoluţie - e un "dat" nativ la mine, în care doar libertatea totală de mişcare are importanţă. Dacă am ceva de spus public, spun, negreşind, cu orice preţ, inclusiv cu preţul izolării. Oportunismul (confundat cu spiritul de conservare al românului) e împotriva firii mele...

Câţi scriitori români s-au sinucis cu adevărat în ţară?

N.C.: Când erai mai tânăr, deci, prin 1973, ceva te-a dezamăgit atât de tare încât ai vrut să te sinucizi cu Verde de Paris, hăt, tocmai la Năsăud. Este prima ta tentativă de suicid, din câte ştiu. Până acum ne-ai tot "ameninţat" cu chemări de dispariţie. E ceva acolo în Vrancea, regiunea ta de baştină, regiune convulsivă la modul tectonic, care te face să te "cutremuri" la intervale de timp?
L.I.S.: Îmi cer iertare că nu m-am sinucis până azi. Ameninţări ale mele cu "chemări la dispariţie"? Nici pomeneală, îmi exprim doar public sentimentul dominant al nefericirii, care mă exasperează. Negăsind o soluţie să ies din propriul marasm, apelez la această formă de exhibare, eliberatoare pe termen scurt... Altfel, habar n-am de ce trebuie să dau socoteală că m-am sinucis sau nu. Dacă eu mă simt din ce în ce mai prost cu mine însumi şi simt nevoia autodistrugerii, autodistrugere amânată dintr-un motiv sau altul, independent de voinţa mea, iar atunci când sunt întrebat ce mai fac, spun că fac rău şi că mă simt pe ultima sută de metri, e o vină? Exact în această situaţie sunt şi azi, în martie 2003. Fiindcă eu dau de gol starea subconştientului meu (el mă împinge la sinucidere permanent; aşa m-am născut, cu o Lună retrogradă pe cap, care mi-a deturnat destinul), la un moment dat (verbal sau în scris, în contul aceleiaşi "vieţi literare"), observ, s-a transformat într-un reproş. Sinuciderea e un spectacol la scriitorul român? Câţi scriitori români s-au sinucis cu adevărat în ţară, de fapt? Personal, nu sunt interesat de acest aspect. În 1997, "fără motiv", eu am anunţat public (sincer, deoarece asta simţeam; eseuri ale "morţii anunţate" de atunci sunt cuprinse şi în Jurnalul stoic), că în anul 2000 vreau să o termin, să-mi provoc propriul apocalips interior (în mintea mea legându-se anul 2000 de un sfârşit literar al lumii), dându-mi cîţiva ani de pregătire. Faptul că nici în anul 2000 nu mi-am încheiat socotelile "cum am promis", i-a făcut pe prieteni "cu umor" să-mi arate cu degetul la obraz: "Ce faci, LIS, eşti în anul 2001 şi tot nu te-ai sinucis?" N-a fost să fie nici în 2000 sau 2001 şi 2002, nici în 1973, ei şi? "Nu e nici o grabă", în definitiv, nu? 2003 e lung... Poate despărţirea de mine însumi se va întâmpla peste o săptămână, "e treaba mea". Din păcate, nu pot să controlez nimic. De fiecare dată când mi-am propus ferm ziua de plecare definitivă, a intervenit "o mare necunoscută". Dar, dacă pot să zic aşa, tentativele au avut chiar rostul lor - de pildă, dacă tot ai pomenit de Verdele de Paris, după ce am ratat sinuciderea de la Năsăud (văd şi azi locul ales pe munte, unde ar fi trebuit să urc şi să-mi închei socotelile; aveam 23 de ani), am venit la Târgu Mureş la revista Vatra, unde Dan Culcer (cel care azi e la Paris) mi-a dat 100 de lei contracost în avans pe câteva poeme pe care avea să le publice şi m-a trimis acasă să meditez - am venit la Adjud, şi mi-am reevaluat poziţia pe această lume. Astfel, imediat după aceea, am definitivat primul meu volum de versuri! Până atunci nu-mi dăduse prin cap să definitivez un volum de versuri. A fost un eveniment personal irepresibil...

Dar să răspund la întrebarea ta - superbă motivaţie, a cutremurării la intervale regulate de timp, influenţat bioenergetic de regiunea seismică Vrancea... Mai ştii? Or fi existând unde electro-magnetice ale tensiunii subterane (a subconştientului planetar; sau doar a subconştientului vrâncean) cu care să fiu compatibil... Personal, cred mai degrabă că sunt extrem de sensibil la influenţele astrale, la planetele care fac tot felul de conjuncţii şi-mi traversează zodia în fel şi chip (zodia mea fiind "binară", născut pe 19 februarie, între Vărsător şi Peşti, cea mai vexantă combinaţie posibilă). Dacă mi-aş urmări mai atent harta astrală, aş fi mai conştient de ceea ce mi se tot întâmplă visceral şi nu m-aş lăsa târât de influenţele nefaste ale unor planete "care mă încalecă" la un moment dat. Zic şi eu...

