Despre dilemele nespuse ale generaţiilor - Nu vorbim despre asta la Focus Drama, Satu Mare, 2018

Primul text prezentat în cadrul Concursului de dramaturgie Focus Drama.Ro 2018 de la Teatrul de Nord Satu Mare este cel al dramaturgului Alexandra Felseghi, Nu vorbim despre asta, adus în faţa publicului sub forma unui spectacol-lectură coordonat de Andrei Raicu şi interpretat de actori ai Teatrului de Nord (Andrei Stan, Alina Negrău, Dorina Nemeş şi Vlad Mureşan). Construită dintr-o serie de interviuri, piesa face referire la o generaţie tânără care a căutat să îşi cunoască identitatea şi să înţeleagă lumea din jur în ciuda rapidităţii cu care aceasta se schimbă, având marele handicap al unei comunicări deficitare din partea adulţilor care ar fi trebuit să o călăuzească, dar şi al unei informări insuficiente şi adesea trunchiate, din surse mai puţin legitime.

Interesul a căzut în mod special asupra generaţiei născute în anii '80, care a crescut odată cu România postcomunistă, căutând răspunsuri la întrebări care răsar în mod natural, dar care reprezintă un mare tabu chiar şi după 30 de ani de capitalism, digitalizare şi boom informatic, anume sexualitatea în general ori sexualitatea individuală. Dar textul este la fel relevant şi pentru generaţia mai tânără, tocmai prin prisma pudibonderiei cu care încă sunt tratate anumite subiecte care, cu toate că sunt raţionalizate şi înţelese de tineri, continuă să reprezinte un obstacol greu de depăşit pentru adulţi. Piesa Alexandrei Felseghi reuşeşte să traseze acest circuit de cauză-efect, care explică pudoarea încă existentă în societatea românească în ceea ce priveşte schimbările adolescentine, precum şi curiozităţile fireşti care vin odată cu ele. Ba mai mult de atât, prin vocile celor patru protagonişti se trasează o imagine clară despre cum gândeau şi ce simţeau adolescenţii de atunci, cu aceleaşi griji şi nedumeriri ca şi cei de acum. Astfel, textul are meritul şi de a crea o punte solidă pentru un dialog mai deschis şi lipsit de ascunzişuri între generaţii, astfel că fiecare participant să poată empatiza, indiferent de vârstă.

Aşa cum a fost menţionat adineaori, textul Alexandrei Felseghi este construit pe baza mai multor interviuri, păstrându-şi oralitatea şi naturaleţea specifice teatrului, fără a cădea în teoretizarea subiectului şi fără a deveni tezist. Există o combinaţie echilibrată între momentele care exprimă dramele prin care fiecare erou trece, fără însă a pica pe panta tragismului, păstrându-se prospeţimea prin replici pline de umor, unele mai directe, altele mai subtile, dar care au un efect de catalizator în ceea ce priveşte subiectele abordate. Textul oferă situaţii, iar prin intermediul lor propune subiecte atât de familiare şi totuşi atât de străine pentru o societate care pare că nu îşi poate schimba mentalitatea într-un ritm susţinut în raport cu timpurile în care există şi cu viteza cu care lucrurile se desprind de vechile moduri de gândire şi de deconstrucţia percepţiilor vechi şi înlocuirea lor.

Prin urmare, Nu vorbim despre asta este un text care abordează o serie de chestiuni la fel de stringente acum ca atunci, care încearcă să ofere o punte de discuţie şi care ar trebui să fie prezentat publicului tânăr sub o formă sau alta, tocmai pentru a le explica că nu sunt singuri şi că nu există o diferenţă atât de mare între ei şi adulţii din jurul lor, fiind în fapt o problemă a deschiderii şi a receptării reciproce a celor două părţi, cauzată de o mult mai lungă istorie a repudierii unor astfel de subiecte sensibile. Este un text care ar trebui montat în cât mai multe locuri şi spre care să fie atraşi cât mai mulţi adolescenţi, pentru că ceea ce ne spune piesa Alexandrei Felseghi este că şi părinţii noştri au fost cândva adolescenţi, având aceleaşi întrebări. Cum nici lor nu li s-a răspuns, şi-au căutat surse alternative care au oferit răspunsuri alternative, ceea ce a creat în ei nesiguranţă şi un impuls de a nu vorbi, la rândul lor, despre asta...

În plus, Nu vorbim despre asta ilustrează modul în care dramaturgia contemporană românească se dezvoltă şi direcţia pe care o alege, ceea ce ar trebui să încurajeze oamenii să meargă la teatru şi să consume teatru contemporan, tocmai prin prisma acestui caracter familiar şi moralizator pe care textele şi spectacolele le conţin.

de Alexandra Felseghi
Regia: Andrei Raicu
Distribuţia: Andrei Stan, Alina Negrău, Dorina Nemeş, Vlad Mureşan.

