Când l-am întâlnit pe Alex, mi s-a părut limpede că este cel mai frumos bărbat pe care l-am văzut în viaţa mea. Începusem să lucrăm la un proiect semi independent în Craiova şi două colege l-au
recomandat pentru un rol. Îmi amintesc că nu am fost de acord la
început, cred că din pricină că, undeva, în mintea mea, se insinuase
gândul că e prea frumos băiatul ăla ca să nu fie ceva în neregulă cu el.
Până la urmă am cedat şi, încet, încet, l-am
cunoscut pe actorul Alex Calangiu şi amestecul de contrarii din care
este alcătuit: forţă şi vulnerabilitate, tupeu şi timiditate, umor şi
tristeţe, violenţă şi tandreţe, curaj nebun şi spaimă. M-am
convins că nu era nimic în neregulă cu el, era atât de frumos fără să
aibă şi vreun cusur major, pe măsură. Ce noroc! Alex cred că este cel
mai organic actor cu care am lucrat vreodată. Obsedat de adevărul
interior şi de măsura justă a expresiei scenice. Lângă el, nu poţi să
fii fals, nu poţi să minţi şi să îţi camuflezi minciuna în spatele
excesului de mijloace actoriceşti, din simplul motiv că îl pufneşte
râsul. Nu e un partener comod, nici un partener previzibil. Dintre toţi
actorii pe care îi cunosc, pe el mi-aş paria
toţi banii că va face o carieră în film: tot timpul preocupat să nu
joace prea mult, să păstreze firescul, cu lumea aceea interioară
fantastică, pe care o ghiceşti în fiecare rol pe care îl creează.
Romaniţa Ionescu: Care e cea mai veche amintire a ta?
Alex Calangiu: Am mai multe amintiri, nu-mi dau seama care e cea mai veche... dar prima care îmi vine acum în minte nu este propriu-zis o întâmplare, ci doar imagini şi senzaţii: sunt în faţa blocului, e vară şi foarte, foarte cald. Nu e mare lucru, poate, dar, pentru mine, este amintirea unei perioade foarte fericite - deseori, când mi se întâmplă să mă odihnesc după-amiaza, îmi chem în minte imaginile şi senzaţiile astea. Mă duc cu mintea acolo total - la copilăria mea, la bunicii mei, care, pe atunci, erau, la părinţii mei, care erau mult mai tineri decât acum, la prietenii mei de atunci. Uite, o altă amintire: eram pe ştrandul Titulescu din Brazda lui Novac. Ăsta e cartierul din Craiova unde am crescut. Era cam şase-şapte seara, într-o zi de vară toridă, şi stăteam acolo cu toţi băieţii. Am fumat cu toţii o ţigară şi apoi am sărit în piscină şi am făcut baie. Mi-a plăcut foarte mult! (râde)
R.I.: Care e prima amintire legată de teatru pe care o ai?
A.C.: Asta e simplu, ştiu exact care e. Eram acolo, în cartier, cu doi băieţi, prin 1996. Şi am auzit de spectacolul lui Silviu Purcărete, Ubu rex. Şi, nu mai ţin minte cum, am ajuns la spectacolul ăsta... mi-a plăcut foarte mult, am descoperit teatrul de bună calitate, ca să zic aşa. Până atunci, nu-mi plăcuse nici unul din spectacolele la care ne duseseră cu şcoala.
R.I.: Deci mai fusesei la teatru, nu era prima oară.
A.C.: Mai fusesem cu şcoala, dar nu cred că rezistasem la nici un spectacol de la cap la coadă. Nici acum nu prea rezist. (râde) Dar atunci am stat. Şi ţin minte că a durat destul de mult şi mi-a plăcut foarte tare că nu avea legătură cu ce văzusem eu până atunci. Nu avea. Am fost cu doi prieteni de la bloc. Am stat toţi până la sfârşit.
R.I.: Şi atunci te-ai hotărât să te faci actor?