N. C.: Ai fost o vreme şeful redacţiei uneia dintre cele mai bune reviste de cultură care au apărut după 1990 în România. E vorba de Contrapunct, revistă care subzistă şi astăzi graţie voinţei lui Ioan Vieru, dar care este cu totul altceva decât făceai împreună cu Hanibal Stănciulescu, I. B. Lefter, Elena Ştefoi în perioada cât tu ai condus-o. La un moment dat, acel "vis al inteligenţei libere" s-a frânt. E-adevărat că a continuat şi după tine şi încă la un nivel onorabil, dar tu ai plecat supărat. Ce nu era în regulă cu "generaţioniştii" tăi, ce nu se potrivea în ideile voastre?
L.I.S.: Deschizi o rană închisă şi s-ar putea să se infecteze... A fost o dată Contrapunct, un săptămânal literar remarcabil (perfect viabil şi pretenţiilor estetice de azi). Ce să-ţi spun? Am refuzat să cred asta ani la rând, dar azi cred că echilibrul s-a frânt din clipa în care opţiunile politice s-au radicalizat în redacţie, la primele alegeri libere şi după nefericitele zile 13-15 iunie 1990, cu Piaţa Universităţii însângerată (urmate de un serial al meu infamant la adresa Puterii postcomuniste Ion Iliescu-Petre Roman). Atunci i-am angajat, la insistenţa lui Ion Bogdan Lefter, ca secretari, pe Elena Ştefoi şi Hanibal Stănciulescu - amândoi simpatizanţi ai FSN (schimbând PCR pe FSN; ştii bine, Elena Ştefoi, fostă propagandistă PCR, a parvenit pe mâna FSN, a ajuns până acolo încât anul trecut i-a dedicat o carte întreagă lui Petre Roman, drept recunoştinţă; pe mâna lui a intrat şi în "diplomaţie", trăind pe picior mare, şi a preluat şi Dilema; cu Hanibal Stănciulescu, fost angajat al USR până în decembrie 1989, şantajat de Securitate, din câte am auzit târziu după plecarea mea de la Contrapunct, cu statut bine definit, lucrurile sunt mai complicate, prefer să mă abţin, deoarece aud că suferă de depresii, după ce ascensiunea lui secretă s-a blocat). A intervenit suspiciunea reciprocă. Vicierea atmosferei din redacţie s-a datorat caracterului lor intolerant. Din păcate, intrigile "generaţioniste" au făcut, în acelaşi timp, ravagii. Colegii mei de generaţie şi de redacţie aveau "bisericuţa lor bucureşteană". Eu, venit din provincie (nu uita, am părăsit funcţia de "preşedinte de judeţ", în care fusesem instalat la Revoluţie cu forţa la Focşani), eram pe post de "rudă săracă" - ei plecau cu burse în străinătate şi-şi luau concedii cu cei de la putere, eu stăteam pe baricadă, să asigur apariţia săptămânală a unui tabloid de 32 de pagini cu un tiraj de 30.000 de exemplare... Nu mi-a fost uşor. Nu trebuia să-i atingi nici măcar cu o floare... lexicală. Eu făceam naveta la Focşani, stăteam la hotel, mă chinuiam teribil să fac faţă, ei îşi vedeau de viaţa lor literară (un fel de boemă postcomunistă, nu se simţeau obligaţi să muncească în redacţie, ci doar să facă un act formal de prezenţă; puneau lumea la cale la un păhărel şi gata). Cum să-i responsabilizez? Din ziua în care m-am revoltat şi i-am pus la treabă, am devenit duşmanul lor de moarte. Ce să fi făcut? M-am izolat, resemnat. Erau nedrepţi cu mine. Eu am încercat (şi am reuşit; dar cu ce preţ) să deschid revista, să n-o fac exclusivistă, promovând inclusiv valorile din provincie, nu o direcţie anume (Ion Bogdan Lefter avea această propensiune către exclusivism: se vede asta cel mai bine în revista "de direcţie" pe care o conduce azi, Observator cultural). Deşi-i respectam, m-am trezit izolat. Deşi munceam pe brânci (iar ei mă boicotau), am fost acuzat că fac pe tiranul, că fac singur revista, tăind şi spânzurând - o prostie... Efectiv, îmi amintesc de acea perioadă cu nesfârşită tristeţe. Descopeream pe zi ce trece atâta rea-credinţă la colegii mei optzecişti de redacţie, "care mă lucrau pe la spate" (Elenei Ştefoi şi lui Hanibal Stănciulescu li se adăugase Mariana Marin, în mod paroxistic; au apărut pamflete la adresa mea, eram arătat cu degetul în lumea literară), încât am hotărât să pun punct aventurii de redactor-şef (ales fără să fiu întrebat, în lipsă, în februarie 1990; mă mir şi azi că, naiv, am acceptat). Când am înţeles că, de fapt, fusesem băgat la mijloc şi că eu eram victima unor orgolii nemăsurate ale unor optzecişti care-şi doreau să fie fiecare în parte şef, motiv de frustrare violentă, eu fiind ales până la urmă redactor-şef deoarece taberele opuse din lumea optzeciştilor din Capitală nu reuşiseră să-şi impună "omul lor", mi-am dat demisia, în ianuarie 1991, liniştit că mi-am făcut datoria faţă de mine însumi, restul nemaicontând. În timp, s-a văzut că s-a ales praful de săptămânalul Contrapunct (singura pierdere reală) şi că toţi colegii mei de redacţie şi-au dat arama pe faţă, rând pe rând...

Sunt un ousider în absolut

N.C.: Dacă eu aş fi întrebat care dintre scriitorii optzecişti - nu găsesc alt termen colectiv! - ar putea fi propuşi pentru premiul naţional "Mihai Eminescu", aş indica rapid trei nume: Stoiciu, Mureşan şi Drăghici. Ba nu, patru: şi Pantea. Deja e prea mult. Oricum, vreau să spun prin asta că nu trebuie să aştepţi să faci şaptezeci de ani pentru a fi propus la premiu, ca şi când bătrâneţea ar aduce ceva mai bun scrisului. E ruşinos, oarecum, să fii premiat doar după ce ai depăşit o anumită vârstă. Înţeleg raţiunile celor care jurizează, dar nu mă mulţumesc doar cu "raţiunile", cred că înţelegi. Poezia e mare şi la douăzeci de ani şi la treizeci ai poetului, dacă e să fie, şi nu aşteaptă numărul anilor. Gândeşte-te şi tu: Eminescu însuşi nu ar fi luat premiul pentru că ar fi fost prea tânăr şi ar mai fi trebuit să aştepte încă 20 de ani! Cum comentezi luarea în calcul a vârstei în acest caz, când poezia este doar cea care trebuie să conteze?
L.I.S.: Întâi, îţi mulţumesc pentru bunăvoinţa de a mă fi pomenit într-o ierarhie literară atât de nobilă. Cu atât mai mult cu cât tu uiţi de condiţia mea de outsider "în absolut" - ştii, îmi aminteşti de această condiţie, taman aşa, când sunt pus în prima linie a unei generaţii. Pus în prima linie, dintr-odată sunt dezvăluit, incredibil, ca... impostor. De ce? Fiindcă nasc antipatii de-a dreptul conflictuale. Sunt contestat. Intervine instinctul colegial de demolare. Am observat că e o regulă, când nu se mai găseşte nici un argument împotriva mea, ajuns fie şi conjunctural în prima linie, se trânteşte verdictul de condamnare: că... n-am studii superioare terminate, că degeaba m-am străduit şi mi-a dat Dumnezeu minte. Ceea ce înseamnă că sunt ori intrus, ori indezirabil şi că trebuie să accept de la sine declasarea, alungarea de pe podium şi defăimarea, să mă resemnez "pe locul doi maximum". Îmi pare rău că trebuie să insist pe acest aspect. Studiile superioare fac diferenţierea chiar şi între cei aflaţi pe locul întâi: la egalitate de puncte, trece pe locul secund cel "fără studii terminate", oricum. Adică, nu prea am dreptul să ocup locul întâi, deoarece acest loc e rezervat şi se face conform... legii nescrise (lege care recunoaşte meritul dintâi doar pentru cei cu studii superioare; de altfel, ca scriitor, conform acestei legi a relei credinţe, oricâtă operă ai avea, nu poţi să ocupi o funcţie decât prin derogare în fruntea unei reviste literare dacă nu îndeplineşti condiţia de a fi absolvent de "facultate"). Dispreţul scriitoricesc, de breaslă, e nefericit în acest caz, dacă nu contează valoarea. Vezi, sunt imprudent de sincer cu tine. Las la o parte faptul că sunt armate întregi de absolvenţi de Litere egale cu zero. Comedia e că mulţi dintre scriitori au absolvit facultăţi din cadrul Politehnicii sau de Drept sau de Construcţii, care n-au nici o legătură cu... Literele, dar ei n-au parte de asemenea tratamente, nu sunt desconsideraţi / discriminaţi, e de ajuns că au terminat o... facultate!