Sono una leonessa rumena - Hic sunt Leonesse la Focus Drama, Satu Mare, 2018

Cel de-al doilea text din cadrul Focus Drama 2018 îi aparţine lui Bogdan Georgescu şi vorbeşte despre realitatea româncelor plecate în Italia pe post de îngrijitoare. Totul este împachetat sub forma unor emisiuni de televiziune, deoarece show-urile italiene erau cele mai urmărite de către românii anilor '90, dar şi din perspectiva unor astfel de femei, fiind bazat pe o documentare solidă. Aşa cum chiar autorul îşi defineşte textul, Hic sunt Leonesse este o mostră de Artă Activă, prezentând procesul creativ de transformare a vieţii cotidiene într-o operă de artă colectivă. Mai mult de-atât, textul lui Bogdan Georgescu este şi o frescă grăitoare a situaţiei în care a ajuns România, din care pleacă mii şi mii de mame pentru a le oferi copiilor o situaţie mai bună, adaptându-se unei alte culturi, pe care în final ajung s-o adopte şi să se înstrăineze de propria patrie. Vorbim despre tragedia unei ţări într-o continuă depopulare.

Cu atât este mai complex textul, cu cât propune alte subteme implicite. Pe lângă plecarea femeilor pentru a avea grijă de bătrânii Italiei, se aduce şi o critică subtilă sistemului autohton care este, în fapt, principalul factor care le împinge pe acestea să ia drumul Peninsulei Italice. Se vorbeşte şi despre concepţia care încă există asupra populaţiei române, o optică îngustă şi discriminatorie, în ciuda unei realităţi care demonstrează contrariul. Nu în ultimul rând, se discută şi dărâmarea aşa-numitului "vis românesc" cu care fiecare persoane pleacă spre Italia (o casă, o maşină etc.), dar care ajunge încet-încet să se stingă din pricina unei mentalităţi care se schimbă odată cu şederea îndelungată pe pământ străin.

Ceea ce conferă o valoare mare textului este tocmai acest substrat al greutăţilor prin care româncele trebuie să treacă pentru a le asigura celor de acasă o viaţă mai bună, pentru ca apoi, în ciuda statutului şi a meseriei pe care o prestează, să aleagă să se stabilească într-o ţară care, deşi le priveşte ca pe nişte străine, este mai primitoate decât patria-mamă. Experienţa este împărtăşită de mai multe protagoniste, însă toate acestea au o voce unitară care îşi spune povestea şi care pare că-şi lasă moştenirea culturală să dispară încetul cu încetul. Această voce este redată într-un mod spectaculos de actriţa Carmen Frăţilă, care se desprinde de o simplă lectură interpretativă şi oferă substanţă personajelor sale. În plus, spectacolul-lectură are e câştigat şi de pe urma coordonării lui Andrei Raicu, care pe lângă un montaj subtil, dar eficient, oferă o mai mare profunzime prin momentele muzicale, ilustrând şi mai mult alienarea româncelor faţă de propria lor identitate naţională. Nu în ultimul rând, textul lui Bogdan Georgescu este cel care contribuie la o experienţă deplină, fiind o scriitură plină de personalitate şi ritm antrenant, care îşi păstrează pe tot parcursul lecturii un caracter fluid, natural, fără să-şi piardă vreo secundă oralitatea. Hic sunt Leonesse este un alt text contemporan care demonstrează nu doar valoarea pe care autorii români o au, dar şi faptul că există un fond substanţial de subiecte şi abordări pe care aceştia le pot identifica şi folosi, pentru ca apoi să creeze un produs cultural valoros.

Titlul Hic sunt Leonesse, care s-ar traduce aproximativ cu "aici sunt leoaicele", este din nou un indiciu pentru subiectul abordat în text, româncele fiind comparate cu nişte leoaice tocmai pentru că aleg să lupte pentru familiile lor, aleg să suporte umilinţele la care sunt uneori supuse, aleg să nu se plângă tocmai pentru că au un ţel mai presus decât propria persoană, alegând să îşi irosească propriile energii pentru binele celorlalţi: atât membrii familiei, cât şi bătrânii de care au grijă. Sunt leoaice pentru că supravieţuiesc şi se adaptează. Textul este în acelaşi timp o odă adusă celor care au ales să plece pentru a le oferi celor iubiţi ceva mai bun, dar şi o mână pusă pe umăr care nu acuză, ci înţelege şi linişteşte.