A.C.: Nu, nu atunci. Mai târziu - aveam vreo 16 ani - am intrat într-o trupă de teatru de amatori, care lucra cu Alexandru Boureanu (n.i.: actualul manager al Teatrului Naţional Marin Sorescu Craiova), la Casa Armatei. Mergeam cu un prieten şi mergeam pe furiş, ca să nu afle ceilalţi băieţi şi să râdă de noi. M-am dus acolo şi o lună de zile am cărat decor, iar după o lună, am primit un rol în figuraţie: trebuia să stau cu capul pe masă. M-am enervat foarte rău că un alt băiat, care venise doar cu o zi înainte, a primit acelaşi rol, s-a pus şi el cu capul pe masă lângă mine. Ia uite, băi, frate, păi eu am muncit o lună de zile ca să stau cu capul pe masă, păi tu abia ai venit şi... (râde)
R.I.: Şi atunci te-ai hotărât că asta vrei să faci, teatru?
A.C.: Nu, mult mai târziu m-am hotărât, pe la 22 de ani. Dar nu pentru că îmi doream neapărat să fiu actor, voiam doar să fac altceva. Pe atunci, în Craiova, nu erau meserii cool, ca acum - să fii IT-st, sau să lucrezi în publicitate. Erau cam două variante: ori să pleci în străinătate, ori pe taxi. În străinătate nu m-am dus că nu m-au lăsat părinţii, iar pe taxi nu am avut chef. Nu vreau să jignesc pe nimeni, dar cam astea erau, pe atunci, meseriile de viitor din Craiova.
R.I.: Şi actoria ţi s-a părut ceva cool?
A.C.: Mi s-a părut cât de cât o evadare din lumea aia... am zis să fac şi eu altceva, să nu stau la un program fix toată viaţa, să mă însor, să fac un copil şi gata... s-a terminat. Şi am vrut să fac ceva care să îmi placă. Şi m-am gândit că actoria s-ar putea să-mi placă, că s-ar potrivi pentru mine. Ăsta e cuvântul, că mi s-ar potrivi.
R.I.: Şi uite o întrebare echivalentă cu clasica "ce preferi, coca cola sau pepsi": ai vrut să fii actor de teatru, sau de film?
A.C.: De film, evident că de film.
R.I.: De ce?
A.C.: Pentru că la teatru nu îmi plăcea.
R.I.: De ce? Că, uite, Ubu rex ţi-a plăcut.
A.C.: La Ubu rex mi-a plăcut, dar nu toate spectacolele sunt ca Ubu rex. Se ţipa mult, nu ştiai de ce ţipă ăia acolo, pe scenă, ce îi apuca dintr-o dată... era ceva extrem de fals şi nefiresc. Nu chiar toate, dar multe spectacole mi se părea că erau caricaturi, parodii. În film mi se părea că sunt nişte situaţii adevărate, care sunt jucate adevărat.
R.I.: Între timp ţi-ai mai schimbat părerea?
A.C.: Între timp, s-a mai schimbat teatrul, părerea mea nu ştiu cât de mult s-a schimbat. Au apărut mai mulţi regizori buni.
R.I.: Ce reacţie au avut prietenii tăi când le-ai spus că vrei să dai la actorie?
A.C.: Nu au avut nicio reacţie, pentru că nu le-am spus. Nu le-am spus nici părinţilor. I-am spus doar unui singur prieten, pentru că s-a întâmplat să vină pe la mine pe acasă în perioada în care mă pregăteam pentru admitere. Aveam mai multe cărţi puse teanc, îmi căutam repertoriu. Şi el, când a văzut cărţile, a spus hai, mă, Alex, să te ajut cu piciorul de la pat. Cum adică? am întrebat. Păi ţi s-a rupt piciorul de la pat, nu? Şi vrei să pui teancul ăla de cărţi. Lui i se rupsese, la un moment dat, piciorul de la pat şi, în locul piciorului, pusese un teanc de cărţi. Atunci i-am spus că vreau să dau la actorie, că de-aia aveam cărţile. A început să mă ia la mişto. Şi acum, când mă întâlnesc cu el, mă întreabă: ce mai face actoraşul Calangiu? (râde)
R.I.: Şi, odată ce te-ai hotărât să urmezi drumul ăsta, ai avut un parcurs uşor?