Apoi, îţi dau dreptate, criteriile de acordare ale Premiului Naţional de Poezie sunt discutabile, dacă vârsta dă valoarea unei opere. Dar n-ai să crezi, acest "argument" e pus în practică şi la acordarea Premiilor USR: "A, e optzecist (în jur de 50 de ani), mai are timp de scris, poate să primească premii şi în anii ce vin, pe când cel peste 60 de ani"... Mai mult, anul acesta s-au întocmit liste cu salariile de merit şi pentru scriitori, cu o clauză obligatorie (neinventată de legiuitor, ci chiar de conducerea actuală a USR) - să aibă măcar 60 de ani! E culmea, de parcă abia peste 60 de ani poţi să scrii marea operă, care să justifice salariul de merit. În condiţiile în care un salariu de merit de 7-8 milioane de lei pe lună, care se acordă scriitorilor, un tânăr scriitor (care n-ar mai fi obligat să lucreze în condiţii umilitoare, pe nimic, să aibă chiar şi două servicii să supravieţuiască nedemn, dar să nu mai aibă nici măcar o oră liberă pe zi pentru a sta la masa de scris) ar avea mai multe şanse să scrie marea operă... Vezi, e aceeaşi logică funcţionărească de stat, care n-ar trebui aplicată în regim scriitoricesc. În cazul Premiului Naţional de Poezie, ar trebui luat la întrebări juriul lui aproape neschimbat în fiecare an, de ce a pus criteriul vârstei înaintea marii opere. Personal, găsesc o scuză, probabil că se premiază opera "încheiată" (dar se încheie o operă la... 60 de ani? În cazul tinerilor rămîne valabilă relativizarea, că ei n-au opera încheiată, ei mai au timp de scris...). Până una-alta, e şi o nedreptate "imanentă" la mijloc - aşa rămân fără Premiul Naţional de Poezie cei pe care Dumnezeu îi ia mai devreme de-a dreapta lui, de tineri, cu operă valoroasă, de genul unor Nichita Stănescu, Virgil Mazilescu sau Aurel Dumitraşcu. Totuşi, am auzit că anul viitor va intra la nominalizări şi un optzecist, Mircea Cărtărescu, care ştii că vizează şi Premiul... Nobel pentru Literatură - de ce nu?

N.C.: De la o vreme publici roman. Vezi că nu spun "scrii", pentru că ştiu că ai scris proză încă de tânăr, dar ai tipărit abia spre cincizeci de ani. Până atunci ai fost doar poet. Ce e cu romanul? Crezi că survine - se munceşte evident - în urma maturizării, aşa ca şi cum oasele s-ar îngroşa şi calciul s-ar depune într-un fel care l-ar face pe poet să se "maturizeze" spre proză? Nu mai ajunge să scrii doar poezie, ţine ea cumva, în viziunea ta desigur, de o anumită imaturitate şi splendoare a vârstei tinere?
L.I.S.: Să nu dramatizăm vârstele de creaţie - poezia, ca imaturitate sau splendoare a tinereţii: s-a scris mare poezie în lume până la adânci bătrîneţi. Poezia (cu starea ei de graţie subînţeleasă) e singurul gen care are legătură directă cu Dumnezeu, legătură pe care o poţi avea la orice vârstă "dacă te naşti cu har". Nici vorbă să te "maturizeze" proza la masa de scris... O tot repet: pe mine mă interesează scriitorul profesionist, nerestricţionat pe un gen literar anume. Nu doar poetul sau doar prozatorul sau doar dramaturgul, părţi ale unui scriitor, ci întregul. La 15 ani scriam poezie, proză şi dramaturgie - pe cuvânt de onoare, am caiete scrise din acea vreme (şi reviste scoase în familie, repet, scrise de mână de mine). La 22 de ani am fost fericit să primesc primul meu premiu literar din viaţă, care n-a fost pentru poezie, ci pentru proză (premiu al revistei Vatra, în 1972, acordat de Romulus Guga şi Dan Culcer). Scriu natural şi proză şi poezie (şi din când în când şi piese de teatru, pentru sertar; am un volum consistent de piese de teatru, le conserv, n-am observat să fi interesat cu adevărat cu ele pe cineva; unele le-am trimis la concursuri de dramaturgie).

Pe de altă parte, e indiscutabil că la un scriitor există o dominantă - se impune prin poezie sau prin proză sau teatru, rar e recunoscut un scriitor "total", care să fie considerat şi poet şi prozator şi dramaturg "mare" (deşi un Mircea Cărtărescu nu e departe să atingă acest record, orice scrie el e considerat eveniment). La mine nu se amestecă "genurile literare", când scriu poezie, scriu poezie, când scriu proză, scriu proză - chiar dacă le scriu în aceeaşi zi. Pur şi simplu sunt două genuri complet diferite - nu întâmplător spun că scriu poezie cu o emisferă cerebrală (poate, mai bine "aspectată"; în orice caz, în ea cred mai mult, deoarece numai prin poezie reuşesc să ating "profunzimi de neatins, metafizice", atâta cât sunt eu în stare) şi proză cu altă emisferă cerebrală, mai "lumească". Nu-mi fac iluzii, cunosc prejudecata critică românească, de a nu promova scriitorul-scriitor, ci ori prozatorul, ori poetul sau dramaturgul, deşi vorbeşte de acelaşi scriitor. Demult nu mă mai afectează faptul că nu-s recunoscut ca scriitor în toate ipostazele valabil - şi în poezie şi în proză şi în teatru şi în eseu sau jurnal şi publicistică. Îmi spun că "aşa m-a lăsat pe mine Dumnezeu, sărman cu duhul, neglorios". Adică, e clar că n-am convins decât în parte critica noastră...

De ce tace scriitorul român...

N.C.: Nu de florile mărului te întreb: de partea cui eşti în criza irakiană? Ştiu că nu-ţi ascunzi capul în nisip şi de obicei, ca şi în cazul Serbiei bombardate, iei poziţie. Poate ai aflat că mari poeţi de azi ai Americii nu sunt de acord cu războiul din Irak. Poeţi americani ca Marilyn Nelson, Sam Cahill, Adrienne Rich ori Lawrence Ferlinghetti, dar şi bardul Casei Regale a Marii Britanii, Andrew Motion, şi-au exprimat dezacordul în ce priveşte intenţiile belicoase ale lui Bush. Nu mai vorbesc de mari prozatori ca Rushdie, Günter Grass, Gore Vidal sau dramaturgi ca Harold Pinter. La noi, de ce tace scriitorul român?
L.I.S.: Excelentă observaţie - de ce tace scriitorul român? În afara scriitorilor angajaţi în publicistică de atitudine, puţini (îi recunoşti în Cotidianul, să rămân la exemplul acestui ziar exemplar, de la Octavian Paler la Dumitru Ţepeneag, împotriva războiului), într-adevăr, scriitorii români în majoritate tac, inclusiv cei traduşi şi cunoscuţi cât de cât şi în străinătate din ultima generaţie (de la Mircea Cărtărescu la Gh. Crăciun, sau Al. Ecovoiu şi Simona Popescu). Motiv în plus să înţeleg de ce scriitorul român este absent din conştiinţa literaturii universale, dacă pot să spun aşa. Scriitorul român se complace în izolare şi lipsă de reacţie nu numai la evenimentele tragice mondiale, dar şi la cele naţionale, el e convins că e sub condiţia lui să se implice, să iasă în stradă să protesteze, să critice hotărârile abuzive sau greşite ale mai-marilor lumii sau ai ţării. E o moştenire comunistă păguboasă, să stai cu capul la cutie, să n-ai opinii. Tu, scriitorul român trebuie să stai în expectativă, să creadă lumea că eşti şi cu ăla şi cu ăla, că stai la mijloc, neutru, "superior", ascuns, să nu cumva să ştie cineva "din ce parte să te ia", că nu se ştie niciodată ce efecte are, cu ce prejudicii...