Complex construit şi gândit, Hic sunt Leonesse este un text cutremurător tocmai prin natura sa confesională, dar şi prin realităţile pe care le conturează. Reuşeşte să creeze cadrul perfect pentru ca spectatorul să înţeleagă motivaţia fiecărei persoane, creionând totodată o imagine sumbră a unei Românii tot mai îndepărtate de poporul ei, care îşi pierde încet-încet credibilitatea în ochii propriilor copii şi care alege să le împacheteze singură bagajele spre ţări străine, în loc să caute soluţii pentru un viitor ceva mai bun.

de Bogdan Georgescu
Regia: Andrei Raicu
Distribuţia: Carmen Frăţilă.

Totul e bine când se termină cu bine... - Filarmonica din Paris, 2018

... mai ales când începe destul de plicticos, cu poemul simfonic Cântecul privighetorii de Igor Stravinski, în care Orchestre de Paris străluceşte, la nivel individual şi de ansamblu, iar dirijorul Matthias Pintscher conduce sigur şi cu mult suflu personal. Muzica lui Stravinski, atât de spectaculoasă adesea, atât de surprinzătoare în construcţia ei intelectuală, ce nu exclude emoţia, aici pare... că dă mereu să înceapă. Aluatul, însă, nu creşte. Drept pentru care am posibilitatea să admir în voie (încă) noua sală a Filarmonicii pariziene. Extrasă din cadrilaterul centrului turistic al oraşului şi încununând templul muzical care este Cité de la Musique din La Villette, odinioară un imens abator, creaţia lui Jean Nouvel vălureşte în linii curbe şi jocuri de alb, negru şi galben. Auditoriumul cu structură semi-circulară, de o versatilitate debordantă (dovadă şi toate experimentele concertistice pe care le-a girat, încă de la inaugurare) asigură o acustică redutabilă din orice colţ te-ar plasa biletul de intrare. De unde stau eu, chiar în centru, e impecabilă. Undele sonore care vin înspre mine sunt omogene, corpolente, limpezi. Am şi timp să citesc despre protagoniştii concertului, în care două nume îmi sunt complet necunoscute. Primul este cel al dirijorului german Matthias Pintscher. De ce, mă întreb, urmărindu-l cu atenţie în felul în care lucrează cu orchestra, în maniera foarte precisă în care gestul dirijoral obţine efectul auditiv, în ţinuta dreaptă, elegantă, seniorială, fermă, prin care impune o lectură cu multe tuşe personale, de ce, mă întreb, nu am auzit de acest dirijor până acum? Răspunsul pare să stea, cel puţin la nivelul meu superficial, în opţiunile lui de repertoriu, care favorizează, în proporţie dominantă, titluri din a doua jumătate a veacului XX şi contemporaneitate, dar şi lucrări camerale şi multe creaţii absolute. Or, se ştie, eu trepidez la Ceaikovski şi mă înfior la Mahler, întregind (cu jenă) rîndurile celor rar duşi la bisericile apărute post-Şostakovici... Nu este cazul lui Stravinski, însă, nici al acestui poem simfonic, Cântecul privighetorii (1917), prea priveghetorial şi... parcă prea căutat în intenţia de a-ţi da peste nas cu motive din Orientul îndepărtat.