A.C.: Nu, nu am avut deloc un parcurs uşor. Când am terminat eu facultatea, deja nu mai erau locuri prin teatre, se dădeau foarte puţine concursuri. Şi am ajuns la Anton Pann (n.i.: în Râmnicu Vâlcea), unde am stat vreo patru ani. Apoi, nu ştiu din ce motiv, nici până în ziua de azi nu ştiu ce s-a întâmplat (şi, sincer să fiu, nici nu mă mai interesează, nici nu am cerut explicaţii vreodată), m-a sunat un regizor cu care mai lucrasem şi mi-a spus că nu poate să mă mai distribuie, aşa cum avea de gând, în noul spectacol pe care urma să îl monteze, pentru că managerul i-a comunicat că nu mai vrea să continue colaborarea cu mine. Atunci, cum spun fotbaliştii, m-am prins că nu mai prind paltonul (râde)... şi a fost destul de urât timp de un an şi două-trei luni. Am început să îmi pun tot felul de probleme, să fiu foarte nesigur pe mine. În tot timpul ăsta nu am lucrat nimic legat de teatru, m-am gândit să renunţ de tot, să caut să mă angajez prin alte părţi. Cred că singura persoană care a continuat să creadă în mine ai fost tu, eu nu mai credeam deloc.
R.I.: Şi ce te-a determinat să nu renunţi, totuşi?
A.C.: Cred că am vrut să îmi demonstrez mie şi celorlalţi că pot. Cumva, în sinea mea, ştiam că ce se întâmplase la Anton Pann nu fusese drept şi asta m-a ambiţionat, am vrut să demonstrez soartei, lumii, habar nu am cui, că încă nu s-a terminat cu mine şi cu meseria asta. Într-un fel, furia m-a făcut să nu renunţ. Şi, după un am şi jumătate aproape, m-am angajat la Teatrul Naţional din Craiova.
(pauză)
R.I.: Prietenii tăi din copilărie au venit vreodată să te vadă pe scenă?
A.C.: Nu au venit, că nu le place teatrul. O singură dată, la un examen din facultate, a venit prietenul ăla cu piciorul de la pat. Mi-a zis: băi, Alexe, ce tare ţipai! Şi la canale tot tu ţipai cel mai tare! (râde) La canale era un loc în care ne strângeam noi, când eram puşti.
R.I.: Între timp, presupun că s-au obişnuit cu toţii cu gândul că te-ai făcut actor. Dar nu a fost un lucru pe care l-au digerat greu, faptul că ai intrat în lumea asta total necunoscută pentru ei?
A.C.: Nu ştiu dacă s-au obişnuit. A fost foarte mişto: la început, mi-au spus clar că n-o să intru la facultate. După care, când am intrat la facultate, mi-au spus clar că n-o să mă angajez într-un teatru. După care, când m-am angajat într-un teatru, la Anton Pann, au zis bine, ai ajuns la Vâlcea, dar n-o să ajungi niciodată la Naţionalul din Craiova. Între timp, am ajuns şi la Naţionalul din Craiova şi acum chiar nu mai ştiu ce urmează. Ca să vezi câtă încredere au avut în mine. (râde)
R.I.: Ce relaţie păstrezi cu copilăria ta, în meseria pe care o faci? Te gândeşti la ea? Te încarci din ea?