În ce mă priveşte, ştii, nu mă menajez. Am opinii tranşante, ferme - motiv de mari neajunsuri, deranjând structuri, orgolii, opţiuni adverse (zilele trecute am fost atacat calomnios chiar în Cotidianul, fiindcă sunt pacifist, de un scârţa-scârţa pe hârtie, doctor, fost ministru al PNŢCD, "scriitor" Al. Ciocâlteu). Natural, pacifist din fire fiind, condamn şi războiul ilegitim dus de SUA împotriva Irakului (fără ca Irakul să fi atacat SUA în vreun fel; altfel, să fim serioşi cu propaganda de război: de dictatură ca a lui Saddam Hussein mai au parte o grămadă de alte ţări de pe toate continentele, ce vor face SUA, le vor răsturna de aici încolo în războiul lor "preventiv", călcând în picioare orice drept internaţional, orice suveranitate, orice rezoluţie a ONU?) şi în general expansiunea lor militară. Faptul că SUA vor învinge oriunde atacă nelegitim, cu tehnologia lor militară ultraperformantă, nu-i pot impresiona decât pe nevolnici ca noi, românii (şi pe alţii ca noi din "coaliţia aniirakiană, cu atacul ei fără mandat ONU"), care nu ne găsim nici un loc onorabil, moral, demn, sub soare.

N.C.: Eşti redactor al prestigioasei reviste Viaţa Românească. Ştiu că e un simplu post de redactor şi nimic mai mult. Mai ştiu că nu faci caz de propriul tău amplasament. Totuşi, în pestriţa noastră lume literară, contează foarte mult "foncţia". Dacă o deţii, cât de mică, criticii te iau altfel, nu se reped să-ţi frângă şira spinării, ba uneori te acreditează chiar cu două, ca autor fireşte. Crezi că se petrece un troc la noi între scriitorii care deţin funcţii de conducere şi cei ce au datoria să critice corect cărţile acestora sau este o impresie falsă de-a mea? Pentru că mie mi se pare jalnic spectacolul pe care îl dau destui scriitori care sunt urcaţi într-un top în care, de-ar fi simpli particoleri, n-ar avea şanse nici să intre (na, că am spus ce cred, înainte să aflu opinia ta!).
L.I.S.: Observaţia ta e de bun simţ şi mă bucur că ai umor şi eşti aşa cum eşti - onest, sincer, scriitor adevărat. Nu întâmplător literatura română e considerată provincială, unul dintre motive este şi acesta, că nu se respectă, că-şi bate joc de criteriile axiologice şi nu-şi impune valorile reale. Că scriitorul care are putere (funcţie, în principal, dar şi dacă e om de afaceri prosper, inclusiv editor) în România are automat şi valoare, deşi el nu e decât o mediocritate patentă. E greu azi să mai discerni corect ce se ascunde în spatele relativizării valorilor (într-o epocă a multiculturalismului postmodern al promovării falselor elite "liberale" şi a globalizării egalizatoare), când evaziunea critică e comandată tocmai de cei cu funcţii "în pestriţa noastră lume literară". E un blestem al pământului să punem lauri pe fruntea "şefilor" (şeful e şef şi când scoate cărţi proaste, nu?), chiar dacă ştim că nu merită. Probabil că noi, românii, avem în sânge "spiritul comun" (care se opune în general iniţiativei individuale, fie şi la masa de scris, mereu păguboase) şi nu ne descurcăm fără şefi "paternalişti" în particular. Nu numai că directorii şi redactorii şefi, scriitori, au parte de aplauze oriunde şi de cronici măgulitoare la cărţile lor de toată mâna (asigurându-şi un prezent glorios, neapărat, nu însă şi o posteritate), dar instrumentează toate aranjamentele posibile, gestionează sponsorizări, manipulează ierarhiile literare, sunt nelipsiţi din jurii şi-şi fac propriile jocuri de interese, iau şi premii ale USR şi ale filialelor USR, pleacă mereu în străinătate, ca reprezentanţi ai tuturor scriitorilor, sunt nelipsiţi de la festivalurile naţionale oficiale, ba chiar ne dau şi lecţii de morală (nu numai în editoriale). Mai mult, ei îşi permit să aibă hachiţe, să fie exclusivişti, să taie şi să spânzure pe moşia lor, revista literară...

România şi-a pierdut de la Revoluţie încoace spiritul critic, din acest motiv valoarea s-a bagatelizat. Are valoare doar autorul de succes şi autorul cu funcţii sau care-şi poate cumpăra gloria literară. Punct. Nu spun că spectacolul cel mai degradant cu putinţă e acela al criticului important care le scrie de o bună bucată de vreme cronici favorabile, de pagini întregi, într-un săptămânal-fanion, tuturor celor ce-i dau o sinecură, un premiu, acolo (oricât de obscur şi neconsistent ar fi el), o jumătate de normă sau care îi editează o carte. E clar că în lumea literară a României de azi totul e de vânzare. Dacă eşti descurcăreţ, ai funcţie şi bani-grămadă, eşti pe drumul cel bun - eşti un scriitor fericit, iubit, bine comentat, invidiat. Mai rău e cu noi, ăştilalţi, care ne dăm cu capul de pereţi să supravieţuim de pe o zi pe alta şi să întârziem pe manuscris, înnebuniţi că "nu dăm totul", grija noastră morală fiind să convingem "critica asta contracost", prin ce scriem, fără să o corupem, fără să o intimidăm...

N.C.: Cum stai cu traducerile în alte limbi? Se spune că e momentul ca scriitorul român să "iasă" la lumină şi să-şi croiască, mândră, o altă bună soartă. Tu ce efort depui pentru a fi tălmăcit la Paris, la Frankfurt, la Stockholm?
L.I.S.: Nu stau în nici un fel cu traducerile, nu mi-a fost tradusă nici o carte şi, să fiu sincer până la capăt, nici nu mă interesează acest aspect, nu întreprind nimic în acest sens. N-am eu cititori avizaţi în România, în limba română, darmite în alte limbi (mai ales că mi s-a tot repetat că textele mele sunt mai degrabă intraductibile)! Să fiu sincer iar, mă lasă rece traducerile, nu-i invidiez pe scriitorii români "tălmăciţi" (tălmăciţi chiar de români sau de "prieteni ai românilor") într-o limbă "internaţională" - poate şi fiindcă n-am conştientizat importanţa cunoaşterii perfecte a unei limbi străine. N-am nici un complex din acest motiv, prefer să rămân "la vatră", necunoscut peste hotare - pentru mine tot aia e, dacă sunt sau nu tradus, n-am dat nici de gustul "burselor în străinătate". N-am ambiţii de "universalizare", Doamne fereşte. Eu mă bucur de fiecare cititor al meu în limba română. Atâta este puterea mea. Au încercat şi valori şi mediocrităţi româneşti să pătrundă pe piaţa editorială occidentală - n-au reuşit decât cu titlu de curiozitate. Unii profită de funcţiile ocupate şi-şi traduc în România cărţile şi le difuzează în străinătate tot pe bani publici. Alţii sunt editori şi-şi publică asemenea cărţi traduse în România, să aibă cu ce să se laude la festivalurile internaţionale la care sunt invitaţi (sau la care se autoinvită). Eu am alte griji, e chiar ultimul lucru care mă interesează, să fiu tradus (cu atât mai mult cu cât eu nu ies peste hotare)...

N.C.: După Jurnal stoic ar urma, firesc, Memorii stoice. Te bate gîndul?
L.I.S.: Memorii stoice - bun banc. Eu îmi număr zilele şi tu îmi vorbeşti de memorii (valabile abia după ce te pensionezi), n-ajung eu aşa departe. Supărat cum sunt şi pe Dumnezeu, nu numai pe mine, nu mi-a mai rămas decât să iau iniţiativa să ţin la zi un Jurnal de adio...

Emoţii, trăiri pe care nu le poţi experimenta decât pe scenă - Alter Ego la Ideo Ideis, 2019

Interviul reprezentantului trupei Alter Ego din Alexandria conţine cuvântul-cheie "empatie". E o bucurie să îl auzi, chiar şi la două ediţii distanţă de tema "Facem şi noi nişte empatie?" E semnul clar că lumea nu uită niciodată ceea ce îi face fericiţi, ce îi împlineşte. Şi tot la fel de clar e că de Ideo nu ai cum să uiţi niciodată. Aceeaşi sinceritate - de data asta a lui Cătălin Vilae - ne pune în faţa faptului împlinit. Empatizăm cu noi teme, cu noi oameni, noi experienţe. El e de-ai locului şi aşteaptă fiecare vară pentru Ideo!

Alberto Păduraru: Cine eşti, de unde vii şi încotro te îndrepţi?
Cătălin Vilae: Numele meu este Cătălin Vilae şi m-am născut în Alexandria, un mic oraş, reşedinţa judeţului Teleorman. Unde mă îndrept? Spre a-mi continua studiile în domeniul jurnalismului şi, desigur, spre fericire. Dacă eşti fericit cu jobul tău şi cu ceea ce ai - e tot ce contează!

A.P.: Cum ai descrie experienţa Ideo Ideis în câteva cuvinte?
C.V.: Aş descrie experienţa Ideo ca fiind una surprinzătoare, dinamică. Cred că oamenii din festival sunt aşa one of a kind, mereu cu idei super mişto, gata să schimbe lumea. Ah, am uitat de empatie. Ideo Ideis este festivalul în care lumea chiar empatizează cu ceilalţi.

A.P.: Cu ce ocazie ai ajuns să faci teatru? Ce simţi că îţi oferă asta, ce nu mai poate nimic altceva?
C.V.: Am intrat prima dată în contact cu teatrul când aveam 6 ani. Îmi amintesc şi acum cum la primul meu spectacol - eram un iepuraş. M-am urcat pe scenă, am început să-mi spun replicile până când m-am blocat şi efectiv am început să plâng de emoţii. Cred că asta îţi oferă teatrul, emoţii, trăiri pe care nu le poţi experimenta decât pe scenă. E un sentiment destul de ciudat care combină extazul de a fi în faţa publicului, dar în acelaşi timp şi o oarecare frică de a nu greşi ceva, de a nu o da în bară în faţa oamenilor care se uită la tine cu cea mai mare atenţie posibilă. De 2 ani fac parte din trupa Alter Ego şi mă bucur în fiecare vară de festivalul Ideo Ideis.

A.P.: Poţi să ne povesteşti puţin despre spectacolul pe care trupa ta îl prezintă în 2019 în Alexandria?
C.V.: Piesa pe care trupa noastră o va prezenta la Ideo Ideis se numeşte Steaua fără nume de Mihail Sebastian, din care vom juca doar actul I. Este o comedie pe cinste despre un profesor de matematică. Pasionat de cosmografie, acesta îşi cumpără o carte destul de scumpă. Când se duce la gară să ridice cartea, se îndrăgosteşte de o necunoscută care este prinsă fără bilet în tren şi dată jos chiar în gara respectivă. Cele două întâmplări stârnesc cheful de bârfă al întregii comunităţi.

A.P.: Ce crezi că i-ar determina pe oameni să vină la spectacolul vostru? Şi - dincolo de asta - ce crezi că îi determină pe oameni să vină la teatru în general?
C.V.: Într-o lume în care lucrurile triste, ştirile false predomină, spectacolul nostru încearcă să stârnească râsul, personajele fiind puternic ridiculizate. De asta şi cred că lumea merge la teatru: pentru a se destinde. Desigur, teatrul este o artă, lumea merge la teatru pentru a se cultiva, dar de cele mai multe ori spectatorii vor să evadeze puţin din lumea cotidiană şi să se simtă bine.

A.P.: Tema din 2019 a Ideo Ideis este: "Tu cât poluezi pe net?" Spune prima experienţă la care te duce cu gândul.
C.V.: Hm... Mă duce cu gândul în primul rând la tupeul pe care internetul îl conferă oamenilor. Calculatorul, telefonul, reţelele de socializare acţionează ca o barieră între oameni, ceea ce-i face mult mai răi, mult mai agresivi, pentru că nu realizează sau nu văd care ar putea fi repercusiunile când nu sunt faţă în faţă cu omul. Şi de aici se naşte cyberbullying-ul, pentru că nici cel care este insultat nu o ia în serios. Chiar şi eu am trecut prin asta în urmă cu mulţi ani: un tip mă ameninţa liber pe Facebook că mă bate, că vine şi mă omoară. M-a deranjat ce spunea, dar nu am luat atitudine pentru simplul fapt că nu mi-a zis asta în viaţa reală. Cam asta cred că-i cea mai mare "poluare" pe internet, agresivitatea derivată din lipsa interacţiunii directe a oamenilor.

A.P.: Care sunt cele trei lucruri pe care le-ai face pentru a reduce "poluarea" de pe internet?
C.V.: Cred că un pas mare pentru a reduce această poluare pe internet ar fi eliminarea celor care instigă la ură. Şi când zic eliminare, nu spun să-i dai block persoanei respective. Facebook îţi dă opţiunea asta, dar sunt totuşi de părere că nu ajută la (mai) nimic. Tu nu mai poţi vedea ce postează persoana respectivă, dar ea continuă să existe şi să perpetueze ura în rândul altor persoane.
O altă chestie ar fi falsitatea persoanelor pe internet. Nu ştiu, dar mi se pare că sunt din ce în ce mai puţine persoane care se comportă pe internet la fel cum se comportă în viaţa reală. Majoritatea tind să arate în mediul online ceea ce ar vrea ei să fie şi nu ceea ce sunt cu adevărat. E destul de ciudat, dacă ne gândim la asta, internetul ne oferă practic o altă identitate de care, în cele mai multe cazuri, suntem mândri. Totuşi, începem să ne urâm propria persoană. Cea adevărată. Apare o scădere a stimei de sine şi neîncrederea în propriile forţe.
Ultimul lucru pe care l-aş impune ar fi setarea unui anumit timp pe care să îl petreci pe internet pe zi. Cred că ne pierdem foarte mult timp cu informaţii inutile pe internet, care nu ne ajută la nimic, ba chiar ne umplem memoria cu ele în loc să facem ceva constructiv. Urmărim viaţa altora pe Youtube şi tânjim - oarecum - după ceea ce fac ei, încât uităm de propria noastră viaţă şi de ceea ce vrem noi să facem pentru a o face mai bună.
Din nou, mi se pare că internetul ne distrage total de la viaţa reală. În ziua de astăzi există foarte foarte multă informaţie pe internet care, cred eu, ne bulversează total.

Spectacolul Steaua fără nume al Trupei Alter Ego Alexandria se poate vedea luni, 12 august 2019, ora 11,00, la Sala Polivalentă din Alexandria, în cadrul Festivalului Ideo Ideis, 2019. Intrarea este liberă. Programul întregului festival Ideo Ideis se poate găsi aici. Alte interviuri cu membri ai trupelor participante şi cronici ale evenimentelor din festival se pot citi aici.

În noi există potenţialul de a fi oricine şi orice - Mircea Albulescu la Ideo Ideis, 2019

Alberto Păduraru: Cine eşti, de unde vii şi încotro te îndrepţi?
Macrina Sivu: Mă numesc Macrina Sivu, din trupa de teatru Mircea Albulescu, Câmpina. Sunt un om, printre mulţi alţi oameni care nu se gândeşte de unde vine şi încotro se îndreaptă, ci e doar atent la drumul asta interesant şi fantastic prin şansă pe care o numim "viaţă". Un lucru e clar: sunt din ce în ce mai recunoscătoare pentru ce-mi oferă existenţa. Vreau că prin sensul pe care mi-l ofer aici să-i ajut şi pe ceilalţi pe drumul lor, dăruindu-le tot ce am mai bun.

A.P.: Cum ai descrie experienţa Ideo Ideis în câteva cuvinte?
M.S.: Am aşteptat cu mult entuziasm această experienţă, este prima oară când mă bucur de ea şi deşi prefer să nu-mi fac aşteptări, aici presimt că voi învaţă mai multe decât m-aş fi gândit.

A.P.: Cu ce ocazie ai ajuns să faci teatru? Ce simţi că îţi oferă asta, ce nu mai poate nimic altceva?
M.S.: Teatru am ajuns să fac dintr-o întâmplare, când într-o zi o prietenă m-a invitat la repetiţiile trupei şi acolo am rămas. De-a lungul vieţii, cele mai importante şi semnificative lucruri mi s-au întâmplat spontan. M-am dezvoltat foarte mult ca om de când fac teatru. Pe lângă faptul că am învăţat să nu-mi mai fie frică să vorbesc cu oamenii şi am scăpat de teamă de a-mi arăta liber vulnerabilitatea, teatrul mi-a confirmat că în noi există potenţialul de a fi oricine şi orice şi astfel fructificându-l mă apropii mai mult de cine sunt cu adevărat. În nicio altă circumstanţă nu discut cu mine mai sincer şi nici nu încerc să mă descopăr mai profund ca în prezenţa teatrului.

A.P.: Poţi să ne povesteşti puţin despre spectacolul cu care trupa ta vine în 2019 în Alexandria?
M.S.: Spectacolul Exploziv, scris de Elise Wilk, nu este doar o poveste despre tinerii liceeni şi relaţiile interumane disfuncţionale, e o poveste care prin umor şi drama te face să resimţi stări, momente pe care poate le-ai trăit de-a lungul adolescenţei, dincolo de drama prezentată. E un spectacol care te face să te gândeşti cât de real şi sincer eşti în propria viaţă. E nevoie doar să te gândeşti puţin la substratul poveştii prezentate...

A.P.: Ce crezi că i-ar determina pe oameni să vină la spectacolul vostru? Şi - dincolo de asta - ce crezi că îi determină pe oameni să vină la teatru în general?
M.S.: Simplul fapt că îi poartă printr-un amalgam de stări cred că este de ajuns, restul motivelor le vor descoperi participând la spectacol. Îmi place să cred că teatrul nu e doar o modalitate de destindere sau o sursă de cultură, îmi place să cred că sunt motive mult mai profunde pentru care oamenii simt nevoia de teatru. Pe lângă toată acea conexiune unică care se creează între actor şi spectator, eu cred că fiecare îşi extrage dintr-un spectacol exact ce are nevoie, depinde de percepţia şi trebuinţele fiecăruia. Unii caută poate să înveţe mai mult despre ei şi lume, alţii poate au nevoie de emoţii, iar alţii poate doar de o regăsire sau oglindire într-o anume situaţie. În asta constă frumuseţea, că indiferent de efect, omul pleacă cu o experienţă.

A.P.: Tema din 2019 a Ideo Ideis este: "Tu cât poluezi pe net?" Spune prima experienţă la care te duce cu gândul.
M.S.: Mă gândesc, în primul rând, la tot hate ul la care sunt instigaţi oamenii. Mereu vor există pe net oameni care vor face lucruri de bună calitate sau de proastă calitate, dar asta nu înseamnă că dacă nu suporţi un anume trend sau persoană trebuie să-ţi exprimi în mod necesar toată nemulţumirea, poţi pur şi simplu să accepţi şi să nu arăţi că ai tu dreptate. Nu e ca şi cum ceva se va schimbă dacă tu şi alţi 1.000 de oameni aveţi aceeaşi părere.

A.P.: Care sunt cele trei lucruri pe care le-ai face pentru a reduce "poluarea" de pe internet?
M.S.: Eu cred că poţi să şi eviţi această poluare fiind în primul rând atent la ce urmăreşti pe net. Totul ţine de alegerile tale. Dar cred că am putea reduce din poluare prin: 1. Atenţia, mai ales, la propriul comportament pe social media. 2. Recapitularea sau chiar reînvăţarea celor 7 ani de acasă. 3. Conştientizarea faptului că oamenii sunt diferiţi şi că adevărul tău nu poate fi şi al celorlalţi.

Spectacolul Exploziv al Trupei Mircea Albulescu Câmpina se poate vedea luni, 12 august 2019, ora 12,30, la Sala Polivalentă din Alexandria, în cadrul Festivalului Ideo Ideis, 2019. Intrarea este liberă. Programul întregului festival Ideo Ideis se poate găsi aici. Alte interviuri cu membri ai trupelor participante şi cronici ale evenimentelor din festival se pot citi aici.

Am învăţat să înţeleg lumea din jurul meu - Atelierul de Teatru la Ideo Ideis, 2019

Alberto Păduraru: Cine eşti, de unde vii şi încotro te îndrepţi?
Natalia Radu: Sunt Natalia Radu şi am împlinit 17 ani chiar în prima zi de Ideo. M-am născut în Spania, Madrid, dar locuiesc în Botoşani de 10 ani. Sunt în Atelierul de teatru de 2 ani. Vreau să fiu graphic designer şi să locuiesc în străinătate.

A.P.: Cum ai descrie experienţa Ideo Ideis în câteva cuvinte?
N.R.: Când mă gândesc la Ideo Ideis, am impresia că nişte oameni au creat un oraş numai pentru un festival, ca un platou unde se filmează un film de adolescenţi.

A.P.: Cu ce ocazie ai ajuns să faci teatru? Ce simţi că îţi oferă asta, ce nu mai poate nimic altceva?
N.R.: De mică am fost adusă la teatru de către surorile mele mai mari, care au fost şi ele, la rândul lor, într-o trupă de teatru. Am hotărât că vreau să fiu şi eu în trupa liceului la care am intrat. Mi-am dorit să fac parte dintr-un grup, pentru că aveam nevoie de oameni care să mă înţeleagă. Aparent, n-am fost doar înţeleasă, ci am învăţat şi eu să înţeleg lumea din jurul meu. Teatrul mi-a arătat că în viaţa reală, situaţiile par mai banale. Pare uşor să discuţi cu cineva drag, de exemplu, dar când e vorba să reproduci o astfel de conversaţie pe scenă, trebuie să o construieşti cu logică şi răbdare. Şi aşa am ajuns să înţeleg de ce fac anumite gesturi şi folosesc anumite tonuri. Aproape că m-am înţeles pe mine. Aproape.

A.P.: Poţi să ne povesteşti puţin despre spectacolul cu care trupa ta vine în 2019 în Alexandria?
N.R.: Spectacolul Atelierului din 2019 se numeşte Mai mergem puţin apoi ne întoarcem, fără virgulă înainte de apoi. Are un nume lung şi greu de reţinut şi asta îmi place mult. Este o adaptare după Pirandello, creaţia fiind colectivă, şi se bazează foarte mult pe ce înseamnă adevăr scenic. Ca să ajungem să construim spectacolul, am avut la dispoziţie jumătate de an de cercetare cu ajutorul lui Lenuş, coordonatoarea noastră, despre mască - actor - regizor.

A.P.: Ce crezi că i-ar determina pe oameni să vină la spectacolul vostru? Şi - dincolo de asta - ce crezi că îi determină pe oameni să vină la teatru în general?
N.R.: Există multe lucruri tipice în crearea unui spectacol prin care cineva se poate regăsi urmărind spectacolul nostru, mai ales dacă face sau a făcut parte dintr-o trupă de teatru. Până la urmă, este un spectacol destul de personal, dar care te bine dispune pentru că spui "asta mi s-a întâmplat şi mie". Am învăţat că râsul este mai greu de stârnit decât plânsul, pentru că este mult mai personal. Când un om râde ca spectator, este el şi se deschide în faţa scenei. Cred că oamenii au nevoie din când în când să se simtă liberi să râdă. Fiecare simte nevoia de a fi liber şi de a fi distras de la monotonia zilnică. Bănuiesc că asta îi determină pe oameni să meargă la teatru: plăcerea de a fi manipulat, să ţi se întoarcă lumea cu susul în jos şi să nu mai controlezi tu ceea ce simţi.

A.P.: Tema din 2019 a Ideo Ideis este: "Tu cât poluezi pe net?" Spune prima experienţă la care te duce cu gândul.
N.R.: Sunt obsedată de Instagram, şi nu prin faptul că stau zilnic, pentru că intru rar, ci prin modul cum îmi doresc să arate pagina mea. Am fost mult timp complexată de femei care arătau impecabil şi aveau o pagină de Instagram perfectă. Urmăream o grămadă de femei fotomodel şi plângeam uneori că nu mă încadrez în niciun ideal. Crescând, am învăţat să dau unfollow şi am prins încredere în mine, dar am prietene care încă au probleme legate de asta şi oricât de mult le-aş spune cât de nesănătos e să urmărească constant corpul altei femei, ele şi-au creat o dependenţă din convingerea că există nişte idealuri pe care ele nu le vor atinge niciodată. Mă doare să le văd cum îşi fac rău singure.
Asta nu e prima experienţă care mi-a venit în minte. Ştiu altele mai nasoale, dar nu sunt experienţele mele şi nu cred că am dreptul să vorbesc despre ele.

A.P.: Care sunt cele trei lucruri pe care le-ai face pentru a reduce "poluarea" de pe internet?
N.R.: Trei lucruri pe care le-aş face pentru a reduce poluarea pe net ar fi să ascund like-urile ca să le poată vedea doar cel care a postat poza, să aibă fiecare grijă pe cine are la prieteni şi să fie micşorat numărul de reclame.

Spectacolul Mai mergem puţin apoi ne întoarcem al Trupei Atelierul de Teatru Botoşani se poate vedea luni, 12 august 2019, ora 15,00, la Sala Polivalentă din Alexandria, în cadrul Festivalului Ideo Ideis, 2019. Intrarea este liberă. Programul întregului festival Ideo Ideis se poate găsi aici. Alte interviuri cu membri ai trupelor participante şi cronici ale evenimentelor din festival se pot citi aici.

Bătaie de joc a Poliției în cazul “Alexandra”. Raportări la mișto ale IPJ Olt către MAI

13 Aug 2019 - 07:48

Vezi galeria foto

Absolut inadmisibile acțiunile pe care autoritățile implicate în căutarea Alexandrei Măceșanu le-au efectuat în ziua răpirii, dar și în ziua presupusei ucideri, precum și în ziua în care suspectul Gheorghe Dincă a fost identificat oficial. Comisarul șef Nicolae Alexe, ex-adjunctul șefului IPJ Olt, a întocmit o fișă de eveniment, pe care a transmis-o Direcției Generale de Management Operațional, din cuprinsul căreia răzbate bătaia de joc în care s-a acționat în toată această perioadă. Se omite, în acest document, faptul că, încă din 24 iulie, părinții Alexandrei au sesizat dispariția la postul de poli’ie din Dobrosloveni, iar la o distanță de șapte ore de la primul apel pe care adolescenta l-a dat la Serviciul 112, în care anunța că a fost răpită și violată, fiind sechestrată într-o casă din Caracal, raportul informează că victima a plecat de acasă pentru a se întâlni cu un tânăr și nu a mai revenit. Documentul este absolut incredibil, însă nu este singurul de acest gen în acest caz. La Secțiunea “Copii dispăruți” de pe site-ul IGPR, atât Alexandra Măceșanu, cât și Luiza Melencu figurează, și în acest moment, ca plecate voluntar de la domicilii și că nu au mai revenit.

Părinții Alexandrei Măceșanu au sesizat Postul de Polițe din Dobrosloveni în seara zilei de 24 iulie 2019, după ce, la ora 10.00, aceasta a plecat de acasă, pentru a se deplasa la Caracal. Însă, conform fișei de eveniment nr. 141027966-0719, întocmită de IPJ Olt, sub semnătura comisarului-șef Nicolae Alexe, se menționează, negru pe alb, că dispariția a fost semnalată de părinții Alexandrei în data de 25 iulie 2019, la ora 8.30. Asta, în condițiile în care Poliția știa încă din seara precedentă acest lucru. Mai mult, în fișa de eveniment se menționează că părinții Alexandrei au reclamat că aceasta a plecat “voluntar” de la domiciliu și nu a mai revenit.
Mai scandalos decât descrierea făcută în acest raport din fișa de eveniment, înaintat de IPJ Olt, prin Centrul Operațional, către Direcția Generală de Management Operațional din MAI, este data și ora la care s-a făcut această informare. 25 iulie 2019, ora 18.18. Adică la 7 ore și 13 minute după ce Alexandra Măceșanu a apelat, de pe telefonul lui Gheorghe Dincă, prima dată Serviciul 112. De atunci și până la ora redactării informării, Alexandra a apelat de încă două ori Serviciul 112, a vorbit atât cu operatoarea de la STS, cât și cu dispecerul din cadrul IPJ Olt, însărcinat cu preluarea acestor apeluri, dar a și fost contactată în mai multe rânduri de un agent de poliție din Caracal, de pe telefonul său personal, purtând discuții atât cu acesta, cât și cu șeful Biroului Investigații Criminale din cadrul Poliției Municipiului Caracal.