Al doilea nume de care, recunosc, nu ştiam nimic, e cel al compozitorului american Bryce Dessner, născut în 1976. Bryce Dessner de la The National, nu?, îmi scria o prietenă pe Facebook după ce îmi revărsasem în online entuziasmul pentru Concertul lui pentru două piane. Say that again? De la... The National Gallery? National Archives? National Public Radio? În mod clar, în sound-ul indie, multipremiat al trupei The National eram mai imaculat decât coala asta de Word, înainte să o bălţez cu impresiile mele de spectator conjunctural. Da, that Bryce Dessner, chitaristul formaţiei şi un compozitor de al cărui Concert pentru două piane (creaţie franceză) m-am îndrăgostit instantaneu, iremediabil şi irepresibil. Şi nu, nu pentru că a fost comisionat de zgubiliticele şi atât de originalele Katia & Marielle Labeque, ci pentru că e o muzică filmică, seducătoare, de un dinamism neplauzibil, dar şi de o forţă sugestivă tuşantă. Concertul respectă structura clasică tripartită, în succesiunea repede-lent-repede, cu o cadenţă de o mare frumuseţe. Partitura se deschide cu o veritabilă cursă cu obstacole, în care cele două piane nu îşi schimbă vocile. Cea a lui Marielle are grave robuste, cea a Katiei desenează arabescuri sinuoase. Pe deasupra, pe lângă, prin jur, orchestra ridică turle care mai de care mai impresionante, din vârful cărora zborul e mai îndrăzneţ şi mai antrenant. Compoziţia lui Dessner este profund cinematografică, confirmând abilitatea de a picta cu sunete a celui care a scris coloana sonoră a filmului The Revenant, în regia lui Alejandro González Iñárritu. În acest sens, partea a doua a Concertului este elegiacă, cu arcuri largi, generoase, translucide, în care straturile de vibraţii rămân suspendate ca ceţurile deasupra unui lac din nord în dimineţile de toamnă întârziată. Din negurile coardelor susţinute suav de alămurile golite de eroism se iţeşte cadenţa, în care pianele celor două surori nu fac probă de bravură (cum se întâmplă, de regulă, în cadenţe), ci de complicitate în substituirea vocii umane. Aceasta, deşi lipseşte, e intrinsecă muzicii lui Dessner. Pianele cântă, la modul cel mai propriu şi mai organic. Partea a treia sparge pacea molcomă în mii de cioburi şi o face în cel mai dezlănţuit mod cu putinţă, într-o cavalcadă de culori şi de texturi. Sarabanda nebunească atinge în ultimele minute un ritm cvasi-incredibil pentru o creaţie circumscrisă muzicii clasice, un vânt care ia pe sus orchestra, spectatorii, solistele (Katia stă aproape atârnată deasupra pianului, amintindu-mi de un biciclist care, în galopul final, s-a ridicat mult deasupra şeii). Doar Pintscher e la locul lui şi direcţionează spre ultimele măsuri această tornadă scânteietoare, în care Stravinski şi Glass se întâlnesc cu jazz-ul şi cu rock-ul alternativ. Publicul recade în scaune doar pentru a se ridica din nou şi a saluta cu urale muzicieni, soliste, dirijor şi compozitor, într-o osmoză cum rar mi-a fost dat să aud. Dessner însuşi sprintează din primele rânduri ale sălii pentru a mulţumi spectatorilor care aud prima din ceea ce cred că va fi un şir de multe revizitări ale acestei lucrări monumentale şi atât de generoase pentru ureche şi suflet. Un gând de drag pentru K & M Labeque - doar ştiţi că le iubesc de la Festivalul Enescu de acum nu ştiu câţi ani, nu neapărat pentru presta(n)ţ(i)a lor muzicală, ci pentru felul atât de original în care şi-au conceput personae-le artistice - pentru că i-au cerut strălucitului Dessner să scrie acest concert.

Partea a doua a venit cu una dintre simfoniile la care sucomb indiferent de câte ori m-am cufundat în ele: a III-a de Saint-Saëns, Simfonia cu orgă. Dacă la Stravinski m-am plictisit, iar la Dessner am fost prea subjugat de noutatea sonorităţilor, aici am avut cea mai bună ocazie de a-l aprecia pe Matthias Pintscher, inclusiv în inteligenta alegere a oglindirii celor două piese majore ale serii. Membrii Orchestre de Paris au, probabil, în ADN această muzică, uneori Ceaikovski, alteori Berlioz sau Liszt, sută la sută romantic franceză, în care inovaţiile autorului sunt evidente. Aici se înscrie inclusiv opţiunea neobişnuită pentru alt tandem pianistic, cu pasaje definitorii în ultima parte. Partea a doua din Saint-Saëns (cea mai frumoasă dintre toate, dacă mă întrebaţi pe mine) a fost o probă de rafinament, de vizualitate sublimată, de tandreţe şi irizări pastelate. În mijlocul lor s-a insinuat orga lui Thomas Ospital, a cărei primă intervenţie, deşi surdă şi integrată ansamblului, a avut forţa telurică care să reverbereze în fiecare fotoliu. Pe deasupra ei, valurile coardelor s-au înlocuit şi s-au înlocuit, în timp ce orga a continuat să sondeze abisul fundului de mare. Deşi partea a treia a fost glorioasă, strălucitoare, chiar strivitoare prin amplitudine şi foc de artificii, în care fortissimo-ul instrumentului solist s-a înălţat ca un vitraliu gotic, eu am rămas în tabloul evanescent al mijlocului de operă, căutând diminuendo-ul respiraţiei proprii, ca să nu o pierd pe cea a muzicii. A fost unul dintre acele momente în care, spectator martor, doreşti să fotografiezi cu simţurile o emoţie care îţi vine din toate părţile şi să o conservi, într-un exerciţiu de taxidermie imaterială, în muzeul non-exponatelor personale.

Igor Stravinski: Cântecul privighetorii, poem simfonic în trei tablouri
Bryce Dessner: Concertul pentru două piane (creaţie franceză)
Camille Saint-Saëns: Simfonia nr. 3 în do minor, cu orgă, op. 78

Katia & Marielle Labeque - pian, Thomas Ospital - orgă
Orchestre de Paris / Matthias Pintscher - conducerea muzicală
Philarmonie de Paris, 18.10.2018.