A.C.: Mă gândesc la ea şi, da, asta mă încarcă. Mă face şi să mă simt mândru, într-un fel, atunci când îmi amintesc drumul pe care l-am parcurs din copilărie şi până aici. A fost un drum lung. Şi mă emoţionează gândul la copilăria mea. Am o grămadă de imagini de atunci care mă urmăresc: pădurea de la Bucovăţ, era o pădure de plopi care foşneau, ştrandul Titulescu, grupul de prieteni de la bloc... Multe din imaginile astea le folosesc atunci când îmi construiesc rolurile. În plus, mă gândesc la copilărie înainte să intru în scenă. Mă încarcă, dar totodată îmi vine să fug, să mă întorc acolo... mai ales înainte de premieră. Doamne, dacă aş mai avea iar opt ani, îmi zic. (râde)
R.I.: Care e cea mai puternică întâlnire pe care ai avut-o până acum, din punct de vedere profesional?
A.C.: Radu Afrim, evident. Pentru că mă provoacă. Fiecare întâlnire cu el mă provoacă. Timp de o lună şi jumătate, cât durează repetiţiile, mă simt ca la un casting neîntrerupt. În fiecare zi e câte un casting. Şi asta te obligă să îţi depăşeşti nişte limite, pentru că acel casting nu îl dai în fiecare zi cu aceeaşi persoană. El e mereu altă persoană. Şi atunci totul e destul de imprevizibil şi de greu. Dar totodată mişto, pentru că eu mă plictisesc repede, mă plictiseşte previzibilul. De exemplu, mi se pare extrem de plictisitor să lucrezi cu un regizor despre care ştii de la bun început că poate fi minţit, că poţi să îl minţi. De-aia e foarte mişto să lucrez cu Radu Afrim, care mă provoacă. Şi pe care nu se pune problema să îl pot minţi.
R.I.: Mi se pare că "provocare" e un cuvânt la modă, că e cumva la modă să ne dorim să fim provocaţi. Ce înseamnă, pentru tine, "provocare", din punctul de vedere al meseriei?
A.C.: Ceva care să mă surprindă. Am nevoie să lucrez cu un regizor care mă surprinde mereu, care mă pune la încercare, care mă pune în situaţii dificile. Şi cred că "provocare" a ajuns să fie un cuvânt la modă pentru că oamenii, în ziua de azi, sunt extrem de plictisiţi. Vieţile noastre au ajuns destul de previzibile. De-asta cred că această pandemie a fost şocantă, dar, totodată, destul de provocatoare, pentru că, în sfârşit, generaţiei noastre i s-a întâmplat ceva. Avem un virus! Nu am făcut războaie, dar avem un virus! Peste douăzeci de ani o să spunem: domne, pe vremea mea a fost un virus nasol.
R.I.: Crezi că e realitate, sau stereotip faptul că fiecare din noi are o zonă de confort?
A.C.: Nu ştiu cum e pentru alţii, dar pentru mine e o realitate.
R.I.: Ţi-e frică să ieşi din această zonă pe care o cunoşti, în care te simţi în siguranţă, în care nu rişti?
A.C.: Eu, după acel an şi ceva în care nu am lucrat nimic, am început să fac nişte atacuri groaznice de panică atunci când m-am întors pe scenă. Mai ales când ştiam că am de jucat un spectacol la Sala Mică, împietream de spaimă. Fiindcă acolo nu poţi să te ascunzi după nici un paravan, după nimic. Asta era o mare provocare: să stau o oră întreagă la un metru-doi de spectatori. Preferam să joc spectacole mai lungi, în care să am, din când în când, câte un moment de respiro, în care să ies din scenă, să merg după vreun panou ca să îmi controlez atacul de panică, să trag aer în piept şi să intru din nou. Nu ştiu dacă ieşirea după panou era zona mea de confort, sau ţinea, mai curând, de psihiatrie. (râde) Pe de altă parte, cred că avem, ca actori, zonele noastre de confort. Vrei-nu vrei, eşti construit pentru a juca, mai degrabă, o anumită categorie de personaje. Totuşi, cred că pot ieşi lucruri imprevizibile şi importante dacă îndrăzneşti să ieşi un pic din emploi-ul tău, dacă un regizor te vede altfel şi te scoate din ceea ce ştii despre tine. Nu mi-ar fi deloc frică, dar cred că nu aş şti să ajung singur la un personaj foarte diferit de mine. Aş avea nevoie de ajutorul regizorului. De ajutorul unui regizor în care să am încredere şi care ar lansa provocarea (uite că folosesc din nou cuvântul ăsta) şi atunci nu mi-ar fi frică de nici un rol, ba chiar mi-ar plăcea mult să joc chestii diferite, neaşteptate, ceva ce nu am jucat niciodată.