S-a solicitat darea în urmărire, deși știau unde este
Deși Alexandra a făcut descrieri exacte că a fost răpită, cu o zi înainte, de “un domn”, care conducea o mașină gri, cu “boturi turtite”, care a dus-o inițial, la Caracal, în spatele liceului, unde, pe bancheta mașinii, a lovit-o, a legat-o, i-a opturat vederea cu o bandă adezivă, după care a transportat-o “peste dig” și a dus-o într-o casă din cartierul Bold, unde a bătut-o și a violat-o, în fișa de eveniment se raporta, pe 25 iulie, la ora 18.18, că, “din primele verificări, s-a stablit că Alexandra intenționa să se întâlnească cu un tânăr pe raza municipiului Caracal, iar familia nu a mai putut să o contaceze”. Abia aici sunt descrise semnalmentele și hainele cu care era îmbrăcată și “se solicită punerea minorei sub urmărire națională”.
Iar bătaia de joc atinge apogeul când această fișă de eveniment este updatată, în data de 26 iulie 2019, la ora 10.53. Încă din cursul nopții de 25 spre 26 iulie a fost idetificată casa lui Dincă, s-a obținut inutilul mandat de percheziție și, la ora 6.00, procurorii și poțițiștii au descins pe proprietatea suspectului, acesta fiind reținut de DIICOT pentru viol și răpire. Numai că în fișa de eveniment, la aproape cinci ore de la reținerea lui Dincă, se menționează spre informarea Ministerului de Interne că “în 25 iulie 2019, la ora 11.15, a fost sesizat Serviciul 112, Alexandra declarând că a fost răpită și violată, fiind efectuate trei percheziții la Caracal, unde participă 55 de polițiști”. Nimic despre reținerea lui Dincă, despre identificarea elementelor descrise de Alexandra cu privire la locație, nimic despre autoturismul gri și nimic despre faptul că familia Alexandrei a fost contactată de un complice al lui Dincă, pentru a “liniști” părinții și pentru a-i anunța că minora a fost dusă, în Anglia, “la muncă”.

Poliția sugerează oficial că victimele au fugit de acasă
Absurdul merge și mai departe în acest caz. Astăzi se împlinesc 21 de zile de la răpirea Alexandrei Măceșanu. Iar mâine se împlinesc patru luni de la dispariția Luizei Melencu, despre care Gheorghe Dincă susține, de asemenea, că a ucis-o. Ei, bine, captura foto pe care o prezentăm alăturat reprezintă informațiile de ieri referitoare la cele două tinere postate la Secțiunea “Copii dispăruți” de pe site-ul oficial al Poliției Române. Și în prezent, persoanele figurează ca fiind “dispărute”, și că ultimele informații despre ele vorbesc despre plecări “voluntare” de la domiciliu, și că “nu au mai revenit”. Formulare identică cu cea existentă în fișa de eveniment întocmită de IPJ Olt și transmisă către Ministerul Afacerilor Interne.

Cumpănașu: “Nu mă las până când criminalii ăștia nu ajung în pușcărie”
Alexandru Cumpănașu, unchiul Alexandrei Măceșanu, a răbufnit cu privire la această fișă de eveniment. “Deși tatăl lui Alex merge pe 24 la Poliția Dobrosloveni să reclame dispariția, este trimis acasă. Iar conform fișei de evenimente oficială a MAI pentru acele zile, pe data de 25, IPJ Olt rapotează, la 18.18, că Alexandra figurează ca plecată voluntar, după ce aceasta sunase deja la 112 și vorbise cu doi polițiști de la Caracal pe telefoanele personale. Răpirea Alexandrei este raportată de șeful IPJ Olt – Alexe abia la ora 10.53, a doua zi, când monstrul se afla deja arestat de cinci ore și Centrul Operativ de la nivelul MAI nu mai putea face nimic pentru Alexandra! Nu mă las până când criminalii ăștia nu vor face pușcărie sau până când nu spun tot adevărul din spatele Animalului”, a precizat Alexandru Cumpănașu.


În fișa de eveniment înaintată de IPJ Olt se minte că dispariția Alexandrei a fost semnalată pe 25 iulie, dimineața. Apoi se transmit informații care vorbesc despre evenimente în derulare, întâmplate cu 24 de ore înainte

Alexandru Cumpănașu a confirmat că Alexandra a fost ucisă. „Va începe răzbunarea pe care nu și-o dorește nimeni!”

02 Aug 2019 - 23:08

Captura Antena 3

Alexandra Măceșanu, fata de 15 ani care a dispărut de acasă miercurea trecută, a fost ucisă, analizele recoltate din butoiul găsit în curtea lui Gheorghe Dincă, arătând că există acolo ADN-ul fetei.
Familia a fost anunțată de tragedie, a spus Alexandru Cumpănașu, unchiul fetei, în direct la Antena 3.
„De aici încolo va începe răzbunarea pe care nu cred că și-o dorește niciunul din cei care mi-au omorât nepoata”, a spus unchiul Alexandrei, vineri seară, la „Exces de putere”.
Din informaţiile obţinute, ADN-ul este în proportie de aproape 100% al Alexandrei Măceșanu. Nu există un alt ADN! Pe dinţii găsiţi, dar şi pe fragmentele de oase găsite în butoi este ADN-ul Alexandrei Măceșanu.
Legiştii nu au putut să stabilească de când au fost arse oasele, acestea fiind foarte degradate.

Alexandru Cumpănaşu, unchiul fetei ucise la Caracal: „Aici avem de a face cu o caracatita cu multi golani care au nevoie de un tap ispasitor”

03 Aug 2019 - 11:03

Captura Antena 3

Alexandru Cumpănaşu, unchiul Alexandrei Măceşanu, fata răpită şi ucisă la Caracal de Gheorghe Dincă, afirmă că nu crede ceea ce spun autorităţile.
Cumpănașu susține că împreună cu familia Alexandrei va face o expertiză internaţională.
„APEL: Dragi oameni buni, CER jegurilor care au tinut cu procurorii care au omorat-o sa nu aiba cinismul de a cere tocmai EI sa iasa lumea in strada. Sa lase jocurile electorale si politica departe de Alexandra. Cand vom considera ca nu mai este nici o speranta, familia Alexandrei va va ruga sa aprindeti o lumanare pt ea in liniste intr-un loc nepolitizat din Bucuresti si atat. Fara lozinici si manipulari. In rest fac urmatorul ANUNT: Informarea ministerului justitiei catre familia mea nu ma face sa cred deloc ca Alexandra a fost arsa acolo si toate balivernele despre aceasta situatie. Voi ruga pe varul meu sa facem o expertiza internationala a ramasitelor din acel "butoi"???? .Nu pot contesta rational rezultatul IML pana la proba contrara dar nu cred nimic din povestea construita in jur. Asteptam si hartiile de la IML sa vedem la ce se refera exact analiza. Inelul si lantisorul de ARGINT au fost gasite netopite!!!!!!. Tot in acel recipient si arse in acelasi timp la o temperatura URIASA. Cand varul meu le-a identificat acestea erau doar "afumate" dar INTREGI. Aici avem de a face cu o caracatita cu multi golani care au nevoie de un tap ispasitor si oprirea discutiei despre acest sistem bolnav in care oamenii simpli nu au nici o sansa la viata. Pana vom avea contraexpertiza internationala sunt obligat sa accept testul IML dar NU si povestea de 2 lei servita despre criminal, arderea trupului, etc. De asemenea este incalificabil si inexplicabil de ce initial cercetarea la fata locului s-a facut fara criminalisti, pe graba iar dupa 2 zile monstrul este transportat la Bucuresti. Adica practic timp pt intoxicari, ascuns sau plantat probe, timp crucial pt ca o retea bine organizata pana sus in statul roman sa isi "puna lucrurile in ordine"!!!!! Pt mn acum este INCEPUTUL luptei pt Alexandra si aflarea adevarului! #112vreausatraiesc!. Va rog sa fiti alaturi de mine in continuare in aceasta batalie pt copiii nostri!”, a scris Alexandru Cumpănașu pe pagina sa de Facebook.