R.I.: De ce îţi este frică?
A.C.: Şi de ziua de mâine! (râde) Mi-e frică de orice. În meserie, îmi este cel mai frică de ceea ce ne e frică la toţi: de bătrâneţe. Pentru că ştiu că o să vină un moment în care... (pauză)
Dar eu cred că o să mă las la un moment dat de teatru, nu o să aştept pensia, pentru că mi-ar fi foarte greu să ajung la o anumită vârstă şi să îmi dau seama că nu mai sunt distribuit din cauză că sunt bătrân. Sau, mai rău, să primesc nişte rolişoare din milă sau doar ca să îmi pot justifica salariul. Îmi mai este frică să nu ajung să am încredere prea mare în mine, să nu ajung la suficienţă, la momentul în care să zic: domne, eu ştiu cum se face meseria asta. Cred că, atunci când ajungi la momentul ăla, eşti mort ca actor, eşti pierdut. Cu alte cuvinte, îmi este frică de clipa în care nu o să-mi mai fie frică.
R.I.: Ai spus mai devreme că, uneori, înainte de a intra în scenă, ţi-ai dori să fugi, să te întorci în timp, să ai din nou opt ani...
A.C.: Aş vrea să am orice vârstă, numai la teatru să nu fiu! (râde) Înainte să intru în scenă, aş vrea uneori să mă dedublez, să am un cascador, să fie altcineva în locul meu... îmi vine să vomit, tremur, fac urât. Dar nu se poate să mă întorc în timp, nu am nici cascador, aşa că, ce să fac, aia e. Intru pe scenă.
R.I.: Dar dacă, să spunem, acel Alex de opt ani s-ar întâlni cu acest Alex de 39 de ani, ce crezi că ar gândi despre el? Ar fi mulţumit?
A.C.: Cel de opt ani nu ştiu dacă ar fi mulţumit, dar cred că ar fi mulţumit ăla de paisprezece ani. (râde) Şi ăla de nouăsprezece.
R.I.: De ce?
(pauză)
A.C.: Nu ştiu... eram destul de rebel la vârstele respective... umblam pe nişte căi greşite. Era perioada punk... au fost nişte ani în care - hai să folosesc un cuvânt frumos - încercam să mă găsesc, sau regăsesc. Nu mi se prea prevedea un viitor luminos. Cred că s-ar fi putut scrie o carte despre cum eram atunci, dar nu o carte cu final fericit. (râde) Trăiam ca un rock star. Nu ştiu ce i-ar zice Alex de la paisprezece ani ăstuia de acum... cred că nu l-ar recunoaşte, de fapt.
Alex Calangiu
Data naşterii: 31.05.1982
Studii: Universitatea din Craiova, Departamentul de teatru, Actorie - promoţia 2008
Proiecte în teatru: Aproape, regia Cristi Juncu, la Teatrul Anton Pann, Râmnicu Vâlcea, Dacă am gândi cu voce tare, regia Radu Afrim, la Teatrul Naţional Craiova, Casa cu suricate, regia Radu Afrim, la Teatrul Naţional din Craiova, O lună la ţară, regia Cristi Juncu, la Teatrul Naţional Craiova, Nunta însângerată, regia Andrei Măjeri, la Teatrul Naţional Craiova, White Room, regia Florin Caracala, la Teatrul Naţional Craiova, Retroelectro, regia Bogdan Georgescu, la Teatrul Naţional Craiova, Inimă şi alte preparate din carne, regia Radu Afrim, la Teatrul Naţional Craiova.
Vezi galeria